Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL XV. O VESTE DIN TRECUTUL ÎNDEPĂRTAT

Trecuse o jumătate de an. Pe litoralul Antarctidei fusese degajată de gheață o regiune întinsă.

Sute de oameni de știință sosiseră pe acest pământ misterios. Antarctida își dezvăluia în fața lumii imensele sale bogății: părea un sipet plin cu giuvaeruri.

Albaștrii munți de gheață ascunseseră ca niște străjeri din basme de-a lungul mileniilor fabuloase comori, tăinuite sub ei.

„Se poate face foc și cu asignate”, spunea cu amărăciune Dmitri Ivanovici Mendeleev, văzând cât de barbar risipeau oamenii huila și petrolul, folosind drept combustibil aceste, comori prețioase. Acum acele combinații organice de valoare deveniseră materie primă pentru industria chimică. Din petrol și huilă se fabricau piese de mașini, rulmenți, pinioane, fibră, sticlă cu noi calități optice, mase plastice, cauciuc, substanțe izolante, arcuri, piele artificială, erzaț de plumb, fuzelajul stratoplanelor, mobilă și multe alte materiale, a căror simplă enumerare ar umple câteva zeci de pagini.

În Antarctida au fost găsite resturi de plante și animale care au pierit demult și, ceea ce-i mai interesant, vestigiile unei străvechi civilizații omenești. Fără îndoială, demult de tot, acest Pământ a fost locuit și populat de oameni. Atunci, când și cum a fost acoperit atât de masiv cu gheață? În urma cărui cataclism au dispărut oamenii? Au pierit ori s-au răspândit pe tot Pământul? Ce rasă de oameni a trăit acolo cândva, în vremuri îndepărtate? Pe oamenii de știință îi așteptau mari surprize…

În timpul acesta, noi țineam sub observație activitatea microsoarelui care lumina neîncetat deasupra noastră. Poate că neajunsul principal al microsoarelui nostru era că nu apunea niciodată. Oamenii se culcau și se sculau în lumina soarelui — asta-i enerva și-i stingherea în muncă.

Grupul nostru elaboră o schemă de teleghidare a microsoarelui, cu ajutorul căreia, acesta, deplasându-se pe bolta cerească urma ca seara să apună, iar dimineața, la vremea cuvenită, să răsară. La nevoie putea fi creat un sistem cibernetic complex, de dirijare, astfel ca pe continent, să alterneze nu numai ziua și noaptea, dar și anotimpurile anului. Lucrul acesta era însă complicat de faptul că traiectoria microsoarelui trebuia trasată cu minuțiozitate astfel ca acesta să nu stingherească alternarea obișnuită a zilei și nopții pentru locuitorii de pe continentele din apropierea Antarcticei.

Când razele microsoarelui au topit gheața din centrul Antarctidei a ieșit la iveală o peșteră adâncă ce pătrundea în Pământ pe câteva sute de metri. În această peșteră se aduna apa. Sorbul era atât de puternic încât la suprafața Pământului se formase o viitoare imensă, care șuierând cu aviditate trăgea mase imense de apă.

Toți cei care soseau în Antarctida căutau neapărat să vadă această priveliște nemaiîntâlnită. Noi înșine am fost acolo și am privit îndelung sloiurile mari și mici care se roteau încet departe de viitoare, apoi, descriind o spirală după alta, erau trase tot mai aproape de sorb, unde, prinse de vârtej, se mai răsuceau năvalnic de câteva ori și dispăreau sub Pământ. Pesemne că undeva în adânc, apa ajungea pe un strat de magmă și, venind în atingere cu aceasta, se transforma pe loc în vapori, fiindcă ici și colo, la câțiva kilometri de vâltoare, din crăpăturile Pământului începuseră să țâșnească gheizere fierbinți, datorită cărora în zona aceea topirea ghețurilor se întețise. Din pricina gheizerelor fierbinți (în câteva luni de la formarea viitorii erau deja câteva sute) zona aceea fu botezată curând Islanda de sud.

O mulțime de geografi și geologi studiau regiunea aceasta, alcătuită din munți înalți, presărați cu stânci uriașe, netezite cândva de sloiuri, și văi adânci pline de apă. Pe alocuri, în vâlcele se păstraseră resturile unui sol străvechi, preistoric, care stârnea un mare interes în rândurile pedologilor, întregul peisaj antarctic era pustiu. Nu se zărea nicăieri un arbust, un fir de iarbă, un copăcel. Totuși viața preistorică ce dispăruse ca din senin lăsase urme pretutindeni în mijlocul acelui peisaj monoton. În Pământ se găseau, strivite de gheață, oase de animale dispărute, pene de păsări, oseminte de oameni primitivi și unelte rudimentare de piatră. Pe alocuri au fost descoperite, conservate admirabil, pe jumătate acoperite de nisip, leșuri de mamuți, de tigri cu colții în formă de sabie, rinoceri uriași, cai sălbatici, bizoni și girafe. Moartea lor, ca și aceea a animalelor preistorice din emisfera boreală, survenise după toate probabilitățile prin surprindere, ca urmare a unui cataclism misterios, care schimbase întreaga configurație a solului. Aveau la ce se gândi oamenii de știință.

Într-o zi, pe când grupul nostru făcea în regiunea viitorii măsurătorile curente ale fluxului luminos al microsoarelui, ne-am pomenit cu paleontologul Inagos apropiindu-se în mare viteză cu ornitopterul. Paleontologul părea foarte agitat; dădea din mâini și, uitând că avea la el un radioemițător portativ, striga ceva din răsputeri. Acest entuziast cutreiera neobosit prin Antarctida, făcând o descoperire după alta. El găsise rinocerul gigantic înghețat, bine conservat, cu două coarne uriașe pe nas, care a fost transportat îndată la Muzeul Zoologic al Academiei Mondiale de Științe unde e păstrat și azi în stare de congelare.

— Iar a descoperit ceva, spuse Gin Fan-și, îndepărtându-se de aparat. Are noroc și basta! Hm, noi n-am găsit încă nimic, afară de scheletul unui pește dispărut. E pur și simplu un vrăjitor.

— Are un fler special pentru descoperiri, zâmbi Elena Nikolaevna, am spus demult lucrul acesta. E un talent înnăscut. Nu m-aș mira dacă ar găsi sub gheață cartea, pe care n-am tipărit-o încă, despre microsoare.

Inagos ateriză pe terenul nostru, presărat cu bolovani mari.

— Decolați și veniți după mine! Repede!

— E limpede! A găsit ceva! Explică măcar ca lumea ce ai descoperit? îl rugă Elena Nikolaevna.

— Nu știu încă nici eu însumi. Ajutați-mă să mă lămuresc. O fi o vrăjitorie. Pur și simplu nu-mi vine să-mi cred ochilor.

— Hei, Inagos, acum nu ne arde de vrăjitorii. Facem măsurători. N-avem timp.

— Lăsați măsurătorile, le faceți pe urmă. Haideți!

— Atât de agitat nu te-am văzut nici chiar atunci când ai descoperit vestitul dumitale rinocer, zâmbi James Count. Doar n-ai găsit încă unul?

— Dumneata ești un rinocer, bombăni oțărât paleontologul. Eu vorbesc serios și dumnealui… Ceea ce am descoperit este, ca să zic așa, necunoscut științei. Dacă nu vreți să veniți, vă privește, am să chem pe altcineva.

— Hai să mergem, ne îndemnă Gin Fan-și. Pesemne că a aflat într-adevăr ceva interesant.

Lăsând baltă aparatele, am decolat cu ornitopterele, luând-o repede după Inagos.

— Știți ceva, zise Elena Nikolaevna, hai să încercăm să descoperim și noi ce a descoperit el. Doar n-o să le găsească numai el pe toate!

Sub noi defila același peisaj antartic pustiu, aceiași munți neteziți de ghețari, stânci crestate de sloiuri, lacuri mici și mari, șuvoaiele fierbinți ale gheizerelor țâșnind la mare înălțime, și piscuri cu glugi de zăpadă încă netopită.

Am zburat tot drumul în tăcere, privind cu atenție solul de sub noi. Fiecare dorea să vadă ce! dintâi ceea ce descoperise Inagos. Nimeni nu vedea însă nimic. Deodată Gin Fan-și strigă:

— Priviți!

— Ce? întrebară în același timp câteva glasuri.

— Lacul acela!

— Ce, vezi ceva neobișnuit la el?

— Nimic…

— Atunci de ce strigi?

— Uite așa, spuse mucalit Gin Fan-și. M-a apucai ciuda…

Am izbucnit toți în râs.

— Lăsați glumele, ne zori Inagos. Dați-i drumul mai repede. Vă arăt eu îndată. Vedeți pietroaiele acelea?

În punctul spre care arăta cu mâna nu se zăreau decât niște bolovani șlefuiți de sloiuri, așa cum erau o sumedenie pretutindeni.

— Ei, vedeți ceva?

— Nu…

Inagos dădu din mână a lehamite și coborî spre o stâncă înaltă. L-am urmat.

Într-o nișă adâncă, sub stânca înclinată, se afla un cerc oval acoperit de veacuri cu noroi. În câteva locuri, acolo unde noroiul se desprinsese, cercul avea o lucire mată, argintie. Diametrul lui era aproximativ de un metru. În partea anterioară se îngroșa vădit, ca inelele la care se montează pietre prețioase. De ambele părți ale acestei porțiuni îngroșate porneau niște vergele destul de lungi, ascuțite la capete. În centrul porțiunii îngroșate, cercul fusese curățat de noroi. Acolo se zărea o adâncitură netedă de formă eliptică cu suprafața bine șlefuită. Adâncitura era tivită cu un desen complicat, încâlcit, reprezentând pesemne frunzele vreunei plante. Sub desen se vedea un șirag lung de semne de ieroglife ciudate, reprezentând o îmbinare de liniuțe întretăiate, de zigzaguri întortocheate și linii șerpuite.

Nespus de intrigați, ne-am apucat să curățăm noroiul de pe cerc, scrutându-i suprafața.

— Fiți cu băgare de seamă, ne rugă Inagos. Gin, cu ce seamănă semnele astea?

— Cu scrierea arabă, răspunse Gin, dar foarte vag.

— Cum o fi ajuns aici? se întrebă mirată Elena Nikolaevna. E absurd să presupui că un asemenea obiect ar fi putut fi lucrat de oamenii primitivi din epoca de piatră. Cu atât mai mult cu cât nu cunosc nici metalul din care este făcut inelul.

— Se pare că nici nu-i metal, observă James Count. Mai degrabă seamănă cu o masă plastică.

— Ce intenții ai, Inagos?

— În primul rând vă rog să mă ajutați să spăl cu grijă noroiul de pe el. Trebuie fotografiat neîntârziat, îndată, în toate amănuntele, ieroglifă cu ieroglifă!

— La ce bun o asemenea grabă? se miră Elena Nikolaevna.

Inagos se uită foarte serios la ea și răspunse liniștit:

— Câte accidente regretabile nu s-au întâmplat cu descoperirile științifice! Haideți mai bine să-l fotografiem neîntârziat!

Pe aproape se afla un lac. Am zburat într-acolo, am umplut gălețile de cauciuc cu apă, ne-am întors și am început să stropim enigmaticul inel. Inagos ștergea cu grijă noroiul. Spăla meticulos fiecare semn nou, iar acestea se iveau din ce în ce mai multe. Inscripțiile străvechi nu suferiseră deloc din pricina timpului. Erau clare și adânc săpate. Inagos se udase tot, dar freca cu înverșunare cercul. În sfârșit, acesta strălucea de curat ce era. Inagos apucă cu cârpa udă vergeaua care pornea din dreapta inelului și șterse noroiul de pe ea. Spre mirarea noastră, vergeaua curățată de noroi avea o culoare vânătă închisă. Microsoarele se reflecta ca o șuviță strălucitoare de-a lungul axei sale. Inagos freca cu cârpa vergeaua din stânga strângând-o cu mâna. Pe neașteptate răsună un țăcănit ușor, abia perceptibil, în urma căruia se auzi un bâzâit egal, monoton, ce părea că vine din interiorul cercului.

Inagos își trase brusc mâna de pe vergea.

— Ce-i asta? Fotografiați cercul, repede!

Am sărit înapoi înspăimântați. Gin Fan-și făcu câteva fotografii și se dădu și el îndărăt.

— Fugiți! strigă. Repede, după stânca aceea!

N-am mai apucat să fugim. În centrul cercului, acolo unde se găsea adâncitura eliptică apăru o pală albă, tulbure. Ea ne învălui repede, ca o ceață ce țâșnea din interiorul cercului în toate direcțiile. Cercul pieri încet din vedere. În fața noastră apărură contururile tulburi ale unor obiecte difuze, de pe care, ca hipnotizați, nu ne-am mai putut desprinde privirile. Mă cuprinsese o neliniște, o senzație apăsătoare, presimțirea unei nenorociri inevitabile, stranii. Gândurile mi se învălmășeau în cap. Se auzea încet o melodie bizară. Ceața se risipi, se iviră liniile unor munți înalți, acoperiți cu o vegetație verde, deasă.

Mă aflam pe o pajiște netedă. În fața mea se găseau doi oameni neobișnuit de înalți, cu o conformație a corpului ciudată, aproape piramidală. Picioarele groase, puternice, cu tălpi uriașe, teșite, păreau să-i susțină greu pe giganții aceia de patru metri. Trupul lor era înfășurat strâns într-o pânză gălbuie, străvezie, prin care se zărea îmbrăcămintea de culoare închisă. Pe capetele pleșuve aveau niște cununi cu două vergele vineții. Pe chipurile albe ca varul ochii lor mari, albaștri, așezați aproape unul de altul, mă priveau fix, fără să clipească, binevoitori.

Abia atunci am observat în jurul meu o mulțime de negri, scunzi, goi goluți, vânjoși, năpădiți de păr roșcat. Ochii lor mici, înfricoșați se uitau la uriași de sub sprâncenele căzute, stufoase, cu o spaimă și o deznădejde de nedescris. Gâtul scurt și bărbia teșită îi făceau să semene cu niște maimuțe.

Deodată, uriașii ridicară mâinile și toată gloata de oameni primitivi se prăvăli în genunchi, zvârlind ghioagele și securile de piatră.

Am simțit deodată că o forță neobișnuită, copleșitoare, de neînvins, ca o vrajă, punea stăpânire pe rațiunea mea, silindu-mă să le execut docil și stupid poruncile.

Cred că niciun om de știință n-ar putea să se laude că înțelege limba rudimentară a oamenilor primitivi. Eu însă — uluitor — o înțelegeam! N-aș putea să redau cu exactitate sensul acelor mugete stranii, dar în general vorbind, oamenii primitivi, îi rugau în genunchi pe uriași să nu-i părăsească, îi implorau să rămână și să-i ocrotească mai departe la vânătoare și la pescuit. Tribul oamenilor primitivi le făgăduia uriașilor că le vor da cele mai frumoase fete și le vor face rost de pietrele negre preferate de ei, atâtea câte vor dori. Într-o stare frenetică, extatică, își loveau din răsputeri frunțile de pământ și-și frângeau mâinile, rugându-se.

Pe fețele albe ale uriașilor se ivise un zâmbet binevoitor.

— Cezoncl… rosti încet unul dintre ei, pesemne mai marele lor și clătină negativ din cap.

Am înțeles; spusese: „Adio”! Din gâtlejurile oamenilor îngenunchiați izbucni un urlet deznădăjduit. În același timp am simțit și eu o deznădejde de neînțeles. Unul din uriași făcu câțiva pași înainte, își luă de pe cap cununa cu două vergele vineții, o puse jos, se dădu înapoi cu un pas și spuse:

— Iirgo-enes-via-poluno-șerpni-dhaa. Rolgo-dhaekesl.

Nu pot să-mi dau seama cum, dar în mintea mea apăru tălmăcirea acestei fraze: „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu. Păstrați-o!”

După aceasta îl luă de subsuori pe un negru vânjos, căpetenia tribului, îl ridică de jos cu brațele-i puternice și-i șopti ceva la ureche, arătând cu ochii spre cununa enigmatică. Punându-l jos pe negrul care tremura de spaimă, uriașul ridică din nou brațele în sus și, împreună cu tovarășul său, începu să se dea încet înapoi, fără să-și ia privirea ochilor albaștri de la oamenii primitivi. Așa, tot. dându-se înapoi, s-au îndepărtat amândoi cu vreo patru sute de metri, apoi s-au întors și au luat-o la goană în salturi mari către un obiect lunguieț care se afla departe, într-o vale dispărând înăuntrul lui. Într-o liniște apăsătoare, trecu o clipă, încă una și deodată dintr-un capăt al obiectului acela lunguieț țâșni un fulger alb, orbitor, care săgetă stânca verticală ce-i stătea în față. Obiectul lunguieț de acolo luă înălțime, descrise pe cer o mare spirală și pieri din vedere.

Oamenii primitivi săriră în picioare, tânguindu-se amarnic, de parcă ar fi plâns o pierdere ireparabilă. Unii dintre ei își zgâriau fața până la sânge cu unghiile ascuțite. Deodată, se auzi o melodie domoală, stranie. Încet-încet mulțimea de oameni primitivi, care se tălăzuiau îndurerați, se destrămă, apoi dispăru din fața ochilor. Prin ceața albă care mă învăluise iar din toate părțile am zărit câteva clipe un crâmpei de cer întunecat, cu stele strălucitoare. În apropierea unei stele se zărea cununa misterioasă cu cele două vergele. Priveliștea cerului înstelat pieri tot atât de brusc precum apăruse. M-am dezmeticit și m-am uitat împrejur.

Lângă mine erau Elena Nikolaevna, James Count, Gin Fan-și, și Inagos. Priveau în toate părțile tot atât de nedumeriți ca și mine. În fața noastră se găsea cununa argintie cu cele două vergele laterale.

— Ce halucinație! exclamă Inagos. Ați văzut și dumneavoastră ceva sau numai mie mi s-a năzărit?

Se dovedi că toți văzuserăm una și aceeași scenă a despărțirii uriașilor de oamenii primitivi și că înțeleseseră tot ce vorbiseră aceștia între ei.

— Ce să fie asta oare? a întrebat Elena Nikolaevna, privindu-ne întrebător.

Tăceam cu toții, neștiind ce să-i răspundem.

— Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu… repetă îngândurat James Count. Ce-ar putea să însemne asta?

— Da, o asemenea enigmă n-o dezlegi atât de ușor, observă Inagos. E bizar faptul că o forță tainică, ascunsă în cununa asta, a înviat în mintea câtorva oameni una și aceeași imagine. Mai mult, într-un fel de neînțeles a insuflat în conștiința noastră sensul schimbului de cuvinte dintre uriași și oamenii primitivi.

— Oare ce forță să fie asta? întrebă Gin Fan-și.

— Eu am impresia, spuse Elena Nikolaevna, că în această cunună se află un dispozitiv de memorare foarte perfecționat, necunoscut nouă, care a reprodus în fața noastră evenimente ce s-au întâmplat pe Pământ cu mii de ani în urmă.

— Dumneata crezi că tot ce am văzut noi acuma s-a petrecut aievea? am întrebat-o mirat.

— Da, cred că în vremuri imemorabile cândva, înainte de acoperirea Antarctidei cu gheață, au venit pe Pământ dintr-altă lume niște uriași albi care și-au lăsat aici cununa, sperând că urmașii acelor primitivi le vor dezlega taina.

— Asta sună a mit, observă James Count, clătinând din cap.

— De ce? îl înfruntă cu aprindere Inagos. Dacă nu admitem ipoteza Elenei Nikolaevna nu putem da acestui fenomen nicio explicație științifică. Judecați puțin. Am găsit o cunună care, fără îndoială, a stat multă vreme sub stratul de gheață și noroi. Cine a putut face o asemenea cunună? Primitivii epocii de piatră? Desigur că nu. Contemporanii noștri? Noi nu suntem în stare să realizăm un aparat de memorare atât de perfecționat.

— În linii generale, am văzut ceva asemănător cu un an în urmă la Vancouver, în Canada, spuse Elena Nikolaevna. Acolo, un profesor a elaborat o nouă schemă a unui aparat cu memorie electronică. Nu a expus amănunțit fondul invenției sale. Știam că laboratorul lui face experiențe cu curenți de diferite frecvențe, de la cel mai scăzut la cel mai înalt. Odată, în timpul unei experiențe, el însuși și colaboratorii lui au căzut pe neașteptate într-un somn adânc. Au dormit până seara, trezindu-se abia atunci când în institut, la sfârșitul zilei de muncă, a fost deconectat curentul electric, așa cum se face în multe instituții. După aceea au reușit să stabilească că somnul lor fusese provocat de o anumită combinație a oscilațiilor electromagnetice de diferite frecvențe cu care făceau experiențe în momentul acela. Este interesant că această combinație de oscilații electromagnetice de diferite frecvențe nu numai că i-a adormit, dar le-a provocat și un anumit vis; în timpul somnului au avut cu toții niște halucinații absurde, vedeau niște panglici șerpuitoare în felurite culori, baloane strălucitoare și puncte mobile. Mulți spuneau că mișcarea acestor obiecte viu colorate era însoțită de o muzică lină, melodioasă. E caracteristic faptul că niciunul dintre ei n-a avut un vis coerent. Acest lucru dovedește că pot fi provocate anumite vise cu ajutorul oscilațiilor electromagnetice. Cred deci posibil ca această cunună misterioasă să fie un aparat foarte perfecționat, cu memorie electronică, ale cărui posibilități de realizare abia sunt sondate azi de contemporanii noștri.

— Iar uriașii albi posedau o tehnică atât de avansată, acum peste o sută de mii de ani, exclamă Inagos. Închipuiți-vă ce viață trebuie să fie acum acolo, pe planeta lor, care se rotește în jurul soarelui portocaliu!

— Ar fi util să găsim și alte urme care să confirme că uriașii albi au fost într-adevăr cândva pe Pământ, am spus eu.

— Ce spuneți! De atunci au trecut mii de ani așa că, pur și simplu din punct de vedere fizic, nu mai putea să rămână nicio urmă, obiectă Inagos.

— Și asta o spui dumneata, un paleontolog!? exclamă Gin Fan-și, depărtându-se de cunună câțiva pași și ridicând de jos o piatră albă. De pildă asta nu-ți spune nimic?

Nu trebuia să fii paleontolog cu experiență pentru ca, aruncând o privire fugitivă asupra bucății albe și solide de cuarț, să-ți dai seama că fusese prelucrată cândva de mâna omului.

Inagos smulse bucata de cuarț din mâna lui Gin Fan-și, cercetând-o cu atenție.

— Seamănă cu securea de piatră pe care o ținea în mână căpetenia tribului primitiv. Priviți! Are chiar și orificiul făcut pentru coadă!

— Iată încă o urmă! exclamă satisfăcută Elena Nikolaevna.

— Nu, această piatră deși își are importanța ei nu poate fi o dovadă a faptului că uriașii albi au fost într-adevăr pe Pământ. Piatra a aparținut unui om primitiv, nu uriașilor.

— Eu știu unde putea rămâne o urmă și de la uriași! strigă pe neașteptate Elena Nikolaevna.

— Unde? am întrebat cu toții într-un glas.

— Vă amintiți? Când uriașii și-au luat zborul de pe Pământ, din racheta lor a țâșnit un șuvoi de lumină care a lovit în stâncă!.. Ce-ar fi dacă am încerca să găsim această stâncă?

Am întâmpinat cu entuziasm propunerea Elenei Nikolaevna. Gin Fan-și ne zorea. Inagos însă nu a voit să meargă cu noi. El a rămas lângă cunună pentru a o fotografia din nou cât mai minuțios.

— Ați văzut, i-am întrebat pe tovarășii mei, că nu numai noi, dar și oamenii primitivi au înțeles ce le-au spus uriașii. Țineți minte cum au început să urle când uriașii au refuzat să rămână pe Pământ? Pesemne că acei străini puteau să insufle oricărei făpturi omenești gândirile lor. Probabil că înțelegeau limbile străine tot atât de bine ca și pe a lor.

— Pentru asta se pare că ar trebui să păstrezi chiar tainele procesului de gândire, remarcă Elena Nikolaevna.

— Ah, dacă ar fi fost cu noi soțul dumneavoastră! se tângui James Count. El ar fi determinat numaidecât ce zonă a cerului înstelat am zărit la sfârșitul acelei scene stranii, înainte ca vedenia să fi dispărut.

— Mă tem că acest lucru nu-i chiar atât de simplu. Doar în răstimp de sute de mii de ani stelele trebuie să-și fi schimbat într-o oarecare măsură poziția, se îndoi Elena Nikolaevna.

— Țineți minte cuvintele uriașului care a lăsat jos cununa? „Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu”. El socotea desigur că cununa va fi găsită de generațiile viitoare de oameni care, într-un fel sau altul vor fi în stare să ia legătura cu ei. Păcat că nu i-a trecut prin minte să mai spună ceva.

— Un lucru de care nu se poate îndoi nimeni, am adăugat eu, mi se pare faptul că planeta de pe care au venit uriașii este mult mai mare decât Pământul nostru.

— De ce?

— Fiindcă era evident că ei se simțeau pe Pământ mult mai ușori decât pe planeta lor. Ați băgat de seamă ce salturi uriașe au făcut până la rachetă! Așa mergem noi pe lună… E limpede că planeta lor e mai mare.

Cine știe câtă vreme ne-am mai fi împărtășit impresiile, dacă Gin Fan-și n-ar fi observat o stâncă care semăna cu aceea de care se lovise jetul de gaze al rachetei. Am zburat într-acolo. Spre marea noastră mâhnire, pe stâncă nu existau niciun fel de urme care să fi dovedit că s-ar fi petrecut acolo cândva un eveniment atât de important.. Totuși nu ne venea să credem așa ceva. Am cercetat cât mai amănunțit toată stâncă. Nimic! Nicio scobitură cât de mică nicio piatră topită nu se găsea pe ea.

— Ei, spuse James Count, oftând obosit. La urma urmei cununa în sine este o dovadă suficient de convingătoare.

— Ia stați! Îl întrerupse Elena Nikolaevna. Priviți, terenul nostru nu se vede de aici! Asta dovedește că am cercetat altă stâncă. Uite, de la stâncă aceea se vede terenul. Hai într-acolo!

— N-a trebuit să cercetăm mult suprafața acelei stânci pentru a descoperi pe ea o adâncitură destul de mare, cu diametrul cât trei staturi omenești, rotundă, cu marginile netede, topite. Adâncitură era atât de neobișnuită încât îți dădeai seama îndată că nu fusese făcută de elementele naturii. Careva emise ideea că după acest semn se putea determina cu destulă precizie dimensiunea rachetei fotonice a uriașilor.

— Interesant, foarte interesant… murmură Gin Fan-și, pipăind peretele neted al adânciturii. Asta nu mai e hipnoză, nici sugestie, ci o dovadă palpabilă, care pe deasupra poate fi și fotografiată. Și chiar am să fac numaidecât lucrul acesta. Ne fotografie pe fondul adânciturii, apoi luă numai adâncitura din diferite unghiuri.

Am mai cercetat câtăva vreme împrejurimile stâncii, încercând să mai găsim vreo urmă a vizitei pe Pământul nostru a misterioșilor uriași albi. N-am mai descoperit însă nimic.

Ne-am întors înapoi spre locul pe care se afla cununa, și acolo am dat de o priveliște bizară: Inagos se clătina încoace și încolo cu palmele la tâmple.

— Inagos! Îi strigă Elena Nikolaevna.

Paleontologul nici nu se întoarse măcar. Planând în aer, de cealaltă parte a cununii, ne uitam la el mirați.

— N-o fi înnebunit de bucurie? întrebă Gin Fan-și.

Inagos făcu un pas înainte, legănându-se, și-și frecă ochii cu mâinile. Am înțeles ce se întâmplase.

— Ai conectat din nou cununa? întrebă Elena Nikolaevna.

— În lipsa dumneavoastră m-am gândit că poate n-o să mai funcționeze și am hotărât să verific…

— Ei, și ce s-a întâmplat?

— Am văzut aceeași scenă…

I-am povestit amănunțit lui Inagos despre adâncitura din stâncă. El sări în sus de bucurie.

— Trebuie să comunicăm neîntârziat descoperirea noastră. Prevăd că are să dea mult de lucru paleontologilor, lingviștilor, astronomilor, etnografilor, astronauților, constructorilor de rachete și oamenilor de știință din multe alte specialități. În fața noastră se deschide posibilitatea de a ne arunca privirile într-un trecut foarte îndepărtat. Ați reușit să fotografiați adâncitura din stâncă?