Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL X. PE VENUS

— Uite ce ne-a fost dat să vedem! exclamă Gin Fan-și, când a apărut în fața noastră planeta Venus ca un glob imens, acoperind jumătate din cerul negru ca smoala. Da, zborul ăsta nu-i ca acela până în Lună!

Într-adevăr, dacă până în Lună zburasem în total doar două zile și două nopți, distanța până la Venus am străbătut-o în patruzeci de zile.

În timpul zborului n-aveam nimic deosebit de făcut și fiecare se îndeletnicea cu ce voia. Gin Fan-și a meșterit tot drumul la aparatul lui de filmat, confecționându-i un dispozitiv. Victor Platonov a stat cea mai mare parte din timp pe patul lui, scriind ceva într-un caiet cenușiu mare. Trist, tăcut, ședea cu ochii aproape închiși, parcă străduindu-se să nu-și dea în vileag frământările lăuntrice. Și Elena Nikolaevna era tristă.

— Ce ai, Elena Nikolaevna? am întrebat-o.

— M-a apucat și pe mine dorul. Nu mă văzusem cu Jaroslav de câteva luni și părea că mă obișnuisem. Acum după ce am stat cu el o săptămână, mi s-a părut că a trecut timpul atât de repede.

Am profitat de timpul liber ca să studiez bibliografia referitoare la planeta Venus.

Formele de viață cunoscute pe Pământ sunt atât de variate, atât de bine adaptate la cele mai aspre condiții în care s-ar părea că nimic nu poate trăi, încât s-a pus de la sine întrebarea: de ce n-ar exista viața și pe alte planete? Și s-a văzut că întrebarea era justă. Acum pentru astă lume e clar că natura vie reprezintă o verigă inseparabilă în lanțul armonios al unității materiale a universului, iar Pământul nostru, minuscul din punct de vedere astronomic, nu este deloc o excepție miraculoasă în spațiile nemărginite ale cosmosului și chiar printre planetele sistemului solar.

Misterioasa planetă Venus e ascunsă de privirile iscoditoare de o perdea groasă de nori, ca o frumoasă orientală după văl. În decursul veacurilor niciun ochi omenesc n-a văzut ce se petrece pe suprafața ei și întrebarea: „Există viață pe Venus?” a stârnit multe discuții. Unele date științifice susțineau că acolo viața e posibilă, altele dovedeau contrariul.

Venus este cu patruzeci de milioane de kilometri mai aproape de soare decât Pământul, ca atare primește aproape de două ori mai multă căldură și lumină. Razele soarelui evaporează de pe suprafața ei o cantitate enormă de umezeală. Pătura densă de nori ocrotește planeta ca un scut natural, de razele arzătoare ale soarelui. De aceea temperatura pe suprafața planetei este mai scăzută decât s-ar putea aștepta. Ziua temperatura se ridică în zona temperată până la plus 60–70 de grade. Noaptea însă scade până la minus 15 grade.

Asemenea salturi bruște se explică prin faptul că Venus se rotește în jurul axei mult mai încet decât Pământul, fiecare zi și fiecare noapte durând aproape câte șase săptămâni.

E firesc ca într-o zi atât de lungă, care durează peste trei săptămâni, suprafața planetei să se încingă atât de tare, iar în noaptea care-i urmează, tot atât de lungă, să se răcească sensibil. Se poate spune că în decursul unei zile și a unei nopți, pe planeta Venus se perindă toate anotimpurile anului. Noaptea e iarnă friguroasă, cu zăpadă, dimineața e primăvară cu cețuri dense, ziua — vară cu arșiță, zăpușeală, iar seara — toamnă mohorâtă și ploioasă. În afară de aceasta există și succesiunea anotimpurilor anului, condiționată de mișcarea de revoluție a planetei în jurul soarelui. Iată de ce clima pe Venus este specifică și evoluează după o lege complexă. Ziua poate fi și arșiță și răcoare în funcție de poziția planetei față de soare.

Se înțelege de la sine că o asemenea climă nu este favorabilă vieții.

Și atmosfera acestei planete se deosebește foarte mult de aceea a Pământului fiind săracă în oxigen și conținând o cantitate imensă de bioxid de carbon — de cinci sute de ori mai mult decât atmosfera terestră. Din pricina păturii dense de nori oamenii de știință n-au putut multă vreme să constate dacă în atmosfera planetei Venus există ozon. În atmosfera noastră există un strat foarte bogat în molecule de ozon la douăzeci-douăzeci și cinci kilometri înălțime. Ca o cuirasă impenetrabilă, acest strat apără tot ce e viu pe Pământ? Acțiunea distrugătoare a razelor ultraviolete ale soarelui, absorbindu-le aproape în întregime. În cele din urmă, cu ajutorul rachetelor trimise spre Venus, oamenii de știință au descoperit în atmosfera ei un strat de ozon salvator la o înălțime de zece-cincisprezece kilometri.

Prima expediție științifică a adus o veste îmbucurătoare: pe Venus există viață, există o floră și o faună, specifice. Ele nu se aseamănă deloc cu cele de pe Pământ, fapt determinat de condițiile speciale în care se dezvoltă.

Cea mai mare parte a suprafeței planetei e acoperită cu apă. Continentele sunt acolo mult mai mici decât pe Pământ — având mai degrabă aspectul unor insule sau arhipelaguri risipite pe un ocean nemărginit.

Pe uscat, regnul vegetal e sărăcăcios, puțin diferențiat, dar în mediul acvatic a atins o dezvoltare și o varietate extraordinară. M-a frapat ingeniozitatea cu care plantele de acolo s-au adaptat la lipsa de oxigen. Ele s-au deprins să respire bioxid de carbon. Oxigenul obținut prin fotosinteză din bioxidul de carbon, nu-l elimină complet în aer, ca plantele de pe Pământ, ci-l păstrează parțial în interiorul lor. Noaptea, plantele respiră oxigenul pe care au apucat să-l acumuleze la lumina soarelui. Ele au depozit propriu de oxigen. Unele îl adună în pungi speciale așezate la rădăcina frunzei, altele îl ascund în sol, în rădăcini, altele în tulpină, în spațiile largi intercelulare, altele duc o viață parazitară și, prin tentacule, niște ventuze subțiri, se înfig în pungile cu oxigen ale altor plante și trăiesc din rezervele acestora. Atunci când plantele pier, pungile plesnesc și oxigenul se împrăștie în aer. Acest proces de formare a oxigenului pur în atmosfera de pe Venus este continuu. Plantele pot fi asemuite cu o gigantică uzină de transformare a bioxidului de carbon în oxigen.

M-a frapat însă îndeosebi fauna de pe Venus. Cele mai multe animale trăiesc în oceanul cald, pe lângă coastele crestate sau pe bancurile de nisip, în stratul de apă puțin adânc, călduț. Doar puține dintre ele trăiesc pe uscat. Firește că pe oamenii de știință i-a interesat cum pot ele trăi într-un asemenea mediu sărac în oxigen? Plantele sunt ajutate de capacitatea lor de a efectua fotosinteza. Dar animalele ce fac? De unde obțin ele cantitatea de oxigen necesară pentru o funcțiune fiziologică normală?

După îndelungi observații și cercetări oamenii de știință au ajuns la o concluzia uimitoare: animalele de pe Venus, întocmai ca și plantele, sunt apte să efectueze fotosinteza! Pe lângă sistemul de circulație a sângelui, roșu, ele mai au unul subcutanat, pentru sângele verde. Aici, bioxidul de carbon inspirat de animale e transformat în oxigen pur, care ajunge apoi în sistemul sanguin roșu. Animalele de pe Venus respiră foarte des, ca după o fugă istovitoare și lungă.

Pe Pământ nu există nimic asemănător. Poate să se fi petrecut fenomene analoage cândva, demult de tot, în îndepărtatele ere geologice, când și pe Pământ se simțea lipsa oxigenului. Dar atmosfera Pământului s-a îmbogățit destul de repede in oxigen ca urmare a activității fiziologice a plantelor. Pe Venus însă, acest proces este nespus de lent. De aceea, fauna a putut să evolueze acolo spre forme superioare, numai datorită acelei miraculoase capacități de fotosinteză.

Aceasta a făcut ca pe Venus delimitarea dintre organismele vegetale și animale să fie mult mai puțin evidentă, și uneori oamenii de știință, în general, nu puteau să determine ce se afla în fața lor — un animal sau o plantă?

Viața de pe Venus, interesantă și cu totul aparte, era încă foarte puțin cercetată. Studierea ei fusese încetinită de marea depărtare a acestei planete de Pământ; fiecare expediție necesita un efort considerabil și pregătiri îndelungate. Noi am avut pur și simplu noroc că s-a ivit prilejul să zburăm într-acolo.

Sosiseră zilele hotărâtoare ale expediției noastre — curând trebuia să aterizăm pe a doua planetă a sistemului solar. În urma rachetei noastre, de turism, cum îi spuneam, zbura a doua — racheta de transport, teleghidată.

Darâcean ținea tot timpul legătura cu expediția biologică care se găsea încă de câteva luni pe Venus. Această expediție era compusă doar din patru oameni: conducătorul echipei, zoologul Henri Lamel, botanistul Irji Gapek, pilotul Leon Saumian și geologul Stanislav Anifer, care îndeplinea și funcția de pilot secund. În urma unei dispoziții speciale a prezidiului Academiei Mondiale de Științe echipa lui Henri Lamel trebuia să ne ajute la efectuarea experienței cu microsoarele.

Se și simțea forța de atracție a planetei. Ambele rachete zburau în jurul ei, reducând treptat viteza. La ordinul lui Erilik Darâcean ne-am ocupat locurile în fotolii.

— Saumian! Saumian: repeta neîncetat Erilik în microfon. Dați-mi relevmentul dumneavoastră! Dați-mi relevmentul dumneavoastră!

Manevra de coborâre a durat peste trei ore. Era suficient să se greșească poziția cu un singur grad, ca să deviem de la locul ales cu o sută de kilometri. Erilik teleghidă racheta de transport pe o anumită orbită și reduse brusc din înălțime. Apoi conectă motoarele cu reacție din vârful rachetoplanului nostru, pentru a-i reduce și lui viteza, evitând astfel supraîncălzirea. Aripile lui puternice se înfipseră în atmosfera planetei Venus ușurând simțitor aterizarea (mai corect spus, „avenusare”).

Am străpuns curând stratul de nori aflați la mare altitudine. Privind prin luminatoare am zărit oceanul nemărginit care acoperea suprafața planetei, ici-colo, pe luciul apei, se observau niște pete roșcate — erau insulele. Înainte, departe, la linia orizontului se ivi o insulă mai mare. Rachetoplanul zbura jos de tot. Pe insulă se putea desluși o câmpie întinsă, netedă ca o stepă. Pe undeva pe acolo se găseau stațiile de radiolocație ale lui Henri Lamel, spre care ne îndreptam conduși de aparatele de teleghidaj.

O ușoară izbitură, rachetoplanul făcu un bond, încă o izbitură — acum nu mai zburam ci lunecam repede pe suprafața planetei Venus. Manevrând motoarele cu reacție din vârf, Darâcean opri repede rachetoplanul.

— Gata! Bun găsit, Venus!

Am sărit din fotolii, ne-am repezit spre luminatoare și am zărit în fața noastră suprafața roșiatică a planetei. În depărtare se întindea un lanț de munți. Cerul era acoperit de nori. În geamurile exterioare ale luminatoarelor mici stropi de ploaie trasau dâre oblice.

— Afară! Afară!

Să ne echipăm cu costumele ușoare de scafandru, să trecem pe platforma cu uși duble și să sărim de pe ultima treaptă a scării mobile pe solul moale a fost o chestiune de câteva clipe.

N-am putut să mă stăpânesc, am ridicat de jos un bulgăraș de țărână, l-am frecat între palme și am început, să-l cercetez. Era la fel ca și pe planeta noastră de baștină.

— Da, structura universului e pretutindeni la fel, spuse Gin Fan-și, privind peste umărul meu.

— Iarba, priviți ce iarbă! exclamă Elena Nikolaevna. Ea smulse un smoc de iarbă suculentă, portocalie, și stoarse din ea câteva picături de lichid vâscos.

De rachetoplanul nostru se apropiau patru ornitoptere — grupul lui Henri Lamel. Lângă ușa rachetoplanului avu loc o întâlnire furtunoasă, așa cum se petrecea odinioară când după lunga noapte polară tovarășii soseau de pe continent la exploratorii polari.

— O clipă! exclamă Darâcean, smulgându-se din îmbrățișările lui Henri Lamel și recăpătându-și calmul. Încă nu e gata totul! Trebuie să coborâm racheta de transport!

Erilik, Suori, Anifer și Saumian, piloții ambelor expediții, urcară în racheta noastră la tabloul de comandă. Noi ne-am îndreptat spre rachetoplanul lui Henri Lamel, care staționa dincolo de un dâmb pe un teren neted la vreo doi kilometri depărtare.

— Vremea e mereu atât de mohorâtă aici? întrebă Gin Fan-și.

— Nu. Se apropie lunga noapte cu zăpadă. De aceea e vremea mohorâtă, răspunse Lamel. Ziua însă e destulă lumină dar, ce-i drept, nu atât de clară ca pe Pământ. Cerul e înnourat tot timpul.

— Dar fumul acela care se rotește acolo ce e? am întrebat eu arătând spre lanțul de munți.

— E un vulcan în erupție. Aici sunt foarte mulți vulcani. Ei îmbâcsesc aerul cu bioxid de carbon. Dacă n-ar fi vulcanii, pe Venus s-ar putea trăi fără echipament de scafandru.

Spre dreapta, dincolo de un deal, se zărea un lac înconjurat de tufăriș înalt, roșcat. La marginea lacului, din zece în zece minute țâșnea un șuvoi înalt de apă — un geizer.

— În lacul acela am prins niște pești comestibili admirabili, spuse Henri Lamel. Probabil că v-ați săturat de pilulele cosmice? Facem îndată un ospăț strașnic. Aveți noroc: azi gătesc eu.

Pe deasupra noastră trecu în zbor, jos de tot, o pasăre uriașă greoaie, de un verde închis, cu pete roșii, vii, pe pântec, așa cum are tritonul. Avea aripi crestate, pliabile, ca liliacul și ciocul lung ca al pelicanului. După ea trecu alta, apoi încă una. Ca și cum ar fi fost înțelese, zburau în jurul nostru, rotindu-se în cercuri tot mai strânse.

— Reptile zburătoare — spuse încruntat Henri Lamel — scârboase lighioane!

— Și mai ales sunt proaste ca noaptea, adăugă Gapek. Atacă fără deosebire, orice, chiar și reptile mai puternice decât ele. Ptiu, ce vampiri idioți!

El smulse din tocul de la brâu un mic pistol, ultrasonic, îl îndreptă spre reptila cea mai apropiată, trase, și aceasta se prăbuși ca un bolovan. Celelalte două reptile se îndepărtară și luară înălțime.

Viktor Platonov se repezi spre sălbăticiunea doborâtă. Alergarăm și noi după el. Novici, ardeam de nerăbdare să-l cercetăm pe acest prim băștinaș al planetei Venus, pe care-l întâlnisem.

— Atenție! ne preveni Lamel. Are dinți veninoși.

De aproape, reptila era și mai respingătoare. Gâtul subțire, golaș, ciocul enorm plin cu dinți, pielea de un verde închis, fără pene, acoperită cu peri lungi, deși, labele palmate de pradă, cu câte opt degete terminate cu gheare ascuțite, coada lungă ca de șarpe — toate acestea nu se potriveau cu ceea ce știam noi despre păsări. Deosebit de respingătoare erau petele de un roș aprins, risipite pe corp acolo unde nu era păr.

— De ce are pielea verde închis?

— Pielea e transparentă și se vede sistemul de circulație al sângelui verde. Animalele de pe Venus au sub piele o substanță asemănătoare clorofilei. Atunci când animalul inspiră aer prin plămâni, oxigenul ajunge în sistemul de circulație al sângelui roșu, iar bioxidul de carbon în cel cu sânge verde. Sub acțiunea luminii, bioxidul de carbon din sângele verde se descompune în carbon și oxigen. Această cantitate suplimentară de oxigen ajunge apoi în sângele roșu, creând condiții fiziologice normale pentru organismul animalului.

Strâmbându-se de scârbă, Viktor Platonov aruncă reptila cât colo.

Am urcat pe dâmb și dincolo de el am zărit rachetoplanul expediției lui Henri Lamel, o navă mare, argintie. Rachetoplanul staționa pe un teren tot atât de neted ca și al nostru. Alături de el juca în reflexe argintii o imensă cupolă opacă dintr-o peliculă subțire, dar foarte durabilă. Acolo era adăpostul expediției biologilor. Înălțimea cupolei atingea la centru șapte metri. Suprafața totală a terenului acoperit de cupolă era de peste o sută cincizeci de metri pătrați. Aerul de sub cupolă era alimentat fără întrerupere cu oxigen și astfel se crea acolo o atmosferă prielnică omului. În acest cort spațios puteam să ne retragem după lucru, să ne scoatem echipamentul incomod de scafandru și să ne odihnim admirabil.

Cupola era împărțită în câteva încăperi prin pereți făcuți din aceeași peliculă opacă. În aceste încăperi se aflau laboratoarele, depozitele de colecții, dormitoarele, și alte dependințe. Strânsă, întreaga cupolă, a cărei greutate era infimă, încăpea într-o cutie de mici dimensiuni, fiind foarte comodă pentru transportul în rachetoplan. În interiorul cupolei se crea un mic excedent de presiune față de atmosfera de pe Venus, pentru a sta umflată tot timpul ca un balon.

Am intrat sub cupolă și ne-am scos echipamentul de scafandru. Henri Lamel ne conduse la bucătărie. Acolo, alături de plita electrică, acționată cu curent de înaltă frecvență, văzurăm sub o peliculă-răcitor niște pești mari, ciudați.

— Să așteptăm aici puțin, spuse Lamel după ce vorbi la radiotelefon cu Darâcean. Vor ateriza racheta de transport peste vreo treizeci de minute. Până sosesc ei e gata și ciorba de pește. Ajutați-mi să curăț peștele.

— Ia uite ce pește! exclamă Gin Fan-și.

Peștii aveau o formă atât de neobișnuită, încât îți venea greu să crezi că erau niște ființe vii și nu rodul unei fantezii bolnăvicioase. Branhiile atârnau în franjuri sub capetele lor nefiresc de mari. Părea că nu sunt pești, ci doar niște capete înotătoare, de care fuseseră lipite neîndemânatic, doar ca amuzament, aripioarele și coada.

— Ce mâncați din ei, Henri? îl întrebă ironic Elena Nikolaevna pe Lamel. Vă plac atât de mult capetele de pește prăjit?

— Dacă ați fi silită să trăiți într-o apă atât de gazoasă, și dumneavoastră v-ar crește asemenea branhii. Peștii s-au adaptat la mediu, iar branhiile nu pot fi plasate oriunde, ci numai la cap, căci prin ele trebuie pompată apa din care obțin oxigenul aflat aici într-o cantitate atât de mică. De aceea au gura și capul atât de mare, în comparație cu trupul.

— După această prelegere savantă, trupul peștilor parcă a devenit mai mare, Henri! remarcă ironic Viktor Platonov.

— Gapek — i se adresă Henri Lamel, botanistului — scoate dumneata niște cartofi. Ni s-au terminat.

— Ce, aveți și cartofi? am întrebat noi mirați.

— Avem de toate. Chiar și mărar, răspunse Lamel zâmbind. Doriți cartofi noi cu mărar? Gapek se duce îndată să-i dezgroape.

— Mergem cu dumneata! am exclamat noi într-un glas.

— Poftiți, ne invită Gapek, numai stați cât mai aproape de mine. Aici se pot întâmpla multe.

Gapek se îndreptă spre pădurea apropiată, un masiv gălbui-roșcat ce părea că nu e alcătuit din copaci, ci din niște flori uriașe ciudate. Privind curioși în toate părțile, am pătruns în desișul întunecos și cald. Temperatura aerului nu scădea acolo sub patruzeci de grade.

Prin bolta neagră alcătuită de frunze se zăreau ici și colo mici crâmpeie cenușii de cer. Sub copaci era însă loc destul. Lăstăriș nu prea vedeam. Frunzele copacilor creșteau începând de la un metru și jumătate de la sol. Cărnoase, crestate adânc, și atât de mari, încât în ele putea fi înfășurat cu ușurință un cal. Creșteau direct din trunchi și rotunjindu-se, alcătuiau o jumătate de boltă. Mișcate de vântul ușor, frunzele se legănau alene ca niște evantaie. Trunchiurile groase ale copacilor nu erau lemnoase, ci moi, suculente, pline de sevă. Am dat cu pumnul într-un trunchi viguros, pe care abia de l-ar fi cuprins doi oameni și pe el au apărut niște picături de culoare închisă.

Călcam peste un strat de vreascuri, ușoare ca bureții de mare, uscați. Am ajuns într-o poiană largă, acoperită cu un covor compact de iarbă pestriță, suculentă, care pocnea surd sub picioare. În mijlocul poienii se înălța un arbust roșiatic cu frunze mărunte, care creșteau din trunchi perechi-perechi.

— Priviți această plantă, ne spuse Gapek. Noi îi zicem cartof, doar în glumă fiindcă are tuberculi comestibili. Desigur că la gust amintesc prea puțin de cartof. Sunt făinoși și cam sărați. În poienile pădurilor cresc foarte mulți arbuști asemănători.

Scoase de la brâu un hârleț lat și îndepărtându-se la vreo doi metri de arbust, începu să sape pământul. Bulbii apărură curând — trei bucăți. Erau mari și aveau o formă neregulată: unul îndoit ca o seceră, al doilea avea excrescențe în formă de conuri, al treilea era dublu.

— Nu-i nimic, spuse Gapek, toți sunt comestibili. Uite așa trebuie căutați.

Ne-am împrăștiat pe liziera pădurii și am început să scoatem bulbi. Eu am nimerit niște exemplare cu o formă bizară. Strânsesem aproape o jumătate de geantă, când, în casca mea, l-am auzit deodată pe Gin Fan-și strigând speriat:

— Ajutor! Ajutor!

Ne-am repezit cu toții spre el. Nu departe de noi, la marginea pădurii, se încinsese o luptă crâncenă. Ținând hârlețul în mâna stângă Gin Fan-și reteza din răsputeri tentaculele albe ale unei sălbăticiuni, care-l încolăciseră. Mâna dreaptă în care Gin Fan-și ținea pistolul ultrasonic era încleștată de tentacule. Tentaculele zburau de colo-colo șerpuind prin aer și-i strângeau tot trupul în inele compacte. Un inel îl și sugruma. Neputând să punem în funcțiune pistoalele, ne-am scos cuțitele și ne-am repezit în ajutorul lui. Curând după aceea zăceau pe jos vreo douăzeci de brațe respingătoare, zvârcolindu-se în convulsii. Zguduit, Gin Fan-și abia s-a ridicat de jos. Din fericire scăpase doar cu vânătăi.

— Ce vietate e asta? îl întrebă pe Gapek după ce-și veni în fire.

— Nu știu. Eu însumi văd pentru întâia oară un asemenea monstru — răspunse acesta. Vom cerceta îndată.

Ciudata făptură avea rădăcini înfipte în pământ, părând că e o plantă. Deodată, însă, sub ochii noștri, ea începu să-și smulgă rădăcinile din pământ și să se încolăcească într-un ghem strâns. Din capotele retezate ale tentaculelor se scurgea picătură cu picătură un lichid verzui. „Planta” își scoase din pământ ultimele rădăcini și, împingându-se cu ajutorul lor se rostogoli, îndepărtându-se. Am fost nevoiți s-o imobilizăm cu ajutorul pistolului ultrasonic. Gapek o tăie în două. În interiorul trunchiului ei am găsit un stomac, în care se zăreau niște oase albe, mari. Pesemne că încă nu demult „planta” dejunase copios.

În timp ce adunam bulbii dezgropați, Gin Fan-și examina cu atenție resturile viețuitoarei care-l atacase prin surprindere. Apoi a fotografiat-o și s-a apropiat de noi.

Înainte de a face cale întoarsă, Gapek a rupt niște iarbă galben-verzuie.

— Priviți „mărarul” local — spuse el, arătându-ne firicele ascuțite de iarbă — e un bun condiment la cartofi.

Ne-am întors la cupolă. Henri Lamel ne aștepta cu nerăbdare. Într-o oală mare fierbea apa. Când sosiră și piloții noștri, ciorba de pește era gata.

Lamel aruncă în oală puțin praf alb — detector de otravă. Ciorba nu-și schimbă culoarea și Lamel vesti:

— Se poate mânca. Poftiți la masă.

Ori fiindcă mi-era lehamite de pilule cosmice, ori din pricina împrejurării neobișnuite în care ne aflam mi se păru că nu mai mâncasem niciodată o ciorbă de pește atât de gustoasă.

„Vechii locuitori”, cum își ziceau noii noștri prieteni, ne îmbiau care mai de care, ca pe oaspeții cei mai dragi. Îndeosebi se agita și făcea larmă mărunțelul și sprintenul Irji Gapek.

— Mai astâmpără-te odată, zvăpăiatule, îl strunea tăcutul și domolul Anifer.

Chipeșul Saumian, un atlet înalt, cu umeri lați, cu ochi negri, sclipitori, tuna cu basul lui puternic, profund, acoperind toate glasurile. Își făcea griji că nu ne-am săturat, și tot stăruia să ne gătească la repezeală o mâncare gustoasă din conserve.

— În cinci minute e gata. O să vă lingeți pe degete, stăruia el, gesticulând expresiv. Henri, de ce taci? Doar ești șef. Nu ți-ar fi rușine ca oaspeții tăi să se ridice de la masă flămânzi?

— Spune mai bine că pur și simplu abia aștepți să-ți etalezi talentul culinar, răspunse Lamel, zâmbind mucalit cu ochii lui veseli, căprui, și ne explică: Leon este socotit la noi cel mai bun bucătar. Dacă vreți să-l cuceriți, lăudați-i mâncărurile pe care le gătește el și ocărâți-le pe cele făcute de alții.

În ziua următoare am dezbătut planul nostru de acțiune. Propriu zis noțiunea de,zi” pe Venus era relativă, pentru că atunci când ne-am trezit nu se luminase ci, dimpotrivă, era și mai întuneric.

— Trebuie să ne grăbim, spuse Henri Lamel. Peste trei sute șaizeci și opt de ore va fi complet întuneric, va veni noaptea rece și atunci condițiile de lucru se vor îngreuia foarte mult.

Ne-am luat cu toți zborul cu ornitopterele spre racheta noastră de transport. Trebuia s-o demontăm, să scoatem încărcătura și să începem asamblarea dispozitivelor de teleghidare.

Peste trei zile ne-am apucat de această ultimă operație.

Se întuneca tot mai mult. Partea planetei pe care se afla insula noastră se cufunda în umbră. Cârduri de reptile zburătoare treceau la mare înălțime deasupra noastră spre apus, acolo unde lângă linia orizontului lumina prin nori discul tulbure al soarelui ce apunea.

— Au pornit spre căldură, spuse Saumian, privind îngândurat în urma cârdului. Acum și la noi, în Armenia, e cald, primăvară. Poate că piersicii au și înflorit…

— A-a, Leon! Ai uitat convenția? Astăzi ai să gătești tu prânzul, peste rând.

— Dar cu ce-a păcătuit? am întrebat eu mirat.

— O! Asta-i boala cea mai primejdioasă a astronauților! explică Henri Lamel. Diagnosticul: nostalgie, dor de patrie. Nu face nimic, prepararea unui prânz peste rând e cel mai bun leac împotriva acestei boli.

Ploua mărunt, fără încetare, așa cum plouă toamna la noi, pe Pământ. Echipamentele ușoare, impermeabile, se dovedeau de neînlocuit pentru munca în asemenea condiții.

— Ei, Leon, îi spuse Henri Lamel lui Saumian la sfârșitul zilei de muncă, du-te la vânătoare. Trebuie să procuri pentru masă ceva vânat.

— Ia-mă și pe mine, l-am rugat eu pe Saumian.

— Cu plăcere. Haidem la ornitoptere.

Ne-am luat zborul de-a lungul apei. De la țărmul înconjurat cu stânci înalte, abrupte, se îndepărta o limbă îngustă de nisip. Pe ea mișunau reptile-amfibii scormonind cu ciocurile lor lungi nisipul în căutare de hrană.

Le-am arătat lui Saumian.

— Nu sunt comestibile, spuse el dând din mână disprețuitor. Priviți!

Arătă în depărtare un punct în care oglinda liniștită a apei se înspumase, formând o pată albă. Acolo, la mică adâncime, se dădea o bătălie cruntă. Pesemne că niște animale de pradă atacaseră un banc de pești. Pata albă înspumată se apropia repede de fâșia de nisip — peștii căutau să se salveze prin fugă.

— Avem asigurat un prânz excelent! exclamă bucuros Saumian. Să zburăm spre limba de nisip.

Pata înspumată se apropia repede. Pe nisip începură să se arunce unul după altul niște pești lungi, ca niște șerpi. În urma lor ieșeau din apă boturile lacome, căscate, pline de dinți deși, ale unor animale de pradă subacvatice. Curând, limba de nisip era plină de pești-șerpi.

— Mai repede! mă zori Saumian, aterizând pe nisip.

Pe uscat peștii-șerpi erau neputincioși. Încolăcindu-se, zvârcolindu-se fugeau de la o margine la alta a fâșiei de nisip, pentru a scăpa de urmăritori. Îi ajutau doar aripioarele lungi, osificate, așezate chiar lângă cap. Peștii înaintau pe ele, ca pe două picioare, legănându-se pe o parte și pe alta și ajutându-se cu mișcări zvâcnite din coadă.

Am scos pistolul ultrasonic, dar Saumian m-a oprit.

— Pistolul nu-i de niciun folos. Pielea lor reflectă ultrasunetul. Trebuie să-i dăm gata cu pumnalele!

Repezindu-se încolo și încoace, Saumian ucise repede unul după altul câțiva pești. Eu îl ajutam. După ce tot cârdul trecu peste limba de nisip și dispăru în apă, ne rămase aproape o duzină din acești pești de câte o jumătate de metru lungime.

…Asamblarea antenelor pentru dispozitivele de teleghidare era în curs. Unul din ele l-am montat pe o stâncă înaltă de piatră, care domina întreaga insulă pe țărmul oceanului, iar alte două, pe niște insule mici situate aproximativ la o sută kilometri de insula noastră. Foarte multă vreme ne-a luat transportul barelor lungi pe acele insule îndepărtate. Ornitopterele țineau loc de macarale. Zburau deasupra rachetei de transport demontate și prinzând bara cu un cablu, ne ridicam toți deodată. Barele deosebit de grele le ridicam cu ajutorul a șase ornitoptere. Bara ridicată în aer părea o insectă ciudată cu douăsprezece aripi strălucitoare.

Henri Lamel, Leon Saumian și Viktor Platonov erau montorii noștri cei mai buni. Lucrau la o înălțime amețitoare, asamblând piesele aduse. Munca era grea și obositoare, deși cu prilejul proiectării pieselor separate și a instalațiilor de teleghidare, în întregul lor, inginerii se străduiseră să prevadă tot ce era posibil pentru ușurarea montajului.

Munca era îngreunată și de vremea rea. Cădeau neîncetat ploi de toamnă. Se apropia noaptea lungă, iar o dată cu ea și iarna. Frigul se întețea. Peste apa caldă a oceanului începuse să se lase ceața. Solul era desfundat de ploi. Noroiul în care piciorul se înfunda până la gleznă plescăia și clefăia la fiece pas.

Ne întorceam la cupolă istoviți, zvârleam de pe noi scafandrul și ghetele în dulapul-uscător și înghițind în silă câte ceva de ale gurii, cădeam frânți de oboseală și adormeam îndată.

Pe ocean bântuiau furtuni și uraganuri. Odată, o rafală de vânt l-a smuls pe Lamel de pe antena unui dispozitiv de ghidare. A scăpat cu viață numai datorită faptului că era prins de catarg. Căzând, s-a lovit rău de pilonul antenei rănindu-se la mână. Acesta era primul semnal care impunea necesitatea întreruperii temporare a lucrărilor. Suori Darâcean dădu rănitului îngrijirile necesare. Ea era de profesie medic și învățase să piloteze rachetoplanul după ce se căsătorise cu Erilik.

În ziua în care s-a întâmplat accidentul lui Lamel, pe ocean se dezlănțuise o furtună năprasnică. Asemenea furtuni nu văzusem vreodată pe Pământ. Norii plumburii erau brăzdați de imense fulgere colorate. Părea că electricitatea din nori nu-și putea găsi descărcare. Fulgerele erau însoțite de tunete asurzitoare. Valuri gigantice, ca niște monștri dezlănțuiți, zguduiau insula. Ghemotoace de spumă albă, bucăți de alge marine mari, hoituri de pești și de animale marine acopereau tot țărmul. Tot ce era viu se ascunsese de furtună. Plecându-se sub presiunea vântului, plantele se luptau deznădăjduite cu elementele naturii.

Oceanul a spumegat trei zile și trei nopți. Apoi furtuna s-a potolit. Din pricina liniștei neobișnuite la început ne țiuiau urechile.

Am ieșit din nou la muncă.

Piesele rachetei de transport, pe care le acoperisem prevăzători cu o peliculă rezistentă impermeabilă, n-au avut de suferit. Doar ici-colo, bolovanii mari cu care prinsesem de sol pelicula apărătoare, fuseseră urniți din locurile lor. Antenele dispozitivelor de teleghidare montate de noi erau de asemenea întregi, însă de pe unul din ele fuseseră smulse piesele carcasei, slab fixate.

Am pornit cu toții în căutarea lor. Către seară ne-am adunat la rachetoplan fără să fi găsit piesele pierdute.

— Treburile stau prost, spune Elena Nikolaevna, piesele în sine sunt neînsemnate, dar fără ele nu putem continua lucrările de montare.

— N-avem piese de rezervă? întrebă Anifer.

— Nu.

— Atunci va trebui să le facem chiar noi.

— Din ce? Ne trebuie metal.

— O să-l topim. Cu un geolog n-o să ne prăpădim. La vreo optzeci de kilometri spre sud am găsit zăcăminte destul de bogate de magnetită. Ele conțin aproape șaptezeci de procente fier. E bine, ce ziceți?

— Dar cum turnăm fierul?

— N-avem pentru treaba asta nici un fel de utilaj, dar putem să amenajăm ca în antichitate o vatră cu foale. Doar nu ne trebuie cine știe ce cantitate. În câteva zile ne descurcăm noi.

Altă ieșire nu era. Am fost nevoiți să facem, ca acum trei mii de ani, un cuptor primitiv și să extragem minereu de fier și cărbune. Pentru suflat, în loc de foale, am adaptat la vatră un compresor din rachetoplan. Cu o asemenea metodă rudimentară am obținut câteva zeci de kilograme din prețiosul metal.

— Ce contrast! exclamă cu un zâmbet Elena Nikolaevna, privind cum se scurgea în formele de lut șuvoiul de oțel auriu, strălucitor. Vatră primitivă, oamenii pe planeta Venus și microsoarele. Bine ca nu suntem nevoiți să vânăm mamuți cu topoare de piatră!

Piesele cu pricina au ieșit inegale, cu asperități, urâte, totuși foarte bune pentru scopul în care le făcusem. Lucrările de montaj al antenelor pentru dispozitivele de teleghidare și-au reluat din nou cursul normal.

Între timp temperatura scăzuse la plus cinci grade. Razele soarelui, suspendat chiar la orizont, nu prea mai încălzeau insula noastră.

Într-o bună zi, Henri Lamel, privind ceața ce se lăsase pe ocean, plescăi îngrijorat.

— Vreo două zile va trebui să întrerupem lucrul. Mâine sau poimâine va fi întuneric beznă.

Lamel a avut dreptate. Vântul aducea spre noi un val de ceață care se îngroșa cu fiece clipă tot mai mult. Până la urmă a devenit atât de compactă, încât nu ne mai puteam vedea nici măcar mâinile. Nu mai putea fi vorba să ieșim la lucru. În acele zile de inactivitate forțată am ajutat grupul lui Lamel să examineze și să alcătuiască colecții din plantele și animalele mărunte adunate.

Elena Nikolaevna hotărî să ia legătura cu Luna.

— Trebuie să aflăm cum o mai duc cei de acolo.

Auzind de această hotărâre, Viktor Platonov se apucă să se bărbierească.

— Celita probabil că se coafează acum, observă ca în treacăt Lamel.

— Ia te uită la dumnealui! interveni prompt Saumian. Ei bine, am să-l demasc. Ascultați: când am sosit pe Venus, zicea c-o să-și lase barbă, dar îndată ce-a auzit că vin încoace femei, s-a și ras.

A treia zi ceața s-a risipit. Am ieșit din adăpost. Soarele dispăruse după orizont. Venise noaptea de o săptămână și jumătate.

Priveliște mai frumoasă ca atunci nu mi-a fost dat să văd niciodată. Prin spărturile norilor licăreau în toate culorile curcubeului, unde fosforescente feerice. Era o luminiscență a cerului, mai strălucitoare, mai impresionantă decât aurora boreală pe Pământ.

Lamel ne atrage atenția asupra faptului că odată cu apusul soarelui temperatura nu scăzuse brusc: se simțea influența oceanului cald, apropiat.

Plantele reacționau în mod diferit la răcirea treptată a atmosferei. Unele își înfășuraseră frunzele late în jurul tulpinei, luând astfel înfățișarea unor sticle înalte. Altele, care aveau frunze crestate, și le strânseseră ghem părând de departe niște pomi de iarnă împodobiți cu globuri; pe dinafară frunzele erau acoperite cu un strat des de perișori argintii care apărau seva de ger. Frunzele altora se lăsaseră în jos și se înnegriseră. Erau și plante care reacționau la răcire doar prin schimbarea culorii. De altfel toate plantele își schimbaseră culoarea: deveniseră verzui, iar unele chiar albastre.

N-aveam însă timp să admirăm natura. Ne grăbeam să terminăm montarea dispozitivelor de teleghidare până la căderea zăpezii.

— Verificați cu atenție izolația, ne-a amintit de câteva ori Elena Nikolaevna, când am trecut la instalarea cablurilor de înaltă tensiune.

Peste câteva zile au început să se rotească fulgi de zăpadă. Temperatura scăzuse sub zero. Ninsoarea se întețea. Curând, fulgi mari și moi au acoperit Pământul și s-au ridicat tot mai sus, ajungându-ne până la brâu. Plantele scunde fuseseră îngropate sub învelișul gros de zăpadă.

Nămeții ne stinghereau foarte mult în muncă. Din fericire, lucrările se apropiau de sfârșit.

În a douăzecea zi a șederii noastre pe Venus totul era gata pentru lansarea rachetei cu încărcătură atomică specială.

— Peste o jumătate de oră să fiți cu toții la punctul de comandă, ne-a spus Elena Nikolaevna după dejun. Nu cumva să întârziați. Dar avertismentul ei era de prisos. Toți, chiar și biologii, ne-am îndreptat într-acolo fără a mai zăbovi.

— Ești emoționat? m-a întrebat Elena Nikolaevna.

— Parcă dumneata nu ești?

— Și eu sunt. Peste vreo oră toate frământările noastre vor lua sfârșit; atunci vom ști dacă am greșit cu ceva sau nu. Când depui atâtea eforturi într-un anumit scop, nu se poate să nu fi emoționat pentru rezultatul strădaniei tale.

— Ai dreptate. Mi-am dat seama de lucrul acesta. Cred că orice cercetător trece printr-o asemenea stare sufletească. Îmi amintesc că la începutul activității mele științifice mi s-a mai întâmplat așa ceva. Pe atunci scriam o lucrare cu privire la teoria nucleului atomic. Am determinat ecuațiile, am stabilit toate formulele, și le-am prezentat specialiștilor. Ei însă n-au făcut altceva decât să zâmbească în sinea lor: pasămite, teorii sunt multe, dar, în mod inexplicabil, ele nu se potrivesc cu practica. Mă simțeam jignit. Pe atunci eram tânăr, energie aveam berechet, dar răbdare încă nu. Iute din fire, m-am luat la harță cu un profesor de la Academia de Științe. Eu zic una, el alta. I-am spus: „Tot ce determinați dumneavoastră astăzi pe cale experimentală în laborator, se poate obține cu creionul în mână, la masă”. Și-a pironit privirea asupra mea, s-a încruntat și mi-a răspuns calm: „Ei, dacă ești atât de sigur de teoria dumitale încearcă să găsești câteva subordonate cu creionul în vreme ce eu am să le obțin în laborator pe cale experimentală. Schițează pe hârtie ceea ce obții și vino să confruntăm rezultatele”. Mi-a întins patru foi de hârtie milimetrică. „Desenează pe foile astea, au trasată scara — va fi mai ușor de comparat.”

Am luat foile, l-am salutat și am plecat. M-am întors la mine și m-am așezat de îndată la treabă — doream să obțin rezultatul înaintea profesorului. Am verificat din nou toată teoria și am început să calculez. Am împrumutat aritmometrul unui student pe care-l cunoșteam. Pe atunci și alte mașini de calculat erau o raritate. Stau și calculez o zi, două, trei, începuseră să-mi joace cifrele pe dinaintea ochilor. Uneori uitam sensul fizic al fenomenului și, pur și simplu ca un automat, mă tot învârteam până când amețeam în jurul unei scheme elaborate dinainte. Peste o săptămână și jumătate schițasem pe trei foi curbele mele teoretice. Ieșiseră cu totul altfel decât mă așteptasem înainte de calcule. Ei, atunci am început să mă frământ. M-am apucat să calculez ultima curbă, a patra, și în timpul acesta au început să mă obsedeze îndoielile în privința primelor trei. Simțeam că nu mai pot calcula, eram emoționat, începeam să mă încurc în lucruri simple. Când îmi amintesc de sprâncenele încruntate ale profesorului și de privirea lui fixă, mi-e rușine și azi.

Am tăcut. În fața mea se rotea prin întuneric un roi învălmășit de gâze fosforescente. Le-am alungat cu mâna. Mâneca scafandrului a risipit sumedenia de puncte strălucitoare care s-au stins numaidecât.

— Și mai departe? întrebă Elena Nikolaevna.

— Ei, nu m-am mai putut abține. Calculam și iar calculam. Dar, într-o zi l-am sunat la telefon pe profesor. Îl rog: „Măcar spuneți-mi cum arată curbele dumneavoastră experimentale!” El a început să râdă. Zice: „Ei, asta nu! În controversele științifice nu pot avea loc niciun fel de concesiuni. Vino la mine și o să vezi tot. Ia și hârtiuțele pe care ți le-am dat. Am pus jos receptorul. Noaptea am dormit zbuciumat. Prin vis mi se năzăreau niște curbe cu două și trei cocoașe care se târau pe pereți și săreau de pe masă pe scaune, de acolo, la mine în pat, se încolăceau ca șerpii în jurul gâtului meu, să mă gâtuie, și mai multe nu. Dis-de-dimineață eram la profesor. „Ești emoționat?” m-a întrebat. Toată impulsivitatea mea de cocoș pierise ca prin farmec. „Sunt emoționat…” Zice: „Pune în capătul acesta al mesei curbele dumitale teoretice, iar eu am să le pun la celălalt capăt pe cele experimentale. Le luăm pe rând și le confruntăm.” Toți colaboratorii săi au venit să vadă cum se va termina acea dispută neobișnuită.

— Ei, au coincis?

— Au coincis. Toate patru. Au coincis într-o asemenea măsură încât după aceea mi-a verificat personal toate calculele, cifră cu cifră. De atunci am învățat să cred profund în teoria justă.

Punctul nostru de comandă se găsea într-o peșteră din munți la o sută cincizeci kilometri de terenul de start, de pe care trebuia să-și ia zborul racheta. Instalarea încărcăturii atomice în rachetă, verificarea focoaselor, ultimul control al aparatajului nu ne-a luat mai mult de o oră.

Elena Nikolaevna a dat dispoziția de a se lua legătura cu Pământul.

Pământul era atât de departe încât undele radiate de emițătorul nostru au ajuns la el abia peste două minute. A fost o convorbire stranie. Pe Pământ atunci când comunică prin radio oamenii uită ce distanță îi desparte. După întrebare urmează imediat răspunsul. Aici însă noi punem întrebarea și aceasta, purtată pe undele radio, zbura două minute încheiate spre Pământ, străbătând o distanță de patruzeci milioane kilometri. Răspunsul ajungea la noi peste alte două minute. Așa a fost convorbirea noastră — cu pauze de câte patru minute după fiecare întrebare. Părea că omul de pe Pământ, foarte domol înainte de a răspunde, chibzuia și cântărea cu grijă fiecare cuvânt.

— Bine că suntem numai pe Venus, și nu pe Pluton, glumi optimistul Lamel. De acolo întrebările noastre ar ajunge pe Pământ nu în două minute, ci în patru ore. În alte patru ore ar veni răspunsurile — în total am avea deci de așteptat opt ore. În timpul acesta n-ar fi exclus să și uiți ce întrebare ai pus. De exemplu, Viktor al nostru ar întreba-o pe Celita: „Mă iubești?”, și după aceea ar aștepta opt ore tot făcând presupuneri: „Mă iubești, nu mă iubești, mă iubești, nu mă iubești…”

Prin centrul de comunicații cu expedițiile cosmice am luat legătura cu Academia Mondială de Științe, primind de la Djavaru autorizația de a începe experiența. Sute de perechi de ochi urmăreau pe Pământ ecranele televizoarelor.

Stratul dens de nori avea să îngreuneze observațiile asupra microsoarelui. Prevăzând acest lucru, luasem cu noi de pe Pământ un aerostat la care era amenajat un teleemițător special. L-am lansat înainte de începerea experienței. Pe ecranele noastre a apărut imaginea cerului înstelat. Al doilea teleemițător era instalat pe Venus în apropierea rachetei purtătoare.

Experiența a început.

— Conectați dispozitivele electrostatice! a comandat Elena Nikolaevna.

Din fundul peșterii s-a auzit.

— Am înțeles! și peste o clipă: Gata!

— Lansez racheta! Și Elena Nikolaevna a apăsat pe un buton roșu de pe tabloul de comandă.

Pe ecranul televizorului am văzut mica rachetă țâșnind de pe rampă și luând înălțime împreună cu năprasnica ei încărcătură. A dispărut repede în nori. Am schimbat recepția televizoarelor noastre pe canalul emițătorului de pe aerostat. Curând am văzut din nou racheta. Ieșise din nori și continua să se înalțe repede. Jetul de gaze incandescent lăsa o dâră în urmă ce se profila luminoasă pe fondul cerului negru, înstelat. Racheta se apropia de înălțimea stabilită.

Ni se tăiase răsuflarea.

— Unu, doi, trei, patru… număra cu glas tare Elena Nikolaevna.

Deodată, o volbură roșie fâlfâi pe ecran în punctul în care cu o clipă mai înainte fusese racheta. Explozia! Îndată, de jur-împrejur, se răspândi o lumină care ni se păru deosebit de vie după întunericul ce domnise până atunci. Norul uriaș de gaze incandescente nu se împrăștia, aruncând limbi de foc în bezna universului. În nor se zbuciumau niște pete negre, cărora le lua locul îndată o lumină strălucitoare. Norul fierbea și clocotea, ca oțelul topit în cuptoarele Martin.

— Pulsează sau nu? întrebă îngrijorată Elena Nikolaevna.

— Deocamdată nu se observă, răspunse Gin Fan-și.

M-am uitat cu coada ochiului la ecranul pe care se vedea, neclintită, fața lui Djavaru. El încă nu știa că microsoarele exista: undele radio nu ajunseră încă la Pământ cu această veste.

Microsoarele se dilatase la limită și trepida încordat, fără să-și schimbe dimensiunile. Acesta era momentul critic. În interiorul microsoarelui se înfruntau două forțe: una distructivă, cealaltă de frânare și deocamdată niciuna nu putea să domine.

Globul de foc tremura ca scuturat de friguri. Deodată din măruntaiele lui, țâșni o protuberanță, o limbă mare de foc, dispărând îndată în întuneric. Microsoarele zvâcni într-o parte, dar dispozitivele noastre electrostatice îl întoarseră la locul lui. Degajând încă o limbă de foc, globul începu încet să-și reducă dimensiunile.

— Mi se pare că a început să pulseze! exclamă bucuroasă Elena Nikolaevna.

Globul se comprima. Curând el se micșoră cât o minge și deodată începu din nou să crească. Inimile noastre se opriră din nou. Aveam impresia că globul creștea atât de repede, încât probabil că avea să plesnească. Deodată însă începu din nou să se comprime. Frecvența pulsațiilor sporea, așa încât era din ce în ce mai greu să le distingi cu ochiul liber. După o vreme ele se contopiră, așa cum se contopește sclipirea spițelor de la roțile bicicletei, atunci când acestea se învârtesc repede. Acum microsoarele nu mai pâlpâia, luminând egal, uniform, ca globurile lămpilor de pe stradă.

— E stabil! Microsoarele e stabil! Ura! exclamă cea dintâi Elena Nikolaevna.

Am strigat și noi „ura” entuziasmați și am început să ne îmbrățișăm, repetând la nesfârșit: „E stabil! E stabil! Ura!“

Era o victorie, o adevărată, o mare victorie științifică. Nu, pentru nimic în lume n-aș fi renunțat la greaua mea profesie! Ce mare a fost fericirea noastră, când cerul rece și negru al planetei Venus a fost luminat de micul nostru soare artificial! Ne lumina liniștit din slăvi, vibrând abia perceptibil, parcă ar fi tremurat de frig. Nici nu-ți venea să crezi că-l aprinseseră mâini omenești, mâinile noastre! În clipa aceea am simțit o bucurie imensă la gândul că munca noastră era necesară omenirii.

Urmăream cu mare satisfacție pe ecranul televizorului fața lui Djavaru. Ea reflecta, probabil, aceleași simțăminte ca și fețele noastre, numai că după o întârziere de patru minute.

Patru minute! Ce puțin timp dar cât de mult poate să se schimbe în acest timp fața omului, câte nuanțe ale simțămintelor poate oglindi! Pe fața lui Djavaru puteam să determinăm fără greș ce anume vedea el în clipa aceea. Iată, fața lui devenise încordată; acesta era momentul când globul vibra din pricina efortului; iată, ochii i se măriseră, pe fața lui se oglindea descumpănirea, atunci când limba de foc țâșnise din glob. În sfârșit, s-a liniștit, apoi pe ea a apărut un zâmbet și deodată ani auzit exclamația entuziastă:

— Vă felicit, dragii mei! Microsoarele e stabil!

Noi știam lucrul acesta de patru minute, dar felicitarea lui ne-a bucurat mult.

Toți voiam să ieșim din peșteră și să vedem în sfârșit microsoarele cu ochii noștri.

— Aveți răbdare — spuse deodată severă Elena Nikolaevna — experiența încă nu s-a sfârșit. Ce radioactivitate e pe suprafața planetei Venus? îl întrebă ea pe Viktor Platonov, care urmărea dozimetrul.

— Normală — răspunse îndată acesta — puțin, foarte puțin, au crescut radiațiile gama. Putem ieși.

— Să nu ne grăbim, obiectă Elena Nikolaevna. Trebuie să verificăm maniabilitatea microsoarelui cu ajutorul dispozitivelor electrostatice.

Ea făcu câteva manevre ușoare cu o mică manetă, prin intermediul căreia se modifica puternicul câmp electrostatic al dispozitivelor noastre și globul de foc al microsoarelui începu să se deplaseze pe cer. Încă o mișcare cu maneta și microsoarele începu să se apropie de Venus.

— Fluxul radiant crește brusc, comunică îndată Gin Fan-și care urmărea radiația. Acum luminozitatea de pe planeta Venus este de două ori mai mare decât la ecuatorul Pământului, la amiază.

— Bine. Ajunge. Elena Nikolaevna conectă dirijarea automată a microsoarelui. Putem ieși.

Deasupra capetelor noastre, chiar la zenit, lumina prin nori un globuleț alb. Insula pe care ne aflam, încă nu de mult învăluită în întunericul nopții, era acum scăldată într-o lumină orbitoare.

Microsoarele își începuse activitatea. Zăpada depusă pe stânci ca niște căciuli afânate, se topea văzând cu ochii, ca zahărul în paharul cu ceai fierbinte. Iată, apa strânsă în scobitura unui bolovan s-a evaporat în câteva clipe sub razele arzătoare ale noului soare.

Microsoarele tulbura câmpul electromagnetic al planetei Venus. Pe părțile metalice ale costumelor noastre de scafandru începură să joace mici scântei albăstrii — descărcări electrice.

— Parc-ar fi o furtună electromagnetică, spuse Gin Fan-și. Priviți părul Elenei Nikolaevna!

Prin casca transparentă a scafandrului Elenei Nikolaevna se vedea cum părul ei castaniu se înfoia ca o căciulă și se ridica în sus, în direcția microsoarelui. Elena Nikolaevna își trecu instinctiv mâna peste cap, dar, dând de casca scafandrului, izbucni în râs.

— Nu vreau câtuși de puțin să mă transform într-o baterie de înaltă tensiune, iar ca să mă tratez cu electricitate e încă prea devreme pentru mine! Hai să continuăm experiența în peșteră.

Intrând în peșteră puse mâna pe maneta de comandă și începu s-o întoarcă, apropiind microsoarele de Venus. La patruzeci de milioane kilometri, pe îndepărtatul Pământ, oamenii urmăreau cu răsuflarea tăiată globul de foc care se apropia cu viteza unui obuz de suprafața planetei Venus. Când coborî la o anumită înălțime din el țâșni un fulger orbitor. Dispozitivele de teleghidare funcționau ireproșabil. Cu cât cobora, cu atât mai des țâșneau din el fulgere imense și loveau solul trăsnind. Imaginea de pe ecranul nostru era deformată de perturbații. Fulgere albastre săgetau fără încetare.

— Nu ajunge, Elena Nikolaevna? încercă s-o oprească precautul Gin Fan-și.

În Elena Nikolaevna parcă se trezise însă o diavoliță.

Șaizeci, cincizeci, patruzeci și cinci de kilometri rămăseseră până la suprafața planetei Venus, dar Elena Nikolaevna continua să întoarcă maneta. Pe cer, printre nori, se căscase o spărtură uriașă; norii se evaporaseră din pricina căldurii produse de microsoare. Fulgerele albastre se prăvăleau acum într-un șuvoi neîntrerupt. Din pricina perturbațiilor legătura cu Pământul se întrerupse.

— Destul! Ajunge! strigă Gin Fan-și, înșfăcând maneta cu ambele mâini și încercând s-o întoarcă în direcția opusă. Dispozitivele de teleghidare ar putea să nu reziste!

În clipa aceea, din microsoare se desprinse nu un fulger, ci o uriașă jerbă de foc care, căzând pe suprafața planetei Venus, continuă sa ardă și să se învolbureze în spațiu, ca un gigantic arc electric între doi electrozi.

Gin Fan-și trase maneta de comandă spre sine și microsoarele începu încet, încet, parcă fără voie, să se îndepărteze tot mai mult. Când ajunse la trei sute de kilometri, Gin Fan-și dădu drumul manetei și conectă dirijarea automată.

— Elena Nikolaevna, puteați să provocați o catastrofă! spuse el înciudat.

Oricât de mare era stima noastră pentru Elena Nikolaevna, toți eram în clipa aceea de partea lui. Ea a înțeles acest lucru, dar fără să-și piardă cumpătul, a răspuns:

— În schimb, acum știm că microsoarele nu poate fi coborât mai jos de patruzeci de kilometri. Mai devreme ori mai târziu trebuia să facem această experiență. Și o puteam face doar aici…

Legătura cu Pământul a fost restabilită. Djavaru ne-a întrebat agitat care fusese cauza unor perturbări atât de intense. Cei de pe Pământ credeau că la noi se produsese o catastrofa.

— Aveți grijă să transmiteți toate datele pe Pământ, ne-a rugat el.

Conectarea emițătoarelor și verificarea funcționării lor a fost o chestiune de câteva minute.

Microsoarele continua să lumineze liniștit pe cer.

— Și acum ce facem? întrebă oarecum descumpănită Elena Nikolaevna.

— O să răspundem la felicitări, răspunse Lamel zâmbind. Iată, vedeți? arătă el spre beculețul ce clipea pe ecranul televizorului. Iar vă cheamă cineva.

Pe ecran apăru James Count.

— Abia am reușit să iau legătura cu dumneavoastră, spuse el. Probabil că acum vă felicită tot Pământul. Știți unde mă aflu eu în clipa aceasta? În cosmos. Urmărim din rachetoplan rachetele noastre cu botul plat care descriu în vid parabole gigantice și lansează la fâșii late de membrană de oglindă.

— O, asta înseamnă că și dumneata poți fi felicitat!

— Nu, e încă prea de vreme. Pentru succesul dumneavoastră însă ne bucurăm nespus. Știți că noi zărim chiar cu ochiul liber aproape de Venus microsoarele dumneavoastră? Vreți să-l vedeți cum arată?

El îndreptă teleemițătorul spre Venus și pe ecranul televizorului apăru planeta noastră, cât o monedă, și alături de ea un mic punct luminos cât un bold.

— Vai, Doamne Dumnezeule! exclamă în glumă Saumian, apucându-se cu mâinile de cap. Ce departe suntem de Pământ! Unde o fi Erevanul meu? Știu, știu ce-ai să spui acum, om crud și cu inimă de piatră! se întoarse el spre Henri Lamel. Ai să mă pui să gătesc prânzul peste rând! Asta am și vrut pentru că astăzi va fi o masă sărbătorească.

Între timp, Viktor Platonov, profitând de faptul că atenția tuturor era ațintită spre microsoare, vorbea încet cu Celita, care se afla împreună cu grupul lui James Count în rachetoplanul lui. Pentru amândoi succesul experienței noastre era de două ori îmbucurător: le dădea speranța unei revederi apropiate.