Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL XII. PE MAREA CORALILOR

Coasta răsăriteană a Australiei este despărțită de marea caldă a Coralilor printr-un lanț lung de atoli. Această barieră naturală, creată de-a lungul veacurilor de micile ființe vii, ia asuprăși primele asalturi amenințătoare ale fluxului.

Acolo, ziua e arșiță, soarele dogorăște fără milă. Aerul e umed și înăbușitor, rafalele abia simțite ale vântului ne aduc cine știe ce ușurare. În schimb, seara, briza ușoară ce suflă dinspre uscat, duce spre insule miresmele florilor tropicale, izul amărui al mării, și o dată cu acestea și o răcoare plăcută.

Deasupra unei asemenea insule de corali, în apropierea fermei zootehnice unde lucra Ania, a fost înălțată o cupolă mare, din peliculă rezistentă, translucidă. Pe insulă fusese construită o stațiune specială de pompare care trebuia să regleze componența aerului sub cupolă, să-l îmbogățească cu bioxid de carbon, și să mențină în mod automat o anumită temperatură și umiditate, reducându-le sau sporindu-le după trebuință.

În apropiere, pe continent, se ridica o clădire cu două etaje pentru cercetătorii care trebuiau să studieze animalele și plantele de pe Venus.

În sfârșit ne scosesem echipamentul de scafandru sub cerul liber și inspiram cu aviditate aerul proaspăt al Pământului. Poate din neobișnuință, poate de bucurie, ne simțeam puțin amețiți.

— Vai, ce bine e la noi! exclama când unul, când altul. Priviți ce soare! Dar aerul! Marea! Cerul!

Un singur lucru ne întuneca bucuria: eram ținuți în carantină timp de zece zile, nefiind permisă nicio vizită, parcă eram ciumați — înainte de a fi făcut o vaccinare specială. Trebuia să ne mulțumim cu convorbirile telefonice, cu comunicările prin televiziune, dar nouă ne era atâta dor de oameni, încât așa ceva nu ne satisfăcea.

Am dus toate animalele pe atol, în „colțul Venus”.

Atenția generală era desigur îndreptată spre Astronaut. Acesta se adaptase destul de repede la noul mediu. Când se văzu sub cupolă, adulmecă încoace și încolo, simți mirosul cunoscut de bioxid de carbon, strănută de câteva ori, scoase un răget prelung și împins de un instinct puternic, se repezi spre apă. Nimeni nu-l învățase să înoate, niciodată nu-și văzuse rudele de pe Venus făcând acest lucru, dar se simți numaidecât în elementul lui și se afundă de câteva ori cu capul în apă și începu să dea din coada lui vânjoasă.

Pe marginea lagunei semănasem felurite semințe pe care le adusesem cu noi.

În cele din urmă ne-am împărțit din nou pe grupe pentru a încheia dările de seamă cu privire la importanța activității pe care o adusesem la bun sfârșit.

Între timp, sub cupola străvezie de pe insulă se petreceau lucruri minunate. Nici nu ne credeam ochilor — semințele semănate abia în ajun răsăriseră într-o singură zi, crescuseră peste un metru în înălțime și acum își legănau lin pe marginea lagunei frunzele cărnoase.

— Extraordinar! exclamă Gapek.

— Realitatea nu poate fi contestată — replică Henri Lamel. Ferigile noastre au dovedit o viteză record de creștere, de câteva ori mai mare decât a bambusului.

Am cercetat cu atenție tinerele plante. Semănau întru totul cu cele mature, doar că în interiorul frunzelor nu aveau încă spori, iar săculețele de oxigen de la baza frunzelor erau încă goale: pentru crearea rezervelor de oxigen și pentru formarea sporilor trebuia mai multă vreme decât pentru însăși creșterea plantei.

În a unsprezecea zi, când ni s-a anunțat sfârșitul carantinei, ne-am simțit deodată cu toții dezorientați.

— Și acum unde ne ducem? întrebă nedumerit Gapek.

— Dar de ce trebuie neapărat să te duci undeva? replică Lamel. Dacă n-ai unde să te duci, stai aici.

— Cum așa!? A fost ridicată carantina și să stau aici!?

— Hai cu toții la ferma zootehnică unde lucrează fiica mea, propuse Elena Nikolaevna. Ea ne tot invită de mult.

În orășelul agricol am fost întâmpinați neașteptat de solemn.

Marea sală a cantinei, unde fusese pregătită în cinstea noastră o masă festivă, era plină de oameni. Privind mulțimea chipurilor care ne zâmbeau prietenește de jur împrejur, am înțeles deodată foarte limpede ce anume ne lipsea pe îndepărtata planetă Venus, de ce acolo în cercul restrâns al prietenilor ocupați cu una din cele mai interesante activități, ne simțeam totuși singuri și tânjeam după Pământul pe care ne născusem. Am înțeles că ne lipsea marele colectiv al oamenilor, societatea acelora pentru care depusesem atâtea eforturi, ne lipsea sprijinul lor binevoitor, simpatia, bucuriile, prețuirea lor.

După masă, în timp ce se îndreptau cu toții spre club pentru a viziona filmele pe care le făcusem pe Venus, Elena Nikolaevna s-a apropiat de mine.

— Alexandr Alexandrovici, aici există o stație de telecomunicații de unde putem lua legătura prin radiotelefon cu rachetoplanul lui James Count.

— Vrei să vorbești cu el chiar acum?

— Da. Vreau să aflu cum merg treburile lor, ce face Jaroslav, Celita…

— Merg și eu cu dumneata…

Grupul lui James Count obținuse succese frumoase. Experimentarea modelului oglinzii zburătoare era aproape terminată. James Count ne-a arătat-o pe ecran. Nici nu-ți venea să crezi că acea imensă masă strălucitoare de cincizeci de kilometri plutea ușor imponderabilă, în spațiul interplanetar.

Oglinda zbura cu partea concavă spre lună. Count o întorcea încet. Deodată, pe ecran apăru imaginea unei porțiuni de pe suprafața Lunei. Câteva clipe, pe pulberea lunară, am văzut urmele unor picioare omenești, apoi a apărut un om echipat în scafandru obișnuit, care. făcea cuiva semne cu mâna. Imaginea era atât de mare și de clară, încât se putea desluși fiece cusătură a scafandrului. Ea dispăru tot atât de repede precum apăruse.

— James! James! strigă Elena Nikolaevna. Întoarce încă o dată spre Lună oglinda zburătoare.

— De ce?

— Combinată cu obiectivul teleemițătorului vostru constituie un telescop fără egal.

Jaroslav Pavlovici și James Count izbucniră în râs.

— Așa-i că-i extraordinar? Noi înșine am descoperit acest lucru de curând.

Jaroslav Pavlovici era îndeosebi bucuros de efectul produs. Ca astronom, îl interesa foarte mult această descoperire, constatând că dimensiunile unghiulare ale acestui dispozitiv optic erau de câteva ori mai mari decât la telescoapele cele mai perfecte.

În ziua următoare participanții ambelor expediții au plecat care încotro. Toți aveam nevoie de odihnă dubă greaua călătorie pe care o făcusem.

Elena Nikolaevna, Gin Fan-și și eu am plecat la Toritown. În primul rând ne grăbeam să-i întâlnim pe cei care realizaseră împreună cu noi primul microsoare.

Întregul nostru laborator se și mutase la Institutul Microsoarelui, nou înființat. Acolo am predat materialul cu privire la rezultatele experimentării microsoarelui și am depus un raport special. Totodată am fost puși la curent cu stadiul în care se aflau lucrările pregătitoare ale ofensivei împotriva gheburilor Antarctidei.

Terminându-ne treburile, m-am întors cu Elena Nikolaevna pe coasta Mării Coralilor hotărând să ne petrecem acolo concediul.

Intrând la Ania, am dat cu ochii, pe neașteptate, de Lamel.

— Henri! exclamă Elena Nikolaevna. Ce vânt te aduce din nou aici?

— Mi s-a făcut dor de diplodoc, răspunse el, și se uită zâmbind la Ania. Aceasta își plecă ochii, emoționată.

— Nu, într-adevăr, de ce te-ai întors atât de repede?

De data aceasta, Henri răspunse cât se poate de serios:

— M-am gândit, Elena Nikolaevna, la o experiență. Nu știu dacă voi reuși, dar merită să încerc.

— Ce experiență?

— Voi încerca să cultiv pe Pământ ferigi din Venus, care cresc foarte repede. Directorul fermei spune că ar fi un nutreț admirabil pentru vite.

— Nu cumva vitele au să se otrăvească cu acest nutreț „admirabil”? observă neîncrezătoare Elena Nikolaevna.

— De murit n-au să moară, în privința asta sunt convins, dar încă nu se știe dacă vor mânca ferigi. Ania, adăugă el, zâmbind din nou misterios, mă va ajuta ca specialist în creșterea oilor.

— Dar vor crește aici ferigile acelea? am întrebat eu. Solul, lumina zilei — toate acestea se deosebesc atât de mult de condițiile cu care erau obișnuite pe Venus.

— Solul îl vom pregăti în mod corespunzător și vom deprinde plantele încet, încet cu aerul nostru. Se înțelege, ar fi posibil ca experiența să nu reușească, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.

— Firește, firește! îl îmbărbătă cu înflăcărare Elena Nikolaevna.

Henri și Ania făcuseră pe insulă, în apropierea cupolei, un mic țarc cu două despărțituri, în care închiseseră patru miei încă mici. Pe doi dintre miei continuau să-i hrănească cu nutreț obișnuit, pentru control. Ania pusese în ieslea celorlalți ferigă suculentă, tăiată mărunt.

— Uite, uite, spuse ea, arătând spre unul din miei emoționată, să vedeți că mănâncă.

Mielul, adulmecând vioi, de colo-colo, nu îndreptăți însă speranțele Aniei. Mirosi ieslea peste tot, behăi și, dând din codiță, fugi deoparte. La fel făcu și al doilea miel. Apoi începură amândoi să umble prin țarc și să ciugulească iarba, fără să dea atenție hranei suculente din iesle.

Henri izbucni în râs.

— Nu le e pe plac mâncarea dumitale.

— Nu-i nimic, au să se obișnuiască. Am să le dau numai ferigi.

Peste trei zile te apuca mila, la vederea mieilor cu care se făcea experiența. Ei păscuseră toată iarba din țarc și acum, behăind jalnic, stăteau lângă îngrăditură, încercând să-și vâre capul printre stinghii ca să ajungă la iarba ce creștea aproape, dar era inaccesibilă pentru ei. În ciuda chinurilor lui Tantal nici măcar nu se uitau la iesle, unde Ania și Henri puneau în fiecare zi ferigi proaspete.

— Încă o zi și au să moară, spuse Henri. Gata, ne-am lămurit.

— Da, încuviință cu tristețe Ania. Trebuie să găsim neapărat o soluție. Ce-ar fi dacă… Vai, cum de nu m-am gândit până acum la asta! Am să amestec lapte cu sevă de ferigi și le dau să mănânce.

— Bravo! exclamă Henri. Adu lapte.

Șiretlicul cu laptele reuși. Mieii, flămânzi, simțind mirosul cunoscut, se năpustiră hămesiți spre sticla cu amestecul de lapte și sevă de ferigă.

Două zile după aceea mieii se obișnuiseră cu gustul noii hrane. Acum devorau ferigile de pe Venus fără lapte. Era momentul să se observe ce efect avea noua hrană asupra organismului mieilor.

Între timp Ania și Henri curățară un mic teren lângă „colțul Venus”, îl arară, împrăștiară îngrășăminte, apoi ridicară deasupra o cupolă din peliculă și o umplură cu aer care conținea ceva mai mult oxigen decât aerul de pe Venus.

Dis-de-dimineață, când abia răsărise soarele, au semănat spori de ferigi apoi au început să aștepte cu emoție, întrebându-se dacă aveau să răsară sau nu.

Câteva ore după aceea, terenul experimental era acoperit de niște punctulețe roșietice, erau primele mlădițe. Creșteau repede dar nu atât de impetuos ca sub cupola cea mare. M-am dus acolo către amiază și am constatat că mlădițele se înălțaseră doar până la treizeci de centimetri. Ania și Henri erau radioși: semințele încolțiseră totuși, tulpinițele plăpânde mov-roșietice ce acopereau lotul fiind prima lor victorie.

Jubilaseră însă prea devreme. Când am venit seara, după cină, să privim tinerele mlădițe ne-a întâmpinat o priveliște tristă. Pe Venus, plantele erau obișnuite de veacuri ca odată cu venirea nopții să scadă brusc temperatura și să înceapă iarna friguroasă, de care trebuia să se apere. De aceea, îndată ce soarele începu să apună, ferigile noastre se zgribuliră, strângându-se în ghemulețe verzi, vârtoase, și se lipiră de Pământ.

— Vai, Henri! Ce-i de făcut? se tângui Ania.

— Nimic. Sub cupola mare se petrece același fenomen în fiecare seară. A doua generație de plante reacționează însă mai slab la venirea serii. Cred că ferigile noastre se vor adapta cu ușurință la trecerea de la zi la noapte specifică pe Pământ.

— Dar acestea sunt mult mai firave decât celelalte. N-ar trebui să le amenajăm măcar la început lumină artificială?

— Nu, să mai așteptăm. Să vedem cum au să arate de dimineață.

A doua zi, o dată cu primele raze ale soarelui, ferigile se colorară în trandafiriu și în cursul zilei crescură cu încă douăzeci de centimetri. Către seară însă se ghemuiră din nou. Sufereau din pricina condițiilor de viață neobișnuite, dar se dovedeau destul de rezistente la toate încercările.

În acele zile, Elena Nikolaevna lucră mult la o carte a lui Viktor Platonov despre termoelectron, pe care acesta nu apucase s-o termine. Ea o completa și o redacta. Într-o zi i-am făcut o vizită împreună cu Ania și cu Lamel la bibliotecă. Ne-a întâmpinat cu o veste îmbucurătoare.

— Citiți! Uite, ne arătă ea un titlu mare dintr-un ziar, cules cu litere roșii pe toată lățimea primei pagini: „Campania Antarctidei a început!”

Dedesubt era înserat un scurt comunicat care anunța că deasupra Antarctidei fusese lansat de pe Pământ la peste o mie de kilometri înălțime primul microsoare, menit să stăvilească îngroșarea gheții la Polul Sud.

— Și încă o noutate care o să vă bucure: experimentarea prototipului oglinzii zburătoare s-a efectuat cu succes și în curând James Count și întreaga sa expediție se vor întoarce pe Pământ.

Într-o zi, la vreo săptămână și jumătate după aceea, întorcându-mă acasă după-amiază, am văzut ieșind din caseta radiotelefonului o fâșie de hârtie, asemănătoare acelora utilizate la telegraf.

— Ne-a căutat cineva în lipsa noastră, spuse Elena Nikolaevna, citind hârtia.

Pe ea era imprimată o frază laconică: „Sosesc la orele 12 și 40 minute. Jaroslav. Melbourne.”

Jaroslav era un om extrem de punctual. Păși pragul exact la ora douăsprezece și patruzeci de minute. Ania se repezi și-l îmbrătișă.

— Vai, Ania, ai grijă! gemu el din rărunchi, încovoindu-se deodată. Ai uitat de boala Lunei?

— Am uitat… răspunse cu părere de rău Ania, dându-i drumul imediat.

— Dar ce boală e aceasta? am întrebat eu curios.

Jaroslav Pavlovici își ridică sprâncenele mirat.

— Cum, nu știi?

— Nu.

— Când ajungi pe Lună devii de șase ori mai ușor, dar la început din obișnuință, umbli la fel ca pe Pământ. Faci un pas obișnuit și acesta e un salt, ridici brusc o piatră și ea zboară în sus ca o minge… Abia după câteva zile te deprinzi; îți adaptezi mișcările la greutatea obiectelor de pe Lună. Asta se cheamă acolo boală terestră. Dumneata ai încercat-o deja. Dimpotrivă, după ce ai stat mult pe Lună și te întorci pe Pământ, te apucă boala Lunei. Totul ți se pare de câteva ori mai greu. Organismul nu poate să se acomodeze dintr-o dată. O nouă schimbare. Mușchii s-au lenevit, s-au dezvățat să acționeze din plin, mâinile îți sunt lipsite de vlagă, ca după somn, nici măcar pumnul nu-l mai poți strânge bine, abia îți ții capul drept, trupul ți se pare greu ca de plumb. După două, trei zile toate acestea trec însă fără să lase vreo urmă.

Jaroslav Pavlovici se așeză obosit în fotoliu, își coborî pleoapele și rămase nemișcat. Elena Nikolaevna și Ania începură să trebăluiască în jurul lui, una pregătind baia, cealaltă — punând masa.

Baia îl mai învioră puțin pe Jaroslav Pavlovici. Deveni mai vorbăreț, dar pășea încet ca și mai înainte, parcă i-ar fi fost greu să-și miște picioarele. La masă bău doar câteva înghițituri de cafea neagră și mâncă o tartină.

— De ce nu mănânci nimic? am observat eu. Așa îți poți pierde toate puterile.

— Ce să fac? Va trebui să mănânc des, dar câte puțin. Doar și alimentele sunt supuse gravității. Am mâncat o bucățică de pâine și mi-e greu de parcă aș fi înghițit o piatră.

Discuția lunecă asupra celor petrecute pe Lună.

— Am experimentat împreună cu grupul lui James Count prototipul oglinzii zburătoare, povestea Jaroslav Pavlovici. O oglindă uriașă! Cincizeci de kilometri în diametru și o imagine pe care ar invidia-o opticienii noștri de pe Pământ. Și e doar o machetă! Trebuie făcute oglinzi de zece ori mai mari și plasate foarte aproape de soare. Deși oglinda captează multă lumină solară, totuși e insuficientă pentru a modifica clima pe o planetă întreagă sau măcar pe o parte substanțială a ei.

— Dar Celita ce face? întrebă Elena Nikolaevna.

— Celita? Tot așa — tânjește. Ce să mai vorbim, o asemenea rană nu se vindecă atât de repede.

— N-ai întrebat-o? Vine ea aici după însemnările lui Viktor sau să i le trimit acolo?

— A spus că vine aici. Ei, era cât pe ce să uit, își aminti deodată Jaroslav Pavlovici, știți cine a venit la noi pe Lună? Saumian al vostru.

— Leon? Doar e în concediu!

— Nu. Pilotul care trebuia să plece în cursă s-a îmbolnăvit și Saumian s-a oferit să-i țină locul. E un tânăr simpatic. Ne-a povestit despre Venus, despre Viktor.

— Pe când spunea Celita că va veni încoace?

— Cred că va sosi mâine sau cel mai târziu poimâine.

Jaroslav Pavlovici mai rămase cu noi o vreme, apoi Elena Nikolaevna îl trimise să se odihnească; boala Lunei era foarte acută în prima zi. Până la urmă Jaroslav Pavlovici abia își mai mișca limba, parcă ar fi fost beat.

Celita sosi a doua zi, însoțită de Leon Saumian. Cu greu am recunoscut în ea fata vioaie, energică, de mai înainte. Parcă se așternuse o umbră pe chipul ei radios, în ochii sclipitori, acum triști, melancolici. Părea mai vârstnică cu zece ani.

Elena Nikolaevna o îmbrățișă și Celita izbucni deodată în plâns, strângând-o la piept. Elena Nikolaevna o duse imediat în camera ei. Saumian i se adresă lui Lamel:

— Nu mă așteptam să te întâlnesc aici.

— Nici eu, răspunse acesta și întrebă: Dar cum ai venit — iar s-a îmbolnăvit vreun pilot?

Leon se întunecă.

— N-am putut s-o las singură pe biata femeie, lovită de o asemenea nenorocire. Și imediat schimbă vorba. Ei, cum merg treburile în „colțul Venus”?

— Bine. Fac o experiență interesantă.

— Experiență? Și nu mai pleci nicăieri la odihnă?

— Nu, și aici e bine. Dar tu?

— Voiam să-mi petrec concediul de odihnă în Caucaz, dar m-am răzgândit. Zilele acestea pleacă din Sidney un vapor cu pasageri într-o croazieră în jurul lumii. Cred că într-o asemenea călătorie mi-aș petrece concediul admirabil.

— Ei, călător veșnic ce ești! Dar cu Erevanul cum rămâne? îți amintești — pe Venus visai la el tot timpul?!

— Îmi amintesc, dar simt că de astă dată n-o să pot sta într-un singur loc, nici chiar în iubitul meu Erevan.

— Și cât rămâi aici?

— Nu știu. Cât va rămâne și Celita.

— Ea unde se duce?

— La părinți, în Mexic.

Deși am stăruit în fel și chip să mai stea, Celita și Saumian au plecat în seara aceleiași zile. I-am petrecut cu toții, apoi ne-am întors la fermă. Ne cuprinsese deodată tristețea. Prezența Celitei ne amintise dureros de Viktor.

— O să plecăm și noi curând spre Marea Coralilor, spuse Elena Nikolaevna îngândurată. Concediul nostru e pe sfârșite.