Nepoții nepoților noștri

PROLOG

Tot ceea ce s-a întâmplat se datorește faptului că în munca mea m-am lovit de necesitatea de a cunoaște mai îndeaproape construcția telescopului modern.

În vremea aceea mă preocupa problema reacțiilor nucleare similare acelora care se petrec în masa soarelui. Întrucât în literatura de specialitate n-am găsit răspuns la o întrebare de foarte mare însemnătate pentru mine, am hotărât să fac eu însumi observații asupra soarelui. Astfel l-am cunoscut la observatorul astronomic pe Ilia Petrovici Bradov, un bătrân încântător, îndrăgostit de astronomie.

M-a primit ca pe o veche cunoștință, spunându-mi că a citit lucrările mele în domeniul fizicii nucleare. S-a plâns de vreme — norii îi stinghereau observațiile — m-a condus prin observator, arătându-mi aparatele și m-a invitat să trec pe acolo noaptea, oricând va fi cerul senin.

— Eu lucrez acum noaptea. Vă voi învăța să faceți o observație pe întuneric. Cu soarele dumneavoastră o să vă descurcați și singur.

Spre norocul meu, noaptea următoare a fost senină și m-am grăbit să mă duc la observator. Până atunci nu avusesem prilejul să privesc prin ocularul unui telescop modern. Ilia Petrovici s-a așezat alături, în fotoliu, observând și el odată cu mine la același telescop printr-un dispozitiv special. Mă învăța să mânuiesc telescopul și explica tot ce vedeam.

— Aveți în față constelația Volopas — spunea Ilia Petrovici. Vedeți steaua aceea mai strălucitoare? E Arctur. În apropierea ei se zărește o steluță abia perceptibilă din clasa specială K. Cercetând această regiune a cerului cu radiotelescopul, ne-am izbit pe neașteptate de un fenomen ciudat, în decurs de o zi și o noapte, din cinci în cinci ore, am recepționat câteva serii de emisiuni din direcția unei stele sau planete care nu se vede la telescop. Am reușit să le imprimăm pe o bandă de magnetofon. Regularitatea lor a fost atât de izbitoare încât chiar și un om lipsit de orice fantezie s-ar putea îndoi că sunt pur și simplu niște fenomene naturale! Te întrebi fără să vrei dacă în licărirea portocalie a acelei stele ce se stinge nu cumva trăiesc niște ființe cu rațiune care emit comenzi unor nave interstelare sau comunică prin radio cu oameni de pe altă planetă. Desigur ar fi prematur să tragem asemenea concluzii. Un lucru însă e stabilit cu certitudine: aceste semnale n-au origine terestră. De atunci ținem regulat sub observație această zonă a cerului, însă, deocamdată fără rezultat — n-am mai reușit să recepționăm niciun semnal. Iată încă o enigmă care, după toate probabilitățile, va fi dezlegată numai în viitor, când oamenii vor dispune de nave interstelare sau măcar de telescoape perfecționate. Dar asta în viitor. Acum însă, haidem să ne uităm la aștrii studiați. Vreți să priviți luna?

Am consimțit. Peste câteva clipe cercetam discul luminos al lunei, parcă ciupit de vărsat, cu cratere adânci în mijlocul cărora se ridicau piscuri țuguiate, înconjurate de valuri înalte, inelare.

După ce m-am uitat de ajuns la satelitul nostru, l-am rugat pe Ilia Petrovici să-mi arate planeta Saturn. Era spre miezul nopții.

— Saturn se găsește acum în constelația Cumpenei, la sud-vest, aproape de linia orizontului.

Tocmai voiam să-l rog pe Ilia Petrovici să-mi arate și alte planete ale sistemului solar când deodată, prin câmpul vizual al telescopului a trecut un mic meteorit lăsând în urmă pe cer o dâră scurtă dar luminoasă.

— Păcat că n-am apucat să-l fotografiem — spuse Ilia Petrovici.

— Priviți, încă unul!

— Apăsați pe buton!

Până să-mi dau seama pe care buton trebuia să apăs, meteoritul, spre marea ciudă a lui Ilia Petrovici, dispăruse.

— Acum n-au să mai treacă — spuse el, văzând cu câtă atenție țineam degetul pe butonul cu pricina.

N-a apucat să termine fraza și cerul a fost brăzdat de-a curmezișul de o dâră de foc și prin fața noastră a zburat încă un meteorit. De astă dată am reușit să apăs pe buton, fotografiindu-i traiectoria.

— Nu prea cad la timp, observă mirat Ilia Petrovici.

— Cum adică la timp?

— Meteoriții apar îndeosebi atunci când Pământul trece prin roiuri mari de corpuri meteorice care se rotesc în jurul soarelui, pe orbite eliptice ca și planetele.

— Priviți, încă unul! Ba nu — doi, trei!

Ne-am lipit de ocular. Pe partea cerului către care era îndreptat telescopul, meteoriții apăreau unul după altul și aprinzându-se pentru o clipă, dispăreau în întuneric ca niște șerpi luminoși. Apăsam mereu pe buton, făcând o fotografie după alta.

— Destul, deocamdată nu mai fotografiați. Să economisim pelicula. S-ar putea să treacă vreun bolid. Simptomele sunt foarte caracteristice — spuse Ilia Petrovici.

O clipă după aceea trecu un nou roi de meteoriți și după el încă unul. Șuvoiul de meteoriți se întețea. Deodată sclipi orbitor un glob uriaș de foc, zburând repede pe cerul întunecat și tulburând liniștea stelelor.

— Fotografiați, fotografiați! strigă Ilia Petrovici, nemaiapucând să se așeze la tabloul de comandă. Acesta-i un bolid! Fotografiați!

Apăsam mereu pe buton, cât puteam de repede. Căderea bolidului dură doar câteva secunde. Răspândind în jur o lumină orbitoare, globul zbură vertiginos de la sud-vest spre nord-est și dispăru la orizont. Pe tot cerul, se întindea o dâră de foc marcând drumul bolidului. Ilia Petrovici se așeză pe locul meu și fotografie cu atenție această dâră.

— Ați văzut? strigă el, sărind tulburat din fotoliu. Dumneavoastră, dragă colega, ați avut pur și simplu noroc. De altfel și eu! Asemenea bolizi cad în cel mai bun caz o dată la o mie de ani. La o mie de ani! Înțelegeți? Ce colos! Se pare că e mai mare decât meteoriții din Tungus și Sihote-Alin, luați la un loc. Auziți? și el ridică un deget ascultând.

Se auzea un vuiet prelung, ecoul gigantului ceresc care trecuse pe deasupra noastră.

— Ce mărime! nu se putea el liniști de loc. Ar fi păcat să cadă în mare… Tot ce se petrece e deosebit de interesant. Principalul e însă că am fotografiat traiectoria în întregime. Hai să developăm filmele.

— Acum, noaptea? Probabil că în laboratorul dumneavoastră nu mai e nimeni la ora aceasta.

— Nu-i nimic! Eu îmi developez întotdeauna singur fotografiile cele mai importante.

Am scos casetele din telescop și ne-am îndreptat spre laboratorul fotografic.

— Tare aș vrea să știu unde-o fi căzut bolidul! O fi explodat sau nu? De altfel, mâine o să aflăm totul, amănunțit. Acum să vedem fotografiile noastre.

Ilia Petrovici luă unul din filmele uscate și se apropie de lampa de birou.

— Iată, priviți — spuse el, ținând cu grijă filmul în fața abajurului alb al lămpii. Vedeți? Un bolid principal, urmat de câțiva meteoriți mărunți.

În alte fotografii am descoperit pe neașteptate un amănunt interesant. În urma primului bolid uriaș, aproape contopindu-se cu coada lui de foc, zbura un alt bolid.

— La naiba, într-adevăr a trecut și un al doilea bolid!

— Dar de ce nu este tot atât de luminos ca și cel dintâi?

— Lucrul acesta e explicabil. Se încălzește mai puțin. Cel dintâi a străpuns atmosfera, a alungat aerul, formând un spațiu rarefiat, ca un sac, în care a nimerit al doilea bolid.

— În acest caz cei doi bolizi ar putea să se ciocnească în aer: primul e frânat de aer pe când, al doilea zboară cu o viteză mai mare.

— Se prea poate…

Am cercetat fotografiile toată noaptea.

Către orele zece dimineața, am aflat că bolizii pătrunseseră în atmosfera terestră deasupra Africii de Nord, zburaseră spre nord-est deasupra Mării Mediterane, trecuseră peste Grecia, luminaseră viu întinderile Siberiei Apusene și, puțin înainte de a ajunge la Oceanul Pacific, căzuseră undeva în Siberia Răsăriteană. Explozia fusese foarte puternică: toate stațiunile seismice din lume înregistraseră zguduirea solului. La citirea seismogramelor s-a aflat că bolizii căzuseră între munții Cerski și Verhoiansk.

Datele stațiunilor seismice au fost confirmate de radiogramele și telefonogramele primite din Ohotsk, Verhoiansk, Oimiakon și Iakutsk, unde mulți oameni urmăriseră traiectoria bolizilor.

Din cele relatate de martori oculari rezulta că prăbușirea acestora fusese precedată de revărsarea unei lumini vii, albe, din pricina căreia întunericul se risipise înainte de ivirea zorilor. Acea lumină orbitoare dogorea fața și mâinile. Oamenii care urmăriseră acest fenomen se aruncaseră cu fața la Pământ, ferindu-și ochii de șocul luminos insuportabil și neașteptat. Părea că soarele se rupsese de pe cer și cădea vijelios pe Pământ. Pe bolta cerească zburase un uriaș glob de foc, risipind în jurul lui o puzderie de scântei albe. Îndată după primul glob zburase un al doilea, acesta de un roșu închis, și ambele căzuseră în același timp dincolo de munții Verhoiansk.

Nu mult după aceea se auzise un muget, un vuiet, urmat de două bubuituri puternice. În casele aflate departe, la sute de kilometri de locul căderii meteoriților, ușile fuseseră smulse din țâțâni, mobila din camere se răsturnase, geamurile se spărseseră.

În depărtare, dincolo de munții Verhoiansk, putea să se vadă multă vreme încă vâlvătaia unui incendiu uriaș — ardea taigaua…

Așa sunau primele informații despre acest fenomen uimitor.

— Ați văzut ce înseamnă fotografia? exclamă Ilia Petrovici. Dacă nu le-am fi avut, acum ne-am fi întrebat dacă nu cumva martorii oculari au avut o iluzie optică în ceea ce privește al doilea bolid. Acum însă avem dovezi incontestabile.

Curând după aceea am aflat că fotografiile noastre erau unice. Niciun observator din lume nu putuse fotografia atât de bine zborul bolizilor. Dimineața, Ilia Petrovici a dat dispoziții să se multiplice cât mai repede cu putință fotografiile și să fie trimise tuturor instituțiilor interesate.

Ilia Petrovici era asaltat din toate părțile, Toți îl rugau să trimită fotografii, să dea relații, să comunice amănunte. Curând mi-am dat seama că nu mai avea vreme de mine. M-am grăbit să-mi iau rămas bun. Înainte de a pleca, Ilia Petrovici mi-a dăruit prima serie de fotografii, încă umede, și mi-a promis să mă țină la curent, telefonic, îndată ce va avea vreo veste nouă.

A doua zi a sunat telefonul.

— Vă salut, Alexandr Alexandrovici! am auzit eu glasul lui Bradov. Ieri seara Comitetul pentru studiul meteoriților al Academiei de Științe a adoptat hotărârea de a organiza o expediție amplă în regiunea munților Verhoiansk. La expediție e necesar să participe și un specialist în fizica nucleară. Mi-am luat permisiunea să vă recomand…

— Pe mine?!

— Da, în măsura în care vă interesează. Rămâne la latitudinea dumneavoastră. În ceea ce mă privește, vă sfătuiesc din tot sufletul să vă duceți. Expediția va dura doar două, trei săptămâni, inclusiv drumul.

Ispita era prea mare.

— Merg! Am acceptat fără să mai stau pe gânduri.

— Perfect! La drept vorbind nici nu m-am îndoit.

Profesorul Bradov era un om operativ. Peste câteva minute aveam lista telefoanelor și persoanelor cărora trebuia să mă adresez pentru îndeplinirea formelor în vederea participării mele la expediție.

Micul nostru grup și încărcătura respectivă au încăput în două avioane de pasageri care au zburat unul după celălalt spre Iakutsk. La Iakutsk ne-au așteptat câteva elicoptere care ne-au transportat la fața locului. Nu ne-am apropiat de pâlnia produsă de căderea bolizilor — ne temeam de o radioactivitate ridicată.

Am descărcat repede din elicoptere lăzile, corturile, echipamentul, aparatele, proviziile. Către seară tabăra era gata. Se făcuse răcoare; cerul era acoperit de nori. Se simțea clima aspră continentală a Iakuției.

Ne-am adunat în cort și, aplecați asupra hărții, am stabilit planul de acțiune pentru a doua zi. S-a hotărât ca două elicoptere să zboare deasupra zonei în care căzuseră bolizii, pentru a o determina cu exactitate, iar al treilea elicopter să fie trimis direct la locul căderii lor, echipa respectivă trebuind să culeagă schije. Urma ca eu și Ilia Petrovici să plecăm cu al treilea elicopter. Consfătuirea s-a terminat repede și ne-am împrăștiat prin corturi.

— Ce minunăție — spuse Ilia Petrovici, vârându-se în sacul călduros de dormit.

— La ce vă referiți?

— Păi, la elicoptere. Câte necazuri am fi avut dacă am fi venit încoace pe cai. Mi-amintesc ce a îndurat Kulik[1], ori de câte ori și-a croit drum spre locul de cădere al bolidului tungus. Caii se prăpădeau, oamenii erau sleiți de puteri, pe râu bărcile se răsturnau din pricina șuvoiului. Săptămâni întregi au călătorit. Iar noi am sosit aici, de la Moscova, în câteva zile.

Am ațipit numaidecât. Mi se părea că dormisem doar câteva minute, când deasupra mea a răsunat glasul vioi al lui Ilia Petrovici.

— Sculați-vă repede, Alexandr Alexandrovici! Am găsit bolidul! Uite, chiar aici, aproape!

— Cum l-ați găsit? Unde?

— L-am găsit! L-am găsit! Doar am ieșit din cort și am dat cu ochii de el. Hai, sculați-vă mai repede! m-a zorit el.

Am ieșit din sacul de dormit, am dat la o parte perdeaua de la intrarea cortului și am încremenit, surprins. Cerul era roșu aprins, o lumină caldă trandafirie izvora de pretutindeni, dând întregii firi o culoare neobișnuită, fantastică. Nicicând până atunci nu avusesem prilejul să văd o priveliște atât de frumoasă. Ilia Petrovici mă privea, savurând efectul produs, parcă ar fi fost un scamator și tabloul acela feeric ar fi apărut la un semn al mâinii lui.

— Observați — spuse el — soarele încă n-a răsărit…

Eu îmi dădeam seama despre ce putea fi vorba, dar, ca să-i fac plăcere lui Ilia Petrovici, l-am întrebat:

— Ce-i asta? De ce este cerul atât de roșu?

— E bolidul nostru, mai bine zis, ceea ce a rămas din el în aer, răspunse Ilia Petrovici, fără să observe cursa pe care i-o întinsesem. Trecând prin atmosferă, bolidul a ars intens degajând mici particule carbonizate. Aceste particule plutesc acum în număr considerabil prin aer, viciindu-l. Atmosfera, astfel tulburată, nu lasă să treacă bine razele albastre, dar pe cele roșii le lasă.

— Legea lui Rayleigh, am adăugat eu, coeficientul de dispersie e invers proporțional cu lungimea de undă la puterea a patra…

Ilia Petrovici mă privi mirat și izbucni în râs.

— Îmi cer scuze pentru explicația mea atât de simplistă, uitasem că am de-a face cu un fizician. Precum văd, vă aprindeți repede! Totuși e tare frumos. Hai să-i trezim pe operatorii noștri. Să filmeze „gradul al patrulea al lungimii de undă“.

Tabăra începu să se trezească. Am luat repede micul dejun și ne-am urcat în elicopter.

După câteva minute de zbor au început să se vadă primele urme ale căderii bolizilor. Brazii argintii, zadele, cedrii, pinii, doborâți unul peste altul formau o întindere de nestrăbătut. Suflul exploziei îi smulsese din Pământ împreună cu rădăcinile rămuroase care, ca niște degete rășchirate, se întindeau în sus, conturându-se clar pe fondul întunecat al Pământului. Curând apăru în fața noastră o priveliște și mai înfiorătoare. Pădurea doborâtă arsese. Trunchiurile copacilor păreau niște tăciuni carbonizați rămași dintr-un foc imens.

Ne apropiam de locul în care căzuseră bolizii. Aici totul fusese făcut scrum și măturat de năprasnica explozie. Doar cea mai puternică bombă cu hidrogen ar fi putut pricinui asemenea distrugeri. Sub noi alerga Pământul devastat, acoperit cu o scoarță topită.

În cele din urmă am dat cu ochii de un crater uriaș, cu diametrul de peste doi kilometri, format de explozia bolidului. Un val înalt de Pământ tivea craterul. Pâlnia era atât de adâncă încât ar fi încăput foarte ușor în ea clădirea Universității din Moscova. Pe fundul pâlniei începeau deja să se adune apele subterane.

Ne-am oprit la o mică înălțime deasupra Pământului.

Fără să ies din elicopter am măsurat cu dozimetrul intensitatea emanațiilor radioactive. Dozimetrul indica zero. Deci nu existau radiații dăunătoare. Puteam să coborâm pe Pământ.

Ne-am împărțit sarcinile. Ilia Petrovici cu un grup urma să caute în pâlnie schije din bolid, iar eu împreună cu doi geodezi să măsurăm dimensiunile pâlniei.

Ilia Petrovici alerga vioi de colo-colo ca un tinerel, căutând cu un detector de mine schijele de fier pe panta pâlniei.

— Ați găsit ceva? l-am întrebat peste vreo jumătate de oră.

El și-a scos batista din buzunar ștergându-și fruntea nădușită.

— Deocamdată nimic.

Oamenii s-au răspândit prin toată pâlnia în căutarea schijelor.

— Ilia Petrovici! Ilia Petrovici! Veniți repede! a răsunat deodată, abia auzit, un glas din fundul craterului.

— Ați găsit ceva?

O rafală de vânt a acoperit răspunsul.

— Trebuie să mă duc. Dumneavoastră luați-o spre nord-est în direcția în care au sărit cele mai multe schije. Poate că acolo s-or găsi. Sunteți mai norocos ca mine, încercați…

Și el porni pe panta abruptă spre grupul de oameni din fundul pâlniei. Se vedea că pășește greu călcând pieziș ca să nu alunece. Nu m-am putut abține și am strigat după el:

— Ilia Petrovici! El se întoarse. Știți ce v-ar fi spus acum Kozma Prutkov?

— Nu, nu știu. Ce-ar fi spus?

— „Nu umbla pe costișă că-ți scâlciezi ciubotele!“ Urcați-vă sus și mergeți pe loc drept.

El zâmbi, ieși din pâlnie, îmi făcu un semn prietenos cu mâna și se îndepărtă iute.

Stăteam pe marginea pâlniei și căutam să-mi închipui cum se produsese explozia.

…Uriașul bolid s-a prăbușit pe Pământ și s-a transformat instantaneu într-o volbură de gaze, în interiorul căreia s-a dezvoltat o presiune și o temperatură formidabilă, ceea ce a provocat explozia măturând și pârjolind totul în calea ei. Dacă toate acestea se petrecuseră într-adevăr așa, atunci nu erau motive să sperăm că vom mai găsi în pâlnie nici măcar o particulă microscopică din bolid. Dacă totuși mai rămăseseră schije, explozia le împrăștiase probabil la mulți kilometri de jur împrejur.

Deodată mi-a venit o idee grozavă. Dar al doilea bolid? El zburase în urma celui dintâi spre nordest. Primul bolid căzuse pe Pământ și explodase. Dar al doilea? Încă pe când se afla în aer, acesta fusese izbit violent de suflul exploziei primului bolid și explodase la rândul lui transformându-se într-o puzderie de schije, care schimbându-și direcția zborului, fuseseră zvârlite înapoi, spre sud-vest! Deci acolo trebuia să le caut!

Am hotărât să verific neîntârziat aceste ipoteze, luând-o către sud-vest, și privind cu atenție în toate părțile.

Nu-i greu să deosebești schijele de bolid de pietrele obișnuite. Schija are o culoare aparte sau dacă e de fier posedă proprietăți magnetice; suprafața ei este acoperită adesea de mici pete-regmalipte, care se formează din pricina încălzirii inegale a bolidului.

N-am uitat cum arătau toate aceste semne așa că, observând câte o piatră care nu semăna cu cele dimprejur, o cercetam, apropiam de ea magnetul, căutam cu minuțiozitate plăgile pricinuite de arsuri dar… de cele mai multe ori o aruncam. Îmi puneam în rucsac doar unele pietre, cele care dădeau mai mult de bănuit. După ce străbătusem câțiva kilometri cureaua rucsacului îmi rosese atât de tare umărul, încât am hotărât să fac un popas, așezându-mă pe trunchiul unui brad doborât. Golind rucsacul de pietre le-am cercetat din nou și până la urmă m-am încredințat că le cărasem de pomană cale de câțiva kilometri: niciuna din ele nu provenea din bolid.

Am privit de jur împrejur spre trunchiurile negre ale copacilor doborâți de explozie. Copacii erau complet carbonizați. Deodată pe trunchiul ars al unei zade am observat un obiect strălucitor de un azuriu aprins. M-am repezit într-acolo; în trunchiul copacului era înfiptă o piatră roșiatică, transparentă. Câteva clipe după aceea piatra tăiată, împreună cu o bucată din copac, se afla pe genunchii mei. Era mică, cam cât o jumătate de palmă. Marginile ei erau netede ca ale unei bucăți de smoală, când e spartă cu o lovitură puternică. Piatra avea licăriri frumoase, roșietice, dar îndată ce priveam prin ea spre nori, devenea pe neașteptate azurie. Deci lăsa să treacă doar razele albastredeschise și le reflecta pe cele roșii. Am dus-o încă o dată și încă o dată la ochi — culoarea ei se schimba mereu în același fel.

Până atunci nu avusesem prilejul să mă ocup de mineralogie sau de geologie, și acum îmi părea nespus de rău. Cândva intrasem întâmplător într-un muzeu de mineralogie — mi-am amintit că văzusem acolo o pietricică — cam cât un bob de mazăre, mi se pare un alexandrit, care devenea ba roșietic, ba albăstrui, în funcție de lumina prin care era privit — naturală sau artificială. Ceea ce vedeam acum era însă cu totul ieșit din comun.

Mișcând încetișor piatra dintr-o parte într-alta, am scos-o din bucata de lemn. O proveni din bolid sau nu? Dacă-i așa, înseamnă că începe să mi se confirme ipoteza… Să nu provină oare din bolid? De unde ar fi putut apare o asemenea piatră în trunchiul zadei, dacă nu din explozia bolidului? Piatra putea să se înfigă în trunchi numai dacă ar fi căzut de sus. Să fi înfipt-o în copac un om? Nu, acest lucru nu părea posibil, după toate probabilitățile, era o piatră prețioasă, sau cel puțin semiprețioasă. Dacă aș mai găsi o piatră asemănătoare n-ar mai încăpea nicio îndoială că proveneau chiar din bolid. Încă una! M-am surprins agitându-mă ca toți cercetătorii care au dat de capătul firului, trebuie doar să-l tragă și ghemul se desfășoară de la sine.

Am pus în rucsac și schija și bucata de lemn continuându-mi drumul cu hotărâre mai departe, spre sud-vest.

În locul trunchiurilor arse întâlneam acum numai copaci doborâți de suflu, pe care îi zărisem cu o zi mai înainte din elicopter. Însemna că mă îndepărtasem de pâlnie destul de mult.

Am mers mai departe anevoie ajungând în cele din urmă la poalele unei coline teșite unde copacii se îngrămădiseră unul peste celălalt ca niște chibrituri.

Pe povârniș, sub copaci, am zărit o groapă. O vizuină? Dar de ce se afla atât de sus? M-am îndreptat aproape în fugă spre ea. Am trecut peste vălmășagul de copaci doborâți și deodată mi s-a tăiat răsuflarea de bucurie. Ceea ce vedeam nu era o simplă groapă — în jurul ei Pământul era ars, topit, de parcă cineva vârâse în povârniș un calup gros, încins. Nu mai încăpea nicio îndoială: în locul acela se înfipsese o schijă mare din bolid, care se găsea acolo, în Pământ.

M-am agățat de ramuri, croindu-mi drum spre groapă. Ajungând la ea m-am vârât înăuntru, târându-mă.

Groapa se mărea repede. M-am pomenit într-o hrubă mică unde mi-a scăpat îndată un strigăt de uimire.

În adâncul hrubei lucea, jucând în toate culorile curcubeului, o piatră mare, cu un aspect neobișnuit. Ape tremurătoare, azurii, verzi, roșii alergau de la un capăt la celălalt al ei. Nuanțele limpezi ale licăririlor multicolore, jocul lent al luminilor puteau fi asemuite doar cu aurora boreală.

M-am apucat să cercetez piatra cu atenție. Era de mărimea unui pepene mare având o formă lunguiață. Suprafața ei era netedă și lucioasă, de parcă ar fi fost șlefuită. Uimit, încântat de această priveliște nemaivăzută am admirat-o câteva clipe fără să-mi iau ochii de la ea. Ipoteza mea se confirmase. Posedam doi meteoriți. Am scos piatra cea mică din sac. Ciudat, acum nu mai strălucea…

Mirat, am apropiat-o de piatra cea mare care sclipea în toate culorile curcubeului. În clipa în care s-au atins, și pe piatra cea mică au început să joace licăriri înguste multicolore. Jucau atât de repede, încât îmi luau ochii. Îndată ce am îndepărtat-o piatra cea mică n-a mai strălucit. Când am apropiat-o, aceasta a început să strălucească din nou.

Așa stăteau deci lucrurile! Fenomenul acesta e binecunoscut: pentru ca schijele unui bolid să strălucească e necesar ca masa lor să depășească o anumită fază critică, în genul reacției în lanț dintr-o bucată de uraniu.

Când în sfârșit mi-a trecut emoția stârnită de prețioasa descoperire, m-am simțit nespus de obosit. Nu mai eram obișnuit să merg atât de mult pe jos. Picioarele mă dureau, sângele îmi zvâcnea în tâmple, pleoapele mi se închideau. În mica hrubă era cald și plăcut, razele strălucitoare de lumină alergau una după alta pe bolta de deasupra capului. Mi-am zis că trebuia să mă odihnesc măcar puțin, altfel n-aveam să pot face drumul înapoi până la pâlnie. M-a cuprins o toropeală dulce.

Ațipind, mă gândeam că Ilia Petrovici era îngrijorat din pricina mea, că trebuia să pornesc înapoi. Totuși n-am putut să-mi înving oboseala și am adormit adânc.