Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL XIV. LUPTA CU BANCHIZA

Antarctida. Terra incognita. „Această țară este osândită de natură la frigul veșnic” — scria vestitul navigator și explorator englez James Cook, după o încercare nereușită de a se apropia de continentul din sud.

Setea de a cunoaște, dorința de a smulge vălul necunoscutului și de a adăuga încă o fărâmă de cunoștințe la tezaurul științei i-au făcut pe mulți exploratori îndrăzneți să întreprindă expediții nespus de primejdioase pe Antarctida. Acești oameni cutezători au trecut prin încercări extraordinare și mulți eroi au fost îngropați pe veci în întinderile nesfârșite ale pustiului de gheață. Numele lor vor rămâne nepieritoare în memoria omenirii.

Descătușând din carapacea de gheață Pământul descoperit de ei, nepoții acestor eroi le ridicau un monument măreț, singurul vrednic de bărbăția, stoicismul și dârzenia lor: țara „osândită” se întorcea la viață.

Până atunci omenirea nu avusese încă prilejul de a realiza un proiect atât de grandios.

Consiliul Economic Mondial a adoptat hotărârea de a construi și pune în funcțiune, în prima etapă, un hidrociclon, de a degaja de ghețuri o parte a continentului, o fâșie de pământ lată de maximum o sută de kilometri, care pătrundea în adâncul continentului aproximativ o mie de kilometri. Locul unde urma să fie construit hidrociclonul fusese ales în funcție de relieful continentului, astfel ca toate apele formate de topirea ghețurilor în zona respectivă să se poată scurge la vale. Hidrociclonul zăgăzuia cu aripile sale cuprinzătoare ieșirea văii spre ocean, stăvilind drumul apei ca un baraj uriaș. Puhoaiele de apă trebuiau să treacă prin gâtul hidrociclonului și să se transforme în spumoplast.

În noiembrie emisfera australă e în toiul primăverii, începutul celui mai bun sezon pentru lucrările din Antarctida.

Grupul nostru a debarcat împreună cu geodezii și geografii pe țărmul Antarctidei, într-o regiune în care fusese proiectată construcția primului hidrociclon. Acolo pământul se găsea sub un strat de gheață gros de cinci sute de metri. Primele helicoptere de transport ne aduseseră cabanele polare demontabile și utilajul necesar.

Pe cerul Antarctidei străluceau doi sori: unul mare, cel adevărat, la linia orizontului, celălalt — microsoarele, plutea ca un mic disc strălucitor drept la zenit. Pentru perioada primăverii și a verii microsoarele fusese ridicat la înălțimea maximă, spre a se preveni posibila topire furtunoasă a ghețurilor.

Întinderile nemărginite de gheață se întindeau până la orizont cât vedeai cu ochiul. Pe albastrul pur al cerului se profilau limpede contururile orbitor de albe ale piscurilor de gheață și ici-colo petele întunecate ale stâncilor neacoperite de gheață. De jur împrejur părea că totul încremenise într-o amorțire veșnică. Zăpada afânată, în care se afundau mereu picioarele, stingherea înaintarea. Veșmântul alb al Antarctidei strălucea atât de viu în razele celor doi sori, încât nici ochelarii fumurii nu erau de niciun folos; lumina orbitoare îți lua ochii. Aerul expirat din piept se învolbura ca un abur alb. Liniștea era aproape ireală. În acea împărăție a tăcerii albe omul părea o ființă slabă, supusă naturii crude.

Trebuia să stabilim cu precizie punctul unde urma să fie clădit primul hidrociclon și apoi, cu ajutorul microsoarelui și al oglinzii zburătoare să degajăm de ghețuri o suprafață de câteva zeci de kilometri pătrați.

În clipa când am recepționat semnalele rachetoplanului lui James Count, care însoțea de la Lună la Pământ primul sistem pus la punct „microsoare-oglindă zburătoare”, aveam pregătit aparatajul pentru teleghidarea lui.

— Priviți! Priviți! strigă bucuroasă Elena Nikolaevna, care zări cea dintâi microsoarele departe, la apus.

Pe cerul senin înainta un punct luminos abia perceptibil. Treptat-treptat se înălță deasupra orizontului și, la comanda Elenei Nikolaevna, se opri deasupra noastră. Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei cum topise această steluță roci de cremene în timpul experienței pe Lună, m-aș fi îndoit că ea ar putea avea o influență cât de mică asupra stratului imens de gheață pe care ne aflam.

Îndată ce microsoarele se opri la zenit, Elena Nikolaevna ordonă ca toți oamenii aflați pe o rază de două sute de kilometri de punctul nostru de comandă să intre în adăposturi. De asemenea, spărgătoarele de gheață și toate celelalte nave au primit dispoziții să se îndepărteze de coastă la o distanță suficientă. Elicopterelor care transportau materiale le era interzis să pornească în cursă. După ce toate aceste dispoziții au fost executate, sute de sirene așezate de-a lungul litoralului au început să vuiască strident. Începuse coborârea microsoarelui.

Ne aflam la punctul de comandă. Elena Nikolaevna ședea în fața tabloului cu aparatele de teleghidaj menținând permanent legătura cu rachetoplanul lui James Count.

— Lasă-l mai jos, îi comunica ea. Microsoarele a ajuns deasupra zonei șantierului. Atențiune! Încerc să preiau dirijarea sistemului!

Ea conecta când și când aparatajul de teleghidare.

— Coboară-l cu încă trei sute kilometri! Încă o sută! Stop! Microsoarele a intrat sub comanda dispozitivelor noastre.

Acum, cu o mișcare a manetei puteam face întregul sistem să se apropie sau să se depărteze, să se deplaseze în orice direcție, să modificăm centrarea luminii în focar — arma noastră de căpetenie împotriva ghețurilor antarctice.

Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui,

— Ne-am ridicat de la punctul de comandă cu elicopterul pentru a cerceta încă o dată zona lucrărilor și am zburat deasupra sectorului de litoral ce ne fusese repartizat. Era mare: douăzeci de kilometri în lățime, optzeci de kilometri de-a lungul litoralului. După datele geologilor și geografilor, în acest sector grosimea gheții varia de la cinci sute de metri la un kilometru.

Mai rar o zi așa de frumoasă: nici viscol, nici ceață. Pe cer, chiar lângă orizont, se pitulaseră câțiva norișori. Aerul era de o puritate, de o transparentă cristalină. Sub noi se întindea cât vedeai cu ochii pustiul de gheață. Doar pâlcurile de pinguini se zăreau pe țărm ca niște puncte negre mici.

— Hai să-i alungăm în apă, propuse Elena Nikolaevna. E păcat de ei. Au să ardă în focarul nostru.

— N-o să-i putem alunga pe toți, obiectă inginerul șef.

— Câți s-o putea.

Am coborât spre țărm și am început să speriem pinguinii, străduindu-ne să-i alungăm în apă, dar aceste păsări nostime se legănau de pe un picior pe altul fără a se teme de noi câtuși de puțin.

— Ei, treaba lor! rosti înciudată Elena Nikolaevna. Ia priviți, foci! Ele au să se sperie precis.

Așa s-a și întâmplat. Îndată ce ne-am apropiat de ele, focile au început să se foiască și să se cufunde în apă una după alta. Mulțumiți că reușisem să le salvăm măcar pe ele ne-am întors la punctul nostru de comandă.

În jurul întregii zone pe care o cercetasem erau instalate turnuri cu emițătoare de televiziune. Pe ecranul nostru se vedea ca în palmă întregul sector.

Câteva rachete de semnalizare au țâșnit în aer, sirenele au șuierat pentru ultima oară și microsoarele a început să coboare încet spre Pământ.

Aparatele instalate pe suprafața gheții au început să înregistreze curând creșterea temperaturii.

— Priviți, Elena Nikolaevna! spuse inginerul șef. Protejații dumneavoastră pur să se agite.

Pe ecranul televizorului te vedeau pe țărm, chiar la marginea apei niște punctulețe negre, forfotind de colo-colo. Am mărit imaginea — erau pinguinii noștri. Păsările păreau alarmate de-a binelea. Judecând după ciocurile care îi se deschideau mereu, pesemne că se tânguiau deznădăjduite de năpasta care dăduse peste ele, în timp ce dădeau din aripioare ca din niște mâini. Unele fugeau la vreo zece metri de țărm, dar se întorceau repede la grupul lor, legănându-se caraghios pe lăbuțe. Când aparatele indicară că temperatura de pe suprafața gheții se ridicase la plus treizeci de grade, pinguinii o luară la goană unul după altul către coasta abruptă și se aruncară în apă.

— Vedeți, erați îngrijorată, se adresă inginerul șef Elenei Nikolaevna. Puternic e instinctul de conservare.

Elena Nikolaevna dădu din cap a încuviințare și spuse:

— Încep să centrez focarul!

Pe măsură ce zona luminată de focar se micșora, de pe gheață se ridicau vapori tot mai năvalnic. În cele din urmă, când diametrul focarului a atins douăzeci de kilometri, iar temperatura din centrul lui a depășit o mie de grade s-a auzit o trosnitură puternică: gheața crăpa ca sticla încinsă pe care picură apă rece. Ascultând sfârâitul și fâșâitul apei ce se evapora, Elena Nikolaevna micșoră din nou focarul, ridicându-i astfel temperatura la trei mii de grade. Deodată gheața se aprinse. Limbile flăcărilor se ridicau în sus și se stingeau îndată, înlocuite de altele. Sub acțiunea temperaturii formidabile, moleculele de apă se dezintegrau în oxigen și hidrogen acesta din urmă având proprietatea de a arde. Fenomenul acesta, deși explicabil teoretic, producea o impresie stranie.

Printr-o întorsătură a manetei Elena Nikolaevna deplasă focarul pe litoral de-a lungul întregului sector al viitorului șantier. Optzeci de kilometri fură parcurși aproape într-un minut. Pe gheață rămase o adâncitură ce se distingea bine, lată de aproape douăzeci de kilometri și adâncă de peste zece centimetri. Parcă cineva trecuse peste banchiză cu un uriaș fier de călcat încins.

Elena Nikolaevna deplasă focarul înapoi pe aceeași fâșie de coastă. Procedă astfel de două ori apoi conectă dispozitivul automat de memorare, care începu să repete mecanic toate manevrele pe care le făcuse Elena Nikolaevna. Acum focarul făcea naveta dintr-un capăt la altul al fâșiei de gheață, ca o suveică în războiul de țesut, adâncind de fiecare dată cu zece centimetri șănțulețul de gheață.

— Într-un minut zece centimetri, am socotit eu. Prin urmare fâșia de gheață de pe coastă va fi topită într-o săptămână de funcționare permanentă. Vă convine un asemenea ritm?

— De minune! încuviință inginerul șef, zâmbind. Vom încerca să nu rămânem în urma dumneavoastră cu lucrările de construcție.

A doua zi, vremea se înrăutăți brusc. Pe neașteptate, începu să sufle un vânt rece, ridicând spre cer nori de zăpadă. Pe mare se stârni o hulă violentă, iar temperatura scăzu considerabil. Părea că toate duhurile rele se năpustiseră asupra oamenilor, care încercau să le cucerească împărăția ghețurilor.

Viscolul bântuia cu furie zi și noapte, fără a se liniști o clipă. Vuietul uraganului era atât de puternic încât chiar și in adăpost trebuia să vorbim foarte tare, aproape chiar să strigăm. Vălul dens al ninsorii ascunsese complet microsoarele. Aparatele de înregistrare, instalate în zona de topire, indicau că temperatura din focar scăzuse la patru sute de grade. Pentru restabilirea vechii temperaturi am fost nevoiți să coborâm și mai mult sistemul și să centrăm din nou focarul.

Aerul nu mai putea să absoarbă vaporii de apă formați din topirea gheții. Întreaga regiune a construcției era învăluită în ninsoare și ceață deasă. Când și când, dinspre mare se auzeau explozii asurzitoare ca niște bubuituri de tun: aisbergurile se rupeau de banchiză și se cufundau în mare.

Într-o dimineață, erau șase zile de la dezlănțuirea furtunii, am fost treziți de Elena Nikolaevna. M-am îmbrăcat repede și am alergat la fereastră. Viscolul încetase. Acalmie deplină. Ne țiuiau urechile din pricina liniștei cu care nu eram deprinși. Pe cerul albastru, microsoarele nostru strălucea orbitor, continuându-și acțiunea obișnuită. Oamenii se învioraseră. La dejun, toți glumeau, râdeau, dându-și seama că se apropia începutul lucrărilor mult așteptate.

Focarul luminos făcea naveta ca și până atunci dintr-o parte într-alta, dar acum își trimitea căldura nu pe suprafața gheții cum o făcuse cu câteva zile mai înainte, ci adânc în zona de topire, care se întindea până la orizont.

Fusese degajată de gheață o fâșie foarte mare din litoral. Doar ici-colo, în adâncituri, se mai vedeau pete albe, din care se ridicau aburi. Undeva, la orizont, se înălța un zid de gheață aproape vertical, marcând limpede limita zonei în care acționa focarul luminos. Acolo, după zidul de peruzea, stratul de gheață veșnic încătușa mai departe continentul. Poate că abia în clipele acelea ne dădeam seama pe deplin de forța grandioasă pe care o creasem. În câteva zile de activitate, microsoarele săpase în banchiză o vale, pe fundul căreia puteau să încapă nestingherite Parisul, New Yorkul, Moscova și Londra, luate la un loc.

Inginerul șef calculă că zona de litoral degajată de gheață se ridicase cu cinci până la șapte metri în comparație cu vechiul nivel.

Peste două zile fundul văii se uscase complet. Rămânea doar să se netezească terenul accidentat.

Inginerul șef al șantierului ne adresă pe neașteptate o propunere îndrăzneață: să nivelăm fundul gropii de fundație, topind solul cu ajutorul microsoarelui.

— Solul o să crape în timpul răcirii, obiectă James Count. Am mai făcut o asemenea experiență pe Lună.

— Acolo, la dumneavoastră, s-a produs o răcire foarte bruscă a solului, pe când aici putem să scădem temperatura treptat, îndepărtând încet focarul…

Din nou se apropie de Pământ cuplul „microsoare-oglindă zburătoare”. Focarul luminos fu concentrat și mai mult. Încet, ca niște boțuri de unt într-o tigaie încinsă, dâmburi și ridicături începură să lunece în toate direcțiile și să se topească, umplând viroagele. Acum, de pe fundul adânciturii se înălța în văzduh un nor întunecat de fum, depunându-se împrejur într-un strat gros, negru.

Am plimbat de câteva ori focarul, fierul nostru de călcat, pe fundul adânciturii și atât a fost suficient pentru ca acesta să devină cât mai neted. Acum lumina nefocalizată aluneca încet de-a lungul coastei.

— Gata? exclamă mirat inginerul șef. Admirabil! Vă rog numai să încetiniți răcirea solului.

— Până mai adineaori ne-ați zorit, iar acum vreți să încetinim. Șiret mai sunteți! Mai bine recunoașteți că n-aveți totul gata pentru începerea lucrărilor de construcții, spuse râzând Elena Nikolaevna.

Peste trei zile, am terminat răcirea solului și descentrând sistemul la limită, l-am ridicat la mare înălțime. Acum microsoarele lumina o suprafață întinsă, determinând doar o slabă topire a ghețurilor.

În timpul răcirii, fundul adânciturii crăpase totuși în două locuri. Crăpăturile au fost umplute cu o soluție de ciment. Nimic nu mai împiedica începerea lucrărilor. Și ele au început…

La apelul Consiliului Economic Mondial de a participa la valorificarea noului continent au răspuns zeci de mii de oameni de diferite naționalități și profesiuni. Nimeni nu se speria de greutăți. E de la sine înțeles că pe șantierele Antarctidei nu se muncea manual. Acolo fuseseră aduse toate mijloacele tehnice moderne, atât de ample. Totuși natura acelui tărâm aspru încă nu fusese supusă. Prin părțile acelea domnea încă frigul, bântuiau geruri cumplite, uragane năprasnice. Era limpede că acolo trebuia să se muncească în condiții nespus de grele, că victoria avea să vină după o luptă dârză, plină de primejdii, care necesita încordarea la limită a forțelor omenești. Greutățile nu-i pot însă opri în cale pe cei care luptă pentru un țel măreț. Pe litoral acostau în fiece zi spărgătoare de gheață, sosind unul după altul. Ele aduceau oameni și materiale din toate colțurile lumii. Așezările constructorilor se ridicau una după alta pe țărmul degajat de gheață.

Curând, litoralul nu mai putea fi recunoscut. Pe fundul gropii de fundație apăruseră mașini pășitoare uriașe. Ele deplasau și montau cu ușurință piesele viitorului hidrociclon, înalt cât o clădire cu trei etaje. Fundul gropii de pe șantier era luminat de zecile de mii de flame ale sudurii, duduind și respirând ca o gigantică ființă vie.

Părea că acolo, jos, domnea haosul și o harababură de neînchipuit. Așa i se pare întotdeauna unui necunoscător când vede pentru întâia oară un mare șantier. De fapt însă totul era subordonat unui plan de ansamblu dinainte stabilit.

…Vara antarctică se terminase de mult. Începuse lunga noapte polară. Acolo continua să domnească însă ziua veșnică; razele microsoarelui revărsau o lumină egală peste întregul pustiu de gheață.

Lucrările de pe litoral se apropiau de sfârșit. Aripile — stăvilarele hidrociclonului — zăgăzuiau o masă enormă de apă, acumulată în timpul verii din topirea ghețurilor. Se apropia ziua intrării în funcțiune a hidrociclonului.

…Ne-am ridicat cu elicopterul la câțiva kilometri înălțime. Hidrociclonul se vedea bine. Îmbrăcat în plăci negre de supertermit, el se contura pronunțat pe fundul alb, strălucitor al banchizei. În înaltul cerului pluteau microsoarele și oglinda zburătoare, parte componentă a acelui complex dispozitiv calorigen.

Focarul începu să se concentreze treptat, luminând din ce în ce mai viu sectorul central al hidrociclonului. Supertermitul negru deveni vișiniu închis, apoi slab. Razele focarului se revărsau dincolo de limitele hidrociclonului, luminând gheața. Acolo, temperatura, deși mult mai scăzută decât în centrul focarului, era totuși destul de mare, și iată că banchiza începu să se topească sub ochii noștri.

Primele șuvoaie de apă începură să curgă pe povârnișul înalt de gheață de pe marginea adânciturii, năpustindu-se ca un râu bogat în ape pe estacadele hidrociclonului. Câteva minute mai târziu, prin cealaltă parte a hidrociclonului, orientată spre mare, apăru panglica îngustă a spumoplastului.

Din gurile noastre răsună o exclamație de entuziasm. Panglica neîntreruptă de spumoplast, prinsă în puternicele gheare de oțel ale conveierului, începu să se cufunde în apă ca un șarpe nesfârșit. Hidrociclonul intrase în funcțiune.

Apa provenită din banchiza topită creștea cu fiecare oră. Acum ea nu se mai rostogolea c,a un râu de pe zidurile de gheață ale barajului, ci se prăvălea ca o cascadă furtunoasă. Apa, înspumată în miliarde de stropi, se învâltora, năvălind în hidrociclon.

Vestea cu privire la punerea în funcțiune a primului hidrociclon făcu ocolul întregii lumi.

Trecuseră sute de ani de când expediția lui Roald Amundsen atinsese Polul Sud, dobândind prima victorie în lupta aspră cu natura Antarctidei. Și iată că acum oamenii, stăpâni pe mijloace tehnice noi, se încleștaseră într-o luptă pe viață și pe moarte cu ghețurile inaccesibile. Bătălia pentru Antarctida începuse.