Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL XI. CHEAMĂ PĂMÂNTUL

Odată cu apariția microsoarelui nostru care lumina o suprafață cu diametrul de câteva mii de kilometri, în jur totul s-a schimbat. Pentru întâia oară de când exista planeta Venus, pe partea ei neluminată de Soare venise primăvara.

Gerurilor cu ninsori îmbelșugate le lua locul o vreme caldă, statornică. Zăpada care căzuse de curând se topea năvalnic, scurgându-se în pâraie repezi către lacuri și râuri. Solul se desfundase într-atât încât abia puteai să umbli; noroiul cleios, clefăitor, se lipea de încălțăminte și îngreuna picioarele, parcă de ele ar fi atârnat greutăți de câte o jumătate de pud. De pe Pământ se ridicau aburi jilavi. Umiditatea aerului ajungea până la nouăzeci de procente. Din munți se rostogoleau șuvoaie de apă, contopindu-se în torente zgomotoase.

Plantele, care se pregătiseră să hiberneze o săptămână și jumătate, fuseseră brusc trezite la viață. Toată natura se înviorase. Eram martorii adaptării vegetației de pe Venus la scurta primăvară. Multe dintre plante se trezeau din hibernare atât de repede, încât se părea că tot ce se petrece în jurul nostru are loc de fapt de cealaltă parte a unei lupe fermecate a timpului. Frunzele, ieri încă niște ghemotoace vârtoase se deschideau repede ca să prindă cu nesaț razele calde. Mugurii se umflau și plesneau în cursul unei singure zile. Peste tot apăreau lăstare tinere, gălbui-roșcate, creșteau văzând cu ochii, cu treizeci de centimetri pe zi, îmbrăcându-se în frunze fragede. Plantele se grăbeau vădit. Nu știau că acum nu le mai amenință sosirea peste noapte a frigului; microsoarele se afla tot timpul la zenit, rotindu-se o dată cu planeta.

Insula noastră devenise o pajiște de o frumusețe feerică. Parcă ne-am fi aflat în împărăția apelor, într-o fantastică grădină a lui Poseidon. Frunzele galbene, de un portocaliu gingaș sau roșietice păreau nestemate de chihlimbar sau de mărgean, iar florile multicolore, ce se legănau pe tulpinele lor

— peștișori tropicali.

După lansarea microsoarelui Elena Nikolaevna a predat comanda lui Henri Lamel. Expediția lui primise o sarcină complexă și grea: trebuia să culeagă informații cu privire la flora și fauna din zona ce-i fusese repartizată pentru cercetări, să studieze măcar în linii generale structura solului, să alcătuiască o hartă a câmpului magnetic, să precizeze formațiile norilor, să măsoare adâncimea celor mai importante bazine de apă. În afară de aceasta, li se ceruse să fotografieze din aer suprafața planetei și să aducă pe Pământ material pentru alcătuirea unei hărți amănunțite. În acest scop luaseră un aparat fotografic automat, un dispozitiv complex, montat pe un ornitopter, care zbura teleghidat în jurul planetei, făcând fotografii.

Acum, expediția noastră trebuia să-i ajute să ducă la bun sfârșit această uriașă muncă științifică.

Ne-am împărțit în trei grupe: botanică, zoologică și geologo-geografică. Munca era interesantă în oricare din aceste grupe, totuși fiecare ar fi dorit să intre în grupa zoologilor, la Henri Lamel. S-a stabilit ca eu să intru în grupa lui, împreună cu Elena Nikolaevna și cu Suori Darâcean.

— Păi sigur, ambele femei au nimerit la Lamel. Mare noroc au franțuzii ăștia, naiba să-i ia! Asta o fi ceva ereditar la ei? glumi Saumian.

Lamel ne explică destul de simplu îndatoririle noastre.

— Luați cu dumneavoastră aparatele și filmați tot ce vi se pare interesant. Nu vă împrăștiați. Mai bine faceți asupra fiecărui animal cât mai multe observații. Nu pregetați să vă notați observațiile. Nu vă bizuiți pe memorie. Nu uitați de primejdiile care vă pândesc. Țineți mereu arma la îndemână. Asta e tot. A, era să uit: hărți nu avem încă, așa că va trebui să vă orientați după microsoare cu ajutorul busolelor și sextantului. El este permanent în aceeași poziție față de Venus și va fi un reper foarte bun. Dacă întâlniți ceva interesant pentru geologi și botaniști, faceți fotografii sau notați coordonatele.

Henri porni la drum cu Suori, iar eu cu Elena Nikolaevna. Lamel ne recomandă să observăm animalele în lacurile calde, formate în preajma gheizerelor.

Am pândit mult timp prin tufișurile de pe maluri. Câte viețuitoare mișunau în apă! Chiar lângă mal, atingând tot timpul fundul mâlos, înotau niște boțuri translucide mici cât pumnul. Erau o sumedenie. Am prins cu pungile câteva și le-am dat drumul într-un borcan. Aminteau de meduzele noastre, dar pe spate aveau o aripioară pentru înot, iar în față, alături de gura abia zărită, trei ochi — doi laterali și unul în creștetul capului. Se vedea nedeslușit hrana din stomacul lor — iarbă, alge, gâze, viermi.

— Ce respingător! spuse Elena Nikolaevna, scuturându-se de scârbă. Ce-o fi și asta? Amfibie? Parcă-i piftie.

— Le ducem lui Henri Lamel, o să se descurce el.

Tot acolo, pe lângă mal, foiau prin apă reptile amfibii pe picioare lungi, cu articulațiile femurotibiale osoase. Scurmau neîncetat mâlul cu ciocurile lor curbate înghițind cu plăcere boțurile gelatinoase.

Pe toată suprafața lacului pluteau niște flori mari, portocalii, cu petale groase. Ele aminteau de nuferii noștri, dar erau mult mai mari — cât un lighean. Am observat că reptilele zburătoare le ocoleau cu grijă, ținându-se la o distanță respectabilă. Iată însă că pe o floare se așeză un gândac mare. Petalele cărnoase ale floarei se închiseră brusc, clămpănind, ca fălcile unei capcane și gândacul căzuse în cursă.

Elena Nikolaevna atinse cu un băț lung un nufăr portocaliu ce plutea în apropierea noastră și acesta își încleștă atât de tare petalele de băț, încât amândoi abia am putut să i-l smulgem. Aceste flori uriașe erau prinse de fund prin intermediul unei tulpini lungi, care avea însușirea de a se răsuci într-un arc strâns, atunci când cineva încerca să tragă floarea din apă.

Am umplut săculețele cu fel de fel de vietăți mici: gâze, răcușori, peștișori pestriți. Foșnind încet pe frunzele uscate, de pe mal se scufundau în apă feluriți șerpi.

Zburam cu Elena Nikolaevna de la un lac la altul, fotografiind tot ce vedeam; pe Pământ fotografiile noastre aveau să constituie un material de mare preț pentru oamenii de știință și de aceea nu ne temeam de repetări.

Studiind viața în bazinele de apă din ungherele mai îndepărtate ale insulelor noastre, destul de întinse, am dat împreună cu Elena Nikolaevna de o poieniță smălțuită de flori albe. Pe fiecare tulpină răsăriseră succesiv vreo zece flori de crin.

— Ai văzut în colecția vreunui botanist ceva asemănător? mă întrebă Elena Nikolaevna.

— Nu, cred că asemenea flori n-am mai văzut. E ceva nou pentru mine.

— Și eu cred la fel. Am să tai îndată câteva fire.

Făcurăm un buchet splendid. Elena Nikolaevna se urcă în ornitopter și trânti după sine capota ermetică a cabinei. Neputându-se stăpâni, ridică pentru o clipă casca transparentă a scafandrului și mirosi buchetul.

— Vai, Alexandr Alexandrovici, ce minunat miros florile! răsună în casca mea glasul ei entuziasmat. Au un parfum nespus de suav, ușor amărui.

Zburasem vreo sută de kilometri, când am observat deodată că ornitopterul Elenei Nikolaevna începuse să descrie prin aer niște mișcări ciudate, parcă ar fi fost pilotat de un copil poznaș. O clipă după aceea în casca mea răsună glasul răgușit al Elenei Nikolaevna:

— Aterizez… Nu mai pot să pilotez… Ajută-mă…

Ornitopterul ei luă brusc panta de aterizare și dacă n-ar fi avut pilot automat, probabil că s-ar fi prăbușit, sfărâmându-se. În sfârșit coborî pieziș, oprindu-se printre pietre. Neliniștit, m-am grăbit să aterizez alături de el și am scos-o repede din cabină pe Elena Nikolaevna. Prin cască i-am zărit fața albă ca varul și m-am zăpăcit. Cum s-o ajut? Am deschis la maximum robinetul buteliei cu oxigen de pe scafandrul Elenei Nikolaevna și am luat legătura cu Suori Darâcean.

— Ajutați-ne! Elenei Nikolaevna îi e rău! Nu poate zbura înapoi!

— Ce-i cu dânsa? întrebă speriată Suori. E rănită?

— Nu, mai degrabă e un leșin… straniu…

— Zbor imediat într-acolo.

Suori sosi peste câteva minute. I-am povestit în grabă totul.

— Flori? A mirosit flori? Unde sunt?

Suori se repezi la ornitopterul Elenei Nikolaevna, scoase din geanta sanitară o mică fiolă-analizator și rupându-i gâtul, o zvârli în interiorul cabinei. Lichidul din fiolă se scurse pe banchetă, colorându-se văzând cu ochii, în albastru intens.

— Fitoncide toxice! exclamă tulburată Suori. Ajutați-mă. S-o urcăm îndată pe Elena Nikolaevna în ornitopterul meu. Aruncați florile din cabina ei!

Lângă cupola-adăpost se îngrămădise toată mica noastră colonie. Elena Nikolaevna a fost dusă înăuntru și am ieșit cu toții, lăsând-o singură cu Suori.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebară tovarășii, înconjurându-mă alarmați.

— Fitoncide toxice, am răspuns scurt.

Știam cu toții ce înseamnă aceasta. Însușirea de a degaja fitoncide — niște substanțe deosebit de volatile — o au nu numai plantele de pe Venus, dar și multe plante de pe Pământ. Unele din ele cum sunt, de pildă, ceapa, usturoiul, hreanul, precum și arbori ca stejarul și pinul, sunt folositoare omului, deoarece emanațiile lor omoară diferiți microbi. Unele plante însă emană substanțe volatile dăunătoare care produc arsuri pe corpul omului. Pe Venus se găseau plante care emanau fitoncide mortale pentru om.

Peste o jumătate de oră Suori ieși din încăperea Elenei Nikolaevna.

— Ei, cum e? am asaltat-o cu toții.

— Prost, răspunse ea. Temperatura a urcat aproape la patruzeci de grade. Pe corp și pe față a apărut urme de arsuri puternice. Starea ei este foarte gravă. Am folosit soluția cea mai puternică de imarin care se găsește în farmacia noastră. De pe Pământ au confirmat justețea tratamentului.

Din ziua aceea, Suori n-a mai plecat de lângă Elena Nikolaevna. Ceilalți își continuau lucrul.

Geologii aveau mai puțin noroc decât biologii și botaniștii. Ei n-au găsit multă vreme ceva interesant.

— E pur și simplu revoltător, exclama de fiecare dată Saumian, întorcându-se la rachetoplan după ziua de muncă. Efectuăm explorări de atâta vreme și până acum n-am făcut nicio descoperire de valoare. Și el își golea rucsacul cu năduf.

În răstimp de câteva zile grupul geologic cărase o grămadă respectabilă de pietre și minerale. Odată, în timp ce-și descărcau rucsacul, mi-au atras atenția două pietre mari, cu sclipiri gălbui. Am ridicat una din pietre și am întors-o în mână pe toate fețele — piatra era grea.

— Ce-i asta?

— Ei, un fleac! răspunse înciudat Saumian. Aur nativ. L-am găsit pe malul unui pârâu. Ei, dacă aș găsi zăcăminte de titan sau de germaniu! oftă el și se întoarse spre Lamel. A, să nu uit, azi am dat pe o insulă de un întreg cimitir de animale. Ce de oase! Nici nu le poți număra! Pentru dumneata e pur și simplu o comoară.

Henri Lamel își însemnă coordonatele și a doua zi întreaga grupă am zburat în căutarea cimitirului. Peste o oră ne aflam deasupra punctului indicat.

— Ne-am orientat corect, spuse Henri Lamel, verificând coordonatele. Pe semne că defileul e pe aici pe aproape.

De la înălțimea de câteva sute de metri la care ne aflam împrejurimile puteau fi văzute bine.

— Nu înțeleg! se miră Lamel. Unde a văzut el aici un defileu? De jur împrejur e șes.

După îndelungi căutări fără rezultat ne-am întors la cupolă obosiți și enervați. Pierdusem ziua fără rost. Chiar și Lamel, de obicei atât de echilibrat, și-a ieșit din fire.

— Ce-i cu tine, cum poți determina atât de greșit coordonatele? se năpusti el asupra lui Saumian.

— Ei, asta-i, dacă n-aș fi în stare să fac un lucru atât de simplu, cum a fost posibil să mi se încredințeze pilotarea rachetoplanului? Poate că voi ați calculat greșit poziția!

După multe discuții s-a hotărât până la urmă ca a doua zi Saumian să zboare împreună cu noi în căutarea cimitirului.

Saumian zbura fără șovăială drept înainte, verificând din când în când poziția după microsoare. Când am ajuns în locul ale cărui coordonate ni le indicase cu două zile mai înainte, ne-am mirat nu mai puțin decât el: sub noi era marea.

— Nu înțeleg ce se petrece! exclamă Saumian. Totuși, lacul de mercur trebuie să-l găsesc!

— Ce lac de mercur?

— Descoperirea noastră cea mai interesantă. V-am vorbit doar despre el. Cimitirul animalelor este în preajma lui.

Se ridică cu ornitopterul la mare înălțime și peste câteva clipe ne transmise comanda să-l urmăm.

Curând am ajuns deasupra unei insulițe și lângă ea am zărit un lac îngust lucind ca argintul mat. Coordonatele acestui punct se deosebeau cu câteva grade de cele indicate în ajun ca și de cele pe care ni le dăduse cu două zile mai înainte.

— E de necrezut, șopti Saumian. Niciodată n-am făcut asemenea erori.

— Bine, întâia greșeală se iartă, îl consolă Lamel. Unde-i cimitirul?

În apropierea lacului curgea un pârâu. Saumian zbură de-a lungul lui și în locul unde pârâul ieșea din defileu la șes, se opri. Pe ambele maluri ale pârâului se zăreau mormane de schelete și de oase răzlețe.

Interesant, de ce o fi tocmai aici acest cimitir și nu în altă parte?

Leon Saumian luă în eprubeta-analizator apă din pârâu. Stratul alb din analizator se coloră în roșu viu.

— Judecând după toate acestea apa din pârâu este toxică, are o combinație cu mercur. Animalele au băut apă din pârâu și au murit otrăvite.

— Ei, să trecem la treabă, propuse Lamel. Aici putem găsi multe lucruri interesante.

L-am ajutat pe Lamel până seara să fotografieze scheletele și oasele. Întorcându-ne la adăpost, am găsit adunat tot grupul de botaniști.

— Închipuiți-vă — ne spuse Gapek — astăzi nici noi n-am mai găsit o pădure mare de ferigi, deși chiar ieri i-am determinat cu precizie coordonatele.

— Aici se petrece ceva! exclamă Saumian. Cum de am uitat toți deodată să folosim sextantul și busola?

— Într-adevăr, ciudat, încuviință Gin Fan-și dând din cap. Hai să ne lămurim. Noi determinăm toate coordonatele după microsoarele nostru, presupunând că poziția lui e constantă față de suprafața planetei Venus…

— Iar poziția lui se schimbă, exclamă Gapek. Acum totul e limpede! Noi determinăm azi coordonatele, iar mâine microsoarele are altă poziție și în loc să ajungem la vechiul punct, nimerim în alții parte. Asta-i cauza!

— Ciudat. Doar dispozitivele noastre de teleghidare trebuie să mențină microsoarele automat într-o anume poziție strict determinată.

— Pesemne că ele nu fac lucrul acesta!

— Îți dai seama ce spui? întrebă Gin Fan-și aspru și îngrijorat. Dacă dispozitivele noastre de teleghidare nu-l mai mențin în poziția stabilită, mâine, microsoarele ar putea ori să se deplaseze în înaltul cerului, ori… ori să se apropie atât de mult de Venus, încât să ne facă scrum…

Uitând de oboseală, ne-am apucat să determinăm cu atenție coordonatele stațiunii noastre. Între vechile măsurători și rezultatul noului calcul au ieșit mari diferențe. Da, microsoarele se deplasa pe cer.

— Cu toții la dispozitive! ordonă scurt Gin Fan-și.

Examinarea minuțioasă a acestora n-a dus la nicio concluzie. Erau în stare perfectă. Doar la tabloul de comandă una din manete era ușor deplasată spre stânga.

— Nu cumva din cauza asta se mișcă microsoarele pe cer? întrebă Leon Saumian, punând maneta în poziția inițială.

— Dar cine să fi mișcat-o din loc? întrebă Gin Fan-și mirat.

Parcă drept răspuns la cuvintele lui, într-un colț îndepărtat al peșterii se foi o reptilă și, fâlfâindu-și aripile membranoase, zbură glonț, afară. Totul era limpede. Blestemata reptilă atinsese maneta cu aripa.

Elenei Nikolaevna nu i-am spus nimic, nedorind s-o neliniștim. Ea se restabilea treptat, paloarea cadaverică de pe față îi dispăruse. Suori îi îngăduise să se dea jos din pat, dar n-o lăsa deocamdată să lucreze. Într-o dimineață, când, după un somn bun de opt ore ne pregăteam să pornim în explorare, Anifer arătă deodată spre răsărit și strigă:

— Priviți! Răsare soarele adevărat!

Jos, la orizont, se străvedea printre nori marginea imensului disc roșu al soarelui de primăvară.

— Cât ne bucuram de apariția lui, când nu exista microsoarele vostru! spuse Henri Lamel. Știam că vine dimineața, primăvara, că vom putea din nou să ne continuăm munca. Până la sosirea voastră munca în timpul nopții mergea încet.

— Și totuși parcă nu-i soarele nostru de pe Pământ. E altul… rosti îngândurat Viktor. În glasul lui suna un dor ascuns.

Tot mai des, când unul, când altul aduceam vorba despre Pământ. Ni se urâse acolo, pe planeta aceea străină. Viktor tânjea îndeosebi. Era vădit că fiecare zi ce-l despărțea de Celita era pentru el tot mai apăsătoare.

O dată cu apariția soarelui adevărat, microsoarele nostru artificial începuse din nou să se deplaseze pe cer și acum fenomenul acesta putea fi observat cu ochiul liber. Uneori, nici una, nici două, zvâcnea brusc într-o parte, apoi se întorcea repede în vechiul punct. Toți făceau diferite presupuneri cu privire la cauzele acestei mișcări neobișnuite, dar, în general, toate supozițiile duceau la concluzia că o dată cu apariția soarelui adevărat, în câmpul magnetic al planetei Venus se iveau furtuni magnetice, perturbând poziția microsoarelui. Această ipoteză căzu îndată ce au fost puse în funcțiune aparatele sensibile; furtuni magnetice nu erau detectate, dar microsoarele continua să se deplaseze pe cer, întorcându-se de fiecare dată în poziția neutră. Grupul nostru se văzu nevoit să se ocupe în chip serios de el, lăsându-i pe membrii expediției lui Henri Lamel să-și vadă singuri de explorările lor.

A doua cercetare a peșterei noastre nu a dus la niciun rezultat. În interiorul peșterei n-a mai fost descoperită nicio vietate. Toate aparatele funcționau ireproșabil. Făceam fel și fel de presupuneri, și nu știam ce măsuri să luăm.

Și cei de pe Pământ erau neliniștiți de mișcările ciudate ale microsoarelui. Prin eter ajungeau la noi întrebări și sfaturi, dar situația nu se schimba de loc. Am hotărât să stăm cu schimbul zi și noapte de gardă la punctul nostru de comandă din peșteră. De fiecare dată când microsoarele se deplasa, cel care era de serviciu îl aducea la loc printr-o mișcare a manetei.

Câteva zile după aceea am ajuns la concluzia că salturile neașteptate ale microsoarelui erau probabil provocate de imperfecțiunea tehnică a dispozitivelor electrostatice de dirijare.

Acum sarcina noastră consta în a elucida ce dispozitiv anume funcționa defectuos. Această sarcină în sine părea foarte ușoară; era suficient să deconectezi pentru câtva timp dispozitivele și să le verifici blocurile. Această operație era însă destul de primejdioasă. Nimeni nu putea spune cu precizie ce influență va avea ea asupra poziției microsoarelui, dacă nu va provoca o catastrofă. Pe de altă parte, continuarea experienței noastre devenea tot atât de primejdioasă, de vreme ce dispozitivele de teleghidare erau nesigure, însemna că, la un moment dat, microsoarele putea să ne scape de sub comandă.

Între timp acesta era din ce în ce mai agitat atârnând deasupra capetelor noastre ca sabia lui Damocles.

Am fost nevoiți să ne sfătuim urgent cu Elena Nikolaevna.

— Trebuia să-mi spuneți mai de mult, ne-a reproșat ea. Să mergem. Trebuie să-l văd eu însămi.

Am zburat la punctul de comandă. Microsoarele continua să facă salturi pe cer. Elena Nikolaevna își dădu seama pe loc de toată gravitatea.

— Părerea mea e că trebuie sa întrerupem experiența, spuse ea.

Nimeni nu încercă să obiecteze ceva. Toți înțelegeam că dezastrul care ne pândea era îngrozitor, nu numai în ceea ce ne privea, dar ar fi tras cu buretele și peste experiența noastră, deoarece cauza deplasării ciudate a microsoarelui ar fi rămas nelămurită, înmormântată sub năprasnica lui explozie. Toate privirile se îndreptaseră către cer, parcă ne luam rămas bun de la opera inimilor noastre.

— Chemați Pământul, am spus eu.

Era însă prea târziu. Chiar în clipa aceea microsoarele zvâcni brusc dintr-o parte într-alta, ca și cum ar fi rupt niște lanțuri invizibile, și se prăvăli în jos, apropiindu-se de noi vertiginos. Știam ce însemna acest lucru. Îndată ce avea să ajungă la patruzeci de kilometri, va izbucni o jerbă de foc, care va mătura totul în calea ei. Elena Nikolaevna înșfăcă maneta de comandă și o trase până la refuz către ea. Maneta nu funcționa.

Am încremenit cu toții. Însăși moartea zbura spre noi cu viteza unui proiectil cu reacție. Inima ne bătea nebunește în piept, urmărind necruțătoare, scurtele clipe care ne mai rămâneau de trăit.

— Scântei! Sar scântei la preamplificator! Undeva s-a ars izolația! strigă deznădăjduit Vilelor Platonov și se repezi valvârtej la ornitopterul cel mai apropiat, sări în el și într-o clipă decolă, ajungând sus la etajul întâi al turlei dispozitivului de ghidare. Deznădejdea, conștiința primejdiei de moarte care ne amenința făceau ca mișcările lui să fie foarte precise. Sărind din ornitopter fără să stea pe gânduri se repezi în cabina preamplificatorului. Dându-mi seama prin ce pericol trece îl urmăream cu răsuflarea tăiată, uitând că și pe noi ne pândea moartea.

— Întârzie prea mult! strigă deodată Gin Fan-și, repezindu-se la alt ornitopter.

Nimeni nu-l opri. Deodată, din cabina preamplificatorului izbucni o scânteie albastră, lungă, se stinse instantaneu și în aceeași clipă microsoarele încremeni sus, pe cer. Viktor refăcuse izolația suprimând scurtul circuit din schema electrică.

Elena Nikolaevna alergă în peșteră și trase maneta de teleghidare. Microsoarele începu să urce vertiginos.

Ne priveam în tăcere, încă nevenindu-ne în fire după spaima prin care trecusem. Sudoarea curgea șiroaie pe fețele noastre, mâinile ne tremurau.

— Dacă n-ar fi fost Viktor… rosti în cele din urmă Elena Nikolaevna. Viktor! Îl strigă ea. Viktor!

În căștile noastre nu se auzi niciun răspuns.

— Ce-i cu el? Viktor, mă auzi?

Niciun răspuns.

— Gin, îi strigă ea lui Gin Fan-și, care ajunsese cu ornitopterul la dispozitivul de teleghidare, vezi ce-i cu el.

Gin Fan-și se uită în cabina preamplificatorului,

— Aici nu-i, Elena Nikolaevna! răsună în căști glasul lui. Cabina e goală.

— Cum așa? Uită-te bine. Poate că e rănit sau amețit!

Câteva clipe Gin Fan-și nu răspunse nimic. Apoi, în căștile noastre se auzi respirația lui precipitată, o exclamație nedeslușită, urmată îndată de un țăcănit caracteristic:

— Și-a deconectat radiotelefonul!

Presimțind o nenorocire ne-am urcat și noi în turlă.

În cabina preamplificatorului l-am găsit pe Gin Fan-și stând în genunchi lângă perete. Chinezul plângea.

Jos am zărit o grămăjoară de cenușă, resturi de îmbrăcăminte, nearse și un ciob dintr-o cască transparentă, tot ce mai rămăsese din Viktor. În clipa când repara avaria îl carbonizase năprasnica descărcare electrică.

Nimeni nu scotea o vorbă. Totul se petrecuse atât de repede, încât părea un coșmar. Viktor stătuse lângă noi doar cu câteva clipe mai înainte și iată acum această înfiorătoare grămăjoară de cenușă. Nu ne puteam veni în fire. Inimile ne erau zdrobite de o durere nemărginită, întețită de simțământul vinei noastre comune; experiența cu microsoarele devenise demult prea primejdioasă și ea ar fi trebuit întreruptă la vreme. Și noi tot o tărăgănasem.

Venindu-și puțin în fire după nenorocirea care ne lovise. Elena Nikolaevna spuse cu voce surdă:

— Să mergem. Microsoarele este încă deasupra noastră.

Am urmat-o în peșteră, tăcuți, cu inima grea.

— Nu mai prevenim Pământul. Pregătiți-vă. Lansăm îndată microsoarele dincolo de orbita planetei Venus.

Elena Nikolaevna scoase limitatorul de pe maneta de comandă și o trase brusc înainte până la refuz. Părea că dispozitivele de teleghidare vibrară de încordare, funcționând cu capacitatea maximă. Microsoarele se îndepărtă repede și pieri din vedere.

— Gata, spuse Elena Nikolaevna cu aceeași voce surdă, deconectând dispozitivele electrostatice. Experiența noastră s-a terminat.

Descărcând numaidecât puternica baterie de condensatoare, am scos capotele de protecție de pe dispozitivul de ghidare.

Mare ne-a fost ciuda când am constatat cauza funcționării defectuoase a acestor dispozitive. Cablurile masive care se ridicau până în vârful turlelor erau acoperite cu un strat special izolator, de calitate superioară, apt să suporte o tensiune foarte mare. Această izolație putea să reziste de asemeni la o căldură de cinci sute de grade, și la un ger de două sute de grade. Pe Pământ fusese supusă la probe în ceea ce privea rezistența chimică, și la frecare, dând rezultate admirabile. Constructorii ținuseră seamă de tot. Dar iată că acolo, pe Venus (cine ar fi putut să prevadă lucrul acesta?), acolo ea devenise hrana unor gândaci argintii. Micile lor maxilare lacome au ros izolația în toată grosimea ei, până la metal. Unii gândaci treceau de pe cablurile dezgolite pe cele vecine, formând o mică punte vie. Atunci se producea un scurtcircuit și în aceeași clipă microsoarele se deplasa pe bolta cerească.

— Uite, blestemații, au ajuns la cablurile principale, spuse Gin Fan-și. Asta a provocat nenorocirea…

Niște gândăcei… De câte ori sunt mai înfiorători decât animalele de pradă cele mai primejdioase! Nu degeaba locuitorii Africei îl numeau rege al junglei nu pe leu, bivol sau elefant, ci pe furnica rătăcitoare — ziaf. Noi ne păzeam de dihănii uriașe, iar lovitura ne fusese dată de niște gândăcei mici cât un bold.

Ceremonia funebră în memoria lui Viktor avu loc în aceeași zi. Gin Fan-și ciopli din piatră moale o urnă mare, pe care gravă data nașterii și morții defunctului, puse în ea rămășițele pământești ale acestuia și o așeză pe o lespede de piatră netedă, în apropierea peșterii.

Stăteam în jurul urnei într-o tăcere apăsătoare. Elena Nikolaevna făcu un pas înainte și rosti cu glas sugrumat:

— Adio, scump tovarăș! Pământul va afla despre fapta ta eroică…

Glasul îi șovăi și ea izbucni în plâns. Nimeni n-a mai scos un cuvânt. Și apoi, ce cuvinte ar fi putut exprima toată profunzimea durerii care ne umplea inimile!

Așa s-a încheiat experiența noastră: am reușit să demonstrăm posibilitatea stabilității microsoarelui, dar cu un preț foarte scump, cu prețul vieții unuia dintre tovarășii noștri.

— Cum o să-i dau de veste Celitei? murmură Elena Nikolaevna.

Pe toți ne chinuia acest gând…

Da, am avut parte să trăiesc până în comunism. Am văzut că viața a devenit alta, mai luminoasă, mai plină de bucurii, mai bogată. Pământul nostru se dezbărase de toate relele: război, nedreptate, inegalitate, mizerie, de toate acele tare rușinoase, pe care le poți explica, dar nu și tolera. Strănepoții noștri trăiau intens. Zilele lor erau pline de muncă, ei mergeau mai departe pe calea măreață a cunoașterii și a luptei pentru o viață mai bună, începută de strămoșii lor. O cale zbuciumată, pe care aveau de întâmpinat greutăți inevitabile și uneori chiar primejdii. De-ar fi viața oamenilor cât mai plină de bucurii! Fericit cel ce muncește și-și iubește munca, fericit cel ce are în față un țel măreț și luptă pentru înfăptuirea lui, fericit cel însetat de fapte eroice și care le săvârșește, fericit cel ce merge înainte.

Pământul își chema fiii. Racheta noastră recepționa deja de două zile semnale convenționale, prin care eram înștiințați că peste o săptămână va sosi momentul cel mai favorabil pentru a zbura înapoi spre Pământ. Henri Lamel îi însărcină pe Anifer și pe Saumian să zboare peste regiunea explorată și să amplaseze în diferite puncte aparate automate cu baterii atomice, care trebuiau să transmită pe pământ de-a lungul a zeci de ani felurite date de pe Venus.

Până la plecare mai rămăseseră patru zile. Anifer și Saumian dădură întâmplător peste adăpostul unor animale gigantice — cele mai mari pe care le întâlnisem pe Venus.

Trăiau în apele calde care scăldau o insulă mare, apropiată, situată spre sud. Prin înfățișarea lor, aminteau oarecum de diplodocul uriaș ale cărui rămășițe fuseseră descoperite pe Pământ de arheologi. Așa le-a și rămas numele — diplodoci. Pe Pământ ne-am obișnuit să fim impresionați de mărimea elefanților, dar pe lângă diplodoci aceștia ar părea pitici. Diplodocii de pe Venus erau niște ierbivore inofensive care stăteau mai tot timpul în apă. Se mișcau încet de-a lungul țărmului, rupând cu poftă frunzele suculente ale plantelor și devorând cantități imense de alge marine. Ieșeau pe uscat doar când depuneau în nisipul fierbinte ouăle lor pestrițe, mari cât un bolovan.

Lamel le dădu voie lui Saumian și lui Anifer să rămână în observație lângă adăpostul diplodocilor, iar noi, ceilalți, am început să facem pregătirile de plecare.

Nu era o treabă ușoară. În rachetă nu aveam prea mult loc. Trebuia să așezăm cât mai economic materialele adunate, colecțiile, mostrele, să aruncăm dublurile. În afară de asta trebuia să luăm o rezervă suficientă de apă, purificând-o în prealabil de bioxidul de carbon și de celelalte elemente toxice — aveam de zburat nu o zi sau două, ci mai bine de o lună.

În primul rând ne-am ocupat de racheta biologilor, rânduind lucrurile în cabină. Lamel descoperi pe neașteptate sub patul lui Gapek un sac din peliculă transparentă, umflat ca un balon. În sac se găseau două cuști, și în fiecare din ele câte un pui de reptilă zburătoare. El îl chemă pe Gapek și-i arătă în tăcere cuștile. Acesta zâmbi, fără a încerca să se dezvinovățească.

— Henri, îi spuse el confidențial, hai să-i ducem pe Pământ. Nimeni n-a adus încă așa ceva până acum. Nu ocupă loc mult. La urma urmei sunt gata să-i țin pe patul meu.

— Nostim mai ești! Păi despre asta e vorba? Ce o să respire ei în rachetoplan? Aerul din cabină are compoziția de pe Pământ. Surplusul de oxigen le va arde plămânii.

— M-am gândit la acest lucru și am umflat sacul cu bioxid de carbon.

— Și crezi că are să le ajungă multă vreme? O zi, două, și după aceea trebuie să-l schimbi. O să ai numai bătaie de cap cu ei!

— Atunci ce-i de făcut, Henri? se plânse Gapek. Ce ar fi ca noi să stăm în scafandru, iar rachetoplanul să-l umplem cu aer de aici?

Propunea lucrul acesta atât de simplu de parcă ar fi fost vorba să îmbrace un simplu costum de plimbare.

Henri se aprinse.

— Ai înnebunit! Să porți pe tine scafandrul mai mult de o lună?

— Ei, și!? obiectă cu însuflețire Gapek. De dragul științei faci și sacrificiul acesta.

— Nu, nu se poate!

— Dar dacă-i așezăm în cabina etanșă numărul trei? O umplem cu bioxid de carbon, scoatem de acolo lucrurile de prisos și gata. Am lua cu noi câteva baloane de rezervă cu aer de pe Venus.

— Pentru asta ar trebui să ne restrângem foarte mult.

— Ei și?

Gapek îl privea pe Lamel atât de rugător încât acesta începu să șovăie. Rachetoplanul era împărțit în interior prin intermediul unor pereți etanși în cabine separate pentru eventualitatea ciocnirii cu meteoriți. Două din cabine erau pline cu diferite încărcături auxiliare. Dacă acestea ar fi fost mutate în cabina „de locuit” aici s-ar fi făcut strâmtoare și înghesuială, dar în cabina golită ar fi rămas într-adevăr loc pentru animale.

— Dar Leon și Stanislav? Dacă n-au să fie de acord? întrebă Henri, concesiv.

— Ei să nu fie de acord? Ce, nu-i cunoști?

— Bine, ia-ți reptilele. Numai ascunde-le undeva, dacă le văd Leon și Stanislav au să găsească și ei ce să ducă pe Pământ.

O idee interesantă găsește repede adepți. A doua zi însuși Lamel a plecat în zbor cu ornitopterul spre lacul cel mai apropiat de unde s-a întors curând cu un borcan mare în mâini. În el se încolăcea o jivină respingătoare, semănând cu un șarpe — un mezozaur. Fără a da atenție zâmbetului nostru ironic, puse borcanul într-un colț ferit al portbagajului rachetei și-l ascunse acolo cu alte lucruri.

Nici noi nu rămăsesem mai prejos. Erilik a adus trei gândaci viu colorați, mari cât o farfurie. Nici eu nu m-am putut stăpâni, adăugând la colecția vie câteva moluște cu cochilii frumoase. Popularea rachetelor cu viețuitoare de pe Venus se făcea într-un ritm viu.

— Nu, așa nu mai merge, protestă în cele din urmă Lamel. În felul acesta curând n-o să mai avem unde să ne mișcăm.

— Haideți să umplem cabinele de bagaje cu aer de aici, propuse Erilik.

— S-ar putea, l-am susținut șovăielnic.

— Dar dumneata, Suori? N-ai nimic împotrivă? întrebă Gin Fan-și.

— De ce? Sunt de acord.

— Dar dumneata, Elena Nikolaevna?

— Mi-e egal.

Așa s-a deschis „Filiala grădinii zoologice”, cum am botezat în glumă racheta noastră. Vânătoarea de animale a reînceput.

Numai Elena Nikolaevna nu lua parte la grijile noastre însuflețite. Zguduită de moartea lui Viktor ea căzuse din nou bolnavă.

Mai rămăseseră două zile până la data fixată pentru plecarea noastră spre Pământ. Anifer și Saumian încă nu se întorseseră de la diplodoci. Lamel luă legătura cu ei prin radio și-i somă să se întoarcă.

l-am zărit încă de departe. Zburau unul lângă altul cu aceeași viteză, iar între ornitopterele lor, legată cu niște frânghii, se legăna o greutate mare! Când au coborât am constatat că ne întrecuseră pe toți; aduseseră un ou mare și pestriț de diplodoc.

— Vi s-a făcut poftă de omletă? îi întrebă în zeflemea Lamel.

— Fă-ne ce vrei, dar îl ducem pe Pământ, declarară cu hotărâre prietenii.

— Dar unde vreți să-l puneți? Puteți să vă uitați, racheta noastră e ticsită până la refuz.

— Dar la fizicieni? Pare-se că ei au destul loc liber.

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de protestele noastre, dezlegară liniștiți sforile și începură să chibzuiască cum să instaleze oul în racheta noastră. Ne-am dat seama că era zadarnic să ne mai opunem — atât de hotărâți păreau cei doi prieteni — și ne-am dat bătuți.

Am hotărât să lăsăm pe Venus tot ce nu era de o importanță vitală pentru drum. Echipajele ambelor rachete erau de acord să suporte orice dificultăți și înghesuială, numai să ducă pe Pământ băștinașii vii de pe Venus. În ultimele două zile înainte de plecare se petrecu un lucru bizar. Din rachete se scoteau lăzi cu dispozitive, stațiile de televiziune, o parte din medicamente, ornitoptere, suluri de peliculă și chimicale neconsumate, rezerve de hârtie, îmbrăcăminte, aparate de filmat, într-un cuvânt, „tot ce era de prisos”.

— Hai să cărăm totul în peștera în care a fost postul nostru de comandă — propuse Gin Fan-și — o să-i prindă bine expediției următoare.

În sfârșit, se transmise pe Pământ că porneam înapoi. Aveam de străbătut un drum lung. Eram îngrijorați: în timpul șocului violent produs de decolare animalele puteau să moară.

Au fost luate toate măsurile de precauție. Animalele au fost suspendate în cuști cu ajutorul unor extensoare de cauciuc; tot cu asemenea extensoare au fost suspendate și cuștile. În ladă, sub oul de diplodoc, se făcu un adevărat cuib din cârpe moi și din cauciuc; borcanele cu pești, umplute cu apa proaspătă, în care se puseseră alge, astupate cu grijă, fuseseră suspendate și ele cu extensoare; cabinele de bagaje ale rachetelor le umplusem cu bioxid de carbon.

Sosiseră ultimele clipe înainte de decolare. Toți își ocupaseră locurile. Becul verde de control de pe tabloul central de comandă semnaliza că ambele rachete erau gata de decolare.

Darâcean trecu pentru ultima oară de-a lungul cabinei, cercetă totul cu ochi grijuliu, se întoarse la postul de comandă și apăsă pe buton.

Rachetoplanul țâșni în sus, o clipă păru că încremenește în văzduh și, străpungând un strat gros de nori, pătrunse adânc în spațiul cosmic.

…Nimeni nu intervenea în pilotarea rachetei. Ea zbura sub controlul aparatelor precise și sigure, de dirijare, care o duceau cu siguranță spre Pământ pe traiectoria cea mai scurtă. Peste cincisprezece minute, pe tabloul de comandă răsună semnalul mult așteptat, care ne vestea că începuse călătoria obișnuită în cosmos și că ne puteam părăsi locurile.

Ne-am repezit să vedem ce fac animalele. Doar Gin Fan-și își îndeplinea cu abnegație îndatoririle ce-i reveneau ca operator cinematografic și, lipit de luminator, filma planeta fierbinte ce rămânea în urmă.

Zburam în condiții de imponderabilitate, dar nimeni nu se rostogolea în interiorul cabinei și nu plutea prin aer ca o pasăre. Pe tălpile pantofilor noștri aveam aplicate niște plăcute metalice, care erau atrase de electromagneții așezați sub podea. Datorită acestui dispozitiv simplu, puteam să ne deplasăm prin cabină.

Animalele nu pățiseră nimic. Se spărsese doar un borcan cu peștișori, care în momentul decolării se lovise de peretele rachetei, dar peștii erau vii. În afară de aceasta, după decolare ne-a îngrijorat una din reptile a cărei cușcă căzuse din extensoarele de cauciuc. Reptila zvâcnea ciudat din cap și horcăia. Elena Nikolaevna care venise în grabă îi trimise în cioc un jet de apă cu pulverizatorul și reptila își veni în fire numaidecât.

În ladă, oul de diplodoc era întreg, în perfectă stare. Pe semne că coaja lui calcaroasă, solidă, putea să reziste la șocuri și mai mari.

Am luat legătură prin radiotelefon cu racheta lui Henri Lamel. Luaseră startul cu bine și acum zburau la vreo două mii de kilometri în urmă. Și în racheta lor, ca și într-a noastră era cam înghesuială. Fiecare luase ce putuse. Pentru întâia oară se aduceau de pe Venus piese atât de interesante.

— Trebuie, să anunțăm pe Pământ că aducem o întreagă grădină zoologică — spuse Gapek. E necesar ca înainte de sosirea noastră să se pregătească pentru animale un adăpost mare, special, undeva pe malul unei mări calde.

— Cu atmosfera saturată de bioxid de carbon, adăugă Henri Lamel.

— Unde propuneți să se amenajeze un asemenea adăpost? întrebă Gapek.

— Îți spun eu unde, interveni Elena Nikolaevna. În Australia, pe țărmul Mării Coralilor. În regiunea aceea locuiește fiica mea. Acolo sunt mulți atoli de corali. În mijlocul fiecăruia e o lagună, ca un acvarium mare, foarte potrivită ca adâncime. Barierele de corali despart perfect lagunele de mare. E suficient să se ridice deasupra lagunei o cupolă, să se dea drumul în ea la bioxid de carbon și colțul Venus e gata.

— Admirabil! se declară de acord Henri Lamel.

Când Henri Lamel comunică lucrul acesta pe Pământ fu admonestat cu severitate pentru încălcarea disciplinei comunicațiilor în cosmos. Totuși, cei de pe Pământ se bucurau de grădina noastră zoologică și promiseseră să constituiască într-un termen record deasupra unuia dintre atolii de corali o bună cupolă transparentă și să pregătească ceea ce mai era necesar. Ni s-a permis să aterizăm direct pe Pământ, fără escală pe Lună…

Pe drum spre Pământ am avut multă treabă. Am sistematizat datele experienței, am făcut ordine în însemnări, am completat din memorie ceea ce nu apucasem să notăm pe Venus, am îngrijit animalele, care înghițeau cu poftă în loc de hrana lor obișnuită pilulele noastre cosmice.

În timpul acesta rachetele noastre își continuau zborul spre Pământ, lăsând în urma lor milioane de kilometri de spațiu cosmic.

Din când în când, la tabloul de comandă cădea un semnalizator. Însemna că radiolocatoarele rachetei reperaseră un meteorit. Aparate speciale de calculat determinau rapid punctul de intersecție al drumului lor cu traiectoria rachetei, și în caz de primejdie rachetoplanul își schimba ușor direcția de zbor.

La un moment dat am auzit un șuier strident și în aceeași clipă rachetoplanul a evitat ciocnirea cu un meteorit. Foarte aproape de noi, la vreo patruzeci de kilometri, zbura o masă de piatră, cenușie, colțuroasă, cu diametrul de vreo douăzeci de kilometri. Era un asteroid, o mică planetă, asemănătoare multor altora care zboară în spațiul sistemului solar.

Dar cea mai mare primejdie o reprezentau pentru noi nu asteroizii gigantici care erau reperați cu ușurință de radiolocatoare, ci meteoriții mici, cât o nucă. Aceștia erau foarte greu detectați de radiolocatoare, de aceea în ajutorul radiolocației veneau razele infraroșii. Pe rachetoplan se aflau câteva aparate cu raze infraroșii, care descopereau de la distanță cele mai mărunte particule de pulbere cosmică încălzite de soare.

Chiar și folosirea unor asemenea aparate perfecționate și sigure nu excludea însă primejdia ciocnirii cu meteoriții. Odată, în timp ce prânzul nostru cosmic, tablete dizolvate într-un pahar cu apă fiartă, era pe sfârșite răsună pe neașteptate șuierul ascuțit, alarmant al sirenei, anunțându-ne o primejdie apropiată. Am tresărit cu toții.

Șuierul sirenei continua. Rachetoplanul a virat ușor, din care cauză ne-am rostogolit spre peretele opus. S-a auzit o lovitură ușoară, însoțită de un țiuit strident. Suori s-a apucat deodată de picior și a căzut jos. Pe scafandrul ei apăru sânge. Elena Nikolaevna se repezi la ea și-i cercetă piciorul. Rana nu era primejdioasă, un micro-meteorit îi străpunsese piciorul fără a-i atinge osul. În timp ce Elena Nikolaevna îi pansa rana, eu am căutat împreună cu Erilik spărtura din pereții cabinei. Tot spațiul dintre pereții dubli ai rachetoplanului era plin cu aer comprimat în care pluteau ca niște mingi de fotbal niște globuri elastice de masă plastică, imponderabile. Șuvoiul de aer care ieșea prin spărtura produsă de meteorit, trăgea cu sine pe cele mai apropiate dintre aceste globuri care astupau spărtura ca un dop. Tot acest dispozitiv începu să funcționeze și de astă dată cu precizie. Câteva clipe după aceea șuierul aerului care ieșea încetase, globurile de masă plastică astupaseră spărtura din pereți.

După cum s-a lămurit mai târziu din descifrarea înregistrărilor efectuate de aparatele automate, ciocnirea cu micrometeoritul se întâmplase din cauza unei coincidențe a cărei probabilitate de realizare era infimă. Traiectoria rachetoplanului se încrucișase nu cu unul ci cu trei micrometeoriți care veneau din diferite direcții. Mașinile de calculat determinaseră rapid că în orice direcție ar fi virat rachetoplanul cu unul din micrometeoriți tot trebuia să se ciocnească. Și de astă dată s-a manifestat perfecțiunea aparatelor rachetoplanului. În câteva fracțiuni de secundă ele i-au modificat traseul astfel încât el s-a ciocnit cu cel mai mic dintre cei trei micrometeoriți.

Stând culcată, cu piciorul pansat, Suori glumi:

— Din trei rele l-am ales pe cel mai mic…

Trebuie să astupăm ermetic spărtura pe dinafară. Elena Nikolaevna și Erilik au rămas în rachetoplan împreună cu Suori, iar Gin Fan-și și cu mine ne-am echipat cu costumele de scafandru, ne-am legat cu cabluri rezistente, am luat cu noi un petic de metal și am ieșit din rachetoplan printr-o trapă specială.

Gin Fan-și nu s-a despărțit nici atunci de aparatul său de filmat. El și-a făcut vânt, îndepărtându-se de rachetoplan atât cât îi îngăduia lungimea cablului și a filmat nava noastră care zbura în spațiul cosmic pe fondul cerului înstelat. Eu am găsit spărtura și i-am aplicat peticul. Aliajul pirotehnic din care era făcută marginea peticului sa aprins, împroșcând scântei, și peticul s-a sudat automat de fuzelajul rachetoplanului.

— Priviți, Alexandr Alexandrovici, spuse Gin Fan-și, de aici se vede cât de minunat este Universul infinit.

Nici nu ne venea să credem că zburam vertiginos împreună cu rachetoplanul. Nimic nu ne făcea să sesizăm mișcarea noastră, nu trecea în zbor aproape de noi niciun punct de reper, nu se învolbura praful pe drumuri, nu simțeam zdruncinături, nu auzeam zgomote, iar stelele ornamentau spațiul cu luminile lor îndepărtate.

— Hai să intrăm în rachetoplan, l-am chemat în cele din urmă pe Gin Fan-și.

— Așteptați, Alexandr Alexandrovici. Încă puțin. Cine știe dacă o să mai avem vreodată un asemenea prilej de a privi Universul… Pământul, oamenii, toate sunt atât de îndepărtate…

— Din pricina acestei priveliști feerice văd că te apucă nostalgia. Hai în rachetoplan.

Ne-am continuat zborul câteva săptămâni, fără niciun fel de peripeții. Drumul înapoi spre Pământ ni s-a părut mult mai lung decât la ducere, deși la drept vorbind era chiar ceva mai scurt, deoarece poziția relativă a ambelor planete era acum mult mai favorabilă pentru călători. Mai aveam o săptămână de zbor până la Pământ. Darâcean susținea morțiș că simte deja atracția terestră. Săptămâna se scurgea încet ca ultima jumătate de oră în tren. Tot timpul unul sau altul dintre noi se apropia de luminatorul rachetoplanului privind îndelung Pământul.

Ni se părea că pe întreaga boltă cerească nu exista ceva mai minunat și mai drag decât acea admirabilă stea — Pământul — cu satelitul lui, Luna.

Dar iată că, cu câteva zile înainte de a sosi pe Pământ, în cabina rachetoplanului s-a auzit mai întâi un zgomot nedeslușit, apoi câteva bubuituri puternice. Toți am tresărit întorcând privirile spre tabloul de comandă. Becul verde lumina liniștit, ceea ce însemna că întreaga aparatură era în perfectă stare.

— Ce-i asta? Din nou meteoriții?

Am tras cu urechea, ținându-ne respirația.

— Ni s-a părut oare? întrebă Gin Fan-și.

Drept răspuns la întrebarea lui, s-au auzit din nou câteva lovituri și o trosnitură puternică, de parcă cineva încerca să spargă peretele despărțitor.

— E în compartimentul de bagaje! exclamă Elena Nikolaevna.

Ne-am repezit într-acolo. Bubuiturile și trosniturile se auzeau din dulapul așezat într-un colț îndepărtat al compartimentului. Am scos din el tot, în afară de lada cu oul de diplodoc.

— O scoatem și pe ea?

— Desigur!

În condiții de imponderabilitate, specifice zborului în cosmos, minunile sunt posibile. Am scos singur, cu ușurință, lada pe care abia o ridicasem patru oameni pe Venus. Deodată lada a început să se clatine în mâinile mele.

— Țineți, c-o scap!

Toți au prins lada, au pus-o cu grijă jos, și au deschis repede un zăvor, apoi pe celălalt. În aceeași clipă capacul a fost ridicat și înăuntru a apărut capul unui diplodoc nou născut. Am rămas înlemniți.

Diplodocul ne privea încrezător cu ochii lui mici. Deodată, deschise gura și începu să ragă jalnic.

Răgetul lui ne aduse în fire.

— Dar cum a fost clocit oul? întrebă nedumerită Suori. Doar, lada a stat la o temperatură de maximum douăsprezece grade Celsius. N-a putut să germineze la o temperatură atât de scăzută!

— Hai să-l scoatem din ladă.

Apucând cu mâna coaja groasă a oului, am scos diplodocul împreună cu găoacea lui și l-am pus jos. Diplodocul ieși încet din găoace cu labele dinainte și se întinse. Probabil că așa ieșeau din găoace toți diplodocii nou născuți. Dar el se mișca într-o navă cu gravitație redusă sau, în anumite perioade, chiar lipsită de gravitație. În asemenea condiții chiar și o mișcare atât de ușoară era suficientă ca să se înalțe în aer.

— Țineți-l! strigă Gin Fan-și, filmând scena.

I-am venit noului născut în ajutor. Am spart coaja oului și i-am vârât picioarele în niște inelușe metalice, care, atrase de electromagnet, îi mențineau echilibrul. Diplodocul, umed, avea o înfățișare care nu se potrivea deloc cu dimensiunile lui destul de mari.

Când am comunicat celei de a doua rachete că ieșise din ou un diplodoc în carne și oase, Lamel mai să plesnească de invidie.

— Știam eu că în racheta voastră zborul va fi mai interesant! La voi a ieșit din ou diplodocul, v-a străpuns și un meteorit, pe când la noi nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic!

Ajutorul lui, ca zoolog cu experiență, ne-ar fi fost foarte necesar atunci. Neputând să-l transbordăm în racheta noastră mult încercată, l-am rugat să ne sfătuiască cum să procedăm cu diplodocul.

— În primul rând trebuie să-l uscați, a declarat Lamel atât de doct, de parcă până în ziua aceea se ocupase numai cu uscarea diplodocilor ieșiți din găoace.

Am dus diplodocul într-un colț în care intra prin luminator un mănunchi bogat de raze solare. Lamel a poruncit să se aștearnă sub diplodoc un pled și să se pună pe geamul luminatorului o pânză albă, pentru ca razele solare să nu-i vatăme ochii. În ciuda tuturor grijilor noastre, diplodocul răgea însă mereu.

— Ce-o fi vrând? l-am întrebat pe Lamel, ca pe o autoritate în privința diplodocilor nou născuți.

Lamel a căzut pe gânduri. Îi priveam în tăcere, cu respect, pe ecranul televizorului, chipul îngândurat. Astfel arată comandanții de oști atunci când hotărăsc soarta bătăliilor.

— Vrea apă! se pronunță el cu competență. Dați-i apă.

Elena Nilcolaevna aduse pulverizatorul; în cosmos, în condiții de imponderabilitate, apa nu curgea din sticlă, trebuind trasă de acolo cu para de cauciuc. Îndată ce simți apa, diplodocul începu într-adevăr să bea cu lăcomie. Bău, una după alta, câteva sticle, apoi se culcă liniștit pe pledul așternut, încălzindu-se în razele soarelui.

În timp ce noi trebăluiam pe lângă diplodoc, Suori examina cu atenție lada în care fusese ambalat oul. Chipul ei era îngândurat și sprâncenele încruntate. Se străduia să rezolve o problemă complicată: cum fusese clocit oul?

— Am înțeles! exclamă ea în cele din urmă.

— Ce anume?

— E simplu! În ladă am amenajat un frigider cu semiconductori, pentru a menține temperatura în jurul a douăsprezece grade Celsius. Așa-i?

— Întocmai.

— Ei, aflați că din greșeală am conectat frigiderul invers — am încurcat capetele firelor și în loc de răcitor a ieșit un rechaud — cu semiconductori…

— Cu alte cuvinte… completă Erilik.

— Cu alte cuvinte, conchise Suori, lada s-a transformat într-un incubator.

— Așa sau altfel, primul diplodoc domestic a venit pe lume și trebuie să i se dea un nume, spuse Gin Fan-și.

Ideea plăcu tuturor și propunerile începură să se reverse ca din cornul abundenței.

— Cosmos!

— Pilot!

— Astronaut!

— Turist!

— Asteroid!

După dezbateri de scurtă durată s-a hotărât ca diplodocul să fie numit „Astronaut”.

…Rachetoplanul zbura vertiginos spre Pământ. Erau ultimele ore de zbor. Ne îndreptam spre Australia. Scumpa noastră planetă se vedea toată ca în palmă prin iluminator.

Astronaut ne mâncase toate proviziile și ne băuse toată apa. De două zile nu mai aveam hrană și apă.

În vederea aterizării, Gin Fan-și înfășură diplodocul în pledurile noastre și-l atârnă în extensoarele trainice de cauciuc din mijlocul compartimentului de bagaje. Astronaut răgea și se zbătea.

O oră după aceea am aterizat.