Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL IX. DINCOLO DE CER

Cosmosul ne atrăgea prin surprizele lui, prin „tainele” lui. Dar oricât de mult am fi râvnit la bucuria unei călătorii în cosmos, nu trebuia să uităm că în fața noastră, pe drumul spre cosmos, se afla comisia medicală.

Am trecut nu fără emoție pragul mult râvnit. Traseurile de zbor către planetele cele mai apropiate ale sistemului solar erau mai mult sau mai puțin stabilite, dar în cosmos puteau interveni tot felul de întâmplări neprevăzute și călătoriile interplanetare încă nu erau socotite lipsite de primejdie, în afară de aceasta pe altă planetă omul putea trece prin tot felul de încercări. De aceea, în zborurile cosmice erau admiși doar oameni cu desăvârșire sănătoși, îndeosebi tineri, între douăzeci și cinci și patruzeci de ani, și numai în cazuri de extremă necesitate se dădeau aprobări pentru cei care depășiseră șaizeci de ani.

În buletinul meu era însă trecută o dată fantastică a nașterii — anul 1905 — și medicii nici n-au vrut măcar să stea de vorbă cu mine. Imaginați-vă dezamăgirea mea! Eram indignat și hotărât să nu cedez. Elena Nikolaevna nu mă mai recunoștea. Unde dispăruseră nesiguranța și dezorientarea cu care pășisem nu de mult în această lume necunoscută!? În cele din urmă am obținut o dispoziție specială a prezidiului Academiei Mondiale de Științe Medicale pentru examinarea stării sănătății mele.

Medicii au fost nevoiți să mă examineze. Ce bine îmi părea acum că respectasem strict programul zilnic și făcusem sport în mod sistematic! În ciuda meticulozității medicilor prima serie de examinări am trecut-o cu succes. A doua serie era mult mai complicată: urma să mi se facă un control special. Medicii mi-au controlat câteva zile în șir funcțiunile fiziologice în rachetoplan, la o înălțime de câteva mii de kilometri deasupra solului.

În cele din urmă examinările s-au terminat. Rezultatele lor s-au dovedit a fi cu totul satisfăcătoare și medicii au fost nevoiți să-mi elibereze un certificat, atestând că sunt apt pentru zborul cosmic.

Am fost înscriși la cursuri într-o clasă specială ce purta numărul rachetoplanului cu care urma să zburăm spre Venus. Programul de instruire era amplu: învățam să tragem cu arma, să dăm primul ajutorul medical, să gătim, să mânuim o serie întreagă de aparate. Greu era îndeosebi să deprindem pilotarea rachetoplanului. Dar lucrul acesta era indispensabil, căci în caz de accident puteam rămâne fără piloți.

În direcția aceasta ne instruiau piloții rachetoplanului nostru — soții Erilik și Suori Darâcean — ciucci de obârșie. Ore întregi studiam aparatajul rachetei.

O lună după aceea știam tot ce era necesar: cum se face aterizarea și decolarea, cum se stabilește legătura cu Pământul, unde se află rezervele intangibile de apă și alimente și când pot fi folosite, cum se procedează atunci când întâlnești o rachetă în cosmos, cum funcționează alimentatoarele cu carburanți și așa mai departe.

În cele din urmă totul a fost gata,

Racheta noastră cu încărcătură construită din viitorii suporți ai dispozitivelor electrostatice, din această cauză vizibil deosebită la înfățișare de rachetoplanele obișnuite, a fost expediată pe Lună, unde trebuia să sosim și noi curând. În interiorul acestei rachete mari de transport se găsea și racheta cea mică, purtătoare a încărcăturii atomice, pe care o construiseră studenții de la institutul din Melbourne. Din pricina primejdiei pe care o reprezenta manipularea încărcăturii atomice aceasta fusese separată în părțile componente și așezată în diferite colțuri ale rachetei de transport.

Până la data fixată pentru a porni în zbor spre Lună mai erau cinci zile. Ne-am dus la Toritown, unde ne-am luat rămas bun de la Gasul și de la toți tovarășii noștri. Elena Nikolaevna hotărâse ca înainte de plecare să facă o vizită fiicei sale — Ania — și m-a invitat s-o însoțesc. Până atunci o cunoscusem pe Ania doar la radiotelefon. Ne chema adesea. De pe ecran mă privea, surâzând sfios, o fețișoară fragedă, drăgălașă. Părul ei bălai ușor ondulat era împletit într-o singură cosiță lungă și groasă. Ochii de un cenușiu închis, uimitor de senini, priveau puțin îngândurați, de sub genele plecate, trădând o fire delicată, visătoare.

Am plecat în zorii zilei următoare.

Soarele răsărise în zare ca o jumătate de disc, imens, roșu, dar razele lui încă slabe nu ne făceau să închidem ochii. Am pornit cu ornitopterele spre nord-est, acolo unde coastele Australiei sunt scăldate de marea caldă a Coralilor. Elena Nikolaevna zbura înainte. Ea avea harta pe care trasasem de cu seară itinerarul zborului nostru, lung de o mie două sute de kilometri. După socotelile noastre trebuia să ajungem la destinație peste patru ore.

Din când în când, pe sub noi, lunecau înapoi tufărișuri scunde și ghimpoase. Hățișul de netrecut, care cândva se întindea în Australia pe suprafețe imense, se trăsese înapoi, cedând locul pășunilor și ogoarelor.

Șesului îi luau locul dealurile. Înainte, la orizont se profilau contururile albăstrii ale Marelui Lanț al Cumpenei Apelor — cel mai întins dintre toate masivele muntoase care formează Cordilierii australieni. Povârnișurile apusene, precum și regiunile de la poalele lor, cândva secetoase, erau fertilizate acum prin ploi artificiale.

Povârnișurile răsăritene ale munților nu aveau nevoie de ploi artificiale. Ele opreau vânturile umede ce suflau dinspre Oceanul Pacific fiind năpădite de o vegetație tropicală luxuriantă.

După alte câteva minute de zbor în fața noastră se ivi albastrul nemărginit al Mării Coralilor.

Elena Nikolaevna își opri ornitopterul, rămânând suspendată în văzduh. Aripile ornitopterului ei descriau în aer două sectoare de cerc ce sclipeau în soare ca argintul.

Ea arătă cu mâna spre răsărit.

— Iată Marele Recif al Barierei, cea mai grandioasă construcție de corali din lume. Se întindea de-a lungul întregului litoral răsăritean al Australiei pe o lungime de peste două mii de kilometri.

Tivit de spuma albă a talazurilor, lanțul de insule, întinzându-se spre dreapta și spre stânga cât cuprindeai cu ochii, se zărea până hăt departe.

— Nu mai avem mult. Acum putem să ne lipsim de hartă. Zburăm de-a lungul țărmului.

Povârnișurile răsăritene, abrupte, care priveau spre mare, erau despărțite de apă printr-o câmpie îngustă ce mergea de-a lungul litoralului, brăzdată de mici pâraie de munte. Pe sub noi plutea pădurea tropicală veșnic verde. Pe alocuri, arborii înalți și viguroși erau deși ca peria. Splendizii, zvelții eucalipți, învăluiți în liane, uriașii ficuși sălbatici cu frunze mari, lucioase, palmierii înalți cu trunchiuri golașe și cu o cunună de frunze tocmai în vârf, hățișul des, greu de străbătut, iarba suculentă de un verde închis, toate acestea formau o junglă de nepătruns. Dar iată că pădurile se retrăgeau spre munte. De-a lungul litoralului se întindeau lanuri de grâu, trestie de zahăr, vii și pășuni pentru oi.

— Iată și gospodăria Aniei — spuse Elena Nikolaevna reducând din viteză și începând să coboare. Uite, colo jos se zăresc, albe, turmele vestitelor oi merinos, iar acolo — ea arătă cu mâna spre poalele celui mai apropiat munte — vezi un orășel? Acolo locuiește Ania.

Aproape de mare, înecat în verdeață, se zărea un pâlc de clădiri albe, mici. Mai departe, la vreo cinci sute de metri de ele erau grajdurile pentru vite.

După câteva minute ne-am apropiat de un grup de vile cu un etaj și cu două, și am coborât în curte pe o mică pistă de beton, unde stăteau înșiruite ornitoptere pe câteva rânduri.

Ania alergă spre noi. Ne aștepta.

Am intrat în locuința ei. Era amenajată întocmai ca și locuința noastră din Toritown, inclusiv teleecranul panoramic și vopseaua răcoritoare de pe tavane.

Seara m-am plimbat prin orășel. Ghidul meu, ce-i drept nu prea bun, a fost Ania.

— Nici nu știu ce să vă arăt, spunea ea. E o fermă zootehnică obișnuită, cum sunt pe Pământ zeci de mii sau poate sute de mii. N-ar fi mai bine să vă arăt oile?

— Nu, mai pe urmă. Acum hai să ne plimbăm prin orășel.

Am străbătut fără grabă strada principală.

Pe drum Ania îmi explica domol:

— Aici e clubul, apoi clădirea administrației stațiunii noastre, după ea magazinul, alături cantina, colo grădinița de copii, spitalul, dincolo terenurile noastre sportive, centrala atomoelectrică, frigoriferele. Nu, chiar că n-am ce vă arăta aici. Mai bine hai să vedeți laboratoarele. Ele se află lângă pășuni.

Ei i se părea că ceea ce-mi arăta nu prezenta nimic deosebit și demn de atenție. Totul era obișnuit ca în orice orășel provincial. Pentru mine însă tocmai acesta era lucrul cel mai semnificativ.

Până atunci, recunosc, mă întrebam dacă nu cumva Ania se plictisea acolo la ferma aceea îndepărtată de marile orașe și tot voiam s-o întreb lucrul acesta. Acum înțelegeam tot „anacronismul” unei asemenea întrebări. Orășelul acela nu mi se părea defel provincial. Datorită dezvoltării transporturilor și a televiziunii distanțele mari nu mai aveau nicio importanță. Orașele, așezările omenești, continentele parcă se apropiaseră între ele. Dacă însă era nevoit sau dorea să plece undeva departe de oraș, orice locuitor avea la dispoziție un mijloc de transport confortabil și rapid.

Mi-am împărtășit gândurile Aniei.

— Vedeți — mi-a răspuns ea — dumneavoastră găsiți semnificativ ceva cu care eu m-am obișnuit încă din primii ani ai vieții. Nouă însă ni se pare că tot ne mai lipsește ceva.

După ce am cunoscut felul cum se muncea în fermă mi-am dat seama că în fond munca la țară se deosebea prea puțin de munca orășenilor.

Pe vremea plugului primitiv, tras de cal, țăranul cu puțină știință de carte, ba chiar cu totul analfabet, făcea față acestei munci. A apărut tractorul, atunci locul țăranului a fost luat de muncitor, care avea o pregătire tehnică specifică. Tractorul a fost înlocuit cu un complex de mașini, dirijate de la distanță, și locul tractoristului a fost luat de inginer.

Se transformase și omul, se transformase și bătrâna noastră planetă. Omului începuse să nu-i mai ajungă Pământul. Nava cosmică l-a ridicat „dincolo de cer”, l-a scos din atmosfera Pământului în misteriosul spațiu cosmic.

Începuse o eră fără precedent în istoria omenirii, era cuceririi de noi spații vitale nu pe calea nimicirii unei părți a omenirii pentru „libertate”, ci pe calea cunoașterii cutezătoare și nelimitate cu ajutorul științei și tehnicii.

Nu fără emoție m-am așezat în fotoliul confortabil al rachetoplanului așteptând decolarea. Chiar dacă nu eu eram primul om care zbura spre Lună, parcă de asta e vorba? Doar și pe vremea noastră avioanele pătrunseseră adânc în viața oamenilor și cu toate acestea orice om care avea prilejul să zboare pentru întâia oară era emoționat înainte de a trăi această experiență.

În sfârșit momentul mult așteptat sosi. S-a auzit ultima comandă, a răsunat vuietul motoarelor și rachetoplanul nostru, țâșnind pe rampa metalică verticală s-a desprins de Pământ luându-și zborul spre Lună.

Oamenii pot comite erori grave când nu au posibilitatea să cunoască îndeaproape obiectul pe care îl cercetează. Chiar un gânditor atât de profund al Greciei antice ca Aristotel era convins că Luna e un glob șlefuit care reflectă contururile continentelor și mărilor de pe Pământ. Îndată după inventarea telescopului, această idee a căzut, iar acum cu atât mai mult ne pare caraghioasă.

Coborând din rachetoplan, primul lucru care m-a impresionat a fost apropierea orizontului pe Lună. Mi-au explicat fenomenul, știind că dacă pe suprafața Pământului un om care se găsește pe un loc întins vede orizontul la o depărtare de cinci kilometri și s-a obișnuit cu aceasta, pe Lună orizontul este neobișnuit de aproape, doar la doi kilometri și jumătate. Ici, colo, în zare apar vârfurile munților aflați în afara câmpului vizual al omului. O asemenea apropiere a orizontului produce o senzație puțin obișnuită.

Impresionant e Pământul nostru văzut pe cerul Lunei. Deși mai puțin luminos, pare mai mare decât Soarele. Pe cerul negru strălucește orbitor discul incandescent al soarelui, revărsând pe suprafața Lunei o lumină atât de vie încât fără ochelari fumurii care fac parte din echipamentul de scafandru nici nu poți deschide ochii. Umbrele sunt pronunțate, dense, negre. Dacă stai cu spatele la soare, umbra ta proprie ți se pare o groapă fără fund și, din pricina neobișnuinței, ți-e și frică să pui piciorul în locul acela. În jur domnește o liniște adâncă. Apa și atmosfera au dispărut de pe Lună din timpuri străvechi, și o dată cu ele a dispărut și acea forță care modifică neîncetat înfățișarea globului terestru. Totul pe Lună pare încremenit și neschimbat de multă vreme.

Asta e însă doar prima impresie. Când privești împrejur vezi că Luna a încetat să fie un pustiu, pe ea a apărut omul.

Stăteam pe mica platformă de decolare, la câțiva kilometri de intrarea în orașul subteran. În apropierea noastră se îndreptau spre cer schelele ajurate ale rampelor pentru lansarea rachetoplanelor spre Pământ. Pe nisipul roșcat, moale ca un covor, ce acoperea solul de jur împrejur, se vedeau numeroasele urme ale ghetelor de scafandru. În depărtare, făcând sărituri mari, trecea în fugă un mic grup de oameni îmbrăcați în costume de protecție, asemănătoare acelora cu care ne echipasem și noi înainte de a coborî din rachetoplan.

— Probabil că sunt selenologi — spuse Elena Nikolaevna arătând cu capul în direcția lor. Și ea venise pe Lună pentru întâia oară și privea împrejur cu tot atâta curiozitate ca și mine.

— Ce sunt? am întrebat, neînțelegând ce spune.

— Geologii care studiază Luna. Spre deosebire de geologii care studiază Pământul, aceștia se numesc selenologi.

Vestea cu privire Ia sosirea noastră ajunsese repede în orașul subteran. Nici nu apucasem să admirăm bine peisajele Lunei c-am și fost înconjurați de vechile noastre cunoștințe — trei studenți ai institutului din Melbourne, care urmau să ne ajute la pregătirea zborului spre Venus, Celita care lucra acolo cu grupul lui Count, apoi însuși Count și soțul Elenei Nikolaevna, Jaroslav Pavlovici! Ne-am salutat în stil „lună“, bătându-ne pe umăr, deoarece costumul de scafandru împiedica îmbrățișările și strângerea mâinilor. Ce-i drept, Elena Nikolaevna reuși să-l îmbrățișeze pe Jaroslav Pavlovici, deși destul de stângaci.

În casca radiotelefonului mau au răsunat exclamații, întrebări și răspunsuri scurte pe care le acoperea vocea puternică a tui Jaroslav Pavlovici.

— Haideți în oraș. Trebuie să vă odihniți după drum.

Am făcut primul pas timid pe Lună, apoi încă unul și încă unul. Senzația de ușurință era atât de plăcută încât n-am rezistat tentației și făcându-mi vânt puternic cu picioarele, am sărit în sus. Ați văzut acrobații la circ făcând salturi între plasă si cupola circului? Săritura mea în sus amintea de evoluțiile acestor acrobați, cu deosebirea că eu am sărit la mare înălțime și m-am răsturnat în aer neîndemânatic. Dacă aș fi făcut un asemenea salt pe Pământ, fără îndoială că m-aș fi lovit rău de tot. Pe Lună însă, care atrage toate corpurile cu o putere de șase ori mai mică decât Pământul, nu s-a întâmplat nimic. Am căzut ușor și m-am ridicat îndată în picioare. Prin urmare, pentru a învăța să mergi sprinten cum o făceau vechii locatari de pe Lună, îți trebuia un oarecare antrenament.

Intrarea în oraș se afla la baza unei stânci uriașe. Am coborât o scară și ne-am pomenit în fața unei uși de metal. Jaroslav Pavlovici apăsă pe un buton și ușa se deschise automat, dând într-o cameră viu luminată, apoi se închise încet în urma noastră.

În cameră am așteptat ca să se umple cu aer. Se auzea un șuier caracteristic de pompe în funcțiune. Camera era alimentată cu aer prin conducte. În fața noastră s-a deschis automat o a doua ușă ce ducea într-o subterană. Am intrat într-o sală mare, viu luminată, ce amintea prin înfățișarea ei de gara unui metrou. În fundul sălii, întocmai ca într-o stație de metrou urcau și coborau câteva scări rulante. Ele ne-au dus mai departe în adâncul Lunei.

S-a deschis apoi altă ușă care era închisă ermetic, și în fața noastră s-a ivit deodată un întreg oraș subteran, cu străzi și case aidoma celor de pe Pământ. Pe acoperișurile caselor erau instalate becuri electrice, care răspândeau în jur o lumină ca de zi. De-a lungul străzilor se întindeau șiruri de copaci, pe ronduri se zăreau flori multicolore.

Așa arata deci acest oraș subteran! Dacă ai fi văzut toate acestea pe ecranul unui televizor, ai fi crezut fără voie că rula un film științifico-fantastic.

— Parcă am nimerit într-o lume vrăjită, de basm, am spus eu.

— Subterana aceasta se întinde pe câțiva kilometri, ne informă Jaroslav Pavlovici. Din ea se ramifică în toate direcțiile coridoare lungi, înguste, care cuprind într-un singur sistem o construcție de mare suprafață. Subterana are mai multe uși asemănătoare aceleia prin care am intrat noi.

La intrarea în oraș se găsea o clădire mare — vestiarul orașului. Ne-am lăsat acolo echipamentul de scafandru și am pornit-o pe străzile acelei așezări neobișnuite, destul de animate. Unii trecători, pesemne grăbiți, înaintau prin salturi. Alții mergeau normal, aproape la fel ca pe Pământ, doar că pășeau mai ușor și mai întins. Noi însă nu învățasem încă să umblăm atât de lin și din când în când câte unul sărea deodată în sus și ne-o lua înainte cu vreo cinci metri, ceea ce era destul de caraghios, stârnind râsetele tuturor.

Îndeosebi Viktor Platonov făcea salturi, probabil din pricina picioarelor sale lungi, sau poate din cauză că nu-și putea stăpâni bucuria: Celita era alături de el și, ca toți îndrăgostiții, se afla în acea stare de beatitudine când pur și simplu nu e posibil să stai locului.

— Aici la voi e ușor să atingi recorduri, spuse Platonov după ce făcu un nou salt.

— Da de unde. La noi există cu totul alte norme sportive, obiectă Jaroslav Pavlovici. Am să vă fac cunoștință cu campionul nostru la sărituri în lungime. Ultimul său record e de cincizeci și unu de metri și șase centimetri.

Simțeam în față o adiere ușoară, caldă; puternicele stații de pompare împrospătau aerul cu oxigen.

De-a lungul străzilor se întindeau alei străjuite de pomi cu fructe coapte. Păsări viu colorate, aduse de pe Pământ, săreau din creangă în creangă.

— Cum a fost adusă aici apa? l-am întrebat pe Jaroslav Pavlovici, trecând pe lângă un lac, pe care plutea un cârd mare de rațe.

— În subsolul Lunei există apă. A fost descoperită de selenologii noștri la mari adâncimi. Acolo temperatura este constantă, și apa nu îngheață.

În spatele nostru s-a auzit un râs vesel. Ne-am întors. Viktor și Celita săreau în sus, rupeau mere coapte și i le dădeau lui Count.

— James! îi strigă Jaroslav Pavlovici. Cum de le-ai dat voie să rupă mere?

— Dar de ce?

— Ai uitat ce-a spus Fedor Nikolaevici?

— Jaroslav, în numele vechii noastre prietenii, nu mă trăda! râse James Count.

— Fedor Nikolaevici, străstrănepotul dumneavoastră e șeful aprovizionării pe Lună, îmi explică Jaroslav Pavlovici. Vă pregătește o primire festivă și ne-a prevenit cu mare strictețe să nu stricăm pofta de mâncare a oaspeților. Iată și hotelul nostru. El ne arătă o casă cu trei etaje.

În vestibul, la parter, James Count se apropie de un mare panou de sticlă și întoarse un comutator.

— Alegeți-vă camerele! spuse el, arătând spre panoul luminos care înfățișa etajele hotelului. Pe panou, pătrățelele camerelor libere erau indicate cu luminițe roșii.

Grupul nostru s-a instalat la etajul al doilea. Curând ne-am adunat cu toții într-o mică sufragerie. În mijloc se afla o masă lungă, încărcată cu tot felul de bucate. În jurul ei trebăluia un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, bine făcut, zvelt, îmbrăcat într-un costum ușor de culoare deschisă.

Acesta era Fedor Nikolaevici, străstrănepotul meu. Recunoscându-mă pesemne după fotografii, se apropie de mine și se prezentă pe un ton glumeț:

— Descendentul gloriosului neam al Hromovilor, străstrănepotul dumneavoastră.

La masă dădea dispoziții tot atât de autoritar ca și Elena Nikolaevna în laboratorul său și toți i se supuneau fără obiecții. Expeditiv, atent, el reușea să întrețină cu însuflețire conversația și în același timp să servească.

— Cum stați cu alimentele? l-am întrebat. Vă aprovizionați de pe Pământ?

— Doar parțial. Aici funcționează două fabrici de alimente sintetice care ne asigură cu pâine, zahăr, amidon, ulei. În afară de asta în orașul subteran ne-am străduit de mult să ne gospodărim cât mai bine. Creștem păsări, un număr oarecare de vite, pește. Avem livezi, grădini. Desigur însă că problema alimentelor încă nu este rezolvată pe Lună. Ne lipsește atmosfera.

— Trebuie să mărturisesc, am crezut că aici, pe Lună, oamenii se hrănesc cu pilule cosmice ca acelea care ni s-au dat pentru expediția pe Venus.

— Nu, asemenea pilule sunt bune doar în zborurile interplanetare îndepărtate. Nu se alterează si ocupă foarte puțin loc. Dar nu te poți hrăni cu ele multă vreme. În primul rând, nu satisfac toate necesitățile organismului, și, lucrul cel mai important — nu ne încarcă în întregime stomacul, ceea ce poate duce la micșorarea lui, și până la urmă chiar la atrofiere. Acest neajuns, la rândul său, se răsfrânge asupra celorlalte organe, producând modificarea lor. Într-un cuvânt, armonia organismului, proporțiile lui vor fi tulburate.

— Prin urmare, dumneata, Fedor Nikolaevici, consideri că oamenii își vor procura întotdeauna alimentele, folosind resursele naturale, muncind pământul și crescând vite?

— Deocamdată noi folosim încă foarte puțin din ceea ce ne dă cu atâta mărinimie natura. Suntem departe de a epuiza toate posibilitățile. De aceea nu se pune chiar cu atâta stringență problema alimentației artificiale. Nu pot să prezic însă ce va fi peste câteva sute de mii de ani. S-ar putea ca urmașii noștri să găsească mijloace atât de perfecționate pentru fabricarea alimentelor artificiale încât acestea să aibă absolut toate calitățile celor naturale: însușirile lor nutritive, gustul, aroma — și poate chiar să le depășească.

Din vorbă în vorbă timpul trecuse pe neobservate și deodată am observat cu mirare că afară începuse să se întunece.

— Iluminatul artificial e variat dinadins în decursul a douăzeci și patru de ore, pentru ca oamenii să se simtă în condițiuni aproape identice acelora de pe Pământ, explică Jaroslav Pavlovici.

Am rămas pe Lună aproape o săptămână, pregătindu-ne minuțios pentru lunga noastră călătorie.

A treia zi spre seară, Viktor a venit la noi singur, fără Celita. A stat mult, sporovăind distrat câte-n lună și în stele. Nu pleca de loc. Era vădit că nu venise fără o pricină anume. Chiar așa a și fost. Abia când să plece, a spus deodată, privind în jos:

— Elena Nikolaevna, eu… adică noi… eu și Celita, am hotărât să ne căsătorim.

— Am bănuit asta. Când ne întoarcem…

— Nu, nu m-ați înțeles, o întrerupse Viktor. Chiar acum.

— Acum? Da-a?… Ei, în asemenea ocazii e inutil să-i mai dai omului sfaturi. Pe când nunta?

— Mâine.

Elena Nikolaevna se ridică, îl îmbrățișă și-l sărută pe frunte.

— Du-te și te pregătește. Am să-i spun lui Fedor. O să facem o nuntă întocmai ca pe Pământ.

La nuntă n-a fost multă lume, dar a domnit voioșie, animație. Jaroslav Pavlovici îi spunea Celitei:

— Numai să nu iei exemplu de la soția mea. E o femeie complet lipsită de inimă. Curând se împlinește anul de când sunt aici, de câte ori am chemat-o să-mi facă o vizită, n-a venit. De dragul microsoarelui însă a fost gata într-o clipă să plece nu numai în Lună, ci tocmai pe Venus. Păi să nu mă supăr eu, un soț iubitor?

— Nici a mea nu e mai bună, se plânse Fedor Nikolaevici. Nici ea nu m-a vizitat vreodată.

Celita răspundea veselă la glume, dar Viktor ședea grav, emoționat.

…A venit și ziua plecării. În jurul rachetoplanului nostru se adunase o mulțime de oameni care veniseră să ne petreacă. Celita și Viktor stăteau deoparte, ținându-se de mână și privându-se în tăcere prin casca costumului de scafandru. Înțelegeam ce dureros era pentru ei să se despartă acum.

Erilik Darâcean atinse umărul Elenei Nikolaevna:

— E timpul.

— Da.

Nimeni însă nu se îndura să-l cheme pe Viktor. Erilik urcă în rachetoplan și abia atunci am auzit în cască sunetele stăruitoare ale apelului.