Marginea Fundaţiei

58

SURA NOVI păşi în camera de comandă a navei mici şi destul de demodată pe care Stor Gendibal o conducea străbătând parsec după parsec, efectuând din când în când câte un Salt.

Novi ieşise de curând din camera de baie, unde uleiurile aromate, aerul fierbinte şi apa, deşi drămuită cu zgârcenie, îi împrospătaseră trupul. Era înfăşurată într-un halat pe care şi-l ţinea strâns cu o pudicitate exagerată. Părul îi era uscat, însă nepieptănat. Cu o voce scăzută zise:

— Stăpâne?

Gendibal ridică ochii de pe harta afişată de computer:

— Da, Novi?

— Eu a fi încărcată de tristeţe… (Se opri şi apoi spuse rar:) Iartă-mă că te deranjez, Stăpâne (apoi alunecă din nou în dialectul hamish), dar eu a fi pierdut hainele.

— Îmbrăcămintea? (Gendibal o privi o clipă neînţelegând despre ce era vorba, apoi avu mustrări de conştiinţă şi se ridică în picioare).

— Novi, mi-a ieşit din minte. Trebuiau spălate şi le-am pus în maşina de curăţat. Sunt acolo, curate, uscate, împăturite şi te aşteaptă. Trebuia să le scot şi să le las la vedere. Am uitat cu totul de ele.

— N-am vrut să… să te supăr.

— N-ai supărat pe nimeni, îi răspunse Gendibal uşor amuzat. Uite, când terminăm, mă voi îngriji să ai multe haine — toate noi şi în pas cu moda. Am plecat în mare grabă şi nu m-am gândit să mai iau şi alte veşminte, dar nu-i nimic, Novi. Suntem numai noi doi şi vom mai rămâne o vreme împreună în spaţiul ăsta strâmt. Nu-i nevoie să fii… să fii atât de preocupată de treaba asta… Făcu un gest imprecis cu mâna dar observă brusc privirea ei îngrozită şi se gândi: La urma urmei e o fată de la ţară cu obiceiuri adânc înrădăcinate; probabil că-i obişnuită să audă tot felul de vorbe — dar să fie îmbrăcată.

Apoi se ruşină de cele gândite şi se bucură că ea nu era încă “învăţat” ca să-i poată descifra gândurile.

— Să ţi le-aduc?

— O, nu, Stăpâne. Asta n-a fi treaba pentru tine. Ştiu unde să le găsesc.

Mai târziu o văzu îmbrăcată şi cu părul pieptănat. Avea un aer de sfiiciune şi modestie.

— Mi-e ruşine, Stăpâne, că m-am purtat necuviincios. Trebuia să le caut singură.

— Lasă asta, încercă Gendibal să facă uitată întâmplarea. Faci progrese la limba galactică, Novi. Prinzi foarte repede limbajul învăţaţilor.

Novi nu-şi putu reţine un zâmbet. N-avea dinţii perfect regulaţi însă acest mic defect nu răpea din drăgălăşenia şi iluminarea chipului atunci când se auzea lăudată, socoti Gendibal. Îşi zise că asta se datora faptului că îi plăcea să fie încurajată şi apreciată.

— Hamishii se vor distra pe socoteala mea când o să mă-ntorc acasă, spuse ea. Or să spună că eu a fi… suntcioplitoare de cuvinte. Aşa le zic ei celor care vorbesc ciudat. Nu le prea place.

— Novi, mă-ndoiesc că te vei întoarce printre hamishi. Sunt sigur că îţi vei găsi locul în complex — între învăţaţi, vreau să spun, după ce isprăvim.

— Aş vrea să se-ntâmple asta, Stăpâne…

— Cred că nu te superi dacă te rog să mi te adresezi cu “Orator Gendibal”: sau simplu… A, nu îndrăzneşti, făcu el, ca răspuns la atitudinea ei de protest. Bine, cum vei.

— Nu se cade, Stăpâne. Dar aş vrea să te-ntreb când voiţi termina.

Gendibal clătină nesigur din cap:

— Cine ştie? Acum, de exemplu, trebuie să ajung undeva cât de repede se poate. Nava asta, care e foarte, bună pentru clasa ei, n-are viteză prea mare şi acest “cât de repede se poate” nu-i atât cât aş vrea eu. Vezi tu (şi făcu un gest către computer şi către hărţile risipite pe masă), trebuie să calculez rute pentru a traversa spaţii uriaşe, dar computerul are puteri limitate şi nici eu nu mă pricep perfect să fac calcule.

— Trebuie s-ajungi acolo repede pentru că suntem în pericol?

— Ce te face să crezi că suntem în pericol?

— Pentru că te privesc uneori când cred că nu mă bagi în seamă şi chipul tău pare… nu ştiu cum să spun. Nu temător, sau înspăimântat, dar nici aşteptându-te la lucruri bune.

— Preocupat, o ajută Gendibal.

— Pari… îngrijorat. Asta e cuvântul?

— Depinde. Ce înţelegi prin îngrijorare, Novi?

— Arăţi de parcă ţi-ai spune mereu: “Care este următorul pas în problema asta complicată?”

Gendibal rămase înmărmurit:

— Asta înseamnă “îngrijorat”, dar poţi să citeşti asta pe faţa mea, Novi. La Palatul învăţaţilor am mare grijă să nu le ofer celorlalţi prilejul de a-mi citi pe chip sentimentele, dar cred că acum, de când sunt singur — cu tine vreau să spun — pot să mă relaxez şi să mă port normal. Îmi pare rău dacă asta te-a făcut să suferi în vreun fel. O să încerc să mă controlez mai bine dacă eşti atât de simţitoare. Din când în când trebuie să-mi reamintesc că şi nementaliştii pot să ghicească sentimentele.

Novi părea nelămurită:

— Stăpâne, nu înţeleg…

— Vorbeam mai mult pentru mine. Nu te-ngrijora. Vezi, iar cuvântul ăsta.

— Dar suntem în pericol?

— Nu tocmai, Novi. Nu ştiu ce-o să aflu când voi ajunge pe Sayshell — într-acolo mergem noi acum. S-ar putea să mă confrunt cu o situaţie extrem de dificilă.

— Şi asta nu înseamnă primejdie?

— Nu, căci voi putea găsi o soluţie.

— Şi cum ştii asta de pe-acum?

— Nu uita că-s învăţat. Cel mai bun dintre ei. Nu există vreo situaţie căreia să nu-i găsesc rezolvarea.

— Stăpâne, şi trăsăturile ei trădară o adâncă tulburare, nu vreau să te simţi jignit, adică să te supăr şi să te enervez. Te-am văzut dând piept cu bruta aceea de Rufirant şi erai şi-atunci în primejdie, iar el nu era decât un biet fermier hamish. Acum n-am habar ce te-aşteaptă şi… şi nici tu nu ştii.

Gendibal se simţi îndurerat:

— Ţi-e teamă, Novi?

— Nu pentru mine, Stăpâne. Mi-e teamă… am temeri… pentru tine.

— Poţi să spui fără grijă “mi-e teamă”, murmură Gendibal. Şi asta-i în galactică.

Rămase adâncit în gânduri câteva clipe. Apoi ridică privirea, luă mâinile aspre ale Surei Novi între ale sale şi spuse:

— Novi, nu vreau să-ţi fie teamă de nimic. Să-ţi explic. Ştiu că ţi-ai dat seama că eram sau că vom fi în primejdie după trăsăturile chipului meu — ca şi când mi-ai putea citi gândurile.

— Da.

— Eu pot citi gândurile mai bine decât tine. Asta-i deprinderea învăţaţilor şi eu sunt un învăţat foarte bun.

Novi făcu ochii mari de uimire şi-şi trase mâinile. Părea să fi rămas fără glas, dar reuşi să-l întrebe:

— Poţi să-mi citeşti gândurile?

Gendibal ridică degrabă un deget în sus:

— Nu, Novi. Nu-ţi citesc gândurile decât atunci când trebuie. Nu citesc gândurile tale.

(Ştia că în esenţă minţea. Îi era imposibil să se afle cu Sura Novi şi să nu înţeleagă sensul general al unora dintre gândurile ei. Nici nu prea era nevoie să aparţii celei de-a Doua Fundaţii pentru asta. Gendibal simţi că e cât pe ce să roşească. Chiar dacă o asemenea atitudine venea din partea unei femei hamish nu putea să nu se simtă măgulit. Trebuia să-i insufle încredere…)

— Pot chiar influenţa modul de gândire al oamenilor. Am puterea de a-i face să le pacă rău. Şi mai pot…

Dar Novi clătină din cap:

— Cum poţi face toate astea, Stăpâne? Arunci, cu Rufirant…

— Lasă-l pe Rufirant, spuse Gendibal iritat. Îl puteam opri într-o clipă. Sau puteam să-l fac să cadă la pământ. Puteam să-i influenţez pe toţi… (Se opri brusc, cuprins de remuşcare pentru că începuse să se laude, şi să încerce s-o impresioneze pe această femeie simplă. Iar ea continua să clatine din cap:)

— Stăpâne, încerci să-mi alungi teama, dar eu mă tem doar pentru tine. Ştiu că eşti mare învăţat şi poţi face nava asta să zboare prin spaţiu când alţii în locul tău s-ar pierde cu totul. Şi mai foloseşti maşini pe care nici eu, nici alt hamish nu le-ar putea înţelege. Dar nu-i nevoie să-mi vorbeşti despre puterile minţii, care sigur nu pot fi atât de mari, pentru că, din tot ce-ai spus că-i puteai face lui Rufnant, n-ai făcut nimic, deşi erai în primejdie.

Gendibal strânse din buze ca să nu izbucnească. “Lasă lucrurile aşa cum sunt”, gândi el. “Dacă femeia consideră că nu se teme pentru sine, aşa să fie”. Nu voia, totuşi, ca ea să-l creadă un nevolnic şi un lăudăros. Nu şi nu.

— Nu i-am făcut nimic din toate astea lui Rufirant pentru că n-am vrut. Noi, învăţaţii nu trebuie să le facem vreun rău fermierilor hamish. Suntem oaspeţi pe lumea lor. Înţelegi?

— Sunteţi stăpânii noştri. Aşa zicem noi întotdeauna.

Gendibal rămase mirat:

— Cum explici atunci că acest Rufirant m-a atacat?

— Nu ştiu, răspunse ea simplu. Cred că nici el nu ştie. Trebuie să fi fost cu mintea pe coclauri… adică nebun.

Gendibal pufni nemulţumit:

— În orice caz, noi nu facem rău hamishilor. Dacă aş fi fost obligat să-l opresc, făcându-i vreun rău, probabil că ceilalţi învăţaţi m-ar fi desconsiderat total şi mi-aş fi pierdut poziţia. Dar ca să scap fără a fi eu însumi vătămat grav aveam dreptul să-l influenţez foarte puţin — doar o idee.

Novi se întrista dintr-o dată:

— Atunci nu era nevoie să dau buzna ca o neroadă.

— Ai făcut exact ce trebuia, o consolă Gendibal. Am spus, doar că n-ar fi fost bine dacă-l vătămam în vreun fel. M-ai scutit de a face ceva rău. Tu l-ai oprit şi acesta a fost norocul meu. Îţi rămân îndatorat.

Ea zâmbi din nou fericită:

— Acum înţeleg de ce-ai fost atât de bun cu mine.

— Recunoscător, o corectă Gendibal puţin încurcat, dar trebuie să înţelegi că nu suntem în primejdie. Pot face faţă unei armate de oameni obişnuiţi. Orice învăţat poate asta — mai ales cei importanţi — şi ţi-am spus că-s cel mai bun dintre ei. Nimeni din Galaxie nu-mi poate rezista.

— Stăpâne, dacă aşa spui tu, sunt sigură.

— Aşa spun. Acum te mai temi de mine?

— Nu, Stăpâne, numai că… doar învăţaţii noştri pot citi gândurile şi…? Nu mai sunt şi alţi învăţaţi, diii alte părţi, care ţi se pot opune?

Pentru o clipă Gendibal rămase ca lovit de trăsnet. Femeia avea un uimitor dar de a pătrunde până în esenţa lucrurilor.

Trebui să mintă:

— Nu mai există alţii.

— Dar sunt atât de multe stele pe cer. Am încercat odată să le număr şi n-am fost în stare. Dacă există tot atâtea lumi cu oameni câte stele, n-ar putea unii dintre ei să fie învăţaţi? În afară de învăţaţii de pe lumea noastră, vreau să zic.

— Nu.

— Dar dacă sunt?

— N-ar fi la fel de puternici.

— Dar dacă sar la tine pe neaşteptate?

— Nu pot face asta. Dacă vreun învăţat necunoscut s-ar apropia de mine, aş şti pe dată. Aş şti cu mult înainte de-a putea să-mi facă vreun rău!

— Ai putea fugi ca să te salvezi?

— N-ar trebui. Dar (anticipând obiecţiile ei), dacă aş fi silit aş face-o cu o navă nouă, mai bună decât oricare alta din Galaxie. Nu m-ar prinde.

— N-ar putea să-ţi schimbe gândul şi să te facă să rămâi pe loc?

— Nu.

— Dar s-ar putea ca ei să fie mai mulţi. Tu nu eşti decât unul.

— Imediat ce i-aş simţi, şi cu mult înainte ca ei să-şi imagineze că m-ar putea prinde, eu aş şti ce vor şi aş pleca. Atunci întreaga noastră lume ar porni împotriva lor şi n-ar putea rezista. Iar ei ar şti asta, aşa că n-ar îndrăzni să mă atace. De fapt, ei nici nu vor ca eu să ştiu de existenţa lor — dar eu vreau.

— Pentru că eşti cu mult mai bun decât ei? întrebă Novi nesigură, dar cu chipul strălucind de mândrie.

Gendibal nu putu rezista. Inteligenţa ei înnăscută, capacitatea de a înţelege repede orice, îl umpleau de bucurie că o avea alături de ei. Orator Delora Delarmi, acel monstru cu vorba mieroasă, îi făcuse o mare favoare când îl obligase s-o ia pe aceasta femeie în călătorie.

— Nu, Novi, spuse el, nu pentru că-s mai bun decât ei, deşi asta-i realitatea, ci pentru că te am pe tine cu mine.

— Pe mine?

— Exact, Novi. Ai bănuit asta?

— Nu, Stăpâne, răspunse ea mirată. Şi eu ce-aş putea face?

— Mă refer la mintea ta. (Ridică mâna ca s-o liniştească.) Nu-ţi citesc gândurile. Văd doar conturul minţii tale şi trebuie să mărturisesc că el este neobişnuit de simplu, fără asperităţi.

Ea duse mâna la frunte:

— Stăpâne, fiindcă sunt needucată? Fiindcă sunt atât de proastă?

— Nu, draga mea. (Nici nu-şi dădu seama de modul în care i se adresase.) Pentru că eşti cinstită şi neprihănită; pentru că eşti deschisă şi spui tot ce-ai pe suflet; pentru că ai o inimă caldă şi… şi altele. Dacă alţi învăţaţi ar vrea să ne influenţeze gândurile — mie şi ţie — intervenţia lor ar fi instantaneu detectabilă în mintea ta.Voi simţi cu mult mai uşor orice schimbare în mintea ta decât în a mea — şi atunci voi avea timp să adopt o strategie pentru a contracara acest amestec şi a-l îndepărta.

După aceasta rămaseră multă vreme tăcuţi. Gendibal observă că ochii lui Novi străluceau nu doar de fericire, ci şi de încântare şi mândrie. Novi întrebă încet:

— Din pricina asta m-ai luat cu tine?

Gendibal încuviinţă cu o mişcare domoală din cap:

— Da. Acesta a fost un motiv important.

Vocea ei scăzu până ajunse o şoaptă:

— Şi cum ţi-aş putea sluji mai cu folos, Stăpâne?

— Păstrându-ţi calmul. Nu te teme. Să rămâi aşa cum eşti.

— O să rămân. Şi mă voi aşeza între tine şi primejdie, aşa cum am facut atunci cu Rufirant.

Ieşi din cameră şi Gendibal privi lung după ea.

Uimitoare fiinţă. Cum de putea o femeie atât de simplă să posede o asemenea complexitate? Simplitatea structurii minţii ei ascundea o inteligenţă extraordinară, o înţelegere şi un curaj nebănuit. Ce altceva şi-ar mai fi dorit?

Reuşi să surprindă, nici el nu înţelese cum, o imagine a Surei Novi, care nu era Orator, nici măcar membră a celei de-a Doua Fundaţii şi nici educată — mohorâtă alături de el, jucând un rol auxiliar deosebit de important în drama care avea să se petreacă.

Încă nu reuşea să perceapă limpede toate detaliile. Nu putea să vadă cu precizie ce-i aştepta.

59

— Un singur salt, murmură Trevize, şi-am ajuns.

— Gaia? întrebă Pelorat privind la ecran peste umărul lui Trevize.

— Soarele Gaiei. Numeşte-l Gaia-S, dacă vrei, ca să nu le confunzi. Aşa procedează galactografii.

— Şi-atunci unde-i Gaia? Sau o numim Gaia-P, de la planetă?

— Pentru planetă va fi suficient Gaia. Încă n-o putem vedea. Planetele se văd mai greu decât stelele şi suntem oricum la o sută de microparseci depărtare de Gaia-S. Observă, te rog, că-i o stea simplă, deşi foarte strălucitoare. Nici n-am ajuns la o distanţă de la care s-o vedem ca pe un disc. Janov, să n-o priveşti direct. E suficient de strălucitoare ca să-ţi ardă retina. Imediat ce-mi voi termina observaţiile voi pune un filtru. Abia după aceea poţi s-o priveşti pe săturate.

— Golan, cât reprezintă o sută de microparseci în unităţi de măsură pe care să le poată înţelege şi un istoric?

— Trei miliarde de kilometri; de aproximativ douăzeci de ori distanţa de la Terminus până la propriul lui Soare. Lămurirea asta te ajută?

— Grozav. Dar n-ar trebui să ne apropiem mai mult?

— Nu! spuse Trevize şi-l privi surprins pe Pelorat. Nu imediat. După ce-am auzit atâtea despre Gaia, de ce să ne grăbim? Una e să ai curaj, dar alta e să dai buzna orbeşte. Mai întâi să cercetăm atent.

— Ce, Golan? Ai spus că încă nu putem vedea Gaia.

— În nici un caz cu ochiul liber. Avem însă telescop şi un computer excelent pentru a face rapid o analiză. Pentru început, am putea să studiem Gaia-S, şi să efectuăm şi alte câteva observaţii. Calm, Janov. (Întinse mâna şi-l bătu prieteneşte pe umăr, după care continuă:) Gaia-S e o stea unică sau, dacă are pereche, ea e situată mult mai departe decât suntem noi de ea în acest moment şi, în cel mai bun caz, ar putea fi o pitică roşie, ceea ce înseamnă că nu prezintă importanţă pentru noi. Gaia-S este o stea de clasa G4, deci ar putea să aibă o planetă locuibilă, şi asta-i bine. Dacă ar fi din clasa A sau M, ar trebui să facem cale-ntoarsă imediat.

— M-oi pricepe eu doar la mitologie, dar când ne aflam pe Sayshell nu puteam determina clasa spectrală a Gaiei-S?

— Puteam şi am şi făcut-o, Janov, dar nu strică niciodată să verifici la faţa locului. Gaia-S are un sistem planetar, dar asta nu mă surprinde. Se văd două gigante gazoase şi una dintre ele este mare şi frumoasă — dacă aprecierea făcută de computer de la distanţa asta se dovedeşte exactă. Ar putea să existe încă una mai greu de detectat de partea cealaltă a stelei, pentru că, din întâmplare, suntem destul de aproape de planul planetar. Nu detectez nimic în regiunile interioare, şi nici asta nu mă surprinde.

— Asta-i rău?

— Nu chiar. Era de aşteptat. Planetele locuibile se compun din roci şi metale, sunt mai mici decât gigantele gazoase şi mult mai apropiate de stea ca sa fie suficient de calde — şi din aceste motive nu s-ar vedea cu uşurinţă tocmai de la o asemenea distanţă. Rezultă că mai avem de aşteptat până să ajungem la circa patru microparseci de Gaia-S pentru a cerceta zona.

— Eu sunt gata.

— Eu nu. Lăsăm Saltul pe mâine.

— De ce mâine?

— De ce nu? Să le lăsăm o zi ca să încerce să ne captureze sau eventual să ne îndepărtăm dacă-i simţim venind şi nu ne place ce întorsătură iau lucrurile.

60

Îşi continuară călătoria încet şi cu precauţie. Trevize îşi dedică mai toată ziua efectuând cu ajutorul computerului o serie de calcule privind diferite rute şi încercând să o aleagă pe cea mai bună. Neavând date verificate la dispoziţie, nu se putea bizui decât pe intuiţie care, din nefericire, nu-l ajuta câtuşi de puţin. Îi lipsea acel sentiment de “siguranţă” care-l îndruma uneori.

Stabili în cele din urmă direcţii pentru un Salt care l-ar fi adus departe de planul planetar.

— Asta ne va oferi o imagine mai bună a zonei în întregul ei, spuse Trevize, pentru că numai aşa vom putea vedea planetele pe orbitele lor la distanţă maximă de soare. Iar ei, oricine ar fi, poate nu supraveghează atât de atent regiunile din afara planului. Aşa sper eu.

Erau acum la aceeaşi distanţă de Gaia-S ca şi cea mai apropiată şi cea mai mare dintre uriaşele gazoase. Îi despărţeau aproape jumătate de miliard de kilometri de planetă. Trevize mări imaginea de pe ecran pentru ca Pelorat s-o poată vedea. Oferea o privelişte impresionantă, chiar dacă ignora cele trei inele înguste şi rarefiate alcătuite din praf cosmic, roci şi resturi de meteoriţi.

— Posedă numărul obişnuit de sateliţi, dar aşezată la distanţa asta faţă de Gaia-S ştiu că nici una dintre ele nu poate fi locuită. Nici una n-a fost colonizată de fiinţe umane care oricum n-ar putea supravieţui decât sub un dom de sticlă sau în alte condiţii, strict artificiale.

— De unde ştii asta?

— În banda radio nu detectez zgomote pe care să le pot califica drept semnale de natură inteligentă. Desigur, adăugă el, explicându-şi afirmaţia, se poate concepe că un avanpost uman ar lua toate măsurile necesare pentru a-şi ecrana semnalele radio, iar uriaşa gazoasă emite paraziţi radio capabili să acopere undele pe care le caut eu. Şi totuşi, receptorul nostru radio este deosebit de sensibil, iar computerul posedă calităţi extraordinare, îndrăznesc să spun că probabilitatea ca sateliţii aceia să fie populaţi este foarte redusă.

— Asta-nseamnă că nu există Gaia?

— Nicidecum. Dar înseamnă că dacă ea există, nu s-a deranjat să colonizeze acei sateliţi. Probabil că nu are capacitatea sau interesul s-o facă.

— Bine, bine, dar există Gaia?

— Ai răbdare, Janov.

Trevize cercetă cerul cu o răbdare ieşită din comun. La un moment dat, se opri şi constată:

— Serios, faptul că n-au ieşit în spaţiu ca să ne lovească mă cam descurajează într-un fel. A, dac-ar avea puterea despre care se tot vorbeşte, până acum ar fi dat vreun semn.

— Poate că totul este rodul imaginaţiei unora, îşi dădu Pelorat cu părerea.

— Să-i spunem mit, Janov, făcu Trevize şi zâmbi cam fără chef, şi-atunci intrăm în domeniul tău. Există, totuşi, o planetă care se mişcă prin ecosferă, ceea ce înseamnă c-ar putea fi locuibilă. Vreau s-o mai studiez cel puţin o zi.

— De ce asta?

— În primul rând ca să mă asigur că e locuibilă.

— Golan, tocmai ai afirmat că se află în ecosferă.

— Da, în momentul ăsta, dar orbita ei ar putea fi foarte excentrică şi asta ar duce-o la mai puţin de un microparsec de stea sau la o depărtare de cincisprezece microparseci. Ambele situaţii sunt posibile. Va trebui să determinăm şi să comparăm distanţa de la planetă la Gaia-S cu viteza ei orbitală şi asta ne va ajuta să observării direcţia ei de mişcare.

61

Încă o zi.

— Are o orbită aproape circulară, spuse Trevize într-un târziu, ceea ce înseamnă că nu ne înşelăm deloc dacă afirmăm că e locuibilă. Cu toate astea, nici măcar acum nu se apropie nimeni de noi. Va trebui s-o facem noi.

— De ce ne trebuie atât de mult pentru a calcula un Salt? Mai bine fă mai multe Salturi mici.

— I-auzi la el. Salturile mici sunt mai greu de controlat decât cele mari. Ce-i mai uşor să apuci între degete: o piatră sau un fir de nisip? În plus, Gaia-S se află în apropiere şi spaţiul prezintă o curbură accentuată. Calculele devin complicate chiar şi pentru computer. Până şi un specialist în mitologie ar trebui să înţeleagă asta.

Pelorat mormăi nemulţumit.

— Acum poţi vedea planeta cu ochiul liber, îl anunţă Trevize. Uite, acolo. O vezi? Perioada de rotaţie e de aproximativ douăzeci şi două de ore Galactice şi înclinarea ei de circa douăsprezece grade. Practic, e un exemplu tipic de planetă locuibilă care prezintă urme de viaţă.

— Asta de unde-ai mai scos-o?

— În atmosferă există cantităţi mari de oxigen liber care nu apare decât în prezenţa unei vegetaţii abundente.

— Asta înseamnă şi viaţă inteligentă?

— Depinde de analiza radiaţiei de unde radio. Desigur, poate exista viaţă inteligentă care a renunţat la tehnologie, dar presupun că e foarte imposibil ea aşa ceva să se întâmple.

— Au mai fost cazuri, spuse Pelorat.

— Te cred pe cuvânt. Doar e domeniul tău. Cu toate astea nu mi se pare plauzibil să existe doar o viaţă pastorală pe o planetă care l-a ţinut la respect pe Catâr.

— Are vreun satelit?

— Da, are, răspunse Trevize calm.

— Cât de mare? întrebă Pelorat cu o voce gâtuită de emoţie.

— Nu pot spune sigur. Probabil cu diametrul de vreo sută de kilometri.

— Ce păcat, făcu Pelorat cu o privire plină de regret. Aş vrea să am la îndemână şi alte cuvinte care să exprime ceea ce simt, dar asta e, dragă prietene.

— Vrei să spui că dacă avea un satelit uriaş putea fi chiar Pământul?

— Da, dar sigur nu e.

— Păi dacă-l credem pe Compor, Pământul nu se află în această regiune galactică, ci departe, spre Sirius. Regret nespus. Janov.

— Ce să-i faci…

— Ei bine, vom mai aştepta şi vom risca încă un mic Salt. Dacă n-o să descoperim urme de viaţă inteligentă, atunci putem să coborâm în siguranţă, deşi în cazul ăsta n-ar mai avea rost s-o facem, nu?

62

După următorul Salt, Trevize exclamă uimit.

— Am reuşii, Janov. Uite Gaia. Bine că posedă o civilizaţie tehnologică.

— Ţi-ai dat seama după undele radio?

— Nu numai după asta. Există şi o staţie spaţială care orbitează în jurul planetei. O vezi?

Pe ecran se vedea un obiect. Pentru Pelorat care n-avea ochiul format, ea nu părea cu totul ieşită din comun, dar Trevize explică:

— Artificială, metalică şi sursă radio. Şi-acum ce facem?

— Pentru moment, nimic. La un asemenea nivel tehnologic e imposibil să nu ne detecteze. Mai aşteptăm puţin şi dacă nu dau nici un semn de viaţă o să transmit un mesaj radio. Dacă nici aşa nu reacţionează, ne vom apropia cu precauţie?

— Şi dacă reacţionează?

— Depinde cum. Dacă n-o să-mi placă, atunci va trebui să profit de faptul că ei n-au ajuns la o tehnologie care să le permită să facă un Salt ca nava noastră.

— Vrei să spui că vom pleca?

— Cu viteza unui proiectil spaţial.

— Dar asta înseamnă că ne-ntoarcem la fel de neştiutori cum am venit.

— Nu-i deloc aşa. Vom şti cel puţin că Gaia există, că posedă o tehnologie bine pusă la punct şi că a întreprins ceva care să bage groaza-n noi.

— Golan, să nu ne lăsăm înspăimântaţi.

— De acord. Janov, ştiu că n-ai dorinţă mai mare pe lumea asta decât să afli cât mai multe despre Pământ şi că eşti în stare de orice pentru asta, dar te rog să ţii minte că eu nu sufăr de-o asemenea monomanie. Ne aflăm pe o navă neînarmată, iar oamenii aceia au rămas izolaţi vreme de secole întregi. Să presupunem că n-au auzit niciodată de Fundaţie şi că n-au ajuns să o respecte. Sau să spunem că acolo este a Doua Fundaţie şi că de îndată ce-am fi prinşi în strânsoarea lor s-ar putea să nu mai rămânem aşa cum suntem acum. Asta în cazul că au ceva împotriva noastră. Vrei să-ţi şteargă cu totul memoria şi să te trezeşti că nu mai ştii deloc mituri şi legende?

Pelorat deveni sumbru:

— Dacă aşa vezi tu lucrurile… Dar ce-o să facem după ce plecăm?

— Nimic deosebit. Ne întoarcem pe Terminus cu vestea asta, sau ne apropiem atât cât ne va permite bătrâna. Apoi ne putem întoarce spre Gaia, ceva mai repede de data asta, fără a mai pierde atâta timp, dar cu o navă înarmată sau cu o flotă întreagă. Situaţia ar fi cu totul alta.

63

Aşteptară. Se obişnuiră curând cu asta. Rămaseră în preajma Gaiei mai mult timp decât le trebuise pentru a străbate distanţa de la Terminus până la Sayshell.

Trevize programă computerul pentru declanşarea automată a alarmei şi-şi permise să moţăie cu nepăsare pe un scaun capitonat.

Tocmai de aceea se trezi speriat când alarma începu să sune. Pelorat intră în camera lui Trevize, arătând Ia fel de zdruncinat Alarma îl prinsese în timp ce se bărbierea.

— Ai primit vreun mesaj? întrebă el.

— Nu, îi răspunse Trevize agitat. Ne deplasăm.

— Ne deplasăm? Încotro?

— Către staţia spaţială.

— Cum aşa?

— Nu ştiu. Motoarele au pornit, iar computerul nu vrea să-mi răspundă la comenzi… dar ne deplasăm. Janov, am fost capturaţi. Ne-am apropiat prea mult de Gaia.