Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL V. PROTOTIPUL MICROSOARELUI

A doua zi dis-de-dimineață Kinolu a plecat cu stratoplanul înapoi spre Verhoiansk. Ne-am luat rămas bun cu căldură.

O dată cu plecarea lui se rupseseră și ultimele fire care mă legau de trecut, se terminase cu viața de turist. Din clipa aceea devenisem un membru obișnuit al societății. Mă aștepta o muncă interesantă.

— Ei, slavă domnului că s-a terminat și cu tratamentul acela. Acum pot să răsuflu în voie — am spus când am rămas în doi cu Elena Nikolaevna.

— Te-ai odihnit bine? Ei, acum la gimnastica de înviorare! comandă ea în glumă.

Eu doar am suspinat.

— Grăbește-te! Și așa am întârziat astăzi.

Am urcat pe acoperișul drept, neted, al casei, ne-am așezat într-un ornitopter cu două locuri și ne-am luat zborul spre sud, către mare. Câteva minute după aceea coboram pe plajă.

— Dumneata du-te spre căsuța aceea, mi-a arătat Elena Nikolaevna o mică clădire, pitulată în adâncul unui crâng de palmieri. Acolo e vestiarul bărbaților.

— Dar dumneata?

— Vestiarul meu este ceva mai departe. Ei, am plecat.

— Stai puțin — unde ne întâlnim?

— În mare! strigă Elena Nikolaevna din fugă.

Mi-am lăsat hainele la vestiar și m-am atașat unui grup mare de pe țărm, care executa sub conducerea unui bărbat vânjos, bronzat, un exercițiu simplu de gimnastică, de înviorare. Se auzea o muzică ritmică, vioaie.

Dinspre mare venea o adiere proaspătă.

Gimnastica de înviorare a durat cincisprezece minute. Simțeam cum trupul, moleșit de somn, se întărea, absorbea razele solare, căpăta putere.

— Gimnastica s-a terminat! strigă conducătorul exercițiului. Acum cu toții în apă!

Toată lumea s-a repezit valvârtej peste nisipul fierbinte către marea răcoroasă, ademenitoare. Am intrat încet în apă după ceilalți, ezitând să mă dau la fund, tremurând din pricina stropilor reci care-mi atingeau trupul încins. Pe neașteptate un șuvoi zdravăn de apă s-a revărsat pe spatele meu. Am gemut, m-am întors și am văzut-o râzând pe strănepoata mea.

— Așa îl respecți pe străbunicul dumitale!? am dojenit-o eu în glumă.

Râzând, Elena Nikolaevna m-a luat de mână, trăgându-mă mai departe în mare.

— Hai să ajungem din urmă capul acela cu cască roșie, îmi propuse ea și, aruncându-se în apă, începu să înoate în stil craul, descriind bărbătește mișcări voinicești cu brațele. Am pornit după ea, dar m-am oprit curând deznădăjduit. Elena Nikolaevna a ajuns repede la casca roșie și îndată s-a auzit dinspre țărm bătaia unui gong. Era timpul să ne întoarcem.

Am luat micul dejun la restaurantul-cantină amenajat ca și cantina din sanatoriul de la Verhoiansk. Pe măsuțele albe, acoperite cu fețe de mese în culori deschise, se afla o serie de butoane, în fața fiecăruia scriind denumirea unui fel de mâncare. Bucătăria automată era instalată la subsol. Apăsai pe un buton și îndată apărea pe masă felul de mâncare dorit, neatins de mâna omului; totul era făcut de mașini reglate de oameni pentru mâncarea cerută.

În meniu am citit câteva feluri de mâncare, pesemne specific australiene. Curios, mi-am comandat carne rasol, de cangur, cu sos de trandafiri. Elena Nikolaevna zâmbi când văzu apărând comanda mea în mijlocul mesei.

— Vrei să te obișnuiești cu bucătăria noastră australiană? De ce nu te-ai sfătuit cu mine? Cangurul nu este lucrul cel mai bun pe care-l avem.

— Dar poate fi mâncat? am întrebat cu îndoială.

— Desigur! Curaj, curaj.

Am tăiat o bucățică minusculă. Carnea fragedă dreasă cu sos mi-a plăcut.

Un tânăr foarte înalt cu o față simplă, blajină, se apropie de noi.

— Elena Nikolaevna, pot să mă așez la masa dumneavoastră?

— A-a, Viktor, desigur, ia loc. Alexandr Alexandrovici, vi-l prezint pe colegul meu Platonov.

— E celebrul dumneavoastră străstrăbunic, după câte mi se pare, nu?

Îngustându-și ochii, Viktor mă examină de la înălțimea staturii sale uriașe și adăugă:

— Pentru anii dumneavoastră arătați însă admirabil. Am crezut că fotografii vă „întineresc”.

Eram obișnuit cu asemenea cuvinte de salut și i-am răspuns:

— Trebuie să vă mărturisesc: și eu mi-am închipuit că sunteți mult mai vârstnic. Aveți lucrări științifice atât de serioase, dar arătați pur și simplu ca un tânăr, un student.

…Laboratorul subteran se găsea la șaptezeci de kilometri spre vest de oraș.

Elena Nikolaevna mi-a explicat pe drum așezarea și destinația clădirilor din acest orășel științific.

— Vezi, sub noi, câteva corpuri de clădiri prelungi fără etaj? Acolo e instalat aparatajul care imprimă pe film, pe benzi de magnetofon, pe fâșii de hârtie semnalele care sosesc din camera subterană.

— Și unde-i camera subterană?

— Este mai departe, spre vest, la vreo trei kilometri de aici. Uite turnulețul acela alb, care se vede în depărtare — acolo e ieșirea din gura minei subterane. Iar clădirea albă de alături este postul central de comandă.

— Camera subterană e construită special pentru experiența dumneavoastră?

— Nu. Ea servește întregului institut. În ea au loc experiențele cele mai primejdioase. Noi i-am completat doar utilajul.

Am aterizat lângă una din clădirile cu aparataj de măsurat. Era ora nouă fără cinci. În jurul clădirii se strânsese multă lume. La nouă fără un minut, alături de ornitopterul nostru au aterizat, mai bine zis s-au lăsat repede pe Pământ unul după altul, încă trei. Din ele au sărit în grabă doi tineri și o fată, care au salutat-o în fugă pe Elena Nikolaevna și s-au făcut nevăzuți în clădire.

— Totul e gata, Elena Nikolaevna — raportă unul din colaboratori. Aparatajul se află în stare perfectă de funcțiune.

— Ați luat legătură cu Gin Fan-și?

— Da. Îi este imposibil să participe la experiență.

— Păcat. Ei, ce să facem, va trebui să efectuăm experiența fără el. Academicienii n-au sosit încă?

— Nu.

În jurul nostru domnea obișnuita atmosferă încordată din preajma unei experiențe, când trebuiau rezolvate cât mai repede o mulțime de probleme urgente. Elena Nikolaevna a fost înconjurată numaidecât de colaboratorii care-i așteptau dispozițiile.

Am observat că ea li se adresa când în limba rusă, când în engleză, când în germană. Și colegii ei îi răspundeau amestecând limbile într-un chip tot atât de original; pe cât se vedea, toți se înțelegeau între ei admirabil. Era vădită ușurința cu care comunicau acești reprezentanți ai diferitelor naționalități.

„Iată începutul contopirii limbilor într-una generală, a întregii omeniri”.

— Unde-i James Count? întrebă Elena Nikolaevna.

— Jos în mină, i se răspunse. Face o ultimă verificare a aparatelor. Vine îndată.

— Bine. Să mergem înăuntru.

Clădirea, alcătuită din câteva încăperi, era ocupată în întregime cu aparate de măsurat. Nu știam la ce să mă uit mai întâi. Aș fi vrut să mă opresc mai mult lângă fiecare aparat. Elena Nikolaevna m-a condus repede prin camere, dându-mi explicații succinte, dar precise.

— Și acum — a spus ea după ce terminase controlul fugitiv al aparatelor — să mergem la tabloul principal de comandă. Vom face repetiția generală a experienței de mâine.

Laboratorul subteran se afla la doi kilometri de clădirea cu aparatajul de măsurat. De acolo se transmiteau prin cabluri la aparatele de măsurat toate datele necesare. Elena Nikolaevna îmi explică pe baza unei scheme construcția laboratorului subteran.

De la suprafața Pământului puțul minei cobora vertical la o adâncime de aproximativ un kilometru, de unde se deschidea o galerie în unghi drept mergând orizontal vreo sută de metri, apoi făcând un unghi de circa optzeci de grade, ducea din nou spre adânc încă cinci sute de metri, unde se termina printr-o încăpere mare, ai cărei pereți erau îmbrăcați cu un strat gros de ceramică refractară. În timpul experienței căptușeala de ceramică urma să fie răcită cu heliu lichid. În puțul vertical al minei se găseau instalațiile de răcire, conductele de aer comprimat și de apă, numeroase cabluri, scări, două lifturi, compresoare, pompe de vid și alt utilaj.

Tabloul de comandă principal se găsea la ieșirea din puțul vertical al minei, la suprafața pământului. De acolo, de la distanță, puteau fi dirijate toate operațiile care se efectuau în adâncul pământului, ținându-se legătura permanentă cu clădirea aparatajului de înregistrare.

Stratul de Pământ, gros de un kilometru și jumătate, îi apăra temeinic pe cercetători ca un scut gigantic, de accidentele neprevăzute care puteau să se producă în timpul experienței.

Acolo, în încăperea unde se afla tabloul principal, se și afla cineva.

— A-a, Count, ești aici!? spuse Elena Nikolaevna.

Count se întoarse și spre marea mea mirare am recunoscut în el pe bărbatul bronzat, care cu aproape un ceas în urmă condusese exercițiul de înviorare pe malul mării. În costumul sobru, gri închis, mi se părea acum mult mai vârstnic decât acolo pe plajă.

Observându-mi privirea mirată, el zâmbi ușor și fără să aștepte întrebări îi raportă Elenei Nikolaevna:

— Aici e în ordine. Am verificat totul. Se poate începe.

Se mișca și vorbea fără grabă, de parcă și-ar fi calculat fiecare gest și cuvânt. Mi se păru cam afectat.

Încărcătura atomică nu fusese încă așezată în camera subterană, urmând să fie coborâtă acolo abia a doua zi, înainte de începerea experienței. Repetiția avea drept scop verificarea pentru ultima oară a întregului aparataj.

Ea a ținut câteva ore. În sinea mea o admiram pe Elena Nikolaevna; pas cu pas, amănunțit, verifica dispozitivele complicate, fără să-și precupețească timpul, neîngăduind nimănui să se îndepărteze. Realiza într-un minut cât în zece, atât de încordată, de concentrată lucra. În sfârșit verificarea se termină.

— Gata — încheie cu hotărâre Elena Nikolaevna. Aparatajul este în deplină ordine. Până mâine dimineață toată lumea e liberă. Adunarea la orele opt patruzeci și cinci de minute. Experiența va începe la orele nouă.

Trecuse de ora unu când ne-am întors în oraș. Elena Nikolaevna s-a oprit pentru câteva clipe la institut, apoi am luat masa împreună.

— Și acum ești complet liberă? am întrebat-o.

— Da, ziua mea de muncă s-a terminat. Și a dumitale.

— Dar ce, eu am muncit ceva?

— Cum nu? În felul acesta, puțin câte puțin, te pui la curent cu lucrările noastre.

Ziua mea de muncă! Ce plăcut era să auzi asemenea cuvinte. Toată dimineața am simțit o emoție reconfortantă: parcă mă întorsesem la muncă după o absență care se prelungise prea mult.

— Dacă ai ști, Elena Nikolaevna, cât de mult m-am săturat să trăiesc singur, ca un huhurez. În familie, cum se spune, și păsatul e mai bun, dar în singurătate și mierea pare amară.

— Cu mine n-o să te plictisești, ai să vezi.

— Văd de pe acum.

Ne-am odihnit puțin după-masă, apoi ne-am dus la Consiliul economic orășenesc, instalat într-o clădire nu prea mare, cu patru etaje, în fundul unui parc. Prin ușile cu geamuri, larg deschise, era un du-te-vino necontenit.

Sectorul de evidență se găsea la parter. Am intrat într-o cameră aproape goală. De-a lungul pereților ei se aflau pupitre prevăzute cu becuri. În mijloc pe un birou era un aparat necunoscut.

— Bună ziua! auzii deodată de undeva de sus în limba engleză. Doriți să fiți trecut în evidență sau să fiți scos? Vorbea secretarul automat. Întrebarea fu repetată în limbile rusă și chineză.

— Să fiu trecut în evidență, am răspuns.

Răspunsul a fost prompt:

— Luați de pe birou un formular curat și completați-l. Automatul vorbise de data aceasta numai în limba rusă.

M-am apropiat de masă și am luat un formular. Elena Nikolaevna s-a așezat lângă mine spre a mă ajuta să răspund la chestionar.

Când am ajuns la întrebarea: „Ce locuință doriți?“, m-am uitat întrebător la ea.

— Ce-ți trebuie locuință? se miră ea. Nu te simți bine la mine?

— Dar nu te incomodez?

— Alexandr Alexandrovici! rosti ea dojenitor. Scrie că n-ai nevoie de locuință.

— Nu, totuși voi scrie că am nevoie de un apartament cu două camere. Vreau să văd ce va răspunde la aceasta automatul. Mă interesează procedeul în sine.

Am perforat formularul de două ori la rubrica indicată și l-am vârât printr-o deschizătură îngustă, ca a unei cutii poștale, în aparatul ce se găsea în fața mea. Câteva clipe, în cameră s-a așternut liniștea. După toate probabilitățile, aparatul prelucra fișa completată și „chibzuia” asupra ei. Deodată, el țăcăni și îndată după aceea am auzit:

— Priviți harta orașului. Apartamentele libere, cu câte două camere, sunt însemnate cu luminițe.

M-am apropiat de harta Toritownului, care atârna pe perete. Apartamentele libere, cu câte două camere, erau însemnate pe hartă cu beculețe roșii minuscule.

— Dacă alegeți un apartament — urmă automatul — formați-i numărul. Dacă nu aveți nevoie temporar, apăsați pe butonul cu inscripția corespunzătoare.

Am apăsat pe un buton. Beculețele s-au stins. Vocea automatului rosti:

— Vă mulțumim pentru vizită. Dacă n-aveți alte întrebări de pus, la revedere.

M-a impresionat precizia cu care era organizată evidența. Se cunoștea cu exactitate numărul locuitorilor orașului și, prin urmare, necesitățile de locuințe în ansamblu. Toate operațiile din sectorul de evidență erau făcute de mașini pe baza unui program întocmit dinainte. Aici erau consemnate de asemeni datele cu privire la toate mărfurile desfăcute prin magazine și cantine. Ingenioasele mașini de calculat cu acționare rapidă le sortau pe categorii și le comunicau la centrul economic regional, unde în baza lor se hotăra dacă era cazul să se sporească sau să se reducă producția diferitelor articole de consum.

Datele regiunilor se centralizau în buletine, pe țări, ajungând apoi la Consiliul Economic Mondial.

— Ia te uită ce cald e! am exclamat eu când am ieșit în stradă. Înăuntru de ce e atât de răcoare? Există vreo instalație specială de aer condiționat?

— Desigur. La tropice, pe tavane nu se dau cu vopseluri simple, ci cu un colorant alb, semiconductor. Îndată ce lași să treacă prin el un curent slab, din tavan se revarsă în jos șuvoaie grele de aer rece.

— Ingenios. Ei, și acum unde ne ducem?

— Să mergem în Parcul de Nord. Acolo este un mare patinoar artificial și o plajă, pe marginea canalului. După aceea, dacă vrei, să facem o plimbare prin oraș. Vezi Toritownul nostru.

… Ne-am întors acasă pe înserat.

Se întuneca repede. Seara, orașul părea și mai frumos decât în timpul zilei. Toate clădirile erau colorate cam până la etajul întâi cu vopsele luminiscente de un galben pastelat. Ziua, sub acțiunea razelor solare vopseaua acumula energie, și o dată cu lăsarea întunericului zidurile răspândeau o lumină discretă, plăcută la vedere. Fiecare clădire avea o notă caracteristică: la una, de-a lungul ferestrelor etajului se întindea o dungă luminoasă de un albastru intens, la alta de un roșu viu, mai departe una violetă, apoi verde, portocalie… Orașul strălucea, parcă ar fi fost iluminat de sărbătoare. Indicatoarele pentru traversarea străzilor, numerele caselor și inscripțiile cu denumirile străzilor aveau culori diferite. Aceasta era o soluție originală și foarte economică a problemei iluminării străzilor și pe deasupra îndată ce se însera înfrumuseța orașul. Vopselele fosforescente luminau toată noaptea și în mod practic nu necesitau nicio întreținere, deoarece erau insensibile la modificările neașteptate ale temperaturii și precipitațiilor atmosferice.

Restul serii l-am petrecut acasă. Instalați confortabil la fereastra salonului am cercetat cu interes vechiul meu album de mărci sovietice.

Iată mărcile din primii ani ai tinerei Republici Sovietice. „În ajutorul înfometaților din bazinul Volgăi”… Foamete… Ce ciudat și de neînțeles era pentru oamenii noii societăți acest cuvânt! Iată seria următoare. Prima expoziție agricolă. Marca înfățișa un tractor cu roțile din spate imense. Iată mărcile mici, dar foarte expresive cu portretul lui Lenin într-o ramă îndoliată.

Nu mă mai uitam la mărci cu ochii filatelistului, cercetându-le zimții. În fața mea se găsea acum o părticică din viața de altădată, jurnalul unor evenimente petrecute cândva.

…Ziua următoare s-a vestit de dimineață călduroasă. Pe cer nu se zărea niciun norișor. În ciuda faptului că era devreme, soarele tropical ardea atât de necruțător, de parcă voia să spună participanților la experiență: „Ce nevoie aveți să-mi mai confecționați un ajutor? Și așa fac față foarte bine îndatoririlor mele”.

La orele opt ne adunasem cu toții în laboratorul subteran. Participanții la experiență așteptau emoționați, cu nerăbdare, ora stabilită.

La nouă fără un sfert au sosit doi reprezentanți ai secției de fizică a Academiei Mondiale de Științe. Elena Nikolaevna dădu dispoziții să părăsească toată lumea laboratorul subteran.

Când în laborator nu mai rămase nimeni, cu toții retrăgându-ne în camera de telecomandă, Elena Nikolaevna hotărî:

— Începeți evacuarea aerului!

Adresându-se membrilor Academiei Mondiale de Științe le explică:

— În camera în care se găsește încărcătura atomică, în decurs de cinci minute va fi creat un vid aproape perfect. Aceasta va slăbi în mod simțitor acțiunea exploziei asupra zidurilor camerei subterane.

Din laboratorul subteran se auzea un vuiet uniform. Mai rămăseseră câteva minute până la explozie.

— Cercetați puțul minei!

Privind pe ecranul televizorului, parcă aș fi coborât în interiorul minei. Am cercetat treptat puțul orizontal, coborând până în camera subterană. Acolo, în centrul ei, am zărit o platformă specială pe care trebuia așezată încărcătura atomică — șase cilindri strălucitori, de diferite dimensiuni. În momentul în care ultimul cilindru, cel mai mare, își va ocupa locul, se va declanșa explozia.

Urmăream așezarea cilindrilor în cameră. Aflasem deja că pentru dirijarea diferitelor procese de la distanță se foloseau biocurenții care iau naștere în mușchii omului la semnalul emis de creier, dar vedeam acest lucru pentru întâia oară.

Elena Nikolaevna își puse la încheieturile ambelor mâini două brățări înguste de metal, de la care porneau către tablou mănunchiuri de cabluri. În fața ei, pe o măsuță, se găseau acolo șase cilindri mici, goi. Ea luă unul dintre ei și-l puse la mijlocul mesei. Îndată am văzut pe ecranul televizorului două mâini metalice mari — biomanipulatorii, aflați în adâncul Pământului, repetând cu precizie toate mișcările mâinilor Elenei Nikolaevna. Unul după celălalt erau așezați în șir pe platforma din camera subterană cilindrii cu încărcătura radioactivă.

— Atențiune! anunță Elena Nikolaevna. Așez ultimul cilindru.

Mâinile mecanice luară cu grijă al șaselea cilindru și-l apropiară de ceilalți. În același moment, pe ecranul televizorului, în locul cilindrilor, izbucni o pată luminoasă. Am încremenit cu toții. De sub Pământ răzbătu până la noi ecoul surd al exploziei. Sfărâmate, mâinile mecanice zburară în lături.

Un ghem de foc cam de mărimea unui măr nu prea mare se agită de câteva ori și încremeni în centrul camerei, comprimându-se încet și dilatându-se, de parcă ar fi respirat.

— Câți politermoelectroni are acest prototip de microsoare? întrebă unul dintre academicieni, fără să-și ia ochii de la ecranul televizorului.

— Se va putea spune cu precizie doar după prelucrarea datelor. După toate probabilitățile, însă, nu mai mult de patru-cinci.

Prototipul microsoarelui exista de o jumătate de minut. Pulsația era regulată.

— Ei, Count, se întoarse Elena Nikolaevna către colaboratorul ei, acum ești convins că microsoarele va fi stabil?

— Mereu cu îndoielile dumneavoastră! Ia priviți. Ce-i asta?

Ghemulețul de foc începu să pulseze mai încet, parcă s-ar fi lenevit. Se comprima tot mai rar, rămânând cea mai mare parte a timpului umflat, ca o minge de fotbal. În cele din urmă, nu mai pulsă de loc. Acum ghemul strălucitor încremenise, dar tremurând cu încordare, frâna puternicele forțe lăuntrice care-l dezintegrau.

— Pulsația prototipului a încetat! se auzi fără întârziere vocea observatorului care urmărea aparatele.

— Văd! răspunse Elena Nilcolaevna.

Nimeni nu mai scoase o vorbă. Acesta era momentul critic.

Globul tremura mărunt, zvârlind în toate direcțiile limbile scurte ale unor flăcări, orbitor de luminoase ca și prototipul. Microsoarele incandescent, alb, începea să semene cu capul unei ghioage de pe vremuri.

Apoi se petrecu un fenomen cu totul ciudat. Globul incandescent începu să crească treptat. Se făcu mai întâi cât un pepene, apoi cât un dovleac mare. Tot creștea și creștea, parcă umflându-se din interior.

— Ce-i asta?! exclamă Elena Nikolaevna, tulburând cea dintâi liniște încordată care domnea la punctul de comandă. Ce se întâmplă cu microsoarele nostru?

Nimeni nu putea răspunde la această întrebare. Dacă nici creatoarea lui nu înțelegea ce se petrece, cu atât mai puțin puteau s-o ajute ceilalți.

M-am uitat cu coada ochiului la James Count. Abia cu câteva clipe în urmă se îndoise de succesul experienței. Era oare posibil să se bucure văzând că avusese dreptate, că experiența nu reușea? Nu! Fața lui era încremenită, sprâncenele încruntate cu încordare, iar ochii urmăreau ecranul fără întrerupere. Ca toți ceilalți, era și el neliniștit.

Între timp globul de foc devenise atât de mare, încât aproape că atingea pereții laboratorului subteran. Plăcile rezistente la temperaturi înalte, cu care era căptușită camera subterană, n-au rezistat la acea temperatură colosală. Elena Nikolaevna spori la maximum alimentarea cu heliu lichid, dar acest lucru fu de folos doar pentru scurtă vreme — ceramica începu să se topească. Suprafața ei se umfla scurgându-se în picături grele.

Deodată, globul de foc păru că se umflă pentru ultima oară și, clătinându-se, se lipi de zidurile camerei. Acum, în fața noastră pe ecranele televizoarelor se zbuciuma o masă compactă de foc. La punctul de comandă răsunară strident soneriile și pe pereții camerei se aprinseră becuri roșii — semnale de avarie. Aparatele de înregistrat ardeau acolo în adâncul Pământului trimițând omului ultimele lor comunicări.

— E timpul să declanșăm surparea — spuse Viktor Platonov, aplecându-se spre Elena Nikolaevna.

— Acum?

Camera subterană era astfel construită încât, la nevoie, întregul strat de Pământ de deasupra ei, gros de un kilometru și jumătate, putea fi năruit printr-o simplă apăsare pe butonul de siguranță, camera cu prototipul microsoarelui fiind îngropată astfel sub o masă imensă de rocă.

Pardoseala de sub picioarele noastre se cutremură. Elena Nikolaevna se întoarse alarmată spre noi.

— E timpul!.. șoptirăm toții în același timp.

Ea apăsă butonul de siguranță și în aceeași clipă un șoc violent zgudui întreaga clădire. Stratul imens de Pământ se prăbuși, strivind prototipul microsoarelui. De sub Pământ mai răzbătură până la noi două sau trei zguduituri slabe și apoi se isprăvi totul.

Am ieșit de la punctul de comandă, scuturându-ne de pe haine pulberea albă de var care căzuse din tavan în momentul surpării.

O înconjurarăm cu toții pe Elena Nikolaevna, așteptându-i părerea cu privire la experiență.

— Acum e greu de spus ce s-a petrecut sub Pământ. Asta ne-o va arăta prelucrarea datelor experienței și confruntarea minuțioasă a tuturor înregistrărilor. Totuși când am pregătit experiența n-am ținut seamă de ceva.

— Dar începutul experienței? Cum îl apreciați?

— La început, prototipul a confirmat în întregime ipotezele noastre. Și asta e desigur un succes. După aceea a apărut însă o forță de care n-am ținut seamă la timp.

— Și cum apreciați în general experiența de azi?

— M-am așteptat la mai mult. S-a irosit atâta muncă, atâta timp, dar lucrurile nu s-au clarificat pe deplin. Ultima speranță a rămas în calculele lui Gin Fan-și. Să nădăjduim că va reuși el să demonstreze posibilitatea stabilității microsoarelui.