Marginea Fundaţiei (Isaac Asimov) читать бесплатно онлайн полную версию книги

9 — Hiperspaţiu

31

— EŞTI GATA, JANOV? întrebă Trevize.

Pelorat ridică ochii din cartea pe care-o viziona:

— Pentru Salt, vrei să spui, prietene?

— Da, pentru Saltul hiperspaţial.

Pelorat înghiţi în sec:

— Eşti sigur că nu va crea disconfort? Ştiu că-i stupid să mă tem, dar gândul de-a fi redus la dimensiunea tahionilor pe care încă nimeni nu i-a văzut sau detectat…

— Hai, Janov, totu-i pus perfect la punct. Pe onoarea mea! Saltul se foloseşte de douăzeci şi două de mii de ani, după cum singur explicai, iar eu n-am auzit de nici un accident în hiperspaţiu. S-ar putea să ieşim din hiperspaţiu într-un loc neplăcut, dar atunci accidentul s-ar petrece în spaţiu, nu în timp ce devenim tahioni.

— Mi se pare o slabă consolare.

— N-o să greşim. Ca să-ţi spun drept, mă gândeam s-o fac fără să-ţi spun, astfel încât să nici nu-ţi dai seama că totul s-a petrecut. Dar gândindu-mă mai bine, am decis că nu ţi-ar strica să treci prin experienţa asta în deplină cunoştinţă de cauză şi să constaţi că nu se pun probleme, iar pe viitor să nu-ţi mai faci absolut nici o grijă.

— Aşa e, începu Pelorat nesigur, presupun că ai dreptate, dar zău că nu mă grăbesc.

— Te asigur…

— Nu, prietene, nu pun la îndoială spusele tale. Numai că… Ai citit vreodată Santerestil Matt?

— Bineînţeles, doar nu-s analfabet.

— Sigur, sigur. Nu trebuia să pun întrebarea asta. Îti aminteşti de el?

— Nici uituc nu sunt.

— S-ar părea că am un talent neîntrecut de a ofensa. Vreau să spun că nu-mi ies din minte imaginile în care Santerestil şi prietenul lui, Ban, s-au îndepărtat de Planeta 17 şi s-au pierdut în spaţiu. Mă gândesc la scenele acelea absolut hipnotice petrecute între stele mişcându-se lenevos în tăcerea adâncă şi eternă… Nu puteam crede, înţelegi? Mi-au plăcut şi m-au mişcat profund, dar nu am crezut. Acum, însă, după ce m-am obişnuit cu ideea că mă aflu în spaţiu şi trăiesc această experienţă, ştiu că e ridicol, dar nu vreau să renunţ. Parc-aş fi Santerestil…

— Iar eu Ban, completă Trevize ajuns aproape la limita răbdării.

— Într-un fel, da. Stelele palide presărate în depărtări stau nemişcate, cu excepţia soarelui nostru, pe care nu-l vedem, desigur, dar se micşorează mereu. Galaxia îşi păstrează măreţia ei rece şi întunecată, neschimbătoare. Spaţiul tace şi nu mă poate împiedica nimic…

— În afară de mine.

— În afară de tine. Dar şi-aşa, Golan, dragă prietene, a fost o plăcere să-ţi vorbesc despre Pământ şi să încerc să te-nvăţ puţină preistorie. N-aş vrea să sfârşim aşa.

— Nici eu. Ai răbdare. Doar nu-ţi închipui că vom face Saltul şi vom ieşi din el pe suprafaţa unei planete. Vom rămâne tot în spaţiu şi Saltul nu va dura decât fracţiuni de secundă. Va trece mai mult de-o săptămână până să vedem vreo planetă, aşa că poţi să stai liniştit.

— Doar nu vrei să spui Gaia când te referi la suprafaţa unei planete. S-ar putea să nu ne apropiem de Gaia când ieşim din Salt.

— Ştiu asta, Janov, dar dacă informaţiile tale sunt corecte, vom ajunge în sectorul respectiv. Dacă nu, atunci…

Mohorât, Pelorat clătină din cap:

— Ce folos că vom ajunge în sectorul potrivit dacă nu cunoaştem coordonatele planetei Gaia.

— Janov, să presupunem c-ai fi pe Terminus, îndreptându-te spre oraşul Argyropal şi n-ai şti decât că se află undeva, pe istm. De îndată ce-ai ajunge pe istm, ce-ai face?

Pelorat rămase tăcut şi bănuitor, închipuindu-şi că Trevize aştepta de la el un răspuns foarte complicat. În cele din urmă, lăsă deoparte sfiala şi spuse:

— Cred c-aş întreba pe cineva.

— Exact! Ce altceva să faci? Acum eşti gata?

— Vrei să spui chiar acum?

Pelorat se ridică precipitat în picioare cu un aer aproape îngrijorat pe chipul altfel inexpresiv:

— Ce trebuie să fac? Stau jos? În picioare? Ce?

— Pentru numele Spaţiului, Pelorat, nu faci nimic. Vino în camera mea ca să pot folosi computerul şi după aceea poţi să şezi sau să stai în picioare sau în cap, după cum crezi că te simţi mai bine. Eu îţi sugerez să stai în faţa ecranului şi să priveşti. Te asigur că va fi interesant. Hai să mergem!

Ieşiră pe coridorul ce ducea către camera lui Trevize, unde acesta se aşeză în faţa computerului.

— N-ai vrea să faci tu asta, Janov? îl luă el pe nepregătite. Eu îţi dau cifrele şi tu va trebui doar să te gândeşti la ele. Computerul va face restul.

— Nu, mulţumesc. Nu mă pricep. Ştiu că vei spune că am nevoie de exerciţiu, dar nu cred. Cine ştie ce ţi-ai pus în minte, Golan…

— Nu fi ridicol.

— Nu, nu. Computerul ţi se potriveşte doar ţie. Când eşti conectat, tu şi el păreţi a deveni un singur organism. Când fac eu asta, rămân două obiecte în contact — Janov Pelorat şi un computer. Nu-i acelaşi lucru.

— Asta-i bună, spuse Trevize, deşi avu un vag sentiment de încântare auzindu-l şi mângâie cu degete iubitoare locul destinat plasării palmelor.

— Prefer să mă uit, întări Pelorat. Adică, aş prefera să nu se întâmple nimic, dar cum nu contează ce vreau eu, nu-mi rămâne decât să privesc. (Îsi fixă ochii cercetători la ecranul pe care se vedea Galaxia învăluită în ceţuri şi pulberea fină a stelelor pâlpâind slab în fundal.) Să-mi spui când are să se petreacă. (Apoi făcu câţiva paşi până la perete şi încercă să-şi facă curaj.)

Trevize zâmbi. Îşi aşeză palmele pe suprafaţa netedă şi simţi contactul mental. Acesta se stabilea din ce în ce mai uşor o dată cu scurgerea zilelor, devenind mai profund şi, oricât ar fi luat în râs spusele lui Pelorat, îl simţea cu adevărat. Avu impresia că nici nu era nevoie să gândească conştient coordonatele. Computerul părea să ştie ce dorea, fără procesul conştient de “comunicare”. Îşi extrăgea singur informaţiile din creierul lui.

Dar de data aceasta Trevize “comunică” şi apoi solicită un interval de două minute înainte de efectuarea Saltului.

— În regulă, Janov. Avem două minute: 120-115-110. Priveşte ecranul.

Pelorat privi, având buzele uşor încordate şi ţinându-şi răsuflarea.

— 15-10-5-4-3-2-1-0, continuă calm Trevize.

Imaginea de pe ecran se transformă pe nesimţite aproape. Se văzu o îndesire a stelelor şi Galaxia dispăru. Pelorat tresări:

— Ce-a fost asta?

— Ce anume! Ai avut o tresărire. Dar din vina ta. N-ai simţit nimic. Hai, recunoaşte.

— Recunosc.

— Asta-i tot. Demult când călătoria hiperspaţială era la începuturi, cel puţin aşa scrie-n cărţi, apărea o senzaţie internă ciudată şi unii oameni sufereau ameţeli sau greţuri. Ceva de natură psihogenă, probabil. În orice caz, senzaţiile acestea au disparat odată cu acumularea de experienţă şi cu crearea unor echipamente mai bune. Cu un computer ca acesta aflat la bordul navei noastre, orice efect se află sub pragul perceptibil. Mie, cel puţin, aşa mi se pare.

— Şi mie la fel, trebuie să recunosc. Unde suntem, Golan?

— Doar c-un pas înainte. În regiunea Kalgan. Mai avem mult de mers şi înainte de-a face o nouă mişcare trebuie să verificăm acurateţea Saltului.

— Ceea ce mă deranjează… unde-i Galaxia?

— În jurul nostru, Janov. Acum suntem în interiorul ei. Dacă focalizăm imaginea putem vedea părţile ei mai îndepărtate apărând ca nişte benzi luminoase de-a latul cerului.

— Calea Lactee! strigă Pelorat plin de încântare. Aproape fiecare lume o descrie aşa cum apare pe cerul ei, dar e ceva ce noi nu putem vedea de pe Terminus. Arată-mi-o, prietene!

Ecranul se înclină, creând un efect ameţitor prin mişcarea câmpului de stele, apoi apăru o luminozitate intensă de culoare sidefie care umplu aproape toată suprafaţa. Ecranul urmă câmpul de stele care se rari, apoi se îndesi din nou.

— Mai dens spre centrul Galaxiei, remarcă Trevize. N-are, totuşi, o densitate şi o strălucire deplină, datorită norilor întunecaţi din braţele spiralei. Cam asta-i imaginea pe care o ai de pe majoritatea lumilor populate.

— Şi de pe Pământ.

— Asta nu spune nimic. Caracteristica aceasta nu ne va ajuta să-l identificăm.

— Bineînţeles că nu, dar ştii… N-ai studiat istoria ştiinţei, am dreptate?

— Nu chiar, deşi am reţinut câte ceva, desigur. Dacă ai nelămuriri să nu te aştepţi să-ţi răspund ca un expert.

— Saltul acesta mi-a adus aminte ceva ce m-a uimit dintotdeauna. Se poate face o descriere a Universului în care călătoria hiperspaţială devine imposibilă şi unde viteza luminii, la traversarea vidului, este maxima absolută.

— Desigur.

— În aceste condiţii, geometria Universului face imposibilă parcurgerea acestei distanţe în mai puţin timp decât i-ar trebui unei raze de lumină. Iar dacă am face acest drum cu viteza luminii, atunci experienţa noastră a duratei nu va fi aceeaşi cu aceea a Universului în general. Dacă acest punct, de exemplu, se află la patruzeci de parseci distanţă de Terminus, atunci, în cazul în care am fi ajuns aici cu viteza luminii, n-am fi resimţit nici o diferenţă de timp — dar pe Terminus şi în întreaga Galaxie se vor fi scurs aproximativ o sută treizeci de ani. Acum noi am efectuat o deplasare, însă nu cu viteza luminii, ci de o mie de ori mai repede şi nu s-a petrecut un salt înainte în timp. Cel puţin aşa sper eu.

Trevize interveni:

— Să nu te-aştepţi să-ţi explic matematica Teoriei Hiperspaţiale a lui Olanjen. Tot ce pot să-ţi spun e că dacă am călători cu viteza luminii prin spaţiul normal, timpul ar avansa într-adevăr, în ritmul de 3,26 ani la fiecare parsec parcurs, aşa cum ai afirmat. Aşa-numitul Univers relativist, pe care umanitatea l-a înţeles încă din preistorie — deşi socot că asta-i specialitatea ta — rămâne, iar legile sale nu sunt abolite. În Salturile noastre hiperspaţiale noi facem ceva în afara condiţiilor în care acţionează relativitatea, şi regulile sunt diferite. Din punct de vedere hiperspaţial, Galaxia este doar un punct neînsemnat, în mod ideal, un punct lipsit de dimensiuni — astfel că nu apar efectele probabilităţii. De fapt, în formulările matematice ale cosmologiei, există două simboluri pentru Galaxie: G^r pentru “Galaxia relativistă”, unde viteza lumină reprezintă un maxim, şi G^h pentru “Galaxia hiperspaţială”, unde viteza nu are practic nici un înţeles. Hiperspaţial vorbind, valoarea oricărei viteze este egală cu zero şi nu ne mişcăm; în relaţiile cu spaţiul, viteza este infinită. Mai bine de atât nu-ţi pot explica. A, doar că una din frumoasele capcane din fizica teoretică este de a strecura un simbol sau o valoare care are sens în G^r într-o ecuaţie care tratează G^h , sau invers, şi să pui un student să-şi bată capul cu ea. Există toate şansele ca studentul să cadă în plasă şi să rămână prins în ea, transpirând şi gâfâind pentru că nimic nu pare să-i iasă corect până când nu-l scoate din impas cineva mai experimentat. Şi eu am căzut odată în capcana asta.

Pelorat se gândi cu gravitate câteva momente apoi exclamă nelămurit:

— Dar atunci care e adevărata Galaxie?

— Oricare dintre ele, în funcţie de ceea ce faci. Când te afli pe Terminus, poţi folosi un automobil pentru a parcurge o distanţă pe uscat sau un vapor pentru a călători pe mare. În fiecare caz condiţiile diferă, prin urmare care e adevăratul Terminus, uscatul sau apa?

Pelorat clătină din cap:

— Analogiile-s întotdeauna periculoase, făcu el, dar prefer s-o accept pe asta decât să-mi periclitez sănătatea continuând să mă gândesc la hiperspaţiu. Mai bine înţeleg ce se petrece în momentul de faţă.

— Consideră ceea ce am făcut drept prima noastră escală spre Pământ.

“Către ce altceva” se gândi el.

32

— Ei, bine, am pierdut o zi, constată Trevize.

— Serios? întrebă Pelorat, ridicând privirea din fişele lui. Ce vrei să spui?

— N-am avut încredere în computer, zise el gesticulând. M-am temut că s-a strecurat vreo greşeală, aşa că am verificat poziţia noastră de acum cu poziţia pe care am avut-o în vedere când am efectuat Saltul. N-am putut găsi nici o diferenţă. Nici o eroare detectabilă.

— Asta-i bine, nu?

— Mai mult decât bine. E de necrezut. N-am auzit de-aşa ceva. Am făcut până acum nenumărate Salturi şi le-am dirijat în toate direcţiile, folosind sumedenie de dispozitive. Îmi amintesc că la şcoală a trebuit să calculez un Salt cu ajutorul unui computer de capacitate redusă şi după aceea am transmis un hiperreleu pentru a verifica rezultatele. Bineînţeles că n-am putut trimite o navă adevărată, pentru că, în afară de cheltuieli, există riscul de-a o plasa în cele din urmă în mijlocul vreunei stele. N-am făcut niciodată greşeli, continuă Trevize, dar întotdeauna trebuie să existe o eroare măsurabilă. Şi la experţi mai apar erori. Neapărat, din cauza numeroaselor variabile. Să-ţi explic: geometria spaţiului e prea complicată pentru a o stăpâni perfect şi hiperspaţiul adaugă propria sa complexitate pe care nici măcar nu putem pretinde c-o înţelegem. Tocmai de aceea trebuie să ne deplasăm pas cu pas, în loc să facem un Salt mare de aici până la Sayshell. Eroarea creşte în funcţie de distanţă.

— Dar ai afirmat că acest computer n-a comis nici o eroare, îl calmă Pelorat.

— El a declarat că n-a făcut nici o eroare. I-am dat instrucţiuni să compare poziţia noastră reală cu poziţia precalculată — adică “ceea ce exista” cu “ceea ce s-a cerut”. A comunicat că cele două sunt identice potrivit capacităţii lui de măsurare şi arunci m-am gândit: Dacă minte?

Pelorat puse pe masă printerul pe care îl ţinuse în mână până în acel moment şi întrebă cutremurat:

— Glumeşti? Un computer nu poate minţi. Poate vrei să spui că te-ai gândit că s-a defectat.

— Nu, nu la asta m-am gândit. Of, Spaţiu… Am crezut că minte. Computerul ăsta-i atât de perfecţionat încât nu-l pot concepe decât uman — sau poate supra-uman. Îndeajuns de uman ca să aibă un dram de mândrie şi să mintă. I-am dat instrucţiuni pentru a calcula un curs prin hiperspaţiu până în apropiere de planeta Sayshell, capitala Uniunii Sayshell. A facut-o şi a programat un traseu în douăzeci şi nouă de etape, ceea ce reprezintă o aroganţă de cel mai revoltător prost gust.

— De ce aroganţă?

— Eroarea din primul Salt îl face pe cel de-al doilea cu mult mai nesigur, iar eroarea suplimentară face ca cel de-al treilea Salt să fie problematic, ba chiar periculos. Şi aşa mai departe. Cum calculezi douăzeci şi nouă de etape dintr-o dată? Cel de-al douăzeci şi nouălea s-ar putea termina oriunde în Galaxie, cu totul la întâmplare. Prin urmare, i-am cerut să efectueze doar prima etapă, ca s-o putem verifica înainte de a continua.

— O abordare prudentă, zise Pelorat încurajator. O aprob întru totul!

— Da, dar făcând prima etapă, oare computerul nu s-ar simţi jignit pentru că n-am avut încredere în el? N-ar fi atunci obligat să aibă o tresărire de orgoliu comunicându-mi că nu a apărut nici o eroare? E oare posibil să nu-si recunoască greşeala, să nu-şi admită propria imperfecţiune? Dacă lucrurile stau astfel, prefer să renunţ la computer.

Chipul prelung al lui Pelorat se întristă:

— Şi ce putem face în cazul ăsta, Golan?

— Ceea ce-am făcut deja, să pierdem o zi. Am verificat poziţia câtorva dintre stelele înconjurătoare prin metodele cele mai primitive posibile: observare prin telescop, fotografiere şi măsurători manuale. Am comparat fiecare poziţie reală cu poziţia anticipată în cazul că n-ar fi apărut erori. Munca asta mi-a răpit o zi şi m-a extenuat.

— Da, şi ce s-a întâmplat?

— Am găsit două erori flagrante şi le-am verificat ca să constat în cele din urmă că ele proveneau din calculele mele. Eu însumi greşisem. Am cercetat calculele, apoi le-am rulat prin computer, luând-o de la zero — doar ca să văd dacă vor ajunge la acelaşi rezultat. Numai că le-a prelucrat adăugând alte câteva zecimale, arătând că cifrele mele erau corecte, iar ele au dovedit că acest computer nu făcuse nici o greşeală. S-ar putea să fie o bestie arogantă şi încăpăţânată, dar e îndreptăţit să se comporte astfel.

Pelorat răsuflă uşurat:

— Asta-i o veste bună.

— Într-adevăr! O să-l las să efectueze celelalte douăzeci şi opt de etape.

— Toate deodată? Dar…

— Nu toate odată. Nu te-ngrijora. N-am devenit chiar atât de imprudent. Le va face pe rând, iar după fiecare pas va verifica poziţia şi dacă aceasta va corespunde în limite tolerabile, va avea permisiunea să treacă mai departe. Când va descoperi că eroarea e prea mare, şi crede-mă că n-am stabilit cu dărnicie limitele, va trebui să se oprească pentru a calcula etapele rămase.

— Când vei face asta?

— Când? Chiar acum. Ascultă, tu lucrezi la indexarea Bibliotecii personale…

— Da, dacă tot mi s-a oferit prilejul. Golan, de mult voiam s-o fac, dar mereu m-a împiedicat câte ceva.

— N-am nici o obiecţie. Continuă şi nu-ţi face griji. Concentrează-te asupra indexării. Mă ocup eu de rest.

Pelorat clătină din cap în semn de protest:

— Nu fi ridicol. Nu-mi găsesc liniştea până nu se clarifică situaţia. Sunt speriat de moarte.

— Atunci mai bine nu-ţi spuneam, dar trebuia să mă confensez cuiva şi cum eşti singurul… Să-ţi explic fără ocolişuri. Există oricând riscul să ajungem într-un loc perfect din spaţiu dar care, întâmplător, să fie ocupat de un meteorit în mişcare sau de o minigaură neagră, iar nava ar fi avariată şi noi am muri. Se pot întâmpla astfel de lucruri, cel puţin în teorie, dar probabilitatea este, totuşi, foarte mică. Janov, la urma urmei, chiar acasă la tine fiind, în birou sau vizionând un film sau în pat, s-ar putea ca un meteorit să treacă prin atmosfera Terminusului şi să te lovească exact în cap şi atunci ar fi un om mort. Dar, din nou, probabilitatea e redusă. De fapt, şansa ca drumul tău să se intersecteze cu un obiect ucigător, prea mic pentru a fi luat în calcul de computer în cursul unui Salt hiperspaţial, e cu mult, mult mai redusă decât aceea de a te trezi lovit de-un metorit în propria casă. De-a lungul întregii istorii a călătoriiilor spaţiale nu s-a întâmplat ca vreo navă să fie distinsă astfel. Orice alt fel de pericol — precum intrarea în miezul unei stele — este şi mai redus.

— Atunci de ce-mi povesteşti toate astea, Golan?

Trevize rămase tăcut, lăsă capul în jos, cufundat în gânduri şi, într-un târziu, explică:

— Ştiu eu…? Ba da, ştiu. Presupun că, oricât de mică ar fi probabilitatea producerii unei catastrofe, ea tot trebuie să se întâmple dacă un număr suficient de mare de oameni riscă. Oricât de încredinţat aş fi că nimic nu poate scăpa de sub control, o voce dinlăuntrul meu nu-mi dă pace “Poate se va-ntâmpla de data asta”. Şi mă face să mă simt vinovat. Cred că asta e. Janov, dacă se va petrece ceva râu, te rog să mă ierţi!

— Golan, prietene drag, dar dacă s-ar întâmpla ceva rău, vom muri amândoi pe dată. Nici eu nu voi avea timp să te iert, nici tu ca să-ţi primeşti iertarea.

— Înţeleg, aşa că iartă-mă de pe-acum.

Pelorat zâmbi:

— Nu-mi dau seama de ce, dar parcă-mi dau curaj vorbele tale, pentru că au o doză de umor. Bineînţeles că te iert, Golan. Am citit o sumedenie de mituri despre unele forme ale vieţii de apoi şi dacă un asemenea loc ar exista, probabilitatea fiind mai redusă decât probabilitatea de a ieşi din salt într-o minigaură neagră, presupun că ne vom întâlni acolo, voi depune mărturie că ţi-ai dat toată silinţa şi că nu trebuie să fii tras la răspundere pentru moartea mea.

— Mulţumesc! Acum mă simt uşurat. Sunt gata să risc, dar nu mă încântă ideea ca tu să te simţi în primejdie din pricina mea.

Pelorat îl prinse de mână:

— Ştii, Golan, te cunosc de mai puţin de-o săptămână şi nu m-aş aventurai să emit o părere pripită, dar cred că nu greşesc spunând că eşti un companion pe cinste. Acum, însă, să ne vedem fiecare de treburile lui şi să terminăm cu lamentările.

— Ai dreptate! Trebuie doar să ating contactul acela. Computerul ştie ce-are de făcut şi-aşteaptă să-i spun: “Start!” N-ai vrea…

— Nici să nu te gândeşti! Îţi aparţine cu totul! E computerul tău.

— Foarte bine. Răspunderea-mi aparţine. Încă mai încerc să scap de ea, după cum vezi. Rămâi cu ochii la ecran!

Zâmbind cu toată sinceritatea, şi sigur pe el, Trevize stabili contactul.

Urmă un moment de pauză, apoi imaginea se modifică, apoi din nou şi din nou. Stelele deveniră din ce în ce mai dese şi mai strălucitoare.

Pelorat număra în gând. La “15” înregistra o oprire, ca şi cum o componentă a vreunui mecanism se blocase.

Parcă temându-se că orice zgomot ar putea deteriora în mod fatal mecanismul, Pelorat întrebă în şoaptă:

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

Trevize ridică din umeri:

— Îmi imaginez că reface calculele. Probabil că vreun obiect neinclus în calculul preliminar, o stea pitică necartografiată sau o planetă hoinară sau cine ştie ce obiect aflat în spaţiu adaugă o deviaţie perceptibilă la forma generală a câmpului gravitaţional total.

— Periculos?

— Dacă suntem încă în viaţă, înseamnă că nu. O planetă situată la o sută de milioane de kilometri depărtare ar putea introduce o perturbare gravitaţională îndeajuns de mare pentru a face necesară recalcularea. Iar la zece miliarde de kilometri, o stea pitică ar putea…

Trevize tăcu, deoarece imaginea începu din nou să se modifice şi când Pelorat ajunse în sfârşit la “28”, nu se mai percepu nici o mişcare.

Trevize consultă computerul şi anunţă:

— Am ajuns.

Am socotit primul Salt cu “1” şi seria asta am început-o cu “2” şi-am numărat până la 28. Ai spus că vor fi douăzeci şi nouă.

— Recalcularea de la Saltul 15 ne-a scutit probabil, de un Salt. Pot verifica în computer, dacă doreşti, dar sigur nu-i nevoie. Ne aflăm în vecinătatea Planetei Sayshell. Aşa zice computerul, şi nu pun la îndoială asta. Dacă aş orienta ecranul, am vedea un soare frumos şi strălucitor, dar n-are rost să suprasolicităm capacitatea de receptare. Planeta Sayshell este a patra din poziţia noastră şi se află la aproximativ 3,2 milioane de kilometri, ceea ce reprezintă distanţa optimă de la sfârşitul unui Salt. Putem ajunge acolo în trei zile sau, dacă ne grăbim, în două zile.

Trevize inspiră adânc şi încercă să pună capăt stării de tensiune pe care-o trăiseră.

— Înţelegi ce-nseamnă asta, Janov? Orice navă pe care am mai călătorit până acum ar fi făcut aceste Salturi cu pauze de cel puţin o zi între ele pentru a efectua calcule istovitoare şi pentru reverificare, chiar cu ajutorul computerului. Călătoria ar fi durat aproape o lună, sau poate două — trei săptămâni dacă ar fi acţionat în pripă. Noi am făcut-o în jumătate de oră. Când toate navele vor fi echipate cu asemenea computere…

— Mă întreb de ce ne-a dat Primarul o navă atât de perfecţionată. Trebuie să fie incredibil de scumpă, îl întrerupse Pelorat.

— O navă experimentală, îi răspunse sec Trevize. Probabil că prea-buna doamnă a dorit ca noi s-o testăm şi să descoperim ce deficienţe ar putea s-apară.

— Vorbeşti serios?

— Nu te enerva. La urma urmei n-avem motive de îngrijorare. N-am găsit nici un minus, deşi o văd în stare. Dacă ni s-ar întâmpla ceva nu cred că ar suferi prea mult. În plus, nici n-a avut încredere să ne dea arme ofensive şi asta a redus considerabil costurile.

Îngândurat, Pelorat spuse:

— Mă gândesc tot timpul la computer. Pare a fi reglat atât de bine pentru tine — şi nu cred că s-ar comporta la fel cu altcineva. Cu mine doar funcţionează.

— Cu atât mai bine pentru noi.

— Da, dar asta-i pură întâmplare?

— Dar ce altceva, Janov?

— E sigur că Primarul te cunoaşte foarte bine.

— Bătrâna fregată? Cred că da.

— Oare n-ar fi putut să proiecteze un computer special pentru tine?

— De ce?

— Mă-ntreb dacă nu cumva mergem încotro vrea computerul.

Trevize îl privi fix:

— Vrei să spui că atunci când sunt în contact cu computerul, el ia hotărârile şi nu eu?

— Mă-ntreb doar.

— E ridicol. O nebunie. Calmează-te, Janov.