Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL XIII. CONTOPIREA IDEILOR

Profesorul Brahms de la Institutul de Chimie Fizică ne-a chemat la telefon tocmai în momentul în care Elena Nikolaevna și cu mine ne pregăteam să ne ducem la Institutul Microsoarelui. Acolo trebuia să aibă loc dezbaterea proiectului consacrat combaterii apelor Antarctidei.

— Treceți pe la laboratorul meu — ne-a rugat Brahms. Da, știu că vă grăbiți să vă duceți la ședință, dar vreau să vorbesc cu dumneavoastră ceva foarte important și în legătură directă cu problema valorificării Antarctidei. Aveți timp vreo cincisprezece minute? Ei, foarte bine. Mai mult n-am să vă rețin.

Trecuse o săptămână de când ne întorsesem de la Marea Coralilor. La Institutul Microsoarelui domnea o atmosferă încordată. Se stabilise că microsoarele oprise extinderea gheții pe Antarctida.

Deocamdată nu se hotărâse încă ce să se facă cu masa imensă de apă care rămânea în urma topirii banchizei antarctice. Lucraseră la această problemă câteva colective de oameni de știință, dar nu fusese încă adoptat niciun proiect,

— Poftiți! ne invită profesorul Brahms deschizându-ne ușa cabinetului său de lucru. Luați loc, ne arătă el spre scaune. Doriți un ceai?

— Nu, abia am luat dejunul, răspunse Elena Nikolaevna, urmărind cum trăgea Brahms mai aproape un pahar de ceai tare și punea cu grijă în el opt bucăți de zahăr.

— Așa se recomandă tuturor halterofililor sau sunteți pur și simplu amator de dulciuri? glumi Elena Nikolaevna. Nu vă supărați, profesore, dar ne grăbim. Dacă se poate, să trecem la subiect.

— Păi am și trecut! răspunse Brahms, cu un zâmbet, privind cu atenție suprafața ceaiului care se înălțase ca o cupolă bombată peste marginile paharului. Aș vrea să vă întreb ceva. Spuneți-mi, în ce constă fondul proiectului pe care vă pregătiți să-l dezbateți azi?

— Autorii proiectului propun transformarea apei provenite din topirea ghețurilor în vapori, sub o presiune puternică, și aruncarea ei în afara atmosferei.

Brahms dădu din cap.

— Dar alte proiecte, mai constructive, pentru valorificarea Antarctidei nu există?

— Deocamdată nu.

— Vă mulțumesc pentru informație…

— Numai pentru asta ne-ați chemat la dumneavoastră? întrebă mirată Elena Nikolaevna.

Profesorul Brahms își mestecă ceaiul în tăcere, urmărind cum șerpuiau în el fâșiile dense de soluție de zahăr.

— Nu! Firește că nu numai pentru asta, răspunse el în cele din urmă. Am și eu unele idei. Voiam să vă vorbesc despre ele. Priviți acest pahar cu ceai. Mi-ați spus că sunt amator de dulciuri când ați văzut că pun în el opt bucăți de zahăr. Am făcut însă lucrul acesta numai pentru a vă demonstra ideea mea. Inițial, bucățile de zahăr au ridicat deasupra paharului un volum de apă egal cu volumul lor. Acum însă apa din pahar a coborât până la vechiul nivel. Cum se explică acest lucru, puteți să-mi spuneți?

— Puneți întrebări copilărești, profesore Brahms! observă Elena Nikolaevna zâmbind.

— Nu vă supărați. Uneori noi uităm de lucrurile cele mai simple, dar foarte utile. Răspundeți la întrebarea mea.

— Mă rog. Lichidul are o structură moleculară — răspunse Elena Nikolaevna oarecum contrariată. Zahărul la fel. Moleculele de apă nu sunt strâns lipite una de alta, între ele există spații. Tocmai în aceste spații s-au plasat moleculele de zahăr dizolvat. De aceea volumul total al apei din pahar aproape că n-a crescut. Sunteți mulțumit?

Deodată, zâmbetul dispăru de pe fața Elenei Nikolaevna.

— Ia stați! Ar însemna… Nu, nu se poate. Ce legătură au toate acestea cu topirea ghețurilor antarctice? Doar apa n-o dizolvi în apă? Apa oceanului nu e ceai, iar ghețurile Antarctidei nu sunt zahăr…

Brahms dădu la o parte paharul.

— Văd că începe să vă intereseze. Ei, la asta m-am gândit și eu. Poftiți în camera alăturată.

Acolo era instalat laboratorul profesorului. De-a lungul pereților încăperii spațioase se aflau niște aparate mari, pe care nu le cunoșteam. Brahms își puse mănuși groase de cauciuc și luă din stativ o eprubetă plină cu un lichid gros, cafeniu. Scutură eprubeta în aer. La suprafața lichidului întunecat apărură bășicuțe.

— E un fel de catalizator, explică scurt profesorul.

El se apropie de un aparat mare, cilindric, ce părea un sincrofazotron în miniatură și turnă în el puțin lichid din eprubetă. Apoi întoarse comutatorul de pe tabloul de marmură. Aparatul cilindric începu să vuiască prelung. Brahms lucra în tăcere, fără să dea nicio explicație. Turnă o căldare de apă și mări tensiunea. După aceea închise repede capacul aparatului și se uită la noi, așteptând. Trecură câteva secunde. Deodată, peretele din față al aparatului se dădu la o parte și din el se ivi o panglică moale, cafenie, ici-colo cu pete mai închise, amintind de blana leopardului sau de pielea pitonului. Panglica ieșea din aparat într-un șuvoi neîntrerupt, depunându-se în spirală.

— Ce-i asta? întrebă Elena Nikolaevna.

— Un spumoplast special. El e obținut prin descompunerea apei în elementele componente cu ajutorul unui catalizator.

— Un corp solid obținut din apă?

— Da. În aparat, sub acțiunea catalizatorului cafeniu și a temperaturii înalte, are loc descompunerea apei în elementele ei componente. Atomii acestora își pierd învelișul de electroni și se unesc în molecule noi, formând astfel spumoplastul. Corpul solid pe care-l vedeți acum are și o însușire admirabilă.

Brahms rupse brusc o bucată din panglica de spumoplast și se apropie de un vas de sticlă umplut cu apă aproape până sus.

— Priviți cu atenție, spuse profesorul. Pentru formarea acestei bucăți de spumoplast am folosit aproape o căldare cu apă. Acum am să introduc spumoplastul în vas. Urmăriți nivelul apei din ei.

Panglica de spumoplast căzu la fundul apei. În câteva minute se dizolvă complet sub ochii noștri.

— Înțelegeți? întrebă Brahms. La drept vorbind, eu am turnat aici aproape o căldare cu apă; totuși nivelul apei din vas nu s-a ridicat.

— Pur și simplu nu-mi vine să cred! exclamă Elena Nikolaevna. Arătați-ne cum faceți spumoplastul.

În aceeași clipă ceasul meu de mână, înzestrat cu radiotelefon, țiui încet.

— Alexandr Alexandrovici, răsună din cadran glasul lui Gin Fan-și, unde sunteți dumneavoastră și Elena Nikolaevna? Vă vorbesc din sala de ședințe. Dezbaterea proiectului a și început.

Elena Nikolaevna și Brahms ascultară vocea lui Gin Fan-și. Acesta vorbea foarte încet, străduindu-se pesemne să nu-și deranjeze vecinii. Elena Nikolaevna îmi luă mâna și duse ceasul la gură.

— Gin, nu fi supărat. Ne aflăm la Institutul de Chimie Fizică la profesorul Brahms. Ne demonstrează cum se dizolvă apa în apă. Îmi imaginam limpede fața nedumerită a iui Gin Fan-și. Probabil că el nu mai asculta cele ce se vorbeau în sală, căutând să ghicească ce ne demonstra Brahms.

În drum spre institut, Elena Nikolaevna îl întrebă pe Brahms:

— Spuneți-mi, e nevoie de o cantitate mare din catalizatorul dumneavoastră?

— Proporția între catalizator și apă e de unu la un milion. Pentru producerea catalizatorului necesar valorificării Antarctidei trebuie construite aproximativ opt uzine.

— Dar, odată dizolvat în apă, cum acționează spumoplastul asupra organismelor vii?

— La această întrebare nu vă pot da un răspuns complet. Laboratorul nostru a făcut experiențe doar cu câțiva pești și mai cu seamă cu un plancton, acest început al tuturor începuturilor vieții din ocean. Planctonul n-a reacționat la prezența spumoplastului.

Comunicarea lui Brahms a stârnit un interes extraordinar. Propunerea lui a fost adoptată în unanimitate. Se putea trece de îndată la întocmirea proiectelor necesare și la construirea utilajelor pentru producerea catalizatorului și a spumoplastului.

— Ați putea conduce dumneavoastră lucrările pregătitoare? îl întrebă pe Brahms președintele adunării, după ce acesta răspunse la toate întrebările.

Brahms rămase oarecum descumpănit. Îl scoase din încurcătură Elena Nikolaevna. Ea propuse să i se dea în ajutor cinci-șase fizicieni, pentru a elabora proiectul lucrărilor practice în decurs de două luni.

Două luni — era un termen lung și totodată foarte scurt în funcție de ceea ce trebuia făcut în acest răstimp.

Secția de ihtiologie din Institutul Microsoarelui a trimis câteva expediții în regiunea Antarctidei pentru a pescui cât mai multe specii de pești și alte vietăți, spre a se cerceta acțiunea spumoplastului asupra lor.

O expediție specială a adus probe de gheață din diferite regiuni ale Antarctidei pentru a se stabili în ce proporție trebuie folosit catalizatorul pentru obținerea spumoplastului. În oceanele Atlantic, Pacific și Indian au fost luate numeroase probe de apă spre a se preciza pe cale experimentală cum se dizolva spumoplastul în ele. Toate aceste măsuri la un loc urmăreau să se determine câte uzine trebuiau construite pentru producerea catalizatorului, în cât timp putea fi topită banchiza Antarctidei, dacă nu cumva peștii și celelalte viețuitoare din ocean aveau să piară și în general ce fenomene urmau să se producă atunci când se va dizolva imensa cantitate de spumoplast.

Grupul lui Brahms reuși să elaboreze în termenul stabilit proiectele generale ale viitoarelor utilaje, numite hidrocicloane.

Pe schemă, hidrocicloanele păreau niște discuri uriașe. Intr-un sector al discului intra un șuvoi neîntrerupt de apă, formată din topirea ghețurilor, iar din alt sector ieșea alt șuvoi, tot neîntrerupt, de spumoplast. Hidrociclonul era alimentat cu catalizatorul lui Brahms în cantități strict determinate. În reactorul hidrociclonului care se întindea pe o suprafață de zece kilometri pătrați trebuia să se realizeze o temperatură de circa șapte mii de grade.

Punctul acesta a stârnit cele mai multe discuții. Nu pentru că această problemă ar fi fost prea complicată. Energetica atomică a secolului douăzeci și doi permitea să se obțină temperaturi și mai înalte.

În cazul acela nu părea însă suficientă perfecționarea vechilor proiecte de utilaje care și așa erau destul de complicate și de voluminoase. Din capul locului era nevoie de un proiect nou. Deocamdată însă, nu izbuteam să-l schițăm.

La începutul lui februarie, înainte de a pleca spre Lună, James Count trecu pe la noi ca să-și ia rămas bun. Îngândurat, nu vorbea nimic despre treburile lui, mai mult ascultându-ne pe noi. Utilajele care aveau să transforme apa în spumoplast i-au trezit interesul într-o asemenea măsură încât Elena Nikolaevna i-a schițat proiectul construcției lor.

Apoi discuția a alunecat spre alte subiecte, dar Count nu participa la ea, iar dacă i se adresa careva răspundea absent.

— Ciudat ești azi, James, îi spuse Elena Nikolaevna. Ce-i cu dumneata?

— Da, da, încuviință distrat Count și, ridicându-și asupra Elenei privirea înseninată deodată, o întrebă: Prin urmare vă preocupă îndeosebi problema realizării în centrul dispozitivelor a unei temperaturi înalte?

— Da, răspunse Elena Nikolaevna, schimbând o privire cu mine.

— Eu aș propune în acest scop o soluție originală și în același timp foarte simplă.

— Anume?

— Cu ajutorul oglinzii zburătoare și a microsoarelui. Puteți lansa deasupra Antarctidei, acolo unde aveți nevoie, oglinda zburătoare, iar în fața ei să plasați microsoarele. Oglinda va concentra razele într-un focar dezvoltând o temperatură formidabilă.

Elena Nikolaevna tăcu, reflectând asupra propunerii lui Count.

— Ideea este într-adevăr originală, spuse ea în cele din urmă, îngândurată. Din păcate însă, în afară de calcule teoretice n-o putem confirma cu nimic. Nu avem material pentru experiență.

— Ce vă împiedică să treceți la realizarea lui, de vreme ce e vorba de efectuarea unei asemenea experiențe? întrebă mirat James Count.

— Da, dar e destul de complicat, obiectă Elena Nikolaevna. În afară de confecționarea oglinzii zburătoare va trebui să lansăm un nou microsoare. Și apoi, unde am putea să facem acum experiența?

— Pe Lună! Acum știți că microsoarele nu reprezintă niciun fel de pericol. Ulterior veți putea folosi noul microsoare în Antarctida.

— Și cine are să confecționeze oglinda zburătoare? întrebă Elena Nikolaevna.

James Count rostogolea pe masă în tăcere un boț din miez de pâine. Știam că era ocupat până peste cap cu oglinda lui zburătoare și credeam că se gândește pe cine ar putea să ne repartizeze din grupul lui. Răspunsul lui fu însă cu totul neașteptat.

— Nu va trebui să faceți o nouă oglindă zburătoare. O veți utiliza pe aceea care se rotește acum în jurul Lunei. Acest, lucru ar accelera considerabil efectuarea experienței.

— Stai puțin, James, îl opri mișcată Elena Nikolaevna. Dumneata vorbești serios? Dar ce se va întâmpla cu lucrarea dumitale? Dacă vă luăm oglinda zburătoare, lucrarea dumitale va fi întreruptă vreme îndelungată.

— Lucrarea mea! La drept vorbind, Elena Nikolaevna, după lansarea microsoarelui, lucrarea noastră devine inutilă, în orice caz sub aspectul ei inițial.

— Lucrarea dumitale nu e câtuși de puțin inutilă, Count. Astronomii folosesc oglinda dumitale ca un telescop de mare precizie și, în afară de asta, ea își va găsi întrebuințare în heliotehnică.

— Da, dar toate acestea sunt atât de departe de fizica atomică!

Count teși brusc cocoloșul de pâine și, întorcând capul, spuse încet:

— Elena Nikolaevna, am o rugăminte. Ia-mă înapoi în grupa dumitale.

În cameră se așternu deodată tăcerea. O vreme, nimeni nu putu să rostească o vorbă. În cele din urmă, Elena Nikolaevna se ridică, se apropie de Count și-i puse ambele mâini pe umeri:

— Ei, James, iată-te întors la noi!

Începurăm să vorbim tustrei deodată.

— Count, nu cumva ar trebui să mai reflectezi? l-am întrebat cu precauție.

— De ce?! obiectă el cu aprindere și, zâmbind, adăugă: De altfel eu nu viu singur, ci cu oglinda zburătoare.

— Dar grupa dumitale? Cu ce se va ocupa?

— Deocamdată vă vom ajuta cu toții la valorificarea Antarctidei. Acesta e lucrul cel mai important. După aceea vom vedea. Cred că fiecare va proceda după cum va crede de cuviință.

Într-o seară caldă de septembrie străzile din Toritown erau viu luminate ca în zilele marilor sărbători.

Oamenii se tot uitau în sus la secera subțire și strălucitoare a Lunei; acolo, alături de ea, trebuia să se aprindă în seara aceea o nouă stea — microsoarele. Experiența fusese pregătită de Gin Fan-și și James Count.

Ieșisem și noi în stradă, împreună cu ceilalți colaboratori din Institutul Microsoarelui. Din megafoane au răsunat semnalele de prevenire. Vocea crainicului cerea tuturor atenție. Mulțimea se liniști dintr-o dată. Eu parcă îi vedeam pe prietenii noștri din Lună, așteptând momentul lansării rachetei.

Microsoarele se aprinse deodată pe cerul negru al nopții alături de secera Lunei. Era mai strălucitor decât toate stelele, având o lumină albă, stabilă.

— Bravo, Gin! exclamă Elena Nikolaevna. Ei, acum hai să vedem cum își vor îndeplini mai departe misiunea.

Am intrat în sala de festivități a institutului, grăbindu-ne să vedem la televizor continuarea experienței. Pe imensul ecran, oglinda zburătoare înainta încet spre globul microsoarelui. Se opri deasupra lui, îndreptată cu partea parabolică, concavă, către Lună.

James Count comenta desfășurarea experienței:

— În principiu, dirijarea microsoarelui și a oglinzii zburătoare se face de pe suprafața Lunei, dar oglinda are și dispozitive proprii de ghidare care vor fi conectate îndată.

Pulsând, microsoarele se apropie de oglinda zburătoare, care îl cuprinsese ca într-un clește cu antenele ei electrice invizibile. În același timp, pe suprafața Lunei începu să se contureze din ce în ce mai limpede o lumină vie. La început ea părea atât de mare încât era greu să-i distingi limitele. Se pierdeau undeva lângă un lanț de munți, zimțat ca marginea unei mărci poștale.

— Temperatura în focarul luminii este de o sută nouăzeci de grade, comunică James Count.

Microsoarele se apropie de oglinda zburătoare și focarul se micșoră treptat. Marginea lui coborâse de pe munți delimitând o câmpie mare, netedă.

— Două sute douăzeci de grade, comunică James Count.

Termometrele automate care înregistrau temperatura reacționau aproape instantaneu la cele mai mici variații ale ei. Zona de lumină se restrângea mereu devenind din ce in ce mai vie. Temperatura focarului creștea și mai repede decât până atunci.

— Patru sute șaptezeci de grade….

Diametrul focarului nu depășea acum câteva zeci de kilometri. El lumina acum atât de viu, chiar pe ecranul televizorului, incit te dureau ochii. I-am redus intensitatea, Vârfurile roșcate ale munților din depărtare se întunecară îndată, iar lumina deveni de asemenea mai puțin intensă, detașându-se în întuneric ca un disc mare, portocaliu. Părea că pe Lună se lăsase noaptea și cineva îi lumina suprafața cu o imensă lanternă de buzunar.

— Nouă sute și cincizeci de grade…

Acum focarul încingea până la incandescență cenușa lunară, care continua să ardă și după ce pata luneca mai departe. Deasupra câmpiei se înălțau trâmbe de fum. Era gudronul din cenușa Lunei, care se sublima.

— O mie trei sute de grade… O mie opt sute. James Count comunica clipă de clipă creșterea năvalnică a temperaturii.

În unele puncte din focar licăreau limbi de foc, dispărând foarte repede. Focarul nu mai era roșu, ci orbitor de alb.

— Două mii cinci sute!..

Cenușa și rocile aflate sub acțiunea temperaturii înalte din focar se topeau. Zona asupra căreia cădea conul de lumină fierbea ca o imensă masă de lavă.

— Cinci mii.

Suprafața Lunei clocotea. Jeturi de gaze izbucneau la suprafață împroșcând stropi de magmă incandescentă, volatilizată. Întreaga zonă a experienței era acoperită de un văl negru de funingine învolburată. Câmpia Lunei era carbonizată, pulverizată.

În sala de festivități se așternuse o liniște adâncă. Toți așteptau cu nerăbdare ca temperatura din focar să atingă nivelul necesar.

— Șapte mii de grade! se auzi glasul lui James Count. Șapte mii cinci sute! Opt mii! Douăsprezece mii! strigă James Count. Oprim creșterea temperaturii.

— Suprafața focarului la temperatura de douăsprezece mii de grade este de nouă kilometri pătrați și jumătate, adăugă Gin Fan-și, care urmărea experiența împreună cu Count.

Toată lumea rămăsese cu ochii pironiți pe ecranul televizorului pe care se tălăzuia o mare de flăcări. Părea că Luna ardea până în străfundurile ei tainice de unde țâșnea năvalnic magma topită,

Din zona aprinsă se rostogoleau în toate direcțiile lungi șuvoaie de lavă ce se răcea treptat-treptat, împroșcând particule de grafit nearse ce țâșneau ca niște havuzuri de stropi luminoși. Priveliștea era în același timp și feerică și înfricoșătoare. Mă gândeam fără să vreau ce catastrofe ar fi putut provoca microsoarele nostru și oglinda zburătoare, dacă ar fi fost inventate mai înainte, în epoca războaielor imperialiste. Un podiș destul de întins se transformase sub ochii noștri într-un lichid clocotitor. Mă gândeam cu groază că o asemenea soartă ar fi putut-o avea cele mai mari orașe ale lumii cu populația lor de milioane și milioane de suflete.

Între timp, la comanda omului, dispozitivul „oglinda plutitoare-microsoarele“, își extinsese focarul. Zona de lumină de pe Lună creștea repede. Marginea ei atinse munții zimțați și curând dispăru din vedere. Pe suprafața Lunei rămăsese un loc uriaș de lavă și cenușă topită. Ea a mai clocotit, câteva minute, împroșcând gaze din pricina cărora pe suprafața lavei unduiau valuri vâscoase, apoi începu să se întunece repede. Roca topită nu se oxida ca pe Pământ, acolo neexistând oxigen, și de aceea lacul se întări, devenind neted și lucios, ca un patinoar ideal, gata să-i primească pe virtuoșii acestui sport. Lava solidă, netedă ca oglinda, continua să se răcească repede, iradiind căldura în spațiul cosmic rece. Deodată, întreaga suprafață a lacului fu brăzdată, de-a curmezișul, de o crăpătură adâncă. Peste câteva clipe apăru o a doua. Apoi a treia. Crăpăturile apăreau năvalnic, ca niște șerpi ce se târau repede. Suprafața, netedă până atunci, era acum brăzdată în întregime de un vălmășag de crăpături adânci. Ici-colo, din crăpături încă țâșneau limbi de flăcări. Apoi dispărură și acestea.

Cei prezenți în sala de festivități începură să vorbească cu toții, tulburați. Elena Nikolaevna se apropie de microfon și în numele tuturor celor prezenți mulțumi colegilor pentru experiența efectuată în chip strălucit.

— Rezultatele au întrecut toate așteptările noastre, spuse ea. Este adevărat că pe Pământ focarul va trebui să fie restrâns la dimensiuni mai mici, deoarece atmosfera noastră va atenua considerabil razele termice, dar acestea sunt probleme de amănunt. Cred că exprim părerea unanimă, declarând că după această experiență, hidrocicloanele profesorului Brahms pentru producerea spumoplastului vor deveni o realitate. Materialul necesar pentru căptușirea lor, apt să reziste la o temperatură de șapte mii de grade, a și fost realizat. Este vestitul supertermit. Trebuie doar pusă la punct producția lui industrială. Acum sunt pe deplin încredințată că vom reuși să smulgem Antarctida din încleștarea ghețurilor!