Marginea Fundaţiei

23

STOR GENDIBAL alerga cu paşi mărunţi pe drumul de ţară din preajma Universităţii. Membrii celei de-a Doua Fundaţii nu prea aveau obiceiul să se aventureze în lumea agricolă de pe Trantor. Nimeni nu le-o interzicea, desigur, iar când o făceau, nu pătrundea prea adânc şi nici nu zăboveau multă vreme acolo.

Gendibal constituia o excepţie, şi uneori se şi întreba de ce. Mersul pe jos, fără o ţintă precisă, îi oferea prilejui de a-şi explora gândurile, iar Oratorii erau chiar încurajaţi să practice acest exerciţiu. Deopotrivă armă şi scop, mintea lor trebuia menţinută într-o stare de permanentă agerime, atât pentru atac cât şi pentru apărare.

Spre propria-i satisfacţie, Gendibal socotea că se deosebea de ceilalţi, fiindcă venea de pe o planetă mai rece şi mai masivă decât restul celor locuite. În copilărie, când fusese adus pe Trantor (datorită reţelei nevăzute pe care agenţii Fundaţiei o creaseră în întreaga Galaxie în căutare de telente), se trezise, aşadar, într-un câmp gravitaţional mai slab şi un climat încântător şi blând, aşa că i se părea normal să trăiască bucuria naturii şi a spaţiilor deschise mai deplin decât alţii.

Încă de la început devenise conştient de statura lui minusculă, subdimensionată, şi se temea că acceptarea confortului acestei lumi binecuvântate îl va moleşi, de aceea făcea exerciţii pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice care, chiar dacă nu-l ajutaseră să capete o ţinută mai impunătoare, îl menţinuseră viguros şi rezistent la efort. Plimbările lungi şi alergatul constituiau o parte a programului, ceea ce stârnise murmure din partea unora dintre membrii Mesei Oratorilor, însă Gendibal nu băgase în seamă micile lor răutăţi.

Îşi vedea de obiceiurile lui, în ciuda faptului că făcea parte din prima generaţie. Toţi ceilalţi se considerau a doua sau a treia generaţie, având părinţi sau bunici ca membri ai celei de-a Doua Fundaţii. Cu toţii erau mai în vârstă decât el. La ce altceva se putea aştepta?

Prin tradiţie, minţile de la Masa Oratorilor rămâneau neascunse (complet deschise, se presupunea, deşi rareori se întâmpla ca vreun Orator să nu păstreze pentru sine măcar un colţişor care, în cele din urmă tot devenea cunoscut) şi Gendibal ştia că era invidiat. Ştia la fel de bine că propria lui atitudine era de ambiţie defensivă, hipercompensatorie. Iar ei cunoşteau sentimentele lui.

În plus (gândurile lui Gendibal reveniseră asupra motivelor care-l făceau să se aventureze prin împrejurimi), îşi petrecuse copilăria pe o lume completă — întinsă şi în continuă expansiune, cu peisaje măreţe şi diversificate — şi într-o vale fertilă, înconjurată de lanţuri de munţi care lui i se păruseră cei mai frumoşi din Galaxie. Ofereau un spectacol incredibil în cursul iernilor crâncene de pe acea lume. Rememora fosta lui lume, strălucirea şi bucuriile copilăriei, care acum îi păreau foarte îndepărtate. Deseori le visa. Cum ar fi putut să se mulţumească cu câţiva zeci de kilomerti pătraţi de arhitectură antică?

Alergând, aruncă o privire dezaprobatoare în jur. Trantor era o planetă agreabilă, cu climă blândă, dar nu frumoasă şi sălbatică. Devenise o lume agricolă, nu se bucura de fertilitate.

Aşa fusese întotdeauna. Probabil că această caracteristică, pe lângă altele, o făcuse să devină, la început, centrul administrativ al unei uniuni de planete, iar mai apoi al Imperiului Galactic. Nici nu încercase cineva să o transforme în altceva. Nu putea servi altui scop.

După Marea Devastare, rezervele enorme de oţel au contribuit la menţinerea planetei. Devenise o mină uriaşă de oţel aliat, aluminiu, titan, cupru, magneziu, toate ieftine, pentru nenumărate lumi, înapoind în felul acesta ceea ce adunase vreme de mii de ani; risipindu-şi resursele cu o iuţeală de sute de ori mai mare decât rata iniţială de acumulare.

Rămăseseră, totuşi, uriaşe cantităţi de metal, dar acestea erau în subsol şi mai greu de obţinut. Fermierii hamish (care niciodată nu-şi spuneau “Trantorieni”, termen considerat de rău augur şi pe care membrii celei de-a Doua Fundaţii îl păstraseră pentru ei înşişi) cu greu mai puteau fi convinşi să vândă metal în continuare. Din superstiţie, neîndoielnic.

Dovadă de nerozie. Metalul sub pământ putea să otrăvească solul şi să contribuie la scăderea fertilităţii lui. Şi totuşi, pe de altă parte, densitatea populaţiei era scăzută, iar pământul încă reuşea să asigure hrană. Şi tot se mai făceau unele vânzări de metal.

Gendibal cercetă orizontul. Din punct de vedere geologic, Trantor era o planetă vie ca mai toate celelalte, dar trecuseră cel puţin un milion de ani de la formarea lanţurilor muntoase. Zonele înalte se transformaseră în dealuri leneşe, multe dintre ele nivelate când întreaga suprafaţă a Trantorului fusese acoperită cu metal.

Spre nord, dincolo de linia orizontului, se aflau ţărmul Golfului Capital şi, mai departe, Oceanul de Est, ambele repuse în drepturi după distrugerea giganticelor bazine subterane.

Spre nord se înălţau tunurile Universităţii Galactice, ascunzând vederii Biblioteca, relativ scundă, dar întinsă pe o mare suprafaţă (precum şi subteran) şi rămăşiţele Palatului Imperial ceva mai la nord.

De pe o parte şi de alta se vedeau terenurile fermelor şi, ici şi colc, câte-o clădire. Trecu pe lângă turme de vite, capre, stoluri de păsări şi alte animale domestice crescute la fermele trantoriene, netulburate de prezenţa lui.

Gendibal se gândi în treacăt c-ar putea vedea astfel de animale pe orice lume din întinsul Galaxiei şi cu toate astea n-ar găsi două lumi care să fie aidoma. Îşi aminti de caprinele de la planeta lui natală şi de capra blândă pe care o avusese şi pe care chiar o mulsese o dată. Erau mult mai mari şi mai greu de stăpânit decât specimenele mici cu un aer uşor înţelept aduse pe Trantor şi aclimatizate aici după Marea Devastare. Pe lumile locuite ale Galaxiei trăiau nenumărate varietăţi ale aceloraşi specii de animale, dar fiecare locuitor al acestor planete era în stare să jure că speciile de acolo erau cele mai bune producătoare de carne, lapte, ouă, lâna şi câte altele.

Ca de obicei, nu se zărea nici un hamish. Gendibal trăia sentimentul că fermierii evitau să se lase văzuţi de cei pe care-i botezasera “încruntaţi” (o deformare, probabil deliberată, a cuvântului “învăţaţi”). Din nou superstiţia.

Gendibal aruncă o privire spre soarele Trantorului. Deşi în slava cerului, căldura lui nu era înăbuşitoare. La această latitudine, vremea rămânea plăcută, iar frigul nu devenea niciodată înţepător. (Uneori, Gendibal ducea dorul muşcăturii gerului sau cei puţin aşa îşi imagina. Nu-şi revăzuse planeta natală. Şi asta pentru că nu voia să fie deziluzionat).

Îşi simţea muşchii încordându-se ritmic şi precis şi socoti că alergase îndeajuns de mult. Reveni la mers cu pas vioi respirând adânc.

Era pregătit pentru apropiata întrunire a Mesei şi pentru un ultim îndemn de a determina o schimbare a politicii, atitudine nouă, ce recunoştea pericolul crescând pe care-l reprezenta Prima Fundaţie şi nu numai ea, şi care avea să pună capăt încrederii neţărmurite dar fatale în “perfecţiunea” desfăşurării Planului. Oare când îşi vor da seama că însăşi perfecţiunea reprezenta cel mai sigur semn de primejdie?

Ştia că dacă oricare altul ar fi avansat propunerea, ea ar fi fost acceptată fără discuţii. Aşa cum stăteau lucrurile acum, ideea avea să stârnească proteste, dar cu toate astea va fi acceptată, fiindcă bătrânul Shandess îl sprijinea şi o va face în continuare. Dar nu voia să intre în cărţile de istorie ca Primul Orator sub conducerea căruia a Doua Fundaţie pierduse din putere.

Hamish!

Gendibal tresări. Percepu prelungirea unei minţi cu mult înainte de a vedea omul. Gândirea hamish, barbară şi lipsită de subtilitate, a unui fermier. Gendibal se retrase pe nesimţite, lăsând un semn aproape imposibil de detectat. Politica celei de-a Doua Fundaţii era fermă în această privinţă. Fermierii deveniseră o pavăză neştiutoare pentru a Doua Fundaţie. Pe cât posibil, trebuiau lăsaţi neatinşi.

Cei care soseau pe Trantor ca turişti sau ca neguţători nu vedeau altceva decât fermieri, plus câţiva cărturari neînsemnaţi care trăiau în trecut. Dacă fermierii ar dispare sau le-ar fi tulburată nevinovăţia şi curăţenia de acum, savanţii ar deveni mai uşor de observat şi asta ar produce o adevărată catastrofă. (Aceasta era una din demonstraţiile clasice pe care neofiţii de la Universitate trebuiau să o dezvolte singuri. Deviaţiile care apăreau pe Întâiul Radiant când se exercitau influenţe minore asupra minţii fermierilor erau uriaşe şi surprinzătoare.)

Gendibal îl văzu. Fermier hamish, desigur, până-n vârful unghiilor, o namilă de om: înalt şi lat în spate, brunet, îmbrăcat simplu, cu braţele dezgolite, cu părul şi ochii negri, mergând cu paşi mari şi apăsaţi. Gendibal aproape că simţi izul de staul pe care-l răspândea. (Nu trebuie dispreţuit, se gândi el. Nici Preem Palver nu ezitase să joace rolul de fermier atunci când asta slujise planurilor lui. Şi încă ce fermier — scund, grăsuţ şi fără vlagă. O păcălise pe tânăra Arkady cu ascuţimea minţii lui, pentru că prin înfăţişarea fizică n-ar fi reuşit.)

Fermierul se apropia, păşind greoi, privindu-l fără teamă, şi asta-l făcu pe Gendibal să se-ncrunte. Nici un bărbat sau vreo femeie hamish nu-l privise vreodată în felul acesta. Până şi copiii se trăgeau de-o parte şi-l cercetau de al distanţă.

Gendibal nu încetini pasul. Aveau loc să treacă unul pe lângă altul, fără să se privească sau să schimbe vreo vorbă şi aşa era cel mai bine. Hotărî să nu intre în contact mental cu fermierul.

Gendibal făcu un pas lateral, dar fermierul nu-i acceptă gestul. Se opri şi se proţăpi în mijlocul drumului, îşi desfăcu braţele în lături tăindu-i calea şi zise:

— Hei! Vei fi vreun învăţat?

Oricât încercă, Gendibal nu putu să nu simtă o adiere de gâlceava în mintea celui care-i stătea în cale. Se opri. Îi va fi imposibil să încerce să treacă pe lângă el fără să schimbe câteva cuvinte, iar asta are să fie o caznă. Obişnuit cu jocul subtil şi rapid de sunete, expresii, gânduri şi mesaje mentale care alcătuiau comunicarea dintre membrii celei de-a Doua Fundaţii, a recurge numai la combinaţii de cuvinte însemna o trudă istovitoare. Era ca şi cum ar fi încercat să disloce un bolovan folosindu-şi doar braţele şi umerii, ignorând pârghia aflată la îndemână.

Încet şi rar, eliminând cu grijă orice emoţie, Gendibal îi răspunse:

— Sunt învăţat. Da.

— Na! Tu sunt învăţat. Ce limbă ciudată o mai fi şi asta? Crezi că nu văd că tu ai fi unul şi eu sunt unul? (Făcu o plecăciune dispreţuitoare.) Şi un' mai pui că eşti mărunţel, uscat, gălbejit, dar cu nasul pe sus.

— Ce doreşti de la mine, omule? îl întrebă Gendibal, fără să tresară.

— Numele meu a fi Rufirant. Iar ăl dinainte Karoll. Accentul hamish deveni mai apăsat. Avea un “r” gutural care părea să se rostogolească precum un bolovan din gâtlejul lui.

— Şi ce doreşti de la mine, Karoll Rufirant?

— Dar cum ţi-a fi numele, învăţatule?

— Ce contează? Poţi să-mi spui în continuare “învăţat”.

— Dacă tot te întreb, trebuia să răspunzi, învăţat cu nasul pe sus.

— Bine, numele meu este Stor Gendibal, iar acum îmi voi vedea de treaba mea.

— Şi care a fi treaba ta?

Gendibal îşi simţi părul de pe ceafă zburlindu-se. Mai erau prezente şi alte minţi. Nu era nevoie să se întoarcă pentru a şti că în spatele lui apăraseră alţi trei hamishi. Iar undeva, la oarecare distanţă, alţii. Mirosul fermierului devenea tot mai pătrunzător.

— Treburile mele, Karoll Rufirant, sigur nu te privesc.

— Aşa zici tu? ridică Rufirant glasul. Prieteni, zice că treburile lui n-ar fi şi-ale noastre.

Răsunară râsete în spatele său, apoi se auzi o voce:

— A fi având dreptate, fiindcă treaba lui a fi răsfoitul de cări şi rostul coatelor, iar asta n-a fi ceva pentru bărbaţii adevăraţi.

— Oricare mi-ar fi treaba, vorbi Gendibal hotărât, o să-mi văd de drum.

— Şi cum ai s-o faci, învăţat pipernicit? îl sfidă Rufirant.

— Îmi voi vedea de drumul meu.

— Îndrăzneşti? Nu ţi-e teamă că braţul meu te va opri?

— Tu şi prietenii tăi? Sau tu singur? (apoi Gendibal se adresă în dialect hamish): Lăturaş nu ţi-e teamă?

De fapt, nu se cuvenea să-i stârnească în felul acesta, dar numai aşa putea împiedica atacul lor unit. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple, căci s-ar fi dat de gol.

Reuşi. Expresia de hotărâre de pe faţa lui Rufirant se mai înmuie:

— Băiete cu carte, de-i vreunul din noi lăturaş, tu ai fi acela. Faceţi loc, prieteni. Daţi-vă-n lături şi lăsaţi-l să treacă şi vedea-vom de sunt lăturaş.

Rufirant ridică braţele şi le vântură. Gendibal nu se temea de calităţile pugilistice ale fermierului, dar exista riscul de a primi o lovitură straşnică.

Gendibal se apropie cu precauţie, acţionând cu repeziciune şi fereală asupra minţii lui Rufîrant. Nu mult, doar o atingere uşoară, care să rămână imperceptibilă, dar îndeajuns pentru a-i încetini puţin reflexele. Apoi pătrunse în minţile celorlalţi, din ce în ce mai numeroşi, care începuseră să se strângă în jurul lor! Gândurile Oratorului Gendibal ţâşniră încoace şi încolo cu mare iuţeală, fără a zăbovi prea mult în mintea vreunuia pentru a lăsa vreo urmă durabilă, ci atât cât să descopere ceva ce i-ar fi putut folosi.

Se apropie atent, cu paşi felini de fermier, uşurat la gândul că nici unul dintre ceilalţi nu făcea vreo mişcare pentru a interveni.

Rufirant slobozi o lovitură pe neaşteptate, dar Gendibal o percepuse deja în mintea lui, chiar înainte ca muşchii să fi început să se contracte şi făcu un pas în lături. Lovitura vâjâi pe lângă el, cât pe-aci să-l atingă. Gendibal rămase locului, neclintit. Privitorii rămaseră cu răsuflarea tăiată.

Gendibal nu încercase nici să pareze şi nici să răspundă loviturii. N-ar fi putut bloca lovitura fără să sufere el însuşi, iar a lovi nu avea nici un rost, fiindcă fermierul i-ar fi rezistat fără probleme.

Putea doar să-l poarte de colo-colo, ca pe un taur înfuriat, silindu-l să nu-şi nimerească ţinta. Asta i-ar distruge moralul mai mult decât o ripostă hotărâtă.

Pufnind şi mugind ca o fiară, Rufirant atacă. Pregătit, Gendibal se dădu la o parte cât să-l facă pe fermier să greşească din nou. Acesta se repezi din nou, dar dădu greş.

Gendibal simţi propria respiraţie şuierătoare. Efortul fizic era redus, dar cel mental prin care încerca să controleze, fără a lua cu totul în stăpânire mintea celuilalt, îl extenua. Nu mai putea rezista mult.

Apoi, în timp ce testa cu delicateţe mecanismul de inhibare a sentimentului de spaimă la Rufirant, încercând să sporească uşor teama superstiţioasă pe care acesta o avea faţă de învăţaţi, spuse cât putu de calm:

— Acum îmi voi vedea de treburile mele.

Faţa lui Rufirant se schimonosi de furie, dar nu reacţionă pe moment. Gendibal îi simţi efortul de a gândi. Pipernicitul învăţat dispăruse ca prin minune. Gendibal simţi teama crescând, dar numai pentru o clipă…

… Căci imediat furia lui Rufirant răbufni şi alungă orice reţinere:

— Prieteni! Încruntatul a fi dansator. Mişcă repede din picioare şi-şi bate joc de cinstitele legi ale luptei hamish. Prindeţi-l! Ţineţi-l bine! Ne vom bate lovitură pentru lovitură. Îi dau voie să lovească primul. Îi fac favoarea asta.

Gendibal observă că se putea strecura printre cei ce-l înconjurau. Singura lui şansă era să creeze un coridor prin care să treacă şi să o ia la fugă, lăsând totul în seama picioarelor, plămânilor şi a abilităţii de a înmuia voinţa urmăritorilor.

Pendulă înainte şi înapoi, căutând o soluţie.

N-avea scăpare. Erau prea mulţi, iar el era constrâns să se supună regulilor vieţii de pe Trantor.

Se simţi strâns de multe braţe. Era prizonier.

Ar fi trebuit să influenţeze câteva minţi. Dar aşa ceva ar fi fost inacceptabil, iar cariera lui s-ar nărui. Şi cu toate aste viaţa — însăşi viaţa, îi era în pericol.

Cum de se-ntâmplase aşa ceva?

24

Unul dintre membrii Mesei nu venise la întrunire.

N-aveau obiceiul să-l aştepte pe cel care întârzia şi, în orice caz, Masa nu părea într-o dispoziţie prea bună, se gândi Shandess. Stor Gendibal era cel mai tânăr şi ştia foarte bine acest lucru. Se comporta, însă, ca şi cum tinereţea ar fi fost o virtute prin ea însăşi şi vârsta o scăpare sau o lipsă a celorlalţi. Ceilalţi Oratori nu-l prea iubeau pe Gendibal şi, de fapt, nici Shandess nu ţinea mult la el, însă nu aşa se punea acum problema.

Delora Delarmi îi întrerupse reveria. Chipul ei rotund şi ochii mari, albaştri, cu obişnuitul aer de nevinovăţie şi apropiere ascundea o minte strălucită (pentru toţi membrii celei de-a Doua Fundaţii, mai puţin pentru cei care ocupau aceeaşi poziţie ca şi ea), dar şi o concentrare care părea feroce.

— Prim Orator, mai aşteptăm mult? întrebă ea zâmbind. Oficial, şedinţa nu începuse, astfel că ea putu deschide discuţia, cu toate că alţii ar fi aşteptat ca Shandess să vorbească primul, potrivit dreptului acordat de titlul său.

Ignorând încălcarea etichetei, Shandess îi aruncă o privire descurajatoare:

— De obicei, nu aşteptăm pe nimeni, Orator Delarmi, dar, întrucât Masa se întruneşte tocmai pentru a-l asculta pe Orator Gendibal, se cuvine să fim îngăduitori.

— Dar unde zăboveşte. Prim Orator?

— Nu ştiu, Orator Delarmi.

Delarmi privi pe rând chipurile celorlalţi. Primul Orator şi unsprezece oratori. Doar doisprezece Oratori. Vreme de cinci secole a Doua Fundaţie îşi extinsese puterile şi îndatoririle, dar orice încercare de a mări numărul membrilor Mesei dăduse greş.

Doisprezece fuseseră şi după moartea Iui Seldon, când cel de-al Doilea Prim Orator (pentru că Seldon fusese dintotdeauna considerat cel dintâi) stabilise cifra care rămăsese încă valabilă.

De ce doisprezece? Numărul se împărţea cu uşurinţă în grupuri de aceeaşi mărime. Era suficient de redus spre a permite consultări în plen şi îndeajuns de mare pentru lucrul în subgrupuri. Un număr mai mare ar fi fost neproductiv, iar unul mai mic, inflexibil.

Atât în ceea ce privea explicaţiile. De fapt, nimeni nu ştia care era motivul acestei alegeri sau de ce numărul trebuia să rămână neschimbat. Iar în cazul acesta, chiar şi a Doua Fundaţie rămăsese o sclavă a tradiţiei.

Trecând cu privirea de la un chip la altul şi cu gândul de la o minte la alta, Delarmi reuşi, într-o clipită, să răsucească pe toate feţele situaţia creată de absenţa celui mai tânăr dintre Oratori.

Se simţea satisfăcută de faptul că nimeni nu manifesta înţelegere faţă de Gendibal. Tânărul acesta avea farmecul unei centipede; aşa simţise ea mereu, şi merita un tratament pe măsură. Doar talentul şi neîntrecuta lui pricepere îi împiedicaseră pe ceilalţi să propună în mod deschis excluderea. (De-a lungul istoriei semicenterane a celei de-a Doua Fundaţii, doar doi Oratori fuseseră puşi sub acuzare, însă nici unul condamnat).

Această absenţă de la o întrunire era o sfidare gravă la adresa Mesei şi atârna mai greu decât multe alte păcate, iar Delarmi simţi că-i creşte inima când detectă la ceilalţi dorinţa de a-l supune judecăţii pe Gendibal.

— Prim Orator, rupse ea tăcerea, aş fi încântată să vă informez unde se află Orator Gendibal, în caz că nu ştiţi.

— Te rog, Orator.

— Cine nu ştie că acest tânăr (nu-i folosi titlul onorific, lucru pe care-l băgară de seamă cu toţii, desigur) îşi găseşte mereu de lucru printre hamishi? Nu întreb cu ce scop, dar acolo se află acum şi preocupările lui faţă de aceşti oameni par importante dacă sunt puse mai presus de interesele Mesei.

— Eu cred că se plimbă sau aleargă pentru a-şi menţine forma fizică, interveni un alt Orator.

Delarmi zâmbi din nou. Găsea o plăcere în asta. Doar n-o costa nimic:

— Universitatea, Biblioteca, Palatul şi întreaga regiune înconjurătoare ne aparţin. Cam puţin, în comparaţie cu suprafaţa planetei, dar cred că e loc suficient pentru exerciţii fizice. Prim Orator, n-am putea începe?

Primul Orator îşi reţinu un suspin. Deţinea puteri depline şi putea să mai întârzie începerea întâlnirii sau chiar să o amâne pentru o dată la care Gendibal ar fi fost prezent.

Nici un Prim Orator nu-şi putea îndeplini funcţia fără sprijinul măcar pasiv al celorlalţi Oratori căci, dacă i-ar fi iritat, n-ar fi dovedit înţelepciune. Chiar şi Preem Palver se văzuse uneori silit să intre în polemici pentru a-şi impune punctul de vedere dar, în cazul de faţă, absenţa lui Gendibal era supărătoare. Tânărul Orator ar trebui să înveţe că nu el stabilea legile.

Iar acum, ca Prim Orator, vorbi cel dintâi:

— Vom începe. Studiind datele Întâiului Radiant, Orator Gendibal a prezentat câteva deducţii uluitoare. El crede că există o organizaţie care acţionează pentru a aplica Planul Seldon mai eficient decât noi şi că face acest lucru în propriul ei folos. Prin urmare, după părerea lui, noi ar trebui să aflăm mai multe detalii, ca să ne putem apăra. Aţi fost informaţi cu toţii, iar această întrunire are rostul de a vă oferi posibilitatea de a-l audia pe Orator Gendibal, astfel încât să putem lua o hotărâre în ceea ce priveşte politica de urmat.

De fapt, era inutil să vorbească atât de mult. Îi puteau citi gândurile, aşa că ştiau cu toţii. Dar cuvintele introductive făceau parte din ceremonial.

Delarmi aruncă o privire către ceilalţi zece care păreau împăcaţi cu ideea de a-i îngădui să-şi asume rolul de purtător de cuvânt împotriva lui Gendibal:

— Gendibal (o nouă ignorare a titlului onorific) nu ştie şi nici nu poate preciza ce sau pe cine reprezintă această organizaţie.

Exprimă această afirmaţie care nu admitea replică pe un ton aproape necuviincios, ca şi cum ar fi spus: Ţi-am analizat gândurile, nu te mai deranja să dai o explicaţie.

Primul Orator hotărî pe dată să ignore lipsa de politeţe:

— Faptul că Orator Gendibal (reluă el, evitând cu pedanterie să omită titlul şi fără să-l evidenţieze prin a-l pronunţa mai apăsat) nu ştie şl nu ne poate spune ce este cealaltă organizaţie, nu înseamnă că ea nu există. De-a lungul istoriei lor, oamenii Primei Fundaţii practic n-au avut idee despre noi şi de fapt nici acum nu ştiu mai nimic. Pui la îndoială existenţa noastră?

— Dacă suntem necunoscuţi şi totuşi existăm nu înseamnă neapărat că orice lucru trebuie să rămână necunoscut pentru a exista, spuse Delarmi şi izbucni în râs.

— Adevărat. Tocmai de aceea afirmaţia Oratorului Gendibal trebuie examinată cu deosebită atenţie. Se bazează pe deducţii matematice riguroase, pe care le-am verificat eu însumi şi vă îndemn pe toţi să vă gândiţi la ele. Nu e (şi căută o exprimare mentală care să redea cât mai bine părerile sale) chiar neconvingătoare.

— Şi acest Golan Trevize, prezent în mintea ta şi despre care nu ne spui nimic? (O nouă necuviinţă şi, de data aceasta, Primul Orator roşi imperceptibil.) Ce-i cu el?

— Orator Gendibal socoteşte că acest om, Trevize, este o unealtă — neştiutoare, probabil — a acestei organizaţii şi că nu trebuie să-l tratăm cu indiferenţă.

— Dacă această organizaţie există, insistă Delarmi aşezându-se mai comod pe scaun şi dându-şi la o parte părul cărunt care-i cădea peste ochi, şi dacă ea e atât de periculoasă prin putere şi capacităţi mentale şi rămâne ascunsă, găsiţi normal ca ea să acţioneze la lumina zilei prin intermediul cuiva atât de expus precum un Consilier exilat de Prima Fundaţie?

— Nu-i de crezut, răspunse grav Primul Orator. Şi cu toate acestea, am observat ceva deosebit de alarmant. Nu reuşesc să înţeleg.

Aproape involuntar, lăsă gândul ascuns în străfundurile minţii sale, ruşinat să şi-l facă cunoscut.

Fiecare dintre Oratori observă stratagema mentală şi, conform etichetei foarte severe, respectă sentimentul de jenă. Delarmi se supuse şi ea, dar fără convingere. Potrivit formulei obişnuite în asemenea situaţii, ea continuă: Te rugăm să-ţi faci cunoscute gândurile, întrucât înţelegem şi iertăm orice sentiment de ruşine pe care l-ai avea.

— La fel şi voi, reluă Primul Orator, nu înţeleg din ce motiv s-ar putea bănui că Trevize este o unealtă a celeilalte organizaţii, sau ce scop ar putea servi în caz că bănuiala se verifică. Orator Gendibal pare totuşi sigur de asta şi nu avem dreptul de a ignora valoarea potenţială a intuiţiei cuiva care a întrunit calităţi de Orator. Prin urmare, am încercat să aplic Planul la Trevize.

— La o singură persoană? întrebă încet unul dintre oratori, dar fără a-şi ascunde surprinderea, iar apoi îşi exprimă pe dată părerea de rău pentru că-si însoţise întrebarea de un gând care echivala cu: Ce neghiobie!

— La o singură persoană, întări Primul Orator, şi ai dreptate. Ce neghiob sunt! Ştiu foarte bine că Planul nu poate fi aplicat în cazul unui individ şi nici chiar unor grupuri mici. Cu toate acestea, am fost curios. Am extrapolat Intersecţiile Interpersonale cu mult peste limitele normale, dar am procedat în prezece moduri diferite şi am ales mai degrabă o zonă decât un punct. Apoi am folosit toate detaliile pe care le deţinem despre Trevize — un Consilier al Primei Fundaţii nu rămâne total neobservat — şi despre Primarul Fundaţiei. Apoi le-am combinat la întâmplare. Făcu, o pauză.

— Şi? făcu Delarmi. Înţeleg că… Rezultatele au fost surprinzătoare?

— N-am obţinut rezultate, după cum vă şi aşteptaţi, răspunse Primul Orator. Nu se poate face nimic cu un singur individ şi totuşi,… totuşi …

— Da?

— Mi-am petrecut patruzeci de ani analizând şi am deprins să le simt cu claritate chiar înainte de a ajunge la etapa finală, şi rareori m-am înşelat. În cazul de faţă, cu toate că n-am obţinut o concluzie, trăiesc cu sentimentul că Gendibal a avut dreptate şi că Trevize nu trebuie ignorat.

— De ce nu, Prim Orator? întrebă Delarmi luată prin surprindere de puternicul sentiment din mintea Primului Orator.

— Mi-e ruşine pentru că m-am lăsat amăgit şi am folosit Planul într-un scop nepotrivit. Iar acum mă simt jenat pentru că sunt influenţat de ceva pur intuitiv. Şi cu toate astea, trebuie, pentru că aşa simt. Dacă Oratorul Gendibal are dreptate, dacă suntem ameninţaţi dintr-o direcţie necunoscută, cred că atunci când va veni momentul unei crize, Trevize va deţine şi va juca o carte hotărâtoare.

— Pe ce se bazează sentimentul acesta? întrebă Delarmi şocată.

Primul Orator Shandess privi neajutorat către membrii Mesei:

— Pe nimic. Matematica psihoistorică nu oferă soluţii, dar aşa am văzut eu jocul relaţiilor, am impresia că Trevize este cheia. Trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra acestui tânăr.

25

Gendibal ştia că nu va reuşi să se întoarcă la vreme pentru a participa la întrunirea Mesei. Era foarte probabil să nu se mai întoarcă niciodată între ai săi.

Se simţea ţinut de braţe puternice şi testă cu disperare pentru a găsi o cale de a-i determina să-l elibereze.

Rufirant se proptise triumfător în faţa lui:

— Acum vei fi fiind gata, învâţatule? Lovitură pentru lovitură, pumn pentru pumn, în felul hamish. Hai dar, eşti mai mic, loveşte tu primul.

— Te va ţine şi pe tine cineva? întrebă Gendibal.

— Daţi-i drumul. Noo, noo. Numa' mâinile. Lăsaţi-i mâinile libere, dar ţineţi-l de picioare. Nu mai vreau dansuri.

Gendibal se simţi fixat de pământ. Braţele-i erau libere.

— Loveşte, învăţatule, strigă Rufirant. Dă-mi un pumn.

În acea clipă, mintea lui Gendibal le sondă gândurile şi descoperi ceva la care putea trezi un răspuns — indignarea, sentimentul de dreptate şi mila. N-avea de ales, trebuia să rişte stimularea imediată a acestor simţăminte şi apoi să improvizez pe baza…

Dar au mai trebui s-o facă. Nu sondase această minte care abia apăruse şi, cu toate astea, ea reacţionă exact aşa cura voia el.

Simţi deodată prezenţa unei siluete neînsemnate — scundă şi îndesată, cu părul negru încâlcit şi braţele întinse în faţă — şi o văzu apărând în goană, furioasă, îmbrâncindu-l pe fermierul hamish.

O femeie. Sumbru, Gendibal socoti că din cauza tensiunii şi îngrijorării nu simţise asta dintru început şi că ochii trebuiseră să-i confirme acest adevăr.

— Karoll Rufirant! strigă ea la fermier cu o voce ascuţită. Eşti un ticălos şi-un laş! Lovitură pentru lovitură, aici? După obiceiul hamish? Ai fi de două ori cât învăţatul. Primejdie mai mare a fi dacă m-ai ataca pe mine. Vei fi câştigând în renume bătându-l pe neajutoratul acela? Unde-a fi ruşinea, mă-ntreb? Toţi or să te arate cu degetul şi-or zice: “Uite-l pe Rufirant, cel de se bate cu copiii.” Vei fi de râsul tuturor, cred eu, şi nici un hamish cu scaun la cap n-o să mai închine un pahar cu tine şi nici, o femeie întreagă la minte n-o să te urmeze.

În timp ce se apăra de loviturile ei, Rufirant încercă să potolească torentul de vorbe, răspunzând împăciuitor:

— Stai, Sura. Termină, Sura.

Gendibal îşi dădu seama că nu mai era ţinut, că Rufirant nu se mai holba furios la el, şi că gândurile tuturor nu-i mai acordau nici o atenţie.

Nici pe Sura n-o mai preocupa soarta lui; dezlănţuirea ei de furie asupra lui Rufirant o făcuse să uite de el. Revenindu-şi din uimire, Gendibal se gândi c-ar trebui să întreprindă ceva ca să împrospăteze izbucnirea aceea de furie şi să accentueze în mintea lui Rufirant sentimentul de ruşine neputincioasă, dar cu delicateţe şi pricepere, astfel încât să nu lase urme. Dar, din nou, era de prisos, căci femeia continuă:

— Daţi-vă-napoi cu toţii. Ascultaţi-mă! Şi parcă n-a fi de-ajuns că voinicosul Karoll arată ca un uriaş pe lângă costelivul acela, şi o fi nevoie de alţi cinci-şase aflaţi şi prieteni ca să-mpărţiţi ruşinea, ca să vă-ntoarceţi la fermele voastre şi să vă făliţi c-aţi stâlcit în bătaie un copil. “Eu l-am ţinut de-o mână”, o să ziceţi, iar uriaşul şi căpăţânosul Rufîrant l-a făcut în fel şi chip când n-a vrut să lovească. ÎIar voi o să povestiţi: “Da eu l-am ţinut de-un picior, aşa că daţi-mi şi mie o părticică din gloria asta!” Iar matahala de Rufirant a zice: “Nu l-am putut face să stea locului, aşa că tovarăşii mei de plug l-au ţintuit, şi cu ajutorul celorlalţi şase, l-am învins”.

— Sura, îndrăzni Rufirant aproape scâncit, dar i-am spus învăţatului că poate lovi primul.

— Şi tare te mai temi tu de grozavele lovituri ale braţelor lui slăbănoage, nu-i aşa, Rufirant-găgăuţă? Hai, lasă. Dă-i drumul să plece unde are treburi iar voi, restul, duceţi-vă pe furiş acasă, şi o să aflaţi de mai sunteţi bineveniţi după asemenea voinicie. Bine a fi să speraţi că marile voastre fapte de astăzi s-or face uitate! Da' nu se va-ntâmpla asta pentru că o să împrăştii vestea pretutindeni dacă mă înfuriaţi mai tare.

Plecară tăcuţi, cu capetele plecate fără a mai privi înapoi.

Gendibal îi privi cum se îndepărtau, apoi îşi întoarse ochii spre femeia îmbrăcată cu pantaloni, o bluză, purtând pantofi grosolani. Avea nasul cam mare, sâni grei (după cât putea vedea Gendibal prin bluza largă), iar braţele dezgolite îi erau musculoase. Asta însemna, deci, că femeile hamish munceau la câmp cot la cot cu bărbaţii lor.

Ea-l privi pătrunzător, ţinându-şi mâinile-n şolduri:

— Hei, învăţatule, ce-i fi zăbovind? Mergi la Palatul învăţaţilor? Ţi-a fi teamă? Să te-nsoţesc?

Gendibal simţi mirosul de transpiraţie degajat de îmbrăcămintea ei, nu tocmai proaspăt spălată, dar în situaţia în care se afla ar fi fost cu totul necuviincios să-şi arate repulsia.

— Îţi mulţumesc, domnişoară Sura…

— Novi mi-e numele, spuse ea cu voce răguşită. Sura Novi. Poţi să-mi zici Novi. De mai mult n-a fi nevoie.

— Mulţumesc, Novi. Mi-ai fost de mare ajutor. Chiar te rog să mă însoţeşti, nu fiindcă m-aş teme, ci pentru că-mi face plăcere tovărăşia ta. Şi spunând acestea, făcu o plecăciune elegantă, de parcă ar fi salutat vreuna dintre tinerele doamne de la Universitate.

Novi se îmbujora, ezită o clipă, apoi încercă să-i imite gestul politicos.

— Plăcerea a fi a mea, răspunse ea străduindu-se să găsească cuvintele potrivite pentru a crea impresia de bună creştere şi pentru a-şi exprima, în acelaşi timp, încântarea.

Porniră alături. Gendibal ştia bine că mersul acesta în pas domol făcea ca întârzierea lui la întrunirea Mesei să devină de neiertat, dar abia acum avea prilejul să se gândească la înţelesul celor întâmplate mai devreme şi, cu o satisfacţie răutăcioasă, hotărî să-i lase să mai aştepte.

Clădirile Universităţii se zăreau în faţa lor când Sura Novi se opri şi spuse fără convingere:

— Domnule învăţat…

Gendibal îşi dădea seama că, pe măsură ce se apropiau de clădirile cărora ea le spunea Palatul învăţaţilor, Novi devenea tot mai politicoasă. O clipă se simţi îndemnat s-o întrebe: “Nu cumva te adresezi costelivului acela?” dar asta ar fi ruşinat-o peste măsură.

— Da, Novi?

— A fi frumos şi bogat Palatul învăţaţilor?

— E frumos, răspunse Gendibal.

— Am visat şi eu odată să merg la Palat şi… şi să fiu învăţat.

Privirea ei dovedea că nu-şi considera spusele drept o simplă politeţe:

— Ştiu să scriu. M-a şcolit învăţătorul. Dacă scriu scrisoare la tine, încercă ea să pară detaşată, cum o însemn ca să ajungă la tine?

— Scrii doar, Parlamentul Oratorilor, apartament 27 şi va ajunge la mine. Acum trebuie să plec, Novi.

Făcu o plecăciune şi ea încercă din nou să-l imite. Plecară fiecare în drumul său, iar Gendibal şi-o scoase din minte imediat. Se gândea, în schimb, la întrunirea Mesei, şi mai ales la Oratorul Delora Delarmi. Gândurile nu-i erau prea blajine.