Marginea Fundaţiei

39

DUPĂ CE TREVIZE efectuă un “micro-Salt”, Janov Pelorat privi pentru prima oară-n viaţa lui cum strălucitoarea stea deveni un astru ceresc. Apoi, în răstimpul câtorva zile, Sayshell, cea de-a patra planetă locuibilă care era şi destinaţia lor imediată, crescu în mărime şi luminozitate.

Computerul executase o hartă care acum era proiectată pe un ecran portabil pe care Pelorat îl ţinea pe genunchi.

Cu siguranţa lui, care de-a lungul carierei coborâse pe câteva zeci de planete, Trevize spuse:

— Nu te grăbi, Janov. Trebuie să trecem pe la staţia de acces întâi şi s-ar putea să fie tare plicticos.

Pelorat ridică ochii spre el:

— Bineînţeles că-i doar o formalitate.

— Exact. Şi totuşi plicticoasă.

— Dar trăim în vremuri de pace.

— Sigur. Asta înseamnă că ne vor lăsa să trecem. Cu toate astea, se pune problema echilibrului ecologic. Fiecare planetă are un echilibru şi nimeni nu vrea să-l strice. Aşa că e absolut normal să se verifice toate navele pentru depistarea unor organisme sau infecţii nedorite. O măsură înţeleaptă de prevedere.

— Cred că n-avem la bord aşa ceva.

— Nu, şi se vor convinge. În acelaşi timp, ţine seama că Sayshell nu e membră a Federaţiei Fundaţiei, aşa că sigur o să ne reţină puţin pentru a-şi demonstra statutul de independenţă.

O navă mică se apropie şi la bord sosi un funcţionar vamal de pe Sayshell pentru inspecţie. Trevize îl salută respectuos şi precis, amintindu-şi de vremea când fusese militar.

— Far Star, de pe Terminus. Documentele navei. Neînarmată. Navă particulară. Paşaportul meu. Am un pasager. Poftiţi paşaportul. Suntem turişti.

Funcţionarul vamal purta o uniformă înzorzonată la care predomina culoarea purpurie. Obrajii şi buza superioară îi erau bărbierite, însă avea o barbă pieptănată în aşa fel încât smocurile ei păreau să ţâşnească spre stânga şi dreapta bărbiei.

— Navă a Fundaţiei? întrebă el.

Pronunţă anapoda, însă Trevize avu grijă să nu-l corecteze şi să nu-i scape un zâmbet. Dialectele limbii Galactice Standard erau la fel de numeroase ca şi planetele. Fiecare planetă avea felul ei de a vorbi, dar diferenţele nu contau atâta vreme cât oamenii se puteau înţelege unii cu alţii.

— Da, domnule, răspunse Trevize. Navă a Fundaţiei. Proprietate personală.

— Foarte bine. Scrisoarea de trăsură, vă rog.

— Poftim?

— Scrisoarea de trăsură. Ce transportaţi?

— A, încărcătura. Poftiţi o listă pe articole. Bunuri personale. N-am venit pentru a face comerţ. După cum v-am spus, suntem simpli turişti.

Funcţionarul privi curios în jur:

— Nava e cam perfecţionată pentru nişte simpli turişti.

— Potrivit standardelor Fundaţiei nu, remarcă Trevize cu o notă de bună dispoziţie. Sunt bogat şi-mi pot permite aşa ceva.

— Sugeraţi cumva că aş putea să mă-mbogăţesc şi eu? întrebă funcţionarul fulgerându-l cu privirea.

Trevize ezită o clipă pentru a interpreta sensul vorbelor, apoi îi trebui încă un moment pentru a hotărî ce să-i răspundă:

— Nu, n-am intenţia de a vă mitui. Nici n-am motive, iar dumneavoastră nu arătaţi ca unul care poate fi cumpărat, chiar dacă aş încerca. Dacă doriţi, puteţi verifica nava.

— Nu-i nevoie, spuse funcţionarul punându-şi mini-înregistratorul în buzunar. Aţi fost deja examinaţi pentru depistarea unor infecţii şi nu am găsit nimic. Nava are atribuită o lungime de undă şi asta va servi ca fascicul de ghidaj.

Apoi plecă. Formalităţile duraseră cincisprezece minute.

— Putea să ne facă greutăţi? se interesă Pelorat. Chiar se aştepta să-l mituim?

Trevize ridică din umeri:

— Cadorisirea funcţionarilor vamali e veche de când lumea şi aş fi făcut-o dacă încerca încă o dată. Dar aşa… Ei, presupun că nu vrea să rişte cu o navă a Fundaţiei şi, mai ales, cu una atât de luxoasă. Bătrânul Primar, binecuvântată fie-i pielea cea tăbăcită, a spus că numele Fundaţiei ne va apăra oriunde-am merge şi n-a greşit, altfel ne reţineau mai mult.

— De ce? Parcă a aflat tot ce voia.

— Da, dar a fost politicos şi ne-a verificat prin detector radio. Dacă voia, putea să răscolească toată nava cu un aparat manual şi i-ar fi trebuit ore-ntregi. Mai putea să ne ducă la un spital şi să ne ţină-n carantină zile-n şir.

— Ce? Dragă prietene!

— Nu te agita. N-a făcut-o, dar îl vedeam în stare. Nu s-a întâmplat aşa, ceea ce înseamnă că putem coborî pe planetă. Aş vrea să folosesc sistemul gravitic, căci asta ne-ar lua cincisprezece minute, dar nu ştiu unde se află spaţioporturi şi n-aş vrea să dăm de bucluc. Va trebui să urmăm fasciculul de ghidaj şi asta ar dura câteva ore, cât traversăm atmosfera într-o spirală.

Pelorat păru înveselit:

— Dar asta-i nemaipomenit, Golan. Vom călători îndeajuns de încet pentru a studia terenul? (Ridică ecranul portabil pe care se vedea harta la scară mică.)

— Într-un fel, da. Va trebui să coborâm sub plafonul de nori şi ne vom deplasa cu câţiva kilometri pe secundă. N-o să planăm prin atmosferă, dar vei putea face o confruntare cu harta.

— Excelent!

Gânditor, Trevize spuse:

— Mă întreb dacă vom rămâne pe Planeta Sayshell îndeajuns de mult ca să merite să reglăm ceasul navei după ora locală.

— Depinde de ce ne propunem să facem. Ce-ai de gând, Golan?

— Sarcina noastră e să găsim Gaia şi nu ştiu cât timp ne va trebui.

— Ne putem regla doar ceasurile de mână şi să lăsăm ceasul navei aşa cum este.

— Bine şi-aşa. (Privi spre planeta cate se vedea din ce în ce mai clar.) N-are rost să mai aşteptăm. O să reglăm computerul pe fasciculul de ghidaj şi el poate să utilizeze forţa gravitică pentru a mima un zbor convenţional. Gata, Janov! Să coborâm şi să vedem ce ne aşteaptă acolo.

Privi din nou îngândurat către planetă, în timp ce nava începu să alunece pe curba reglată gravitaţional.

Trevize nu mai vizitase Uniunea Sayshell, însă ştia că în cursul secolului precedent ea manifestase o atitudine constant neprietenoasă faţă de Fundaţie. Era surprins şi chiar puţin deconcertat că trecuseră atât de lesne de vamă.

Nu i se părea normal.

40

Numele funcţionarului vamal era Jogoroth Sobhaddartha şi aproape jumătate din viaţă lucrase pe staţia orbitală.

Nu-l deranja viaţa asta, pentru că-i oferea şansa ca o lună din trei să-şi vizioneze cărţile, să asculte muzică şi să scape de grija soţiei şi a copilului său minor.

Sigur, în ultimii doi ani Şeful Vămilor fusese un Visător şi asta îl deranja. Nu exista pe lume persoană mai nesuferită decât aceea care atunci când trebuie să justifice un ordin, susţine că acesta i-a apărut în vis.

În ceea ce-l privea, Sobhaddartha considera că nu trebuie să dea crezare unor asemenea afirmaţii, dar se ferea s-o spună cu voce tare, pentru că majoritatea oamenilor de la Sayshell dezaprobau pe cei care puneau la îndoială psihismul. Recunoaşterea că era materialist îi putea pune în pericol pensionarea.

Îşi mângâie cele două smocuri de barbă, unul cu mâna stângă, celălalt cu dreapta, îşi drese glasul cam zgomotos şi apos pe un ton neobişnuit de normal spuse:

— Aceasta era nava, Şefule?

Şeful care purta un nume la fel de sayshellian, Namarath Godhisavatta, se concentrase asupra unor probleme furnizate de un computer şi întrebă absent:

— Ce navă?

— Far Star. Nava Fundaţiei pe care tocmai am lăsat-o sa treacă. Cea pe care am holografiat-o din toate unghiurile. Pe asta aţi visat-o?

Godhisavatta ridică ochii din hârtii. Era un bărbat mărunţel cu ochi aproape negri, înconjuraţi de riduri fine care sigur nu se formaseră din pricina predispoziţiei de a zâmbi prea des. Întrebă scurt:

— De ce întrebi?

Sobhaddartha se îndreptă de spate şi sprâncenele luxuriante aproape că i se uniră într-o expresie încruntată:

— S-au declarat turişti, dar eu n-am văzut niciodată o navă ca asta. După părerea mea sunt agenţi ai Fundaţiei.

Godhisavatta se rezemă de spătarul scaunului:

— Ascultă amice, oricât m-aş strădui, tot nu-mi amintesc să-ţi fi cerut părerea.

— Da, Şefu', consider că-i datoria mea patriotică să semnalez că…

Godhisavatta îşi încrucişă braţele la piept şi-l măsură sever pe subordonatului care (deşi mult mai impozant prin statură şi ţinută) se făcu mic şi luă o poziţie umilă.

— Amice, îl puse el la punct, daca vrei să-ţi fie bine, fă-ţi treaba fără comentarii, altfel o să mă-ngrijesc să nu primeşti pensie când o să te retragi din activitate, iar asta se va-ntâmpla foarte curând dacă te mai aud vorbind despre probleme care nu te privesc.

Cu voce pierită, Sobhaddartha îngăimă:

— Am înţeles, domnule. (Apoi, cu un aer suspect de supus, adăugă:) E de datoria mea, domnule, să vă raportez că o a doua navă a apărut pe ecranele detectoarelor?

— Consideră c-ai raportat, făcu Godhisavatta iritat, întorcându-se la ale lui.

— Cu nişte caracteristici foarte asemănătoare cu ale navei căreia i-am permis accesul mai devreme, adăugă el şi mai umil.

Godhisavatta puse mâinile pe birou şi se ridică în picioare:

— A doua?

Lui Sobhaddartha îi veni să zâmbească. Individul impulsiv, născut dintr-o împreunare ciudată (se referea la Şef) nu visase, evident, două nave. Îndrăzni să spună:

— Evident, domnule! Acum o să mă-ntorc la îndatoririle mele să aştept ordine şi sper, domnule…

— Da?

Sobhaddartha nu se putu abţine, ignorând riscurile pensionării premature:

— Şi sper, domnule, că n-am greşit lăsând-o pe cealaltă să treacă.

41

Far Star se mişca cu viteză pe deasupra planetei şi Pelorat părea fascinat. Stratul de nori era superficial şi mai dispersat decât pe Terminus şi, aşa cum arăta şi harta, suprafeţele de uscat mai compacte şi mai întinse, cuprinzând largi zone deşertice, judecând după culoarea ruginie a unei mari porţiuni continentale.

Nu se zăreau semne de viaţă. O lume cu zone deşertice sterile, câmpii cenuşii, nesfârşite şiruri de încreţituri care trebuie să fie fost zone muntoase şi, desigur, cu un ocean întins.

— Pare lipsită de viaţă, murmură Pelorat.

— Doar nu-ţi închipui că o să poţi vedea urme de viaţă de la înălţimea asta, îl corectă Trevize. Când vom mai cobori, vei vedea uscatul devenind verde în unele porţiuni. De fapt, înainte de asta o să vezi licăriri de lumină pe partea unde e noapte acum. Oamenii simt nevoia de a-şi lumina lumile la coborârea întunericului. N-am întâlnit încă lumea care să facă excepţie. Cu alte cuvinte, primele semne de viaţă nu vor fi doar umane, ci tehnologice.

Rămas pe gânduri, Pelorat constată:

— La urma urmei, fiinţele umane au o natură diurnă. Cred că una dintre primele sarcini ce şi le asumă tehnologia ar fi transformarea nopţii în zi. De fapt, dacă o lume ar începe să se dezvolte tehnologic, ai putea să-i urmăreşti progresul după creşterea nivelului de iluminare de pe faţa scufundată în noapte. Cât timp crezi că i-ar trebui unei lumi ca să treacă de la întuneric uniform la lumină constantă?

Trevize izbucni în râs:

— Ciudate gânduri îţi mai trec prin minte, dar presupun că asta ţi se trage de la mitologie. Nu cred că vreo lume va realiza o strălucire uniformă. Lumina nocturnă va urma structura de densitate a populaţiei, astfel încât continentele vor străluci ici şi colo. Chiar şi Trantor când ajunsese la apogeu, când devenise o singură structură gigantică, avea iluminate doar câteva puncte izolate.

Uscatul se înverzi, aşa cum anticipase Trevize care, în timpul ultimei rotaţii în jurul planetei, îi arătă lui Pelorat câteva puncte despre care afirmă că sunt oraşe:

— Nu-i o lume prea urbanizată. N-am mai vizitat Uniunea Sayshell, dar interpretând informaţiile pe care ni le furnizează computerul, înţeleg că oamenii se agaţă de trecut. După părerea întregii Galaxii, Fundaţia înseamnă tehnologie, iar acolo unde ea n-are un bun renume, apare tendinţa de a trăi în trecut. Există o singură excepţie peste tot: armele. Te asigur că şi Sayshell e aproape la zi în acest domeniu.

— Vai de mine, Golan, oare n-o să avem neplăceri? Ca locuitori ai Fundaţiei aflaţi pe teritoriu inamic…

— Nu-i teritoriu inamic, Janov. Nu te teme, se vor purta politicos. Doar că Fundaţia nu se bucură de popularitate, atâta tot. Sayshell nu aparţine Federaţiei Fundaţiei. Prin urmare, pentru că sunt mândri de independenţa lor şi nu le place să li se amintească de slăbiciunea lor în faţa Fundaţiei, rămân independenţi doar pentru că noi îi lăsăm în voia lor, iar ei îşi permit luxul de a ne dispreţui.

— Totuşi mă tem că vom avea neplăceri, spuse Pelorat amărât.

— Deloc, îl calmă Trevize. Hai, Janov. Mă refer la atitudinea oficială a guvernului sayshellian. Oamenii planetei sunt normali, iar dacă noi o să ne purtăm corect, şi nu ca nişte Stăpâni ai Galaxiei, or să aibă o atitudine binevoitoare. N-am venit pe Sayshell ca să aducem stăpânirea Fundaţiei. Suntem simpli turişti, şi o să punem îmtrebări despre Sayshell, aşa cum face orice turist. Şi ne putem îngădui şi puţină distracţie dacă se iveşte ocazia. Nu facem nici un rău stând aici câteva zile şi bucurându-ne de ceea ce ne poate oferi planeta. S-ar putea să aibă o cultură interesantă, peisaje frumoase, mâncăruri neobişnuite şi, dacă dăm greş cu astea, femei atrăgătoare. Bani de cheltuială avem…

— Of, prietene, se încruntă Pelorat.

— Hai, lasă. Nu eşti chiar aşa de bătrân. Nu ţi se pare interesant programul pe care ţi-l propun?

— Era o vreme când ştiam rolul ăsta pe de rost, dar n-a sosit încă vremea distracţiilor. Avem o misiune. Vrem să ajungem pe Gaia. Te rog să nu mă înţelegi greşit; nu mă opun plăcerilor, dar odată început, jocul e greu de terminat. (Clătină din cap şi continuă cu seriozitate:) Cred că şi tu te-ai temut că s-ar putea să mă simt prea bine la Biblioteca Galactică de pe Trantor şi că n-o să reuşeşti să mă mai scoţi de acolo. Biblioteca e pentru mine ceea ce pentru tine e o fetişcană cu ochi frumoşi.

— Nu sunt un destrăbălat, Janov, dar nici ascet n-am de gând să devin. Foarte bine, îţi promit c-o să continuăm căutarea planetei Gaia, dar dacă-ntâlnesc frumuseţea în calea mea, nimic n-o să mă împiedice să mă port cum mi-e firea.

— Dacă pui Gaia pe primul loc…

— Aşa va fi. Dar ţine minte: să nu te lauzi tuturor că venim de pe Fundaţie. Îşi vor da seama şi singuri, pentru că avem Credite de pe Fundaţie şi vorbim cu un puternic accent terminusian. Dar dacă nu facem referiri la Fundaţie îşi pot închipui că suntem nişte dezrădăcinaţi şi se vor purta prietenos. Dacă insistăm asupra originii noastre, vor fi destul de politicoşi, dar nu ne vor spune nimic, nu ne vor arăta nimic şi ne vor ocoli.

Pelorat oftă;

— Niciodată n-o să înţeleg oamenii.

— Nu-i mare greutate. Trebuie doar să te uiţi mai atent la tine însuţi şi-i vei înţelege pe toţi ceilalţi. Nici noi nu suntem din altă plămadă. Seldon cum şi-ar fi putut construi Planul — şi mă refer la matematica subtilă — dacă n-ar fi înţeles oamenii, şi cum ar fi reuşit să-l pună la punct dacă oamenii n-ar fi fost uşor de înţeles? Arată-mi unul care nu-i în stare să-nţeleagă lumea şi pun degetul pe unul care şi-a construit o imagine falsă despre el însuşi — n-am vrut să te supăr.

— Nu m-am supărat. Sunt gata să recunosc că n-am experienţă şi că am trăit o viaţă izolată şi egocentrică. Poate că niciodată nu m-am privit pe mine însumi, aşa că o să te las pe tine să-mi fii ghid şi sfătuitor în probleme care privesc oamenii.

— Bun aşa. Atunci urmează-mi sfatul şi priveşte peisajul acum. Curând aterizăm şi te asigur că n-o să simţi nimic. Eu şi computerul o să avem grijă de asta.

— Golan, nu te necăji. Dacă apare vreo tânără…

— Las-o baltă! Acum mă ocup de coborâre.

Pelorat se întoarse pentru a privi lumea, acum foarte apropiată. Era prima lume necunoscută pe care avea să pună piciorul. Gândul îl umplu de sentimente nelămurite, în ciuda faptului că toate milioanele de planete populate fuseseră colonizate de oameni născuţi în altă parte.

Toate în afară de una, se gândi el cu un fior de încântare şi emoţie.

42

După standardele Fundaţiei, spaţioportul bine întreţinut nu era mare. Trevize asistă la operaţiunile de transportare şi de depunere a navei sale, Far Star, într-un hangar. Primi o cartelă cu un cod complicat şi Pelorat îl întrebă discret:

— O lăsăm aici?

Trevize dădu afirmativ din cap şi puse mâna pe umărul lui Pelorat ca să-l liniştească.

— Nu-ţi face griji, îi răspunse încet.

Urcară într-un vehicul de teren pe care-l închiriaseră şi Trevize comută harta oraşului ale cărui clădiri înalte se puteau vedea la orizont.

— Sayshell City, spuse el, capitala planetei. Oraşul — planeta — steaua, toate numite la fel.

— Mă îngrijorează nava, insistă Pelorat.

— Nu te mai frământa atât, îl calmă Trevize. Ne întoarcem la ea, pentru că acolo vom dormi dacă avem să stăm aici mai mult de câteva ore. Trebuie să-nţelegi şi că există un cod interstelar al eticii spaţioporturilor care, din câte ştiu, n-a fost încălcat niciodată, nici măcar la vreme de război. Navele sosite cu gânduri paşnice sunt inviolabile. Dacă nu s-ar întâmpla aşa, nimeni nu s-ar mai simţi în siguranţă şi comerţul ar deveni imposibil. Piloţii spaţiali din Galaxie boicotează lumea care încalcă acest cod şi te asigur că nici o lume nu riscă aşa ceva. În plus…

— În plus?…

— În plus, am programat computerul astfel încât cel care nu arată ca vreunul dintre noi şi nu poate fi indentificat după voce să fie ucis în caz că încearcă să urce la bord. Mi-am permis să explic asta şi Comandantului. I-am explicat foarte politicos că din respect faţă de reputaţia pe care-o are spaţioportul în ceea ce priveşte securitatea şi integritatea navelor, aş dori din toată inima să anulez comanda asta, dar nava mea e un model nou şi nu am idee cum s-o fac.

— Doar n-a crezut o asemenea minciună!

— Bineînţeles că nu. Dar s-a prefăcut că-nţelege, pentru că altfel ar fi trebuit să se simtă insultat. Iar a se simţi insultat înseamnă umilire, şi pentru că nu voia nici una, nici alta, singura soluţie era să mă creadă.

— Şi ăsta-i alt exemplu de felul în care se comportă oamenii?

— Da. O să înveţi repede.

— De unde ştii că discuţiile din vehiculul ăsta nu sunt ascultate?

— M-am gândit şi eu la asta, aşa că atunci când mi-au oferit unul, am refuzat şi-am luat altul, la alegere. Chiar dacă toate-ar avea microfoane, ce lucruri îngrozitoare am discutat?

Pelorat arăta nefericit:

— Nu ştiu cum să-ţi spun. Mi se pare nepoliticos să mă plâng, dar nu-mi place cum miroase. Simt ceva… un miros.

— În vehicul?

— Încă de la început, în spaţioport. Cred că aşa miros spaţioporturile, dar a intrat şi-n vehicul. N-am putea deschide geamurile?

Trevize râse:

— Cred c-aş putea nimeri butonul pentru coborât geamul, dar n-are nici un rost. Planeta asta pute. E chiar aşa de nesuferit mirosul?

— Nu foarte puternic, dar perceptibil — şi destul de respingător. Întreaga lume miroase la fel?

— Uit mereu că n-ai mai fost pe altă planetă. Fiecare lume populată are un miros specific. La asta contribuie în primul rând vegetaţia, deşi cred că animalele şi fiinţele umane îşi au şi ele partea lor de contribuţie. După câte ştiu, nimeni nu agrează mirosul unei planete când soseşte acolo pentru prima dată. O să te obişnuieşti, Janov. Îţi promit că-n câteva zile n-o să-l mai bagi în seamă.

— Chiar vrei să spui că toate lumile miros astfel?

— Nu. Ti-am spus doar că fiecare are mirosul ei. Dacă am acorda atenţie sau dacă nasul nostru ar fi mai ager — ca cel al câinilor anacreonieni — am putea spune pe ce lume ne aflăm de la prima respiraţie. Când am intrat în Flotă, în prima zi nici nu puteam mânca pe altă planetă; apoi am învăţat de la piloţii cu experienţă stratagema: să ţin la nas, în timpul coborârii, o batistă impregnată cu mirosul planetei respective. Când ajungeam în aer liber, totul îmi părea normal. După o vreme, te deprinzi cu orice şi înveţi să nu-ţi mai pese. Mai rău e când te-ntorci acasă.

— De ce?

— Îţi închipui că Terminus nu miroase?

— Vrei să spui că da?

— Bineînţeles. După ce te familiarizezi cu mirosul unei alte lumi, să zicem, Sayshell, ai rămâne surprins când ai constata cum pute Terminus. Într-o vreme, când ajungea pe Terminus după vreun tur de serviciu mai îndelungat şi se deschideau ecluzele, tot echipajul striga în cor: “Iar acasă la duhoare”.

Pelorat părea revoltat.

Turnurile oraşului se vedeau mai bine, dar Pelorat rămăsese cu ochii pironiţi spre peisajul ce defila pe lângă ei. Vehicule de teren circulau cu viteză pe aceeaşi şosea, şi din când în când câte un vehicul zburător trecea pe deasupra lor, însă Pelorat studia arborii.

— Viaţa vegetală pare ciudată. Crezi că e vreun arbore indigen printre ei?

— Mă-ndoiesc, răspunse Trevize absent. (Studia harta şi încerca să programeze computerul vehiculului). Nu-s prea multe forme indigene pe planetele locuite. Coloniştii au importat dintotdeauna planetele şi animalele — fie când s-au stabilit pe planetă, fie mai târziu.

— Totuşi, mi se pare ciudat.

— Doar nu te-aştepţi să găseşti aceleaşi varietăţi pe toate lumile. Am auzit că cei care au făcut Enciclopedia Galactică au alcătuit un atlas de varietăţi care ocupă optzeci şi şapte de dischete, şi care s-a dovedit incomplet şi depăşit la data când a fost terminat.

Vehiculul înghiţea kilometrii şi curând fură înghiţiţi de oraş. Pelorat se scutură, neplăcut impresionat:

— Arhitectura oraşului nu-i grozavă.

— Fiecare cum poate, remarcă Trevize cu indiferenţa călătorului învăţat şi cu binele şi cu răul.

— Apropo, încotro mergem?

— Păi, răspunse Trevize destul de iritat, încerc să conving computerul ăsta să dirijeze vehiculul spre centrul turistic. Sper că ştie străzile cu sens unic şi regulile de circulaţie, pentru că mie-mi sunt străine.

— Ce-o să facem acolo?

— Ca s-o luăm de la început, suntem turişti, aşa că-i normal să mergem în primul rând acolo şi să dorim să nu atragem atenţia în mod deosebit. În al doilea rând, tu unde-ai merge ca să obţii informaţii despre Gaia?

— La vreo universitate sau societate antropologică. Sau la muzeu. În nici un caz în centrul turistic.

— Ei, bine, te-nşeli. În centrul turistic vom trece drept intelectuali care-s dornici să facă rost de-o listă o universităţilor şi a muzeelor din oraş. După aceea vom hotărî unde mergem mai întâi, iar acolo vom găsi oameni cărora să le cerem părerea privind istoria antică, galactografie, mitologie sau orice-ai dori. Dar totul va începe la centrul turistic.

Pelorat rămase tăcut, iar vehiculul îşi continuă drumul întortochiat, devenind o componentă din şuvoiul traficului urban. Intrară pe o stradă secundară şi trecură pe lângă inscripţii care păreau semne de circulaţie, dar erau scrise cu caractere imposibil de citit.

Din fericire, vehiculul continua să meargă de parc-ar fi ştiut drumul şi, când intră într-o parcare şi se opri, reuşiră să descifreze unul dintre indicatoare: CENTRUL SOCIAL SAYSHELL, iar dedesubt, cu litere uşor de citit în Galactica Standard, scria: CENTRUL TURISTIC SAYSHELL.

Intrară în clădire, care se dovedi mai mică decât lăsa faţada să se creadă. Înăuntru nu era mare animaţie.

Văzură un şir de partiţii, una dintre ele fiind ocupată de un bărbat care citea veştile ejectate printr-o fantă; în alta, două femei păreau absorbite de un joc încâlcit cu cărţi de joc şi jetoane. Având în faţă câteva terminale de computer, care păreau că-i depăşesc nivelul intelectual, şi stând la un birou prea mare pentru el, văzură un funcţionar sayshellian cu înfăţişare plictisită, îmbrăcat într-o haină care amintea de o tablă de şah.

Pelorat rămase cu ochii ţintă la el şi şopti:

— Ce pestriţ e îmbrăcată lumea aici!

— Da, am observat, îl aprobă Trevize. Moda se schimbă de la o lume la alta, ba chiar şi de la o regiune la alta în cadrul aceleiaşi lumi. Se schimbă şi în timp. Acum cincizeci de ani toată lumea de pe Sayshell purta negru, după câte ştiu. Să luăm lucrurile aşa cum sunt.

— Presupun că aşa e, dar eu prefer moda noastră, spuse Pelorat. Cel puţin la noi văzul nu ţi-e atât de agresat.

— Pentru că purtăm tot felul de nuanţe de cenuşiu? Şi asta deranjează pe unii. Am auzit spunându-se că ne îmbrăcăm în culoarea ţărânei. Probabil că uniformitatea Fundaţiei îi determină pe cei de-aci să poarte toate culorile curcubeului, tocmai pentru a-şi scoate în evidenţă independenţa. Depinde cum te-ai obişnuit. Hai, Janov.

Se îndreptară spre birou şi exact în acelaşi timp, bărbatul din partiţie lăsă deoparte ştirile, se ridică şi se apropie să-i întâmpine zâmbind. Măcar îmbrăcămintea lui era în nuanţe cenuşii.

La început, Trevize nu privi înspre el, dar când o făcu înlemni.

Respiră adânc şi exclamă:

— Pentru numele Galaxiei, prietenul meu, trădătorul!