Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL I. TAINA METEORITULUI

A fost un somn fără vise. Când am deschis ochii am zărit deasupra mea un tavan alb, neted. Cineva a spus încet în spatele meu:

— Mi se pare că s-a trezit…

Am privit peste umăr. Doi medici în halate, cu tichii albe îmi urmăreau cu atenție fiece mișcare.

Încă buimac de somn n-am putut să pricep ce s-a întâmplat. Tot trupul mă durea chinuitor, de parcă aș fi fost crunt bătut. Mâna dreaptă, amorțită, nu se mișca. M-am lăsat din nou pe pernă.

Unul din medici, oacheș ca un țigan, se aplecă spre mine și mă întrebă încet:

— Cum vă simțiți, Alexandr Alexandrovici?

— Binișor. Unde mă aflu?

— În sanatoriul din Verhoiansk. Nu vă neliniștiți, peste două-trei zile veți fi restabilit pe deplin…

— Ce-i cu mine?

Medicul ezita, căutându-și în mod vădit cu grijă cuvintele.

— Nimic grav. Acum nu mai există niciun pericol. N-aveți voie să vorbiți mult.

Al doilea medic ieși pe neobservate din cameră și se întoarse curând cu o farfurie de supă aburindă, pe o tavă. Abia în clipa aceea am simțit cât de flămând eram și-am mâncat supa cu lăcomie.

Următoarele două zile am fost într-o stare semiconștientă. De fiecare dată când mă dezmeticeam, dădeam cu ochii de medicii care făceau de gardă la patul meu. Abia a treia zi mi-am venit în fire pe deplin.

— Ați comunicat expediției lui Bradov ce mi s-a întâmplat? l-am întrebat pe medicul cel oacheș.

— Nu. N-am avut posibilitatea.

— Ciudat… Totuși, ce s-a întâmplat cu mine?

Medicul mi-a aplicat pe încheietura mâinii stângi o plăcuță de cauciuc, care era în legătură, prin niște fire, cu un aparat necunoscut mie, și, privind acul aparatului, răspunse:

— Ați dormit foarte mult în hrubă lângă meteorit.

— Într-adevăr simt că mă doare tot trupul. Cât am dormit?

Fără să-și ia privirea de la acul aparatului, medicul repetă:

— Mult, foarte mult.

— Ei, cât? O zi? O săptămână?

Medicul clătină din cap.

— Doar n-oi fi dormit mai mult?

— Da, mult mai mult. Nici nu știu măcar dacă mă veți crede când am să vă spun în ce an suntem.

M-a cuprins deodată o emoție neobișnuită. Acul aparatului începu să se zbată dintr-o parte într-alta.

— Liniștiți-vă, vă rog, liniștiți-vă — spuse medicul. Ați dormit câteva decenii.

— Ce? Decenii?! Nu se poate! Atunci în ce an suntem?

— 2107.

— Prostii! Știți când am adormit?

— Știu. Ați avut la dumneavoastră buletinul de identitate și hârtii care certificau că ați participat la expediția lui Bradov. Dar nu fiți îngrijorat. O să vă facem un examen general și o să vă punem pe picioare.

De asta îmi ardea mie! După ce dormisem un secol și jumătate! După ce-mi pierdusem toate rudele și pe cei apropiați, rămânând singur într-o lume străină, necunoscută!

— Ascultați, am spus, simțindu-mă sugrumat de un spasm, nu cumva în timp ce am dormit s-a schimbat numerotarea anilor?

— Nu, numerotarea anilor a rămas aceeași. Dar liniștiți-vă, totul o să fie bine, repetă medicul.

Îmi vuia capul. Ba mă gândeam la familia mea, ba îmi aminteam de luminiscența multicoloră a pietrei din hrubă, ba mă surprindeam presupunând că voi afla multe lucruri interesante, noi, ba începea să mi se pară că dorm și visez în continuare.

— Acum ați face foarte bine dacă ați mai dormi puțin, spuse cu hotărâre medicul.

Scoase din buzunarul halatului o fiolă cu un lichid închis la culoare și, rupându-i vârful de sticlă, o puse pe noptiera de lângă patul meu.

Din fiolă ieșea un gaz fumuriu. Am simțit un miros necunoscut și o clipă după aceea am ațipit.

— Ei, acum vă simțiți mult mai bine, nu-i așa? spuse medicul când m-am trezit. Și vestea mea nu vi se mai pare atât de îngrozitoare, nu?

Într-adevăr mi-era mai bine și nu mai simțeam neliniștea dinainte.

Medicul îmi explică:

— Acesta e efectul gazului. El înăbușă orice durere sufletească. Acum putem să stăm de vorbă. Trebuie să vă povestesc multe lucruri.

— Stați, doctore. N-ați vrea să-mi arătați ceva care să confirme cuvintele dumneavoastră? Iertați-mă, dar nici acum nu pot să cred că toate acestea sunt adevărate.

— Vă înțeleg perfect și am luat cu mine ziarul în care se relatează că v-ați trezit.

Am luat ziarul și m-am uitat la dată: într-adevăr, menționa anul 2107. Jos, în coloana din stânga era încadrată cu creionul roșu o notiță semnată „Kinolu”.

— Dumneavoastră vă numiți Kinolu?

— Da.

— Cât de ciudate sunt toate acestea! Știți, doctore, că am găsit o schijă de meteorit?

— Da, știu. Tocmai cu asta o să începem. Bolizii care au căzut aici acum o sută cincizeci de ani erau compuși dintr-o substanță care se caracterizează printr-o radiație deosebită, narcotică. Piatra pe care ați găsit-o în hrubă v-a adormit. Spre norocul dumneavoastră această radiație nu dăunează sănătății. Dimpotrivă ea exercită o acțiune curativă asupra organismului. Provoacă un somn specific și înlătură bolile la a căror contractare și evoluție joacă un rol deosebit supraexcitarea sistemului nervos central.

— Am dormit o sută cincizeci de ani fără să mă hrănesc cu nimic?

La prima vedere acest lucru pare într-adevăr ciudat, dar amintiți-vă că și în timpul somnului obișnuit funcțiunile organismului omenesc se reduc ca intensitate foarte mult, intensitatea proceselor fiziologice ca; metabolismul, contracțiile inimii ș.a.m.d. reducându-se. În timpul somnului specific provocat de radiația meteoriților, funcțiunile organismului scad și mai mult. Infinit mai mult. În toate organele interne se produce o puternică frânare a activității. Organismul parcă încremenește, radiația acționând favorabil asupra corpului omenesc, asupra sistemului său nervos. Funcțiunile fiziologice sunt susținute doar de rezervele acumulate în timpul cât omul a fost treaz. În sanatoriul nostru mulți bolnavi sunt tratați cu asemenea radiații.

În timp ce-mi spunea aceste lucruri, Kinolu mă examina cu atenție făcând felurite măsurători cu niște aparate ce se găseau pe măsuța de lângă pat.

— Dacă vreți puteți să vă sculați și să umblați puțin.

Ne-am apropiat împreună de o fereastră mare, aproape cât tot peretele. În fața clădirii sanatoriului era amenajat un parc. În dreapta noastră se zărea un lac mare, rotund.

— Acolo e pâlnia produsă de bolidul de la Verhoiansk, spuse Kinolu. Lacul e foarte adânc.

— Parcă ieri umblam în jurul acestei pâlnii, am rostit eu îngândurat.

Dincolo de parc începea desișul taigalei. Din vălmășagul de copaci doborâți prin care fusesem nevoit să-mi croiesc drum în căutarea pietrelor, nu mai rămăsese însă nici urmă. Timpul reușise să lecuiască rana lăsată pe suprafața planetei de uriașul incendiu.

O sută cincizeci de ani este o perioadă de timp destul de îndelungată chiar și pentru istorie.

În vremea asta eu dormisem, dar viața-și urmase cursul. Soarele răsărise mereu, în fiecare dimineață, oamenii se treziseră după somnul lor scurt, începându-și ziua obișnuită de lucru. Ei munciseră și fața Pământului se schimbase, viața lor se schimbase, ei înșiși se schimbaseră.

— Spuneți-mi, l-am întrebat pe Kinolu, care este acum orânduirea socială în Uniunea Sovietică?

— Comunismul, răspunse el. Și nu numai în Uniunea Sovietică, ci pe întreg globul pământesc.