17 — Gaia

70

NAVA PORNITA de pe staţia spaţială ajunse în apropiere de Far Star după patru ore care i se părură ani lui Trevize.

În condiţii normale, Trevize ar fi încercat să semnalizeze şi s-ar fi aşteptat la un răspuns. Iar dacă n-ar fi primit răspuns ar fi luat hotărârea să se îndepărteze.

Dar întrucât nava nu era înarmată şi oricum nu răspundea la comenzi, nu putea decât să aştepte. Computerul nu primea alte instrucţiuni decât cele care priveau interiorul navei.

În rest, totul funcţiona normal. Sistemele de ventilaţie şi de încălzire erau perfecte; astfel că el şi Pelorat nu simţeau nici un inconvenient fizic. Dar asta nu slujea la nimic. Minutele se scurgeau greu şi Trevize era apăsat de nesiguranţă cu privire la soarta ce li se rezervase. Observă contrariat că Pelorat părea calm. Şi, ca să pună capăt la toate, în timp ce el n-avea poftă de mâncare, Pelorat desfăcuse un mic container cu carne de pui care se încălzise imediat după deschidere şi acum împrăştia un miros îmbietor. Iar acum, nepăsător şi metodic, Pelorat mânca.

Enervat, Trevize nu se mai putu stăpâni:

— Pentru numele Spaţiului, Janov! Pute!

Pelorat se uită mirat şi mirosi containerul.

— Mie nu-mi miroase urât, Golan.

Trevize clătină din cap:

— Nu mă lua în serios. Sunt nervos. Dar măcar foloseşte o furculiţă. O să-ţi miroasă degetele toată ziua.

Pelorat îşi privi uimit degetele:

— Scuze! Nici n-am băgat de seamă. Mă gândeam la altceva.

Trevize îl întrebă sarcastic:

— Te gândeai probabil în ce categorie să încadrezi creaturile non-umane care se apropie de noi? (Se simţea umilit pentru că Pelorat se dovedea mai calm decât el.) El, un veteran al Flotei (deşi nu participase la nici o bătălie) se temea, în timp ce Pelorat, un simplu istoric, părea netulburat.

— Ar fi imposibil de imaginat cum ar evolua formele de viaţă în condiţii diferite de cele ale Pământului. Deşi destul de mari, diferenţele n-ar putea fi infinite. Cu toate astea, presimt că fiinţele astea nu se vor manifesta extrem de violent şi că vom beneficia de un tratament civilizat. Dacă era altfel, ne ucideau de mult.

— Bine că măcar tu ţi-ai păstrat cumpătul, prietene. Eu sunt neliniştit şi nervos de parcă aş vrea să ies din starea de tranchilizare pe care ne-au indus-o. Simt că nu pot sta locului. De ce nu mai ajunge odată nava aia blestemată?

— M-am învăţat să fiu pasiv, Golan. Mi-am petrecut jumătate din viaţă aplecat asupra documentelor, aşteptând mereu altele şi altele. Tu eşti un om de acţiune şi suferi când nu te poţi mişca.

Trevize se simţi mai uşurat şi mormăi:

— Pelorat, nu ţi-am apreciat bunul simţ la adevărata lui valoare.

— Te înşeli, răspunse Pelorat placid, dar până şi un profesor, cu capul în nori ajunge uneori să înţeleagă rostul vieţii.

— Şi până şi un politician abil se poate înşela.

— N-am afirmat aşa ceva. Golan.

— Nu, dar o spuneu. Aşa că lasă-mă să fac ceva. Măcar să observ. Văzută mai de-aproape, nava asta pare primitivă.

— Pare?

— Dacă e produsul unor minţi şi braţe non-umane, ceea ce nouă ne pare primitiv ar putea fi de fapt doar non-uman.

— Crezi c-ar putea fi un artefact non-uman? întrebă Pelorat roşind uşor,

— Nu-mi dau seama. Bănuiesc că oricât de mult ar diferi de la cultură la alta, artefactele nu-s la fel de expresive ca produsele ce poartă amprenta deosebirilor genetice.

— Asta-i doar o bănuială. Noi n-am întâlnit decât culturi diferite. Nu cunoaştem multe specii inteligente şi, prin urmare, nu avem unitatea de măsură cu ajutorul căreia să apreciem cât de mult poate să se deosebească un artefact de altul.

— Peştii, delfinii, pinguinii, calmarii, ba chiar şi ambiflexii, care nu sunt de origine pământeană, presupunând că restul sunt, rezolvă problema mişcării printr-un mediu lichid prin unduire, iar înfăţişarea lor nu diferă atât de mult pe cât te-ar face să crezi structura lor genetică Probabil că situaţia se repetă în cazul artefactelor.

— În orice caz, spuse Trevize, mă simt mai bine acum. Tot sporovăind cu tine m-am mai calmat. Şi cred că foarte curând vom afla în ce ne-am vârât. Nava aceea nu va putea să se lipsească de-a noastră pentru că n-are ecluză şi fie că vom merge noi la ei folosind cablul, fie că vor veni ei în acelaşi fel, dacă nu cumva vor folosi un alt sistem.

— Cât de mare-i nava?

— Dacă n-am cum să folosesc computerul navei pentru a calcula la ce distanţă se află nu pot să-mi dau seama de mărimea ei.

Un cablu se îndreptă şerpuind spre Far Star.

— Umani sau non-umani, tot cablu vor folosi. Se pare că nu există altă soluţie.

— Ar putea folosi un tub sau o scară, sugeră Pelorat.

Sunt rigide. Ar fi prea complicat să realizezi legătura în felul ăsta. Trebuie ceva care să combine flexibilitatea cu rezistenţa.

Când cablul atinse peretele exterior al navei, se auzi un zgomot surd care făcu aerul din interior să vibreze. Cablul se mai întinse puţin. În timp ce nava cealaltă reduse viteza pentru a o egala pe aceea a navei lui Trevize. Acum cablul nu mai vibra.

În peretele navei străine apăru un punct negru care se dilată ca pupila unui ochi.

— Ia te uită, exclamă Trevize. În loc de uşă glisantă are o diafragmă care se deschide.

— Non-uman?

— Nu neapărat, dar oricum interesant.

În deschizătură apăru o siluetă.

Pelorat o privi încordat şi strânse din buze, apoi zise dezamăgit.

— Păcat. Umană.

— Nu se ştie, făcu Trevize calm. Distingem cinci extremităţi. Astea ar putea fi capul, două braţe, două picioare, dar… Stai aşa…

— Ce s-a întâmplat?

— Silueta se mişcă mai repede şi mai uşor decât m-aşteptam. Aha!

— Ce mai e?

— Are un fel de propulsie. După câte-mi dau seama, n-are propulsie-rachetă şi nici nu-şi foloseşte braţele. Totuşi, deplasarea nu-i în mod necesar tipic umană.

În ciuda rapidităţii cu care silueta se mişca de-a lungul cablului, aşteptarea li se păru nesfârşită, dar în cele din urmă se auzi un zgomot.

— Nu ştiu ce-o fi, dar acum intră. Cred c-am s-o trântesc la podea imediat ce apare, spuse Trevize şi-şi încleştă pumnii.

— Cred c-ar fi mai bine să ne calmăm, îl sfătui Pelorat. Ar putea fi mai puternică decât tine, iar pe nava aceea trebuie să mai fie şi alte creaturi. Aşteptăm până ne lămurim.

— Devii din ce în ce mai înţelept, Janov, constată Trevize, în timp ce eu îmi pierd capul.

Auziră zgomotul produs de deschiderea ecluzei şi în cele din urmă silueta apăru înăuntrul navei.

— Are o statură aproape normală, bolborosi în barbă Pelorat, în costumul acela spaţial începe o fiinţă umană.

— N-am mai văzut asemenea model, dar după cum arată pare făcut de oameni. Văd că nu scoate nici un sunet.

Silueta în costum spaţial se opri în faţa lor şi-şi mişcă un braţ către casca rotundă care, chiar dacă părea din sticlă, nu era transparentă. Nu putură vedea nimic prin ea.

Braţul atinse ceva cu o mişcare rapidă pe care Trevize nu reuşi s-o urmărească, şi casca se detaşă de restul costumului. Se ridică.

Văzură chipul unei femei tinere şi atrăgătoare.

71

Pe chipul de obicei lipsit de expresie al lui Pelorat apăru o expresie de stupefacţie. Întrebă nesigur:

— Eşti umană?

Femeia deschise ochii mari, arcuindu-şi sprâncenele şi strâmbă din buze. Din gestul acesta nu se putea deduce dacă auzea o limbă necunoscută şi neînţeleasă, sau dacă înţelegea limbajul, dar întrebarea o punea pe gânduri.

Ea duse mâna spre partea stângă a costumului, care se desfăcu de parcă ar fi avut balamale. Păşi afară din costum şi acesta rămase o clipă în poziţie verticală apoi, cu un sunet ce aducea cu un oftat, se prăbuşi la podea.

Acum, după ce ieşise din costumul spaţial, femeia părea şi mai tânără. Îmbrăcămintea îi era largă şi translucidă, iar puţinele articole intime se vedeau ca nişte umbre. Roba de deasupra îi venea până la genunchi.

Avea sânii mici şi talia subţire, cu şolduri pline şi rotunde. Picioarele bine făcute aveau gleznele fine şi graţioase. Părul negru şi bogat îi cădea pe umeri, buzele pline păreau uşor asimetrice, iar ochii mari şi căprui priviră în jur, apoi spre picioare şi rezolvă dilema, arătând că pricepea limbajul lor:

— Nu arăt umană?

Vorbea Galactica Standard cu o ezitare abia detectabilă, părând că face un mic efort pentru a pronunţa foarte corect.

Pelorat încuviinţă cu o mişcare a capului, însoţită de un zâmbet:

— N-aş putea nega asta. Foarte umană. Încântător de umană.

Tânăra îşi desfăcu braţele larg de parcă i-ar fi invitat să o privească mai de aproape.

— Aşa sper şi eu, domnilor. Mulţi bărbaţi ar muri după corpul acesta.

— Aş prefera să trăiesc pentru el, glăsui Pelorat, cu un aer galant care-l luă şi pe el prin surprindere.

— Bună alegere, spuse femeia cu solemnitate. Corpul acesta naşte şoapte şi extaz.

Râse, iar Pelorat porni şi el să râdă.

Trevize, care rămăsese încruntat şi tăcut în timpul acestui schimb de vorbe galante, găsi momentul să întrebe:

— Ce vârstă ai?

Femeia încetă să râdă şi răspunse cu seriozitate:

— Douăzeci şi trei, domnilor.

— De ce-ai venit? Cu ce scop ne vizitezi?

— Am venit să vă-soţesc pe Gaia, răspunse ea, rotunjind uşor vocalele în diftongi, semn că nu stăpânea la perfecţie Galactica Standard.

— Să ne-nsoţească o fată?

Ea deveni dintr-o dată mai băţoasă, vrând să le dovedească lui Trevize şi lui Pelorat că era stăpână pe situaţie:

— Eu reprezint Gaia la fel de bine ca oricare altul. Dacă s-a întâmplat să fiu eu de tură pe staţie…

— Tura ta? Erai singură la bordul staţiei?

— Nici nu trebuie mai multe persoane, răspunse ea semeaţă.

— Şi acum nu-i nimeni pe ea?

— Staţia nu e părăsită dacă eu lipsesc de acolo. Ea rămâne.

— Ea? La ce te referi?

— La staţie. Ea este Gaia. N-are nevoie de mine câtă vreme vă reţine nava.

— Atunci tu ce faci pe staţie?

— Datoria.

Pelorat îl apucase de mânecă pe Trevize şi-l trăsese uşor. Repetă gestul şi-i spuse în şoaptă:

— Golan, nu mai ţipa la ea. Nu vezi ce tânără e? Lasă-mă pe mine să vorbesc cu ea.

Trevize se smuci furios, dar Pelorat i-o luă înainte şi întrebă:

— Domnişoară, cum te numeşti?

Chipul ei se lumină într-un zâmbet larg, ca reacţie la tonul mai blând, şi răspunse:

— Bliss.

— Bliss? repetă Pelorat. Ce nume frumos. Dar nu e singurul, nu-i-aşa?

— Fireşte. Era caraghios că am un nume format dintr-o silabă. S-ar putea repeta pe fiecare secţiune şi nu ne-am mai putea deosebi, iar bărbaţii ar muri luând un trup drept altul. Numele meu complot e Blissenobiarella.

— Ţi se umple gura pronunţându-l.

— Poftim? Cu numai şapte silabe? Nu-i lung deloc. Am prieteni cu nume din cincisprezece silabe şi nu mai prididesc încercând tot felul de combinaţii pentru a-şi găsi un apelativ mai scurt. Eu am rămas la Bliss de când am împlinit cincisprezece ani. Mama îmi spunea “Nobby”, dacă vă vine-a crede.

— În Galactica Standard “bliss” înseamnă “extaz” sau “bucurie nemărginită” spuse Pelorat.

— Tot aşa şi-n limba gaiană. Nu se deosebeşte foarte mult de Standard, şi vreau să-mi şi justific numele.

— Numele meu e Janov Pelorat.

— Şi celălalt domn, cel care strigă, este Golan Tievize. Am primit mesajul din Sayshell.

— Cum adică aţi primit mesaj? întrebă Trevize bănuitor.

Bliss se-ntoarse către el şi răspunse calm.

— Nu l-am primit eu personal, ci Gaia.

— Domnişoară Bliss, ne dai voie să discutăm ceva între patru ochi? vorbi Pelorat.

— N-am nimic împotrivă, dar să ştiţi că suntem aşteptaţi.

— Nu durează mult. (Îl trase de braţ pe Trevize care-l urmă fără chef în cealaltă cameră).

— Ce-nseamnă toate astea? spuse Trevize în şoaptă. Sunt sigur că ne aude şi de-aici. Probabil că ne citeşte şi gândurile, creatură perfidă.

— N-are importanţă dacă ni le citeşte sau nu. Puţină izolare psihologică nu ne strică. Ascultă, prietene, las-o în pace. Nu putem face nimic şi n-are rost să te răsteşti la ea ca să-ţi verşi năduful. Probabil că nici ea nu ne poate ajuta. Nu-i decât un emisar. De fapt, câtă vreme se află la bord, suntem în siguranţă; n-ar lăsa-o aici dacă ar intenţiona să distrugă nava. Dacă te porţi ca un bădăran or să ne spulbere după ce o recheamă.

Nu suport să mă simt neajutorat, îi explică Trevize îmbufnat.

— Cui îi place? Dar nervozitatea te face şi mai neajutorat. Devii un revoltat fără cauză. Dragul meu prieten, nu vreau să te sâcâi şi eu şi să nu mi-o iei în nume de rău că te critic atât de aspru, dar fata n-are nici o vină.

— Janov, e atât de tânără că ţi-ar putea fi fiică.

Pelorat luă o poziţie bătăioasă:

— Cu atât mai mult va trebui să ne purtăm delicat cu ea, deşi nu prea-mi dau seama ce vrei să spui cu asta.

Trevize se gândi o clipă, apoi chipul i se lumină:

— Foarte bine. Ai dreptate, am greşit. Totuşi e supărător că au trimis o fată. Puteau să însărcinezeun ofiţer, de exemplu, şi să ne arate că ne preţuiesc cât de cât. Dar o fată, care una-două aruncă toată răspunderea pe Gaia?

— Se referă probabil la un cârmuitor care primeşte numele planetei ca titlu onorific, ori are în vedere consiliul planetar. O să aflăm şi asta, dar nu întrebând de-a dreptul.

— Mor bărbaţii după ea! pufni Trevize. Asta-i bună! E cam plinuţă la şolduri!

— Nu ţi-a cerut nimeni să-ţi dai viaţa pentru ea, Golan, spuse Pelorat domol. Vino! Ce, nu-i dai voie să se autoironizeze? Mi se pare amuzantă şi lipsită de prejudecăţi.

O găsiră pe Bliss aşezată în faţa computerului, aplecată asupra lui şi privind cu ochi miraţi la componentele acestuia, ţinându-şi mâinile la spate de parcă s-ar fi temut să-l atingă.

Când ei intrară, aplecându-şi capetele ca să nu se lovească de tocul uşii, ea ridică ochii şi rosti:

— Uimitoare navă. Nu înţeleg nici jumătate din ceea ce văd, dar dac-aţi vrea să-mi faceţi un cadou de bun venit, mi-aş dori nava. E minunată. A mea arată groaznic.

Pe chip îi apăru o expresie de curiozitate nepotolită:

— Chiar veniţi de pe Fundaţie?

— De unde ştii despre Fundaţie? întrebă Pelorat.

— Învăţăm la şcoală despre ea. Mai ales din pricina Catârului.

— De ce din cauza lui, Bliss?

— E unul dintre noi, dom… Ce silabă din numele voastre pot folosi, domnilor?

Pelorat reacţiona primul:

— Jan sau Pel. Pe care-l preferi?

— Pel. A plecat dintre noi, Pel, reluă Bliss cu un zâmbet complice. S-a născut pe Gaia, dar se pare că nimeni nu ştie cu exactitate unde.

— Bliss, să-nţeleg că e un erou al Gaiei? (Trevize se hotărâse să adopte o atitudine aproape agresiv de prietenoasă şi aruncă o privire răutăcioasă şi ucigătoare în direcţia lui Pelorat.) Poţi să-mi spui Trev, adăugă el.

— A, nu, spuse ea pe nerăsuflate. A plecat de pe Gaia fără să i se permită acest lucru, şi nimeni nu trebuie să facă asta. Nimeni nu ştie cuma reuşit. Dar a plecat şi tocmai de-aceea cred c-a avut un sfârşit nefericit. Fundaţia l-a înfrânt în cele din urmă.

— A Doua Fundaţie? întrebă Trevize.

— Mai există una? Cred că mi-aş aminti dacă aş face un efort, dar nu m-a interesat istoria. Dacă mă gândesc mai bine, ceea ce socoteşte Gaia că-i mai bun mă interesează şi pe mine. Dacă istoria nu s-a lipit de mine, înseamnă că sunt destui istorici sau că nu m-a atras prea mult obiectul acesta de studiu. Probabil că de aceea am devenit tehnician spaţial. Primesc mereu însărcinări pe staţie şi-mi place ceea ce fac, aşa că se-nţelege de la sine că…

Începuse să vorbească repede, pe nerăsuflate aproape, şi Tevize trebui să pândească un moment de pauză ca s-o întrebe:

— Cine-i Gaia?

Bliss îl privi nedumerită

— Gaia. Pel şi Trev, hai să trecem la treabă. Trebuie sa ajungem pe planetă.

— Deci într-acolo mergem, nu-i aşa?

— Da, dar încet. Gaia simte că vă puteţi deplasa mult mai repede dacă folosiţi forţa navei. Vreţi să-ncercaţi?

— Vrem, răspunse Trevize morocănos. Dar dacă ni se va reda controlul asupra navei, nu vă temeţi c-aş putea ţâşni înspre spaţiu?

— Ce caraghios eşti, ispuse Bliss printre hohote de râs. Bineînţeles că Gaia n-o să te lase să mergi în altă direcţie. Dar poţi zbura mai repede în direcţia în care vrea Gaia. Pricepi?

— Pricep, încuviinţă Trevize, şi-o să încerc să-mi mai temperez simţul umorului. Unde cobor?

— N-are importanţă. Zboară spre suprafaţa planetei şi vei coborî în locul potrivit. Se va îngriji Gaia de asta.

Pelorat nu-şi putu stăpâni curiozitatea:

— Şi tu vei rămâne cu noi ca să fii sigură că ne vor trata cum se cuvine?

— Aş putea s-o fac şi pe asta. Să vedem, onorariul obişnuit pentru serviciile mele — vreau să zic tipul acesta de servicii — se poate vărsa direct în contul meu.

— Şi pentru altfel de servicii…?

Bliss chicoti:

— Ce bătrânel simpatic eşti.

Pelorat primi lovitura în plin.

72

Bliss rămase puţin uimită când nava descrise o curbă rapidă spre Gaia:

— Nu se simte deloc efectul acceleraţiei,

— Acţionare gravitică, o lămuri Peiorat. Acceleraţia antrenează totul de pe navă, inclusiv ocupanţii, aşa că nu avem de suferit.

— Pel, dar cum funcţionează?

Pelorat ridică din umeri: ,

— Cred că Trev ştie mai bine, dar e cam indispus şi nu pare să aibă chef de vorbă.

Trevize dirijă nava cu destulă brutalitate spre suprafaţa planetei. Nava răspundea parţial la comenzile lui, aşa cum de altfel îl avertizase Bliss. I se acceptă încercarea de a traversa oblic liniile de forţă gravitică, dar numai după o scurtă ezitare O uşoară tentativă de ridicare a navei spre înalt rămase fără răspuns. Nava nu-i mai aparţinea cu totul.

Pelorat întrebă blajin:

— Golan, nu zburăm cu viteză prea mare?

Străduindu-se să rămână calm şi netulburat. Trevize spuse cu o voce egală şi fără nici o inflexiune:

— Tânăra doamnă susţine că Gaia va avea grijă de noi.

— Bineînţeles, Pel, interveni Bliss, Gaia n-ar permite navei să ne pună viaţa în pericol. Aveţi ceva de mâncare la bord?

— Desigur, răspunse îndatoritor Peiorat. Ce ţi-ai dori?

— Ceva fără carne, Pel, îi răspunse Bliss aproape nepăsătoare, dar poate să fie şi peşte sau legume.

— Bliss, o parte dintre proviziile noastre provin de pe Sayshell, explică Pelorat. Nu ştiu prea bine ce-i în cutii, dar s-ar putea să-ţi placă.

— Întâi să gust şi vom vedea, făcu ea visătoare.

— Oamenii de pe Gaia sunt vegetarieni? vru să ştie Peiorat.

— Mulţi da, răspunse ea dând vioi din cap. Depinde ce substanţe nutritive îi trebuie organismului în anumite momente. În ultima vreme carnea nu m-a prea tentat, aşa că nici acum nu vreau. Şi nici după dulciuri n-am tânjit. Brânzeturile şi creveţii îmi plac pentru că au un gust plăcut. În fine, cred c-ar trebui să mai slăbesc. Şi spunând acestea, se bătu cu palma peste fund, De-aici trebuie să dau jos câteva kilograme.

— Nu văd ce motiv ai avea, o linişti Pelorat. Abia ai pe ce să şezi mai confortabil.

Bliss întoarse capul ca să se admire:

— În fine, n-are importanţă. Când pierzi în greutate, când câştigi. Nu-mi fac eu probleme dintr-atât.

Trevize tăcea, pentru că se lupta cu Far Star. Ezitase cam mult căutând o orbită convenabilă, iar acum treceau vâjâind prin limitele inferioare ale ecosferei planetare. Încetul cu încetul, nava începu să scape controlului lui ca şi când o altă forţă învăţase deja să dea comenzi motoarelor gravitice. Far Stor, conducându-se aproape singură, intră în atmosfera rarefiată şi încetini rapid. Apoi se deplasă într-o curbă lină.

Bliss rămase impasibilă la şuieratul ascuţit produs de aerul care opunea rezistenţă la înaintarea navei şi mirosi cu delicateţe aburul ce se înălţa din container:

— Trebuie să fie delicios, Pel, altfel n-ar avea mirosul ăsta plăcut şi apetisant. (Băgă degetul în sos şi apoi şi-l linse.) Ai avut dreptate. Pel. Par creveţi. Excelenţi.

Cu un gest de nemulţumire, Trevize părăsi computerul.

— Doamnă, exclamă el, de parcă arunci ar fi văzut-o pentru prima oară.

— Numele meu e Bliss, îi răspunse ea ferm.

— Bliss, fie! Ştiai cum ne numim.

— Da, Trev.

— De unde ai aflat numele noastre?

— Trebuia să le ştiu ca să-mi pot face datoria.

— Ştii cine a Munn Li Compor?

— Dacă ar prezenta importanţă pentru munca mea aş şti. N-am idee cine e, dar Compor nu vine aici. Şi, ca să fiu mai exactă, spuse ea şi făcu o mică pauză, în afară de voi doi nu mai vine nimeni.

— Vom vedea.

Privi în jos şi văzu nori. Nu erau în strat compact şi continuu, ci în mai multe straturi succesive, care nu ofereau o privelişte clară a suprafeţei planetei.

Comută pe microundă şi radarul se ilumină. Suprafaţa părea o copie aproape fidelă a cerului. Arăta ca o lume compusă din insule — foarte asemănătoare cu Terminus, numai că aici erau mai numeroase, nici una prea mare sau izolată de restul lor. Aminteau de un arhipelag planetar. Nava se înscrise pe o orbită cu înclinaţie mare faţă de planul ecuatorial, dar nu se zări nici una dintre calotele polare.

Trevize nu reuşi să vadă nici semnele neîndoielnice ale distribuţiei inegale a populaţiei, cum era de aşteptat, după luminarea din zona cufundată în noapte.

— Vom coborî lângă capitală, Bliss? întrebă Trevize.

— Gaia te va ajuta să ajungi într-un loc convenabil, răspunse ea cu un aer indiferent.

— Aş prefera un oraş mare.

— Vrei să zici o grupare mare de oameni?

— Da.

— Gaia va hotărî.

Nava continuă să coboare şi Trevize îşi găsi o distracţie încercând să ghicească pe care insulă se va aşeza.

73

Nava coborî uşor ca un fulg, şi se aşeză pe sol fără zdruncinături sau efecte gravitaţionale neplăcute. Coborâră unul după altul: întâi Bliss, apoi Pelorat şi în cele din urmă Trevize.

Vremea aducea cu primăvara timpurie din Terminus City. Adia o briză uşoară, iar soarele dimineţii strălucea puternic pe cerul presărat cu nori rari. Solul era acoperit de verdeaţă şi la o oarecare distanţă se afla o livadă cu copacii aliniaţi în şiruri lungi, iar în partea opusă se zărea linia ţărmului.

Printre ierburi forfoteau insecte, o pasăre săgeta cerul şi, de undeva, din apropiere, se auziră zgomotele înfundate făcute de cineva care folosea vreo unealtă agricolă.

Pelorat rupse tăcerea după ce trase adânc aer în piept:

— O, miroase plăcut, a suc de mere.

— Păi de la livada de colo. Probabil că la fermă face cineva suc de mere, spuse Trevize.

— Fiindcă tot veni vorba, nava voastră are un miros… greu de suportat, interveni Bliss.

— Atunci de ce n-ai spus nimic? mârâi Trevize.

— Din politeţe. Doar eram oaspete.

— Şi-acum ai uitat de politeţe?

— Acum sunt pe lumea mea. Tu eşti oaspete, aşa că te rog să fii politicos.

— Are probabil dreptate, Golan. Avem cum să aerisim nava? se băgă în vorbă Pelorat.

— Da, i-o reteză Trevize, sigur, dacă această mică domnişoară ne asigură că nu se va atinge nimeni de navă. Ne-a dovedit deja că are puteri neobişnuite asupra ei.

Bliss îşi arcui trupul şi nu se lăsă mai prejos:

— Nu sunt chiar mică şi dacă-ţi închipui că se aeriseşte dacă o las în pace, atunci aşa o sa fac.

— Bine, şi-acum ne duci la omul căruia îi spuneţi Gaia?

Bliss părea amuzată:

— Trev, nu ştiu dacă o să mă crezi. Eu sunt Gaia.

Trevize înmărmuri. Auzise de nenumărate ori fraza: “a-şi aduna minţile” folosită metaforic, însă abia acum simţi pe propria-i piele adevărul pe care-l exprima ea. Reuşi să îngaime:

Tu?

— Da. Şi pământul. Şi pomii aceia. Şi iepurele acela, ascuns între ierburi. Şi bărbatul pe care-l vezi umblând prin livadă. Întreaga planetă şi tot ce vieţuieşte pe ea înseamnă Gaia. Suntem indivizi — organisme separate — dar cu toţii împărtăşim o conştiinţă comună. Planeta are o parte infimă din această conştiinţă, diferitele forme de viaţă îşi au şi ele partea lor mai mare sau mai mică, iar fiinţele umane, cea mai mare parte.

— Trevize, cred că vrea să spună că Gaia e un fel de conştiinţă de grup, explică Pelorat.

Trevize aprobă dând din cap:

— Asta am înţeles şi eu. Bliss, în cazul acesta, cine conduce lumea?

— Se conduce singură. Copacii aceia cresc în şiruri drepte şi ordonate din propria lor voinţă. Se înmulţesc doar în măsura în care e nevoie pentru a-i înlocui pe cei care mor. Fiinţele umane recoltează merele de care au nevoie; celelalte animale, inclusiv insectele, consumă partea ce li se cuvine, dar nimic mai mult.

— Şi zici că insectele ştiu ce li se cuvine? întrebă ironic Trevize.

— Într-un fel, da. Plouă când trebuie şi uneori plouă torenţial când este necesar, şi uneori se-ntâmplă şi câte-o perioadă de secetă pentru că şi asta este necesară.

— Şi ploaia ştie şi ea când să cadă?

— Da, răspunse Bliss cu seriozitate. Nu se-ntâmplă la fel şi-n organismul tău? Celulele ştiu ce să facă. Ştiu când să producă anumite substanţe şi când să inhibe acest proces, iar când produc respectiva substanţă, ele ştiu ce cantităţi sunt necesare, şi nu secretă nici mai mult, nici mai puţin. Fiecare dintre celule este, într-o anumită măsură, o uzină chimică independentă, dar toate îşi extrag materia primă dintr-o sursă comună, adusă de un sistem de transport ce le aparţine deopotrivă şi toate îşi elimină reziduurile într-o serie de canale comune. Toate acestea contribuie la formarea unei conştiinţe de grup.

Entuziasmat, Pelorat exclamă:

— Extraordinar. Vrei să spui că planeta e un superorganism şi că tu eşti o celulă a lui.

— Am încercat o analogie, n-am spus că totul merge până la identificare. Suntem analogii celulelor, dar nu ne identificăm cu ele, înţelegi?

— Păi, în ce fel nu sunteţi celule? încercă Trevize s-o încurce.

— Şi noi înşine suntem construiţi din celule şi avem o conştiinţă de grup, dacă vorbim din punctul acesta de vedere. Această conştiinţă a organismului individual, a unei fiinţe, umane, în cazul meu…

— Cu un organism după care mor bărbaţii…

— Exact. Conştiinţa mea e mult mai avansată decât cea a unei celule individuale. Faptul că noi, la rândul nostru, suntem o părticică dintr-o conştiinţă de grup mai cuprinzătoare, situată la un nivel superior, nu ne reduce la nivelul celulelor. Eu rămân o fiinţă umană — dar deasupra noastră se află o conştiinţă de grup pe care n-o pot cuprinde, aşa cum o celulă din structura muşchiului biceps nu poate cuprinde conştiinţa mea de sine.

— Cineva a ordonat sechestrarea navei noastre. Cine? întrebă Trevize.

— În nici un caz cineva anume. Gaia a ordonat. Noi toţi am vrut asta.

— Şi copacii şi pământul, Bliss?

— Au avut o contribuţie foarte mică, dar sigură. Ascultă, dacă un muzician ar scrie o simfonie, întrebi care celulă din corpul lui a ordonat compoziţia şi care celulă a supravegheat arhitectura ei?

— Şi, după câte înţeleg, gândirea comună, ca să zicem aşa, a conştiinţei de grup este mult mai puternică decât gândirea unui individ, spuse Pelorat, aşa cum un muşchi e mai puternic decât o celulă individuală din acel muşchi. Prin urmare, Gaia a capturat nava noastră de la distanţă, controlând computerul, chiar dacă individual, nici o minte de pe planetă n-ar fi putut s-o facă.

— Ai înţeles perfect, Pel, îl încuraja Bliss.

— Tot aşa am priceput şi eu, zise Trevize. Nu-i chiar aşa de complicat. Dar ce vreţi de la noi? N-am venit cu intenţii duşmănoase. Voiam să aflăm anumite lucruri. De ce ne-aţi capturat?

— Ca să discutăm cu voi?

— Puteam să rămânem pe nava noastră dacă doreaţi numai atât.

— Nu cu mine veţi vorbi, spuse Bliss cu gravitate.

— Dar nu faci parte din conştiinţa de grup?

— Da, dar nu pot zbura ca pasărea, bâzâi ca o insectă sau creşte înaită ca un copac. Fac ceea ce mă pricep şi nu trebuie să vă informez eu, deşi mi s-ar putea încredinţa informaţiile care vă interesează.

— Cine-a hotărât asta?

— Noi toţi.

— Şi cine ne va spune ceea ce dorim să ştim?

— Dom.

— Cine-i Dom?

— Numele lui complet este Endomandiovizamarondayaso şi aşa mai departe, spuse Bliss. Fiecare i se adresează folosind silaba pe care-o consideră potrivită, dar îl ştiu ca Dom, şi cred c-ar fi bine să-i spuneţi la fel. Probabil că aparţine Gaiei mai mult decât oricare altul dintre noi şi locuieşte pe insula asta. El a cerut să vă vadă şi i s-a aprobat.

— Cine a aprobat? întrebă Trevize, dar găsi răspunsul aproape imediat: A. da, ştiu cum; voi toţi.

Bliss îl aprobă.

— Şi când îl vom întâlni pe Dom? se interesă Pelorat.

— Imediat. Dacă mă urmaţi, o să vă duc la el chiar acum, Pel. Şi tu eşti aşteptat, Trev.

— Şi după aceea vei pleca? întrebă Pelorat.

— Vrei să rămân, Pel?

— Ca să fiu sincer, da.

— Aşa se întâmplă mereu, spuse Bliss, păşind înaintea lor pe un drum bine pietruit care ocolea livada. Cât ai zice peşte le şi cad cu tronc bărbaţilor. Chiar şi cei vârstnici se lasă cuprinşi de ardoare tinerească.

Pelorat izbucni în râs:

— Ardoarea tinerească s-a cam stins, Bliss, dar cred că s-ar aprinde din nou, şi n-ar fi numai din pricina ta.

— Nu te nelinişti, ea încă există. Pot să fac minuni, îi spuse Bliss.

— Trevize întrebă nerăbdător:

— După ce ajungem unde trebuie, cât vom avea de aşteptat până vine acest Dom?

El vă aşteaptă pe voi. De altfel, Dom-prin-Gaia a trudit ani de zile ca să vă aducă aici.

Trevize rămase cu un picior în aer, uitând să mai păşească, şi privi pe furiş spre Pelorat care-i spuse pe muteşte: Ai avut dreptate.

Fără a privi spre ei, Bliss rosti calm:

— Trev, ştiu că ai bănuit că Eu/noi/Gaia ne interesăm de voi,

— Eu/noi/Gaia? îngână Pelorat cu jumătate de gură.

Ea se întoarse spre el şi-i zâmbi:

— Avem alături de diferite pronume pentru a exprima nuanţele de individualitate existente pe Gaia. Vi le-aş putea explica dar, până una-alta, deşi “Eu/noi/Gaia” pare cam stângaci, sugerează destul de exact ce vreau să comunic. Hai, ce-ai rămas aşa, Trev? Dom ne aşteaptă şi n-aş vrea să te fac să mergi împotriva voinţei tale. Îţi dă un sentiment neplăcut dacă nu eşti obşnuit cu aşa ceva.

Trevize porni. Privirea pe care i-o aruncă lui Bliss trăda o adâncă neîncredere.

74

Bătrânul Dom recită cele două sute cincizeci şi trei de silabe ale numelui său într-o frazare muzicală curgătoare şi unduitoare.

— Într-un fel, spuse el, numele meu reprezintă o scurtă biografie. El comunică celui ce-l aude, îl citeşte sau îl percepe, cine sunt, ce rol am jucat în întreg şi ce-am împlinit. De mai bine de cincizeci de ani mă mulţumesc să mi se spună Dom. Când se aduce vorba şi de alţii cu acelaşi nume, sunt numit Domandio, iar în numeroasele mele legături profesionale se folosesc şi alte variante. O dată pe an, de ziua mea, numele meu complet este recitat-în-minte, aşa cum am făcut-o eu acum cu voce tare pentru voi. Impresionează, dar personal, mă simt stânjenit.

Bătrânul Dom era înalt şi slab, aproape stafîdit. Ochii adânciţi în orbite aveau o strălucire neobişnuit de tinerească, deşi mişcările îi erau domoale. Nasul ascuţit şi subţire avea nările larg depărtate una de alta. Mâinile, cu vene proeminente, nu păreau să sufere de artrită. Purta o robă lungă, de culoare cenuşie, care îi cădea până peste glezne, iar în picioare, sandale decupate la vârf care-i lăsau libere degetele.

— Ce vârstă aveţi, domnule? întrebă Trevize.

— Trev, te rog să mi te adresezi cu Dom. Folosirea altor formule de adresare ar impune o politeţe rece care-ar împiedica schimbul liber de idei între noi. În Ani Galactici Standard, am trecut de nouăzeci şi trei de ani, dar adevărata mea aniversare va fi peste câteva luni, când voi împlini nouăzeci de ani după standardul Gaiei,

— Eram sigur că n-ai mai mult de şaptezeci şi cinci, do…, Dom spuse Trevize.

— Potrivit standardelor gaiene nu-i o performanţă, nici ca vârstă, nici ca înfăţişare, Trev. Dar să lăsăm asta.

Pelorat privi spre farfuria lui, pe care erau câteva resturi dintr-un fel de mâncare deosebit de simplu, apoi se adresă lui Dom cu oarecare reţinere:

— Dom, pot să-ţi pun o întrebare stânjenitoare? Bineînţeles, dacă te deranjează, te rog să-mi spui şi o facem uitată.

— Nu te jena, îl invită Dom cu un zâmbet. Chiar doresc să-ţi satisfac orice curiozitate în legătură cu Gaia,

— De ce? reacţionă pe dată Trevize.

— Pentru că sunteţi nişte oameni de vază. Să începem cu întrebarea lui Pel.

— Pentru că toate lucrurile de pe Gaia participă la conştiinţa de grup, cum se face că tu, ca element al grupului, ai putut mânca ceea ce a fost neîndoielnic un alt element?

— Adevărat! Dar toate lucrurile sunt recirculate. Trebuie să mâncăm ca să trăim şi, în acelaşi timp, toate, adică atât hrana de origine vegetală cât şi de origine animală, ba chiar şi ingredientele, sunt o părticică din Gaia. Dar vedeţi voi, nimic nu-i ucis din plăcere sau din distracţie şi moartea nu înseamnă durere inutilă. Îmi pare rău, dar nu voi încerca să laud preparatele noastre culinare, pentru că nici un gaian nu mănâncă decât din necesitate. Nu ţi-a plăcut prea mult masa, nu-i aşa, Pel? Mâncarea nu trebuie să fie o plăcere. În altă ordine de idei, ceea ce se mănâncă rămâne, la urma urmei o parte din conştiinţa planetară. În măsura în care porţiuni din ea sunt încorporate în organismul meu, el va participa mai din plin la conştiinţa totală. Când voi muri, şi eu voi deveni hrană, chiar dacă pentru bacterii de descompunere, şi voi participa într-un grad mult mai redus. Dar într-o bună zi, părţi din mine vor intra în compoziţia altor fiinţe umane.

— Un fel de transmigraţie a sufletelor, încercă să explice, Pelorat.

— A cui, Pel?

— Mă refeream la un mit vechi, cunoscut pe alte lumi.

— A, nu-l ştiu. Să mi-l povesteşti şi mie cu altă ocazie.

— Dar conştiinţa voastră individuală, interveni Trevize, adică ceea ce reprezinţi tu, Dom, nu se va mai alcătui complet.

— Nu, sigur că nu. Dar ce importanţă are? Voi rămâne o părticică din Gaia, şi asta contează. Printre noi sunt unii mistici care se întreabă dacă n-ar trebui să luăm măsuri pentru a crea memorii de grup ale unor existenţe trecute, dar nu poţi ajunge să percepi Gaia în mod practic, iar asta oricum n-ar servi la nimic. N-ar face decât să întunece actuala conştiinţă. Desigur, pe măsură ce condiţiile se vor schimba şi Gaia va fi percepută altfel, dar eu nu cred că schimbările se vor petrece prea curând.

— De ce trebuie să mori, Dom? întrebă Trevize. Ai ajuns la nouăzeci de ani. Conştiinţa de grup n-ar putea să…

— Niciodată, îl întrerupse Dom, care se şi încruntă. Măcar cu atât să contribui şi eu. Fiecare nou individ reprezintă o rearanjare a moleculelor şi genelor într-o fiinţă nouă. Noi talente, noi inteligenţe, alte contribuţii la dezvoltarea Gaiei. Avem nevoie de ele, şi singura soluţie este să le facem loc. Am realizat mai multe decât alţii, dar şi eu am o limită pe care am atins-o deja. Nu există dorinţă de a trăi mai mult decât ţi-e dat, şi nici dorinţă de a muri înainte de vreme.

Apoi, dându-şi seama că adăugase un aer de tristeţe serii, se ridică şi-şi întinse mâinile către cei doi. )

— Haideţi, Trev şi Pel, să mergem în biroul meu, unde-aş vrea să vă arăt câteva dintre obiectele de artă la care ţin. Sper că n-o să luaţi în nume de rău mica vanitate a unui om bătrân.

Îi conduse în altă cameră unde, pe o masă, se aflau câteva lentile fumurii legate două câte două.

— Acestea sunt Participări pe care le-am făcut eu, spuse Dom. Nu-s chiar expert, dar m-am specializat în obiecte lipsite de viaţă cu care marii maeştri nu-şi bat capul.

— Pot să pun mâna? Nu-s fragile? întrebă Pelorat.

— Nu, nu. Poţi să dai cu ele de podea, dacă vrei, dar ar fi mai bine să n-o faci. Şocurile ar putea afecta contrastul imaginii.

— Cum se folosesc, Dom?

— Le pui la ochi şi se vor fixa acolo singure. Nu transmit lumina, ci dimpotrivă, mai întunecă din strălucirea care altfel ţi-ar distrage atenţia, deşi senzaţiile ajung oricum la creier prin nervul optic. În esenţă, conştiinţa devine mai precisă şi poate participa la alte aspecte ale vieţii de pe Gaia. Cu alte cuvinte, dacă vei privi peretele acela, îl vei percepe aşa cum se percepe el însuşi.

— Fascinant, bolborosi Pelorat. Pot să-ncerc cu ăsta?

— Fireşte, Pel. Ia unul la întâmplare. Fiecare e construit în felul lui. Privind prin el un perete sau oricare alt obiect vei percepe diferite aspecte ale conştiinţei obiectului.

Pelorat îşi puse o pereche la ochi şi aceasta se fixă instantaneu. Avu o tresărire uşoară, apoi rămase nemişcat câtva timp.

— Când nu mai vrei să priveşti, să pui palmele pe fiecare parte a Participării şi să apeşi uşor. Se va desprinde imediat.

Pelorat făcu întocmai cum i se spusese şi apoi începu să clipească mărunt şi să se frece la ochi.

— Ce-ai simţit? îl întrebă Dom.

— Greu de explicat sau de exprimat în cuvinte. Zidul părea să sclipească şi să radieze o lumină, iar din când în când părea să devină fluid, având simetrii schimbătoare. Îmi pare rău, Dom, dar nu-l găsesc prea atrăgător.

Dom oftă:

— Nu participi la conştiinţa Gaiei, aşa că nu poţi vedea ceea ce văd eu. Mă temusem de asta. Păcat! Vă asigur că, deşi Participările acestea sunt apreciate în primul rând pentru valoarea lor estetică, ele au şi utilizări practice. Un zid fericit este durabil, practic, util.

— Un zid fericit? făcu Trevize, zâmbind vag.

— Zidul trăieşte o senzaţie neclară, analogă “fericirii” noastre. Un zid se simte fericit atunci când e bine proiectat, când se reazemă ferm pe fundaţie, când simetria lui echilibrează părţile componente şi nu suferă deformări supărătoare. O bună proiectare se poate realiza pe baza principiilor matematice ale mecanicii, dar folosirea unei Participări potrivite contribuie la o reglare de fineţe până la nivel atomic. Nici un sculptor nu poate produce o operă de artă pe Gaia fără o Participare bine făcută, şi cele pe care le fac eu sunt considerate excelente, vă rog să mă credeţi. Participările vii, care nu intră în preocupările mele, continuă Dom cu entuziasmul celui care se aşteaptă ca ascultătorii săi să aibă aceleaşi pasiuni, ne dau, prin analogie, o trăire directă a echilibrului ecologic. El este destul de simplu pe Gaia, ca şi pe toate celelalte lumi, dar cel puţin aici nutrim speranţa să-l putem face mai complex, îmbogăţind astfel conştiinţa totală.

Trevize ridică o mână ca să i-o ia înainte lui Pelorat şi-i făcu semn să tacă:

— De unde ştii că o planetă ar putea avea un echilibru ecologic mai complex dacă toate celelalte au unul mai simplu?

— Aha, făcu Dom cu o licărire şireată în ochi, vrei să-l pui la încercare pe bătrânul Dom. Ştii la fel de bine ca şi mine că leagănul originar al umanităţii, Pământul, avea un echilibru ecologic extraordinar de complex. Doar lumile secundare, adică cele derivate, sunt simple din punct de vedere ecologic.

Pelorat nu se putu abţine:

— Mi-am dedicat întreaga viaţă acestei probleme. De ce numai Pământul a avut un sistem ecologic complex? Ce l-a deosebit de alte lumi? De ce milioane de alte lumi din Galaxie, capabile de a susţine viaţa, au creat doar o vegetaţie săracă şi forme de viaţă animală de dimensiuni reduse şi cu o inteligenţă embrionară?

— Noi avem o poveste despre asta, răspunse Dom, sau mai degrabă o fabulă. Nu pot garanta autenticitatea ei. De fapt, cinstit vorbind, sună ca o născocire.

Bliss, care nu luase masa împreună cu ei, intră în cameră în acest moment al discuţiei, şi-i zâmbi lui Pelorat. Purta o bluză argintie, foarte subţire şi străvezie.

Pelorat se ridică:

— Credeam c-ai plecat.

— Nici vorbă. Trebuia să rezolv nişte rapoarte şt alte treburi. Dom, pot rămâne şi eu?

Dom se ridicase şi el (deşi Trevize rămăsese aşezat):

— Eşti binevenită. Prezenţa ta umple de bucurie ochii bătrânului Dom.

— Tocmai de aceea am îmbrăcat bluza asta. Pel a ajuns la vârsta când astfel de lucruri nu-l mai interesează, iar Trevize le ignoră.

— Bliss, dacă-ţi închipui aşa ceva, s-ar putea să-ţi fac o surpriză într-o bună zi, îi replică Pelorat.

— Ar fi o plăcere deosebită, spuse Bliss şi se aşeză, urmată de ceilalţi doi bărbaţi. Dar n-aş vrea să vă întrerup.

— Tocmai mă pregăteam săle spun oaspeţilor noştri povestea Eternităţii, îi explică Dom. Pentru a o înţelege, trebuie mai întâi să pricepeţi că există multe Universuri — virtual, un număr infinit. Orice eveniment individual poate să se petreacă sau nu, sau poate avea loc într-un mod sau altul, şi fiecare dintre nenumăratele posibilităţi va contribui la desfăşurarea viitoare a evenimentelor, iar deosebirile dintre ele ar fi considerabile. De exemplu, se putea ca Bliss să nu intre exact acum, sau putea să fi sosit mai devreme, sau cu mult timp în urmă, sau venind abia acum, putea să aibă altă bluză sau, chiar dacă ar fi avut-o pe ea, exista posibilitatea ca ea să nu zâmbească atât de ştrengăreşte unor bătrâni. În oricare dintre aceste cazuri, sau în fiecare dintre nenumăratele posibilităţi ale aceluiaşi eveniment, Universul ar fi luat alt curs. şi aşa mai departe, pentru fiecare variaţie a fiecărui eveniment, oricât de neînsemnat ar părea el.

Trevize se foi pe scaun:

— Consider că asta e de fapt o speculaţie obişnuită şi bine cunoscută în mecanica cuantică.

— Deci ai mai auzit de ea. Dar să continuăm. Să ne imaginăm că ar fi posibil ca fiinţele umane să îngheţe numărul infinit de Universuri şi să păşească de pe unul pe altul după dorinţă şi să-l aleagă pe acela care-ar trebui să devină “real”, în contextul de care vorbim.

— Te ascult şi-mi imaginez chiar conceptul pe care-l descrii, dar nu reuşesc să mă conving că aşa ceva s-ar putea întâmpla, remarcă Trevize.

— Nici eu nu pot percepe întregul, îl aprobă Dom, şi de aceea afirm că totul ar părea un basm. Cu toate acestea, basmul zice că au existat unii oamenj care puteau păşi în afara timpului ca să examineze nesfârşitele crâmpeie potenţiale de realitate. Aceştia se numeau Eterni şi atunci când ieşeau din timp se spunea că ajung în Eternitate. Sarcina lor era să aleagă o Realitate care să convină umanităţii. Tot timpul aduceau modificări, şi povestea intră în detalii, pentru că trebuie să-ţi mărturisesc că ea a fost scrisă în formă epică de dimensiuni apreciabile. Bineînţeles că au găsit (sau cel puţin aşa se spune) un Univers în care Pământul era singura planetă din întreaga Galaxie care poseda un sistem ecologic complex, împreună cu specii inteligente capabile să dezvolte o tehnologie superioară. Asta era situaţia în care umanitatea putea să supravieţuiască în perfectă siguranţă, au considerat ei. Au îngheţat acel şir de evenimente drept Realitate şi apoi au încetat operaţiunile. Acum trăim într-o Galaxie care a fost colonizată numai cu fiinţe umane şi, într-o mare măsură, cu plante, animale şi forme microscopice de viaţă duse de oameni — din proprie iniţiativă sau din întâmplare — de la o planetă la alta, copleşind şi învingând formele indigene de viaţă. Undeva, în ceţurile întunecate ale probabilităţii, există alte Realităţi în care Galaxia găzduieşte multe alte inteligenţe, dar ele sunt intangibile. Suntem singuri în Realitatea noastră. Din fiecare eveniment al Realităţii pornesc noi ramuri, dintre care doar una este o continuare a Realităţii, astfel încât există un număr nemărginit de Universuri potenţiale care se nasc din Universul nostru, dar toate sunt probabil asemănătoare, deoarece conţin Galaxia cu o singură inteligenţă. Sau probabil c-ar trebui să spun că toate, în afara unui procentaj din ce în ce mai mic, sunt asemănătoare în acest fel, pentru că în cazul în care posibilităţile devin aproape infinite ca număr, este primejdios să elimini ceva.

Făcu o pauză, ridică lişor din umeri, şi adăugă:

— Aşa spune povestea. Datează dinaintea întemeierii Gaiei. Nu ştiu cât de adevărată este.

Ceilalţi îl ascultaseră foarte concentraţi. Bliss clătină din cap, ca şi cum ar fi cunoscut povestea şi aproba exactitatea relatării. Pelorat rămase tăcut, cu un aer solemn, apoi îşi lăsă greu mâna pe braţul scaunului.

— Nu, spuse el cu o voce sugrumată, asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Nu se poate demonstra adevărul poveştii prin mijloace raţionale, aşa că ea rămâne doar un produs al gândirii, însă în afară de asta… Dar să presupunem că-i adevărată! Universul în care trăim este încă acela în care doar Pământul a dezvoltat o viaţă bogată şi specii inteligente astfel încât, în acest Univers, fie că el reprezintă totalitatea sau doar una dintre nenumăratele posibilităţi — trebuie să existe ceva unic în natura planetei Pământ. Moi vrem totuşi să cunoaştem în ce constă această unicitate.

În tăcerea care urmă, doar Trevize clătină din cap şi încercă să continue argumentaţia:

— Nu, Janov, nu merge aşa. Să zicem că probabilitatea este de una la un miliard de trilioane, adică de una din 102l, ca din miliardul de planete locuibile din Galaxie doar Pământul, prin jocul întâmplării, să poată dezvolta un sistem ecologic bogat şi, bineînţeles, inteligenţă. Dacă acest lucru este adevărat, atunci numai una dintre cele 102l de crâmpeie de Realităţi posibile ar reprezenta o asemenea Galaxie şi Eternii au ales-o exact pe asta. Prin urmare, trăim într-un Univers în care Pământul este singura planetă care a dezvoltat o ecologie complexă, o specie inteligentă, o tehnologie avansată, nu pentru că el reprezintă un caz special, ci pentru că, pur şi simplu din întâmplare, toate acestea au apărut pe Pământ şi nu în altă parte. De fapt, presupun că există porţiuni de Realitate în care doar Gaia a dezvoltat o specie inteligentă, ori numai Sayshell ori Terminus, ori altă planetă care în această Realitate se-ntâmplă să nu aibă deloc viaţă. Şi toate aceste cazuri foarte speciale reprezintă un procentaj din ce în ce mai redus din numărul tolal de Realităţi în care există mai mult de o specie inteligentă în Galaxie. Presupun că dacă Eternii ar fi căutat mai atent, ar fi descoperit o porţiune de Realitate în care orice planetă locuibilă putea să fi dezvoltat o specie inteligentă.

Pelorat reluă ideca:

— Dar n-ai putea, de asemenea, să susţii că s-a descoperit o Realitate în care Pământul infera la fel ca în alte porţiuni, dar special înzestrat într-un anume mod pentru a dezvolta inteligenţă? De fapt, putem merge chiar mai departe, şi vom spune că s-a găsit o Realitate în care întreaga Galaxie era diferită de alte porţiuni, în sensul că ea se afla într-o asemenea etapă de dezvoltare, încât numai Pământul putea produce inteligenţă.

— Se poate argumenta şi aşa, nu se lăsă Trevize mai prejos, dar presupun că versiunea mea este mai inteligibilă.

— Asta-i o părere pur subiectivă, desigur, începu Pelorat înfocat, dar Dom îi potoli.

— Aţi început să despicaţi firul în patru. Haideţi să nu stricăm această seară plăcută şi tihnită cu astfel de controverse.

Pelorat se strădui să se calmeze. În cele din urmă zâmbi şi încuviinţă:

— Cum spui tu. Dom.

După ce aruncase ocheade înspre Bliss, care stătea cu mâinile pe genunchi, într-o atitudine ironic pudică, interveni:

— Şi cum a apărut această lume, Dom? Mă refer la Gaia şi la conştiinţa ei de grup.

Dom îşi lăsă capul uşor pe spate şi începu să râdă pe un ton piţigăiat. Apoi spuse:

— Iarăşi poveşti? Uneori, când citesc documentele pe care le avem despre istoria umană, mă gândesc la asta. Indiferent cât de atent ar fi păstrate, fişate şi computerizate, documentele devin neclare o dată cu trecerea timpului. Poveştile se dezvoltă prin sedimentare. Ele se adună precum… praful. Cu cât e mai îndepărtată perioada de timp, cu atât e mai prăfuită istoria, până când ea degenerează în poveste.

— Dom, noi, istoricii, cunoaştem îndeaproape fenomenul. Există o anumită preferinţă pentru poveşti. În urmă cu circa cincisprezece secole, Liebel Gennerat a afirmat: “Falsul dramatism compensează abundenţa de elemente plicticoase.” Acum afirmaţia asta se numeşte Legea lui Gennerat.

— Adevărat? făcu Dom. Şi eu care credeam că-i un comentariu cinic din partea mea. Ei bine. Legea lui Gennerat conferă farmec şi imprecizie istoriei noastre trecute. Ştii ce-i acela un robot?

— Am aflat pe Sayshell, răspunse sec Trevize.

— Aţi văzut vreunul?

— Nu, am fost întrebaţi şi dac-am spus că n-am văzut, ni s-a explicat.

— Înţeleg. Umanitatea a trăit demult cu roboţi, dar asta n-a dat rezultate bune.

— Aşa am auzit şi noi.

— Roboţii erau îndoctrinaţi să respecte cele trei Legi ale fepboticii, a căror origine se pierde în negura istoriei. Există mai multe versiuni ale celor Trei Legi. Cea mai cunoscută dintre ele sună cam aşa: “1) Un robot nu are voie să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită ca o fiinţă umană să sufere vătămări; 2) Un robot trebuie să execute ordinele primite de la o fiinţă umană numai în măsura în care aceste ordine nu contravin Primei Legi; 3) Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă atâta vreme cât această protecţie nu contravine Primei sau celei de-a Doua Legi.” Pe măsură ce au devenit tot mai inteligenţi şi mai diversificaţi, roboţii au început să interpreteze aceste Legi din ce în ce mai larg şi mai divers, în special atotputernica Primă Lege, şi şi-au asumat într-o măsură din ce în ce mai mare rolul de protectori ai umanităţii. Protecţia aceasta răpea oamenilor libertatea şi iniţiativa, şi situaţia devenise de nesuportat. Roboţii erau cu totul paşnici. Munca desfăşurată de ei era tipic umană şi menită a aduce foloase tuturor, ceea ce i-a făcut cu atât mai nesuferiţi. Orice perfecţionare adusă roboţilor înrăutăţea starea de lucruri. Se creaseră roboţi cu capacitate telepatică, dar asta însemna că până şi gândirea umană putea fi controlată, astfel încât comportamentul uman devenise tot mai dependent de supravegherea roboţilor. Mai trebuie spus că exista tendinţa ca roboţii să semene cu oamenii, dar prin comportament tot roboţi rămâneau, iar forma lor humanoidă îi făcea cu atât mai respingători. Prin urmare, bineînţeles că trebuia să se pună capăt acestei situaţii.

— De ce “bineînţeles”? întrebă Pelorat, care ascultase foarte atent.

— Pentru că logica trebuie urmată până la concluzia finală, oricât de amară ar fi ea, îl lămuri Dom. În mod inexorabil, roboţii au ajuns atât de perfecţionaţi, încât au căpătat calităţi aproape umane care le-au permis să aprecieze de ce fiinţele umane trebuiau, spre binele lor, să respingă ideea de a fi lipsite de tot ce era uman. În cele din urmă, roboţii au fost obligaţi să ajungă la concluzia că umanitatea ar fi mai fericită dacă şi-ar purta singură de grijă, chiar dacă ar mai apare cazuri de ineficientă sau neglijenţă. În concluzie, se spune că roboţii au creat Eternitatea, nimeni nu ştie cum, şi au devenit Eterni: Ei au descoperit Realitatea în care considerau că fiinţele umane puteau trăi în siguranţă maximă, dar singure în Galaxie. Apoi, după ce-au făcut tot ce-au putut pentru a ne apăra, respectând astfel cu stricteţe Prima Lege, roboţii au hotărât să dispară din viata oamenilor şi de atunci am rămas numai noi, fiinţele umane, pentru a progresa singure, cum ne vom pricepe mai bine.

Dom tăcu. Îşi mută privirea de la Trevize la Pelorat, apoi întrebă:

— Ei, credeţi povestea asta?

Trevize dădu din cap ca să-şi limpezească gândurile:

— Nu. Nici un document istoric nu menţionează aşa ceva. În orice caz, eu n-am auzit o asemenea poveste. Dar, tu, Janov?

— Există mituri similare în unele aspecte, răspunse Pelorat.

— Janov, sunt mituri care s-ar asemăna cu orice am însăila noi, dacă dăm dovadă de inventivitate. Eu vorbesc despre istorie, despre documente în care să putem avea încredere.

— A. În sensul ăsta nu există documente, din câte cunosc eu.

— Nu-i de mirare, constată Dom. Înainte de retragerea roboţilor, multe grupuri mari de oameni au plecat pentru a coloniza lumi din adâncul spaţiului, unde nu existau roboţi, dorind să trăiască liberi şi neîngrădiţi. Proveneau în special de pe Pământul suprapopulat, unde rezistenţa faţă de dezvoltarea roboţilor îşi avea o istorie îndelungată. Noile lumi pe care se stabiliseră porneau aproape de la zero şi oamenii nici măcar nu voiau să-şi mai amintească de amarele suferinţe pe care le înduraseră sub oblăduirea maternă a roboţilor. N-au ţinut documente şi curând au uitat.

— E cu totul improbabil, spuse Trevize.

Pelorat se întoarse spre el:

— Nu, Golan. Nu-i deloc improbabil. Societăţile îşi urmează propria lor istorie şi au tendinţa de a şterge cu totul începuturile lipsite de măreţie, fie uitându-le, fie apelând la tot felul de ficţiuni salvatoare. Guvernul imperial a încercat să distrugă cunoştinţele despre trecutul pre-Imperial pentru a întări aura mistică a domniei eterne. De asemenea, nu există aproape nici o mărturie despre vremurile de dinaintea zborurilor hiperspaţiale şi ştii bine că însăşi existenţa Pământului a rămas necunoscută pentru majoritatea oamenilor care trăiesc în prezent.

— Nu le poţi împăca pe toate, Janov, îl corectă Trevize. Dacă Galaxia a uitat de roboţi, cum explici că Gaia încă-şi aminteşte?

Bliss interveni cu un hohot cristalin de râs:

— Noi suntem altfel.

— Da? În ce fel?

Dom încercă să calmeze spiritele:

— Bliss, lasă asta în seama mea. Noi suntem diferiţi, domnilor de pe Terminus. Dintre toate grupurile de refugiaţi care şi-au căutat scăparea de sub tirania roboţilor, cei care au ajuns pe Gaia (urmând altor grupuri care au ajuns pe Sayshell), am fost singurii care am învăţat de la roboţi arta telepatiei. E o artă, să ştiţi, care aparţine în mod firesc minţii umane, dar ea trebuie dezvoltată, şi acest lucru pretinde subtilitate şi înlăturarea unorobstacole. Sunt necesare multe generaţii pentru ca ea să ajungă la un potenţial deplin, dar după aceea se dezvoltă de la sine. Posedăm arta asta de peste douăzeci de mii de ani şi perceperea Gaiei ne arată că n-am atins capacitatea maximă nici măcar acum. Dezvoltarea pe care-a căpătat-o telepatia ne-a făcut să înţelegem conştiinţa de grup, la început a fiinţelor umane, apoi a animalelor, a plantelor şi, în cele din urmă, acum câteva secole, a structurii neînsufleţite a planetei. Noi nu i-am uitat pe roboţi pentru că de la ei am învăţat telepatia. Noi i-am considerat profesori, iar nu mame excesiv de iubitoare. Am apreciat că ei ne-au făcut sensibili la unele lucruri pe care acum n-am mai vrea să le pierdem. Ne amintim de ei cu recunoştinţă.

— Dar aşa cum aţi fost odată copii neajutoraţi pentru roboţi, tot aşa aţi devenit acum vlăstare ale conştiinţei de grup, remarcă Trevize. Nu v-aţi pierdut şi acum din umanitate, cum s-a întâmplat pe vremea roboţilor?

— Nu-i acelaşi lucru, Trev. Ceea ce facem acum reprezintă propria noastră opţiune. Asta contează. Nimeni nu ne-o impune, ba dimpotrivă, ea creşte din noi înşine. Şi ne deosebim şi din alt punct de vedere. Suntem unici in Galaxie. Nici o lume nu seamănă cu Gaia.

— Şi cum de sunteţi aşa de siguri?

— Dacă n-ar fi aşa, am şti. Am detecta o conştiinţă planetară ca a noastră chiar şi la celălalt capăt al Galaxiei. Putem identifica începuturile unei asemenea conştiinţe la cea de-a Doua Fundaţie, de exemplu, iar ea nu exista până acum două secole.

— Pe vremea Catârului?

— Da. Catârul a plecat dintre noi. Era o personalitate aberantă şi ne-a părăsit. În naivitatea noastră, am crezut că un asemenea lucru nu se putea întâmpla, aşa că n-am acţionat la vreme pentru a-l opri. Apoi, când ne-am îndreptat atenţia către Lumile Exterioare, am devenit conştienţi de existenţa a ceea ce voi numiţi a Doua Fundaţie şi l-am lăsat pe Catâr în seama ei.

Trevize rămase cu privirea fixată în gol câteva momente, apoi murmură:

— Cărţile de istorie nu mai valorează nimic. (Clătină din cap şi se adresă lui Dom cu voce tare:) A fost o dovadă de laşitate din partea Gaiei, nu crezi? Nu v-aţi asumat responsabilitatea.

— Ai dreptate. Dar de-ndată ce ne-am îndreptat ochii spre Galaxie, am constatat că până atunci fuseserăm orbi, astfel că tragedia provocată de Catâr s-a dovedit salvatoare pentru noi. Numai aşa am identificat criza care sigur se va abate asupra noastră.

— Ce fel de criză?

— Una care ne ameninţă cu distrugerea.

— Nu pot crede. Aţi rezistat Imperiului. Catârului şi Sayshellului. Aveţi o conştiinţă de grup care poate atrage o navă de la o depărtare de milioane de kilometri. Cum să vă temeţi? Uită-te la Bliss. Ea nu pare tulburată deloc. Ea nu crede că va avea loc o criză.

Bliss îşi aşezase un picior pe braţul scaunului şi-şi mişcă degetele spre el:

— Ba sunt şi eu îngrijorată, Trev. Tu vei rezolva criza.

Trevize nu se putu stăpâni.

Eu?

— Gaia te-a adus aici printr-o mie de manevre, îi spuse Dom. Tu trebuie să înfrunţi criza noastră.

Trevize holbă ochii la Dom şi expresia de stupefacţie de pe chipul lui se transformă în revoltă şi furie:

Eu? Pentru numele Spaţiului, de ce tocmai eu? N-am nimic de-a face cu criza asta.

— Cu toate acestea, spuse Dom cu o voce calmă şi aproape hipnotică, tu vei fi acela, Trev. Doar tu. Din tot spaţiul, numai tu.

Загрузка...