Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL IV. DIN SIBERIA ÎN AUSTRALIA

Am ieșit pe șoseaua lată și netedă. În stânga, sub taluz, își rostogolea repede apele către Iana șerpuitorul râu siberian Dulgalah.

Urmăream cu atenție cum conduce Kinolu mașina. În fața lui nu era nici volan, nici manetă pentru schimbarea vitezelor, doar un mic tablou cu comutatoare și butoane colorate. Motorul automobilului era atomic. Capota transformatoare ne apăra perfect de radiațiile mortale.

— Vă place viteza? mă întrebă Kinolu.

— Cărui rus nu-i place viteza!? mi-am amintit fără să vreau cuvintele cunoscute în copilărie. Fiți sigur că n-am nimic împotrivă.

Kinolu apăsă un buton verde de pe tabloul de comandă. Îndată, pe panoul cu aparate de lângă ceas, se aprinse un beculeț verde de semnalizare.

— Acum putem vorbi liniștiți, spuse el mulțumit și se rezemă cu un aer degajat de spătarul banchetei.

Mi-am dat seama că mașina era dirijată acum cu precizie de aparatele cibernetice, dar urmăream totuși cu atenție vitezometrul. Acul lui trecuse peste marcajul de o sută de kilometri pe oră continuând să suie mereu. Nu prea mă simțeam la largul meu. Automobilul atinsese o viteză neobișnuită. O sută patruzeci de kilometri pe oră. O sută șaizeci… O sută optzeci… Două sute! Acul vitezometrului se apropia de cifra „300”, iar tovarășul meu de drum nici nu se sinchisea.

Prin fața ferestrelor zburau copaci, tufișuri, alcătuind un torent uniform, verde-albăstriu, din care nu se putea desluși niciun amănunt. Împărțită în două prin fâșia de gazon panglica lată a drumului țâșnea în fața noastră ca un șuvoi argintiu și în ultima clipă, frângându-se, dispărea sub roțile automobilului.

În depărtare se ivi pe șosea un punct negru. Era un automobil care venea din direcție opusă. O clipă, și el zbură pe lângă noi vuind ca un obuz mare de artilerie. Observând că mă încrunt din pricina acestui vuiet, Kinolu mă privi cu atenție.

— Mergem prea repede, Alexandr Alexandrovici?

— Nu, nu prea… Îmi place. Totuși de ce nu urmăriți aparatul de conducere? Aveți atâta încredere în aparate?

— Ah, iată dar ce vă neliniștește! Să știți că nu e cazul. Uitați-vă, de-a lungul drumului se întinde o balustradă compactă de piatră. Un aparat optic special din automobil urmărește neîncetat această linie albă. Mașina merge tot timpul la o distanță anumită de balustradă și nu-și reduce viteza decât acolo unde drumul face o cotitură bruscă sau survine o intersecție.

— Din nou cibernetica?

— Desigur. Toate mașinile au un asemenea aparataj de conducere automată.

Pe neașteptate am fost proiectați violent înainte. Mașina și-a redus brusc viteza, apoi, după ce a mai mers puțin, s-a oprit fără zgomot.

— Ce s-a întâmplat? întrebai eu. De ce ne-am oprit?

— O bifurcație a șoselei. Mașina nu știe în ce direcție s-o ia.

Kinolu coti pe șoseaua din dreapta și conectă din nou dirijarea automată. Zburam iar cu viteza de mai înainte, iar eu, pe deplin liniștit, am început să privesc teleemisiunea de pe micul ecran montat in tăblia de lemn care căptușea partea din față a mașinii.

Cu puțin înainte de a intra în oraș am cotit și curând am ajuns la aeroport. Iată edificiul înalt ai aerogării cu o săgeată subțire, aurie, pe cupolă.

— Am sosit — spuse Kinolu. Putem coborî. Trimitem îndată mașina înapoi și mergem la stratoplan. Îmbarcarea a și început. Apăsă pe câteva butoane de pe tabloul de comandă, coborî din mașină și închise ușa. Automobilul porni lin, viră pe pista largă din fața aerogării și se îndepărtă cu toată viteza. Dispozitivul de memorizare îl dirija cu precizie la înapoiere.

Câmpul întins și neted al aeroportului era acoperit cu dale mari hexagonale de beton. Ne-am apropiat de stratoplan, o aeronavă al cărei fuzelaj argintiu strălucea în soare, dublu etajat cu ferestruici în partea din față și un ax lung prelungit înainte ca dintele fantastic al narvalului. Planurile mari, de la mijlocul fuzelajului și până la coadă, erau înclinate mult înapoi. Ampenajul vertical, deriva și direcția aveau forma unei săgeți. În partea din spate a planurilor se vedeau câteva duze ale motoarelor cu reacție. Stratoplanul stătea orizontal pe o rampă mare ajurată, aproape de trei ori mai lungă decât fuzelajul lui. Aspectul stratoplanului îmi amintea de proiectilele reactive ale vestitului aruncător de mine „Katiușa”, așezate pe platformele subțiri de oțel pentru lansare.

Am urcat după ceilalți pasageri pe scara mobilă în interiorul stratoplanului și ne-am ocupat locurile. Ca un copil curios, am rugat să fiu lăsat lângă fereastră și Kinolu mi-a cedat bucuros locul.

De la înălțimea rampei, aeroportul părea, prin fereastra stratoplanului, un mozaic alcătuit din hexagoane. Nu departe se zăreau alte câteva rampe cu stratoplane argintii.

Sosi și clipa decolării. Ușa de la intrare se închise automat ca la vagonul metroului. Vârful rampei se ridică lin în sus. Acum ea privea spre cer ca țeava unui tun antiaerian. Spătarele fotoliilor se dădură înapoi. Ședeam culcați, cu tot trupul întins. Acest lucru e explicabil: culcat pe spate, omul poate suporta sarcini mult mai mari, decât în oricare altă poziție. De undeva de sus răsună comanda: „Pasagerii să se pregătească pentru decolare!” — și peste câteva clipe: „Decolarea!”

Se auzi un vuiet asurzitor. O forță invizibilă mă presa violent de spătarul fotoliului. Mâinile și picioarele îmi erau apăsate ca de o greutate, capul mi se lipise de spătarul moale al fotoliului, dar peste câteva clipe totul trecu. Stratoplanul lua înălțime.

— Ei, profesore, cum te simți? mă întrebă Kinolu.

— Admirabil! Priviți, suntem deja în nori. Așa viteză mai zic și eu! Cât o să facem până în Australia?

— Douăzeci și opt de minute și câteva secunde.

— Mai puțin de o jumătate de oră?! am exclamat eu. Prin urmare zburăm cu o viteză de douăzeci de mii de kilometri pe oră?

M-am uitat din nou pe fereastră. Stratoplanul continua să urce vertiginos. Pe măsură ce luam înălțime cerul își schimba culoarea. Azuriul diafan care se vedea de pe sol se transformă în albastru deschis apoi albastrul se întunecă, deveni profund, cu o nuanță violetă și, în sfârșit, la peste douăzeci de kilometri înălțime se făcu negru-violet, așa cum arată de obicei cerul meridional în nopțile fără lună.

Apărură stelele; mai întâi cele mari, apoi altele mai mici și în cele din urmă se aprinseră toate, fără să licărească, aruncând o lumină albă, egală. Soarele, ca un disc de foc se zărea straniu alături de stele, iar în apropiere lucea secera subțire a Lunei.

— Stratosfera…

Kinolu dădu din cap afirmativ. M-am lipit din nou de fereastră. Treceau în zbor, coborând repede niște văluri albe, subțiri, ciudate. Altele și altele…

— Uitați-vă repede! am exclamat. Nori argintii! Înseamnă că ne aflăm la optzeci și doi de kilometri înălțime!

După câteva clipe ne despărțeau de Pământ, aproximativ trei sute de kilometri. Dincolo de geamul cabinei stratoplanului nu se mai zărea aproape nicio urmă de nor — ionosfera.

Deasupra strălucea cu miile-i de stele mărețul Univers. În acea liniște aparentă clocotea fără încetare, zi și noapte, o viață agitată, proprie. Undeva departe, în adâncul nopții întunecoase, se ciocneau și dispăreau constelații vechi. Piereau, făcându-se praf și pulbere, pentru ca peste multe miliarde de ani, amestecându-se cu praful și pulberea altor galaxii nimicite, să apară din nou undeva, în alt loc, ca noi lumi siderale tinere. Acesta era circuitul nesfârșit al vieții.

Zburam de cincisprezece minute. Constelațiile obișnuite ale emisferei boreale se îndepărtau încet și spre sud apăreau stele noi.

Cupa Ursei Mari își apleca toarta în chip ciudat. Steaua Polară nu se mai zărea deasupra capului ca de obicei, ci mai jos și mai înapoi, aproape de orizont. În fața ochilor noștri secera albă, strălucitoare a Lunei în descreștere se întorcea încet cu vârfurile în sus și, în sfârșit, se răsturnă pe spate, părând acum o luntre singuratică fără pânze pe oceanul negru, nemărginit, al Universului.

— Undeva jos este țara mea, spuse Kinolu.

M-am uitat pe fereastră spre Pământ, străduindu-mă să deslușesc contururile peninsulei Malacca, dar Pământul era învăluit într-un strat gros de nori.

Nu-mi venea să cred că într-un timp atât de scurt trecusem peste întinderile nesfârșite ale Siberiei Răsăritene, ale imensei Chine, că sub noi se și tălăzuiau apele australe ale Oceanului Pacific.

În cele din urmă în difuzoare răsună comanda: „Pasagerii să-și ocupe locurile! Aterizăm! Australia!”

Pentru a-și micșora viteza, stratoplanul a început să coboare în spirală, descriind în aer viraje imense. Treptat, cerul începea să se lumineze. Stelele mici începură să pălească și se stinseră de tot. Peste câteva clipe dispărură și cele mai strălucitoare. Cerul își recăpăta coloritul obișnuit. Din împărăția nopții întunecate ne întorsesem iar la ziua luminoasă, însorită.

Jos, printre norișorii mărunți, începu să se zărească Pământul. Încă un viraj uriaș și în față apăru pista betonată de aterizare a aeroportului. Stratoplanul făcu un tur de pistă deasupra aeropostului la mică înălțime, astfel încât i se văzu umbra cu aripile înclinate înapoi și deodată se ridică drept în sus ca o luminare. Acum motoarele cu reacție funcționau în chip de frâne, încetinind coborârea pe Pământ. Stratoplanul ateriza vertical.

„Ar fi interesant să-l văd din afară, mă gândeam. Seamănă probabil cu un creion așezat cu partea neascuțită pe masă”.

Am simțit un șoc ușor și vuietul motoarelor a încetat imediat. Sprijinit de rampă, stratoplanul lua încet poziția orizontală. Ușa se deschise: „Se poate ieși!”

Am părăsit cabina stratoplanului cei din urmă și, înainte de a coborî pe Pământ, ne-am oprit sus pe scară.

În jurul stratoplanului se adunase o mulțime de oameni. Cei ce așteptau și noii sosiți se amestecară. Domnea învălmășeala veselă, obișnuită la întâlnirile din gări și porturi.

Am recunoscut-o de departe pe Elena Nilcolaevna. Mi-a făcut semn cu un buchet de flori viu colorate, și-a croit drum prin mulțime, m-a îmbrățișat și ne-am sărutat. Această duioșie spontană mă mișca. Eram bucuros că se găsise și pentru mine un om apropiat, care venise să mă întâmpine.

Drumul către oraș mergea pe litoralul mării, o mare nouă, formată în urma topirii ghețurilor în emisfera boreală. Luciul nesfârșit al apei se întindea până departe la orizont. De cealaltă parte a drumului zburau spre noi palmieri de un verde închis cu frunze late în chip de evantai, eucalipți uriași

— mândria Australiei, tufe de sălcii și bananieri cu frunze late, și cu ciorchini de banane zemoase, lunguiețe. Jos, la poalele colinei pe care cobora șoseaua, se întindea un oraș mare scăldat în verdeață.

— Iată Toritownul nostru, spuse Elena Nikolaevna.

— Dar unde sunt vestitele zăcăminte de toriu?

— La vreo cincizeci de kilometri spre sud. Pentru dumneata ar fi interesant să vezi cum se extrag silicații de toriu. Întregul proces este complet mecanizat. Toriul reprezintă baza energeticii atomice, în scoarța Pământului se găsește de douăzeci și șapte de ori mai mult toriu decât uraniu.

Am intrat în Toritown. Străzi largi, drepte, clădiri înalte, luminoase, unite în ansambluri arhitectonice, la intersecția străzilor fântâni arteziene, și verdeață, o mare de verdeață, din pricina căreia pe alocuri nu puteai vedea fațadele caselor. Aerul din Toritown era proaspăt și plin de miresme, ca o grădină în floare.

„Nu e de mirare că durata vieții oamenilor a crescut”, gândeam eu.

Da, orașul era într-adevăr o grădină minunată. De-a lungul străzilor, despărțind partea carosabilă de clădiri, se întindeau scuaruri late. Un gard verde, viu apăra pe locatari de zgomot și praf. Verdeața acoperea complet casele, înconjurându-le în straturi de jos până sus. Și arhitectura caselor se adaptase acestui scop. Clădirile aveau proeminențe speciale, niște cornișe late, și balconașe, destinate creșterii plantelor.

Clădirea în care locuia Elena Nikolaevna se găsea aproape de centrul orașului. Am urcat cu liftul la etajul opt. Elena Nikolaevna m-a condus în camera pe care o destinase pentru mine. Luminoasă, mare, aceasta era aranjată cu gust cu mobile de o nuanță plăcută, cafenie.

După masă am coborât în curte. Și aici era foarte multă verdeață: flori, arbuști decorativi, pomi fructiferi.

— Cine îngrijește grădina? am întrebat.

— Chiar locatarii. O să te invităm și pe dumneata la treaba asta, ai să vezi.

— O, cu multă plăcere.

Am luat-o pe o alee îngustă, la capătul căreia se afla un chioșc cochet. Din spatele lui răsuna mânioasă pe un ton ridicat, o voce răgușită. Pesemne că era certat cineva.

— Ai spus cu multă plăcere? repetă pe neașteptate Elena Nikolaevna, zâmbind șiret și mă trase spre chioșc.

— Pomii, tinere, nu sunt niște lemne, striga aceeași voce subțirică, bătrânească. Ei sunt făpturi vii. Simt totul: și durerea, și mângâierea, nu suportă grosolăniile.

Ne-am uitat în dosul chioșcului. Cu spatele la noi, o bătrână căruntă, înaltă, dar puțin încovoiată de ani vocifera mereu. În fața ei se lăsa fâstâcit de pe un picior pe altul cel pe care-l numise „tinere”, un atlet uriaș cu umeri lați, de vreo șaizeci de ani. Roșu la față, dădea neputincios din mâini uitându-se rușinat la bătrână.

— Pleacă! Pleacă imediat. Să nu te mai văd pe aici! Auzi? Să nu mai apari decât peste o lună.

„Tânărul” vinovat se îndepărtă ascultător. După el plecă și bătrână, bombănind mereu și sprijinindu-se greoaie în baston.

M-am uitat la Elena Nikolaevna și ea la mine, izbucnind amândoi în râs.

— Cine e bătrâna aceasta fioroasă? am întrebat-o.

— Ea supraveghează îngrijirea grădinei noastre. Cândva a lucrat într-o gospodărie mare, iar acum ne dirijează pe noi. Ai văzut ce aprigă e!? Cred că ți-a pierit pofta să ne mai ajuți în grădină, nu?

— Dimpotrivă, acum chiar că n-am să renunț la treaba asta pentru nimic în lume.

După ce se întunecă Elena Nikolaevna propuse:

— Vrei să vezi și să asculți noutăți?

Ne-am întors în sufragerie. Elena Nikolaevna se apropie de un gobelin imens ce împodobea unul din pereți și-l dădu la o parte descoperind o nișă nu prea adâncă, ai cărei pereți formau un semicerc. Nici tavanul ei nu era plat ci semisferic, pierzându-se treptat în pereți.

Elena Nikolaevna învârti un buton mic, rotund. Emisfera mată, albă se lumină în azuriu. Mi-am dat seama că toată nișa aceea era ecranul uriaș al unui televizor panoramic.

Elena Nikolaevna întoarse un buton de pe tabloul de comandă pe canalul programului. Îndată apăru pe ecran o imagine colorată stereoscopică. Aveam impresia că nu mai sunt în cameră. Pe cerul senin se rotea deasupra noastră, coborând, un stratoplan. Glasul crainicului spunea:

„Astăzi a sosit în orașul nostru din sanatoriul de la Verhoiansk profesorul Hromov, care a dormit în taigaua siberiană aproape o sută cincizeci de ani. Am mai vorbit despre el telespectatorilor noștri. La aeroport a fost întâmpinat de strănepoata sa Elena Nikolaevna Hromova”.

În dreapta ecranului se ivi Elena Nikolaevna cu un buchet de flori în brațe. Cu mâna streașină la ochi ea urmărea stratoplanul, care descria viraje pe cerul albastru, venind la aterizare. După câteva ture de pistă stratoplanul zbură deasupra aerodromului venind direct spre noi și cu aripile strălucind în soare, dispăru, vuind, undeva, în spatele nostru. Stereoefectul era atât de impresionant încât, ca și cei dintâi spectatori de filme la vederea locomotivei ce gonea spre ei, m-am dat înapoi fără să vreau.

„Dorim oaspetelui nostru succes, sănătate și încă mulți ani de viață”, cu aceste cuvinte își încheie crainicul scurtul reportaj cu privire la sosirea mea.

… Înainte de a adormi, din toate întâmplările acelei zile agitate îmi stăruia în minte minunatul televizor, care într-o singură seară ne plimbase de-a lungul și de-a latul globului pământesc și în cele din urmă ne transportase pe Lună. Transmisia de pe Lună s-a încheiat după tradiție cu imaginea Pământului, așa cum e văzut de pe cel mai bătrân satelit al nostru: un glob mare, albăstriu, plutind pe cerul negru, presărat cu stele; printre nori se zăreau contururile cunoscute ale continentelor și mărilor; apa strălucea orbitor; soarele se reflecta în Oceanul Atlantic…