Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL VIII. PREGĂTIREA EXPERIENȚEI

— În fața noastră stau acum trei sarcini serioase — spuse Elena Nikolaevna, la consfătuirea convocată în laborator după ce ne-am întors de la Moscova. Cea dintâi: să elaborăm proiectul marii încărcături atomice, din care va fi creat microsoarele. A doua: să construim o mică rachetă purtătoare a acestei încărcături atomice. A treia: să realizăm dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. În vederea rezolvării acestor sarcini colaboratorii institutului trebuie să se împartă în trei grupe. Colectivul nostru va constitui însă doar nucleul. Termenul de execuție a acestor lucrări e foarte scurt și de aceea ne-au fost afectate, spre a ne ajuta la realizarea lor, Institutul pentru construcții de rachete din Melbourne și Uzina electroenergetică din Delhi. În plus putem antrena în această activitate și alte organizații. Acum fiecare dintre dumneavoastră gândiți-vă în ce grupă ați dori să lucrați.

— Eu aș prefera să mă ocup de construcția rachetei purtătoare, se pronunță Viktor Platonov…

— Și eu, am adăugat repede.

— Dar dumneata, Gin?

— Noi doi va trebui să ne ocupăm de a doua jumătate a lucrărilor, răspunse acesta, zâmbind. Eu iau asupră-mi dispozitivele de teleghidare. Dumneata ia încărcătura atomică.

După o scurtă chibzuială au fost repartizați pe grupe și ceilalți colaboratori. Faza practică a muncii noastre începuse: de la calcule abstracte treceam la acțiuni concrete, la construcții, la metal…

Unul din cele mai mari orașe ale Australiei, fosta ei capitală, frumosul și vechiul oraș Melbourne este așezat în fundul golfului Port-Phillip, la gara râului Iarra. Am plecat într-acolo cu ornitopterele împreună cu Viktor Platonov și cu ceilalți colegi din laboratorul nostru, care s-au oferit să lucreze la construirea rachetei purtătoare a încărcăturii atomice. Zburând deasupra unor podișuri joase am zărit orașul încă de departe. Râul Iarra îl tăia în două părți. Pe malul stâng, înconjurate de grădini și parcuri se aflau cartierele de locuit.

Deasupra orașului nu era mai puțină animație decât pe străzile sale. Pe lângă noi zburau sute de ornitoptere. Pentru orientare, pe acoperișurile caselor erau scrise cu litere mari denumirile străzilor.

— Institutul nostru se găsește pe malul drept al râului — spuse Viktor — dar unde anume nu știu. Așteptați o clipă, am să aflu îndată.

Întoarse brusc ornitopterul și se repezi după o fată care tocmai trecuse în zbor pe lângă noi. O ajunse din urmă și se opriră amândoi suspendați în aer. Fata arătă cu mâna în direcția unei clădiri înalte. Viktor ne făcu semn cu mâna, chemându-ne la el.

— S-a nimerit foarte bine — spuse el — dânsa zboară în aceeași direcție și ne va conduce.

Ne-am salutat. Fata aruncă o privire repede spre mine și spre tovarășii mei de drum.

Părea spaniolă sau mexicană. Trăsăturile feței sale nu erau prea regulate, dar părul negru, ondulat, pielea oacheșă, bronzată de soare, obrajii viu îmbujorați, ochii sclipitori, uimitor de limpezi, buzele roșii, gura mare, cu dantura frumoasă, o făceau tare atrăgătoare.

— Deci studiați la acest institut? o întrebă Viktor Platonov.

— Da, acum îmi pregătesc lucrarea de diplomă.

— O, nu cumva v-au repartizat în grupa noastră?

— Nu, lucrez în altă grupă. Îmi termin curând proiectul de diplomă.

Fata răspundea scurt la întrebări. Pe cât se vedea, nu avea chef de vorbă.

— Iată institutul nostru — spuse ea, arătând spre o clădire cu șase etaje și două turnulețe albe, laterale. Acesta e corpul de studii, în curte sunt atelierele pentru aplicații practice, acolo în fund se află sălile în care se elaborează proiectele de diplomă, lângă uzină e hala de montaje și hangarul. La cine vreți să vă duceți?

— La directorul institutului.

— Prin urmare în corpul de studii. Aterizați pe acoperișul turnului din dreapta. Cu bine!

— Vă mulțumim, la revedere!

Directorul ne aștepta. L-a chemat îndată pe constructorul șef. I-am explicat concepția proiectului. Platonov a arătat schițele și chiar în aceeași zi am împărțit sarcinile între opt candidați la examenul de diplomă repartizați în grupa noastră.

Odinioară, în tinerețea mea, studenții candidați la examenul de diplomă executau proiectele doar pe hârtie, multe din ele având un caracter destul de abstract. După susținerea proiectelor de diplomă, cele mai multe din ele erau depuse la bibliotecile institutelor, și cu timpul, după scurgerea termenului stabilit, erau distruse. Astfel, în fiecare an se irosea fără nici un folos munca multor zeci de mii de ingineri, în timp ce institutele de proiectări și birourile de construcții erau literalmente copleșite cu lucru.

Acum totul se schimbase.

Toți candidații la examenul de diplomă erau obligați să execute proiecte necesare producției sau științei. Candidații erau îndrumați de ingineri, constructori cu experiență. Dacă proiectul respectiv era atât de complicat încât studentul nu-l putea executa la termen, se crea un grup special, oarecum asemănător unui birou de construcții, unde fiecare dintre studenți proiecta o parte a obiectivului. În afară de aceasta pe lângă fiecare institut tehnic existau ateliere, unde candidații la examenul de diplomă executau ei înșiși dispozitivele pe care le proiectaseră.

Multe organizații se adresau institutelor și rezultatul era în genere unul și același — executarea rapidă și în bune condițiuni a comenzilor. Astfel mii și mii de tineri se deprindeau cu procesul de producție încă înainte de terminarea studiilor.

Noi aveam sarcina de a realiza în colaborare cu candidații la examenul de diplomă o mică rachetă purtătoare. Transportată pe Venus, această rachetă cu încărcătură atomică urma să fie lansată în atmosfera planetei la o anumită înălțime.

Ca de obicei înainte de a începe executarea! proiectului, candidații la examenul de diplomă aveau de pus multe întrebări. Am discutat îndelung cu ei.

Am ieșit din sala de proiectări abia la sfârșitul zilei de muncă. Pe neașteptate ne-am întâlnit față în față cu James Count.

— Dumneata aici? se miră Viktor Platonov. Ce vânt te aduce?

— Alexandr Alexandrovici! exclamă bucuros James Count. Sunt de mult aici, lucrăm la proiectul oglinzii noastre zburătoare. Dar dumneavoastră? Am auzit ce succese ați repurtat. Vă felicit din inimă! Ce mai face Elena Nikolaevna?

Ne-a copleșit cu întrebări. Era foarte însuflețit, nu mi se mai părea afectat ca atunci când ne cunoscusem.

Ne conduse prin coridoarele lungi, povestindu-ne despre munca lui.

— Acum definitivăm construcția, sistemul de montare a oglinzii, verificăm sistemul de dirijare, perfecționăm aparatura.

— Și pe dumneavoastră vă ajută candidații la examenul de diplomă?

— Da. Ceva aș putea să vă arăt de pe acum. De fapt, tocmai mă duceam la secția de montaje. Am dovedit în mod practic — continuă Count, făcând pași mari pe culoarele institutului — că oglinda noastră parabolică poate fi construită în întregime din membrana cea mai subțire. Ea va fi fixată pe o carcasă tubulară făcută din aceeași membrană.

— Carcasa din membrană? am exclamat uimiți.

— Da. Ideea aceasta mi-a sugerat-o Marta Augustinas. Membrana de oglindă posedă încă o însușire admirabilă: să se întărească și să devină rezistentă ca oțelul la temperaturile caracteristice spațiului cosmic. Am fost pe Lună împreună cu studenții candidați la examenul de diplomă și acolo, cu ajutorul unei mici rachete teleghidate, am lansat o machetă a oglinzii noastre. Dirijată printr-un dispozitiv special racheta a zburat pe o traiectorie strict parabolică și așa cum păianjenul își secretă plasa, ea a desfășurat în urma sa membrana. Aceasta se desfășura și aproape îndată se solidifica devenind rezistentă ca oțelul.

— Și totul a ieșit bine?

— Admirabil. Ia priviți. Scoase dintr-un buzunar interior al hainei un pachet de fotografii colorate și ni le întinse.

Una din fotografii reprezenta o fată care ținea în mâini o rachetă mică, cât jumătate din statura unui om.

— E o colaboratoare a noastră, Călita Bonarda — spuse Count — a executat singură ansamblul principal al rachetei.

— Priviți, profesore, e însoțitoarea noastră! exclamă Viktor Platonov.

Într-adevăr ea era: din fotografie ne priveau aceeași ochi sclipitori, îndrăzneți.

— O cunoașteți? se miră James Count.

— Ne-a însoțit până la institut.

— Când?

— Azi.

— Pesemne că greșiți. E bolnavă, de câteva zile n-a mai dat pe la institut. În prezent, pentru ea e o perioadă de muncă încordată și dacă s-ar simți bine ar veni neapărat. Și așa a rămas în urma colegilor.

— Ciudat! exclamă Viktor Platonov. Înseamnă că i-am văzut dublura ori sora. Așa e, profesore?

…În hala de montaje, vastă și luminoasă, era multă lume. Se auzea huruitul mașinilor, ici colo țâșneau scântei. Unul pilea, altul șlefuia o piesă, într-un cuvânt, se desfășurau lucrările obișnuite de montare manuală a modelelor experimentale la executarea cărora munca, manuală e inevitabilă.

James Count ne conduse la un dispozitiv, greoi ca aspect, alcătuit din câțiva cilindri cu vârful turtit, semănând cu niște căldări.

— Iată una din rachetele noastre. Celelalte nu sunt încă montate. Nu vă uitați că racheta are o înfățișare atât de urâtă. Ea este destinată zborului în vid și acolo formele aerodinamice nu sunt câtuși de puțin obligatorii.

Count arătă spre cavitatea interioară a rachetei care se căsca neagră.

— Aici va fi așezat dispozitivul principal cu ajutorul căruia membrana va începe să se depene, să ia forma necesară și să iasă în spațiu. Această parte o proiectează Celita Bonarda, fata pe care ați văzut-o în fotografie. Apropo, a fost azi pe aici? îl întrebă el pe unul dintre candidații Ia examenul de diplomă.

— Nu, e încă bolnavă.

Count se întoarse spre noi.

— Desigur că v-ați înșelat. Celita știe foarte bine câtă nevoie e de ea. Din cauză că nu și-a terminat proiectul, nu putem începe executarea ansamblului următor.

— Dar nu poate fi înlocuită cu altcineva?

— Nu se admite. Regula e ca studentul să-și facă singur lucrarea de diplomă, fără ajutorul nimănui.

Zbârnâitul strident al unei sonerii anunță sfârșitul zilei de muncă.

Studenții începură să se foiască. Terminau operațiunile care nu puteau fi lăsate pe a doua zi, deconectau mașinile, făceau ordine la locurile de muncă. În hală au rămas trei studenți. Erau de serviciu. Se apropiau cu platforma electrică de fiecare mașină, strângând șpanul pe care-l scoteau in curte, unde se găsea un mare autocamion acoperit. După ce au strâns șpanul, au pus în funcțiune robotul de întreținere, ale cărui brațe au spălat pardoseala din plăci de faianță. Au șters apoi ferestrele înalte cu niște perii ce se roteau pe niște pârghii lungi și aliniindu-se în „front”, au raportat în glumă unei fete cu brasardă roșie că terminaseră curățenia.

— E sanitarul de serviciu pe institut, arătă din ochi James Count, spre fata cu brasardă.

Fata cercetă hala cu atenție, ceru studenților să ridice de jos un șpan mic, rătăcit într-un colț și numai după aceasta le dădu voie să plece.

— Hai cu noi la mare — o chemară băieții, scoțându-și salopetele — peste o oră ai noștri au meci de polo pe apă cu cei de la Sidney.

— Mai trebuie să iau în primire două hale — le răspunse ea. Duceți-vă la dușuri, ne întâlnim la poarta institutului.

James Count ne invită la el, la hotel. Voia să stăm de vorbă despre munca noastră, să afle amănunte. Deși plecase de la noi, opera căreia își închinase câțiva ani din viață nu putea, desigur, să-i fie indiferentă. Se bucura în mod sincer de rezultatele pe care le obținusem.

Convorbirea noastră fu întreruptă de sunetul telefonului. Chema careva din grupa lui Count.

— Profesore, dați drumul repede la televizor pe programul cincisprezece.

— Pentru ce? întrebă mirat Count.

— Dați-i drumul și veți vedea.

Ne-am așezat curioși la televizor. Count îl puse pe programul indicat și pe ecran apăru o întindere strălucitoare de apă, nori răzleți pe cer, o mulțime de oameni pe mal și șalupe multicolore la start. Vocea crainicului anunța condițiile unui concurs, citea numele participanților. „Celita Bonarda…” — am auzit deodată numele cunoscut și am dat cu ochii de fata care ne condusese pe mine și pe Platonov la institut.

— Colaboratoarea dumneavoastră! exclamă Platonov.

— Așa e, ea e! Dar cum de se află acolo? E doar bolnavă…

— Probabil că nu e mai mult decât noi.

— Încep…

Patru șalupe — una albă, alta galbenă, a treia roșie și ultima verde — se pregăteau de start. Șalupa Celitei Bonarda era galbenă. Deodată, pistolul de start pocni scurt și șalupele se desprinseră de locurile lor aproape în același timp.

„Fiecare din cele patru șalupe are o anumită particularitate a construcției pe care concurenții n-o cunosc, răsună vocea crainicului. Există o singură restricție: șalupele n-au voie să depășească greutatea indicată. Toate cele patru șalupe răspund acestei condiții”.

Șalupa roșie o luă repede înaintea celorlalte împroșcându-le cu apă.

— Protejata dumneavoastră rămâne cam în urmă, îi spuse Platonov lui Count.

Deodată, șalupa galbenă a Celitei se desprinse de apă, zbură câțiva metri prin aer și, stârnind un nor de stropi se lăsă din nou pe suprafața lacului în strigătele și aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Distanța dintre șalupa roșie și cea galbenă era tot mai mică. Șalupa galbenă mări viteza, făcu un salt mare, și o depăși pe cea roșie.

— Bravo, Celita! strigă James Count.

Șalupele făcuseră o întoarcere și acum zburau pe ecran drept spre noi. În frunte era mereu șalupa galbenă. Celita o conducea stând strâns lipită de coca ei aerodinamică. Făcu cu mâna o manevră abia perceptibilă și șalupa galbenă se ridică din nou în aer. Stereoefectul era atât de impresionant încât, fără să vrem, ne dădurăm în lături, părea că Celita zbura peste capetele noastre. „Șalupa galbenă a atins trei sute kilometri pe oră — anunță vocea crainicului — parcurge ultimul tur”. Șalupa zbura ca un obuz, împroșcând apa, și sub furtuna de aplauze din tribune tăie cea dintâi panglica finișului.

— Strașnică fată! se entuziasma Count, uitând că tocmai el nu trebuia s-o laude acum.

— Îndrăzneață! confirmă prompt Viktor Platonov. Ca să fiu sincer, eu nu m-aș fi încumetat să particip la un asemenea concurs.

A doua zi ne-am întâlnit cu Celita la institut. Viktor Platonov se apropie de ea și o felicită pentru succesul pe care-l repurtase. Fata îl privi rece, îi mulțumi rezervată și-și văzu de drum.

Seara când se întâlni cu James Count la hotel, Platonov aduse vorba despre Celita. Count se încruntă:

— A înșelat întreaga grupă.

— Cum?

— Văzând că n-are timp să-și termine șalupa până la data concursului, a abandonat complet proiectul de diplomă și s-a dedicat în întregime construirii ambarcației sale. O nesocotință revoltătoare! Acum a rămas foarte mult în urma colegilor ei, și ceea ce e mai grav, îi întârzie din muncă. Astăzi, întreaga grupă a dezbătut furtunos fapta ei. Partea din proiect care-i fusese încredințată a fost divizată între ceilalți.

— Și ce se va întâmpla cu ea?

— Nu știu. Deocamdată va lucra la același proiect. Dacă va termina la timp, își va susține lucrarea, dacă nu, va fi nevoită să ceară amânarea.

— Ce termen are?

— O lună și jumătate.

— Cam puțin…

Într-o zi, candidații la examenul de diplomă ne-au invitat la clubul lor, la o reprezentație studențească. Reprezentația s-a terminat destul de târziu. Ieșind de la club am trecut pe culoar prin dreptul sălii în care activa grupa lui Count. Înăuntru era lumină.

— Count lucrează la ora asta? se miră Viktor Platonov. E împotriva regulamentului. Hai înăuntru să-l luăm.

James Count nu era singur. Lângă el ședea Celita Bonarda. Aplecați peste masă, dezbăteau un amănunt oarecare al proiectului.

— Ați venit tocmai la timp, se bucură Count. Nu putem cu niciun chip să rezolvăm o mică problemă.

— Ia să vedem, se oferi cu însuflețire Platonov.

— Celita, explică-i dumneata. Până atunci eu am să stau de vorbă cu profesorul.

Ne-am îndepărtat puțin.

— Cum îi merge lucrarea? l-am întrebat pe James Count.

— Muncește fără preget. Dacă nu va slăbi ritmul, cred că va reuși să-și susțină proiectul.

— Prietenii o ajută?

— Nu. Cine s-o ajute? A rămas în urmă din pricina nesocotinței sale, așa că o lasă să isprăvească până la capăt. Totuși, în treacăt fie spus, e o fată hotărâtă, dârză, doar că se aprinde prea repede…

Celita îi explicase lui Viktor Platonov ceea ce trebuia. Acesta luă creionul și începu să calculeze.

— Poftim — spuse el după câteva clipe — dacă descompunem această funcție într-o serie, ecuația dumitale trebuie să se integreze.

— Mulțumesc — exclamă bucuroasă Celita — acum am să mă descurc și singură…

— Ia stai puțin, o întrerupse Platonov, mi se pare că le-am cam încurcat. Hai să verificăm.

Începură din nou să calculeze. Trecură vreo douăzeci de minute. O foaie albă de hârtie și după ea a doua și a treia se acoperiseră de formule. În cele din urmă Platonov puse creionul de o parte.

— Ca să vezi! Problema e mai complicată decât mi s-a părut la început. Mai lucrezi sau te duci acasă?

— Aș fi vrut să mai stau…

— Da, fără rezolvarea acestei ecuații n-o să poți face un pas mai departe. Bine, hai s-o rezolvăm împreună. Alexandr Alexandrovici, și dumneata, James, puteți să vă duceți. Eu mai rămân.

— Nu, lăsați, protestă Celita, e târziu deja…

— Nu-i nimic, și pentru mine prezintă interes rezolvarea acestei probleme.

Plecând, i-am spus Celitei:

— Nu te lăsa. Prezintă-ți proiectul la termen cu orice preț. Nu-i nimic că muncești mult. Țin minte că pe vremea mea studenții lucrau la proiectele de diplomă până seara și glumeau: „Trudim de la nouă la nouă — ziua noastră de muncă e de nouă ore”.

Celita zâmbi, înveselită de vechea glumă studențească.

În seara aceea Viktor s-a întors la hotel aproape de miezul nopții.

— Ați rezolvat ecuația?

— Da.

— Mult a mai durat rezolvarea asta.

— M-da… — mormăi în doi peri Viktor și, fără să mai spună nimic, se duse în camera lui.

Din ziua aceea, deși era „împotriva regulamentului” Viktor întârzia adesea la institut pentru a o ajuta pe Celita.

Într-o seară, când ne-am întors la hotel, am găsit-o acolo pe Elena Nikolaevna.

— Elena Nikolaevna, dumneata? am exclamat noi într-un glas. De ce nu ne-ai dat de veste că vii?

— Am hotărât să trec pe la dumneavoastră într-un control inopinat — răspunse ea râzând. Ei, cum merg treburile?

— Bine, Elena Nikolaevna.

— Ei, ei, povestiți.

După ce lucrasem un timp în grupul Elenei Nikolaevna, și-i cunoscusem colegii, înțelesesem de ce o aleseseră tocmai pe ea conducătoare.

Fără îndoială că ea era un om de știință capabil, dar nu mai puțin dotați erau Gin Fan-și, Platonov sau Count. Probabil însă că niciunul din ei nu punea în muncă atâta pasiune, nu era atât de exigent întotdeauna față de sine însuși și față de ceilalți ca Elena Nikolaevna.

Raportul pe care i l-am dat n-a fost lung. Elena Nikolaevna știa să pătrundă repede miezul lucrurilor, să înțeleagă esențialul.

— Da, aici treburile merg într-adevăr bine. La Gin Fan-și însă… Tocmai m-am întors de la Delhi, unde el lucrează la dispozitivele electrostatice pentru teleghidarea microsoarelui. Acolo e departe de a fi totul lămurit. Calculele preliminare arată că pentru transportul pe Venus al dispozitivelor electrostatice sunt necesare cinci rachetoplane. Ceea ce ar comporta un efort considerabil.

— Dar de ce e nevoie de atâtea rachetoplane?

— Suporții. Ne omoară suporții dispozitivelor electrostatice. Pentru transportarea lor e nevoie de cinci rachete. Dacă n-ar fi vorba de suporți, încărcătura noastră ar încăpea într-o rachetă.

— Dar fără suporți nu se poate?

— Ne-am gândit și la asta. Nu merge.

— Dar dacă i-am face chiar acolo, pe Venus?

— Din ce?

— Să zicem, din lemn.

— Eu știu… — răspunse cu îndoială Elena Nikolaevna. Găsim oare acolo o esență de lemn destul de rezistentă? Și în afară de asta vom fi nevoiți să-i construim numai noi trei. Vom putea oare? Cu atât mai mult cu cât suporții vor trebui să fie foarte înalți, cam cât o clădire cu paisprezece etaje…

— Dar care e situația încărcăturii atomice pentru microsoare? întrebă Viktor Platonov. N-ai să ne întârzii expediția, nu?

— Cu încărcătura totul merge bine. S-au făcut toate calculele. N-o să aibă un volum mare — va ocupa foarte puțin loc în rachetă. Lucrarea aceasta va fi executată la termen.

Se auzi o bătaie în ușă. Intră James Count.

— A, James, bună ziua! îl salută Elena Nilcolaevna. Ia loc. Ce mai faci? Se aude că obțineți succese.

— Cine spune asta? întrebă Count, zâmbind.

— Soțul meu. Doar el e acum în grupa dumitale.

— Da, am avut nevoie de un astronom cu experiență și Iaroslav Pavlovici nu m-a refuzat. În ceea ce privește succesele noastre, ele nu sunt cine știe ce. Mai bine povestiți ce mai e nou pe la dumneavoastră, o rugă Count.

— Gin Fan-și își tot bate capul cu suporții dispozitivelor electrostatice… și ea îi repetă lui Count ceea ce ne spusese și nouă.

James Count tăcu câteva clipe, apoi se uită la Elena Nikolaevna într-un fel anume și spuse:

— M-am gândit și eu la asta. Când am aflat că vi s-a dat aprobarea pentru a efectua experiența pe Venus m-am gândit în primul rând: cum veți transporta acolo întreaga încărcătură? Pentru asta ar fi nevoie de atâtea rachete, încât prezidiul ar putea să revoce experiența ca fiind prea costisitoare. Înseamnă că transportarea încărcăturii pe Venus ar costa mult mai mult decât însuși microsoarele.

— Te-ai gândit la ceva?

— Nu știu dacă o să fiți de acord cu ideea mea…

Propunerea lui era simplă. Era de părere să nu se transporte suporții în interiorul rachetei ca încărcătură nefolositoare, ci să se facă din ei înșiși carcasa rachetei și pereții exteriori. După ce racheta va sosi pe Venus ea va fi desfăcută și din piesele obținute vor putea fi montați suporții dispozitivelor electrostatice.

— Dacă s-ar opta pentru o asemenea soluție — încheie el — din piesele suporților ar putea fi montate și anumite ansambluri ale motorului rachetei, și planurile, și fuzelajul, și multe altele. Pe scurt, în interiorul rachetei să nu se găsească niciun gram de încărcătură moartă.

Din colțurile ochilor Elenei Nikolaevna se răsfiră păienjenișul de riduri al bucuriei.

— Spune-mi adevărul, James, n-ai vrea să te întorci în grupul nostru? Dar spune-mi adevărul adevărat, cu mâna pe inimă!

— Nu, răspunse el cu atâta tărie încât nu încăpea nicio îndoială că spune adevărul. Mă pasionează realmente construirea oglinzii zburătoare. Ideea cu privire la montarea rachetei din dispozitivele electrostatice mi-a venit cu totul întâmplător. Am vrut pur și simplu să vă ajut cu ceva…

Observasem demult că, în activitatea creatoare, zilele sunt departe de a avea o valoare egală. E greu de explicat de ce, dar sunt zile, ba chiar și ore, când printr-o intuiție neașteptată se rezolvă problemele cele mai complicate. Ai impresia că dacă am lăsa de o parte aceste zile, din tot restul muncii noastre nu se alege mai nimic.

Am stat până târziu împreună în seara aceea. Când ne-am despărțit în sfârșit, pentru a ne duce la culcare, principalele date tehnice pentru construcția rachetei demontabile erau gata.

Dimineața, Elena Nikolaevna ne-a spus, mie și lui Viktor Platonov:

— Trebuie să vă întoarceți la Toritown. Membrii grupului nostru care vor zbura spre Venus trebuie să treacă pe la comisia medicală și să facă un antrenament special timp de două luni.

— Nu merg și studenții? am întrebat eu mirat.

— Nici vorbă. Vei merge doar dumneata și Viktor. Ceilalți colaboratori vor rămâne aici până la sfârșitul lucrărilor sub conducerea constructorului principal. Unde credeți că l-am putea găsi ci cum? Trebuie să stăm de vorbă cu el, să aranjăm totul cum se cuvine.

— Scuză-mă, Elena Nikolaevna — spuse pe neașteptate Viktor Platonov, uitându-se la ceas — acum nu pot merge nicăieri. Trebuie să fiu în altă parte.

— Unde se duce? întrebă Elena Nikolaevna.

M-am uitat și eu la ceas, gândindu-mă ce treburi grabnice putea să aibă Viktor la ora aceea. Și deodată mi-am adus aminte:

— Azi își susține proiectul de diplomă Celita…

— Celita? Care Celita?

— Celita Bonarda. O fată din grupa lui James Count.

— Și ce legătură are Viktor cu ea?

— A ajutat-o.

— Da? E o fată simpatică?

— Mie mi-a plăcut.

— Unde are loc examenul?

— În secția a treia de montaje.

— Poate că tot acolo o fi și constructorul principal.

— Posibil.

— Hai într-acolo.

Aș fi pus prinsoare pe orice că în clipa aceea pe strănepoata mea o interesa cu totul altceva decât constructorul principal.

Susținerea proiectelor de diplomă nu avea loc într-o sală, în fața unei mese mari, acoperită cu postav verde. Comisia nu ședea liniștită la un loc. Lucrurile se petreceau cu totul altfel. În secția de montaj își întinseseră schițele în jurul rachetelor terminate candidații grupei lui James Count. Fiecare student vorbea despre munca pe care-o depusese și despre ansamblul proiectat. Membrii comisiei nu numai că analizau cu atenție schițele, dar și studiau în amănunt construcția concretă. Nota se acorda individual, fiecărui candidat.

Am intrat fără zgomot în secția de montaj și ne-am oprit deoparte, amestecându-ne în mulțimea de studenți din ceilalți ani, care veniseră să asiste la susținerea proiectelor.

— Uite-o pe Celita! i-am șoptit Elenei Nikolaevna. O vezi, lângă perete, cu Viktor? Probabil că și-a susținut proiectul.

I-am făcut semn cu mâna. Ea ne-a observat și, zâmbind, a ridicat mâna, cu degetele răsfirate.

— Cinci! A luat cinci! Bravo ei!

Ne-am croit drum spre ei prin mulțime.

— Am terminat! ne șopti Celita. Nici nu știu cum să-i mulțumesc lui Viktor pentru ajutorul pe care mi l-a dat.

— Într-un fel ai să-i mulțumești dumneata, zâmbi Elena Nikolaevna, privind fața radioasă a lui Viktor Platonov.

— Într-un fel, da — răspunse oarecum sfidător Celita — dar mâine pleacă.

— Da de unde! Mai rămâne aici vreo două zile.

— Într-adevăr, Viktor? îl întrebă Celita pe acesta, întorcându-se spre el. Adineauri ai spus că pleci?

— Viktor nu te-a mințit, Celita. La început ne gândeam să plecăm cu toții împreună. Acum îmi dau seama însă că astăzi n-o să putem pune la punct toate treburile. În glasul Elenei Nikolaevna se simțea o ușoară ironie. De aceea am hotărât împreună cu profesorul să-l lăsăm aici pe Viktor pentru vreo două zile.

— Da, da, așa am hotărât, m-am grăbit eu să confirm. O fi ghicit sau nu Viktor vicleșugul Elenei Nikolaevna, nu știu, fapt este însă că n-a mai întrebat nimic și în ziua aceea nu i-am mai văzut deloc nici pe el, nici pe Celita.