Marginea Fundaţiei

43

CONSILIERUL MUNN LI COMPOR nu păru prea sigur de sine când îi întinse mâna lui Trevize.

Trevize se mulţumi să se uite chiorâş la mâna întinsă, apoi spuse ca pentru sine:

— N-am chef să mă trezesc arestat pe-o planetă străină pentru tulburarea liniştii publice, dar s-ar putea s-o fac dacă individul ăsta se apropie de mine.

Compor se opri ca fulgerat, ezită o clipă şi în cele din urmă, după ce privi întrebător către Pelorat, se adresă încet lui Trevize:

— Nu-mi dai şansa de-a explica? Chiar nu vrei să m-asculţi?

Pelorat îi măsură pe amândoi cu privirea şi se încruntă:

— Ce se-ntâmplă, Golan? Nici n-am ajuns bine pe-această lume îndepărtată şi ai şi întâlnit pe cineva cunoscut?

Trevize îl ţintui mohorât pe Compor, dar se întoarse ca să arate că vorbea cu Pelorat:

— Această… fiinţă umană… aşa s-ar zice la prima vedere, a fost odată, demult, un prieten de-al meu de pe Terminus. Am avut încredere-n el, ca în toţi ceilalţi prieteni ai mei. I-am destăinuit părerile mele, care probabil că nu erau împărtăşite de prea multă lume. El le-a relatat autorităţilor în detaliu, asta-i sigur, şi nici nu s-a deranjat să-mi spună ce făcuse. Din pricina asta, am căzut frumuşel în capcană şi iată-mă exilat. Iar acum, creatura asta vrea să fie recunoscută ca prieten.

Se întoarse către Compor şi-şi trecu degetele prin părul acestuia, deranjându-i buclele:

— Hei, i-ascultă. Am o-ntrebare! Ce cauţi aici? Dintre toate planetele Galaxiei, cum de ţi-ai găsit să vii tocmai pe asta? Şi de ce acum?

Compor, care rămăsese cu mâna întinsă, o lăsă să cadă moale şi zâmbetul îi pieri de pe chip. Aerul de siguranţă care-l caracteriza dispăruse şi acum părea mai tânăr şi copleşit de durere:

— O să-ţi explic, dar de când a-nceput!

Trevize privi în jur:

— Aici? Chiar vrei să-mi povesteşti totul? într-un loc public? Vrei să te snopesc în bătaie aici, după ce-o să-mi înşiri minciuni?

Compor ridică mâinile rugător:

— E cel mai sigur loc, crede-mă. (Apoi, controlându-şi gesturile şi pricepând în cele din urmă ce voia să spună Trevize, adăugă grăbit:) N-are importanţă dacă n-o să mă crezi. O să-ţi spun adevărul. Am ajuns pe planetă la câteva ore după tine şi am verificat deja. Azi e o zi deosebită pe Sayshell. Ziua meditaţiei se cheamă, nu ştiu de ce. Aproape toată lumea stă acasă. Nu vezi ce pustiu e locul ăsta? Doar nu-ţi închipui că aşa-i mereu.

Pelorat dădu din cap aprobator:

— Chiar mă miram de ce-o fi aşa puţină lume. (Se aplecă spre urechea luî Trevize şi-i şopti): De ce nu-l laşi să vorbească, Golan? Nu vezi ce amărât e, săracul, poate-şi cere scuze. Mi se pare nedrept să nu-i acorzi o şansă.

— Doctor Pelorat pare dornic să te-asculte. spuse Trevize. Sunt gata să-i fac pe plac, dar ţi-aş fi recunoscător dacă ai termina repede. S-ar putea ca asta să fie ziua în care o să-mi pierd răbdarea. Dacă toată lumea meditează, am speranţe ca apărătorii legii să nu apară. Poate mâine n-o să mai am norocul ăsta. De ce-aş pierde un asemenea prilej?

Compor spuse cu o voce gâtuită:

— Ascultă, dacă vrei să mă pocneşti, fă-o. Nici n-o să-ncerc să mă apăr, înţelegi? Hai, dă, dar ascultă-mă!

— Poftim, spune ce-ai de spus. O să te-ascult.

— Golan, în primul rând…

— Să-mi spui Trevize, te rog. Nu mai sunt Golan cu tine.

— Trevize, în primul rând, ai reuşit să mă convingi cu părerile tale…

— Ce bine-ai ascuns asta! Puteam să jur că te distrai pe socoteala mea.

— Încercam doar să mă ascund de mine însumi, pentru că ceea ce spuneai mă speria. Ascultă, hai să ne aşezăm lângă perete. Chiar dacă-i pustiu aici, s-ar putea să mai intre câte cineva şi nu cred că merită să batem la ochi.

Cei trei se îndreptară încet spre fundul sălii. Compor încercă un zâmbet timid dar, precaut, păstră distanţa faţă de Trevize.

Se aşezară pe fotolii care cedară sub greutatea lor şi se mulară pe rotunjimile corpului. Pelorat păru surprins şi dădu să se ridice.

— Calm, Profesore, îl linişti Compor. Eu m-am obişnuit deja. Sunt mai avansaţi decât noi în unele privinţe. Cei de-aici ţin la confort.

Se întoarse spre Trevize şi rezemându-şi braţul de spătarul fotoliului începu să vorbească fără reţinere:

— M-ai zdruncinat. M-ai făcut să simt că a Doua Fundaţie există cu adevărat, şi lucrul acesta m-a dat peste cap. Dacă aşa stau lucrurile, gândeşte-te la consecinţe. Nu era normal să-şi îndrepte atenţia asupra ta? Să te îndepărteze pentru că deveneai o ameninţare? Iar dacă din comportarea mea rezulta că-ţi împărtăşesc părerile, urma să fiu şi eu izgonit. Înţelegi raţionamentul meu?

— Înţeleg că eşti un laş.

— La ce-ţi foloseşte să faci pe viteazul din poveste? spuse Compor cu compasiune. Poate cineva să stea în calea unei organizaţii capabile să stăpânească minţile şi emoţiile? Singura noastră şansă în lupta cu ei ar fi să păstrăm ascuns ceea ce ştim.

— Şi-aşa ai înţeles tu să păstrezi secretul? Spunându-i totul Primarului Branno? Ai cam riscat.

— Aşa e! M-am gândit că merită. Discuţiile noastre nu puteau duce decât la un control mental, ori la ştergerea memoriei. Pe de altă parte, dacă-i spuneam Primarului… Ştii doar că-l cunoaşte pe tatăl meu. Noi am imigrat din Smyrno şi Primarul a avut o bunică…

— Da, da, îl întrerupse Trevize agasat, şi strămoşii tăi au trăit în Sectorul Sirius şi aşa mai departe. Ai povestit chestiile astea tuturor cunoştinţelor. Treci la subiect, Compor!

— În fine, Primarul m-a ascultat cu atenţie. Dacă puteam s-o conving de existenţa pericolului folosind argumentele tale, Federaţia avea şansa de a întreprinde ceva. Nu mai suntem nevolnici ca pe vremea Catârului şi, în cel mai rău caz, aceste cunoştinţe periculoase se vor răspândi peste tot, iar noi nu vom mai fi singurii care să înfrunte primejdia.

— Adică să primejduim Fundaţia, dar să scăpăm noi, constată sarcastic Trevize. Ăsta da patriotism.

— Asta în cel mai rău caz. Eu aşa am crezut.

Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare. Se zbătea să învingă atitudinea constant dispreţuitoare a lui Trevize.

— Şi mie nu mi-ai spus nimic despre planul ăsta inteligent.

— Nu, n-am făcut-o şi-mi pare rău, Trevize. Aşa mi-a ordonat ea. A zis că voia să afle tot ce ştii, susţinând că ţi-ai pune lacăt la gură dacă ai prinde de veste că părerile tale au ajuns la urechile ei.

— Aici a avut dreptate!

— N-am ştiut; de fapt, nici nu mi-am închipuit că… Nu puteam să concep că ea plănuia să te aresteze şi să te alunge.

— Aştepta un moment politic prielnic, când statutul meu de Consilier nu mai făcea multe parale. La asta nu te-ai gândit?

— Dar puteam? Nici tu n-ai anticipat asta.

— Dac-aş fi ştiut că e la curent cu părerile mele, poate.

Cu o undă de insolenţă în glas, Compor i-o reteză:

— E uşor să vorbeşti aşa.

— Da, şi-acum când e uşor să vorbeşti de trecut, ce doreşti de la mine?

— Să repar totul. Să uităm tot răul ce ţi l-am făcut fără de voia mea.

— Asta-i bună, constată sec Trevize. Ce înduioşător! Dar nu mi-ai răspuns la prima întrebare. Cum de-ai ajuns aici? Cum se face că ai ajuns în acelaşi timp cu mine?

— Nu mi-e greu să-ţi răspund: te-am urmărit!

— Prin hiperspaţiu? Când nava mea a efectuat o serie de Salturi?

Compor clătină din cap:

— Nu-i nici un mister în asta. Am o navă la fel ca a ta, cu un computer identic. Ştii că stăpânesc meşteşugul de-a ghici direcţia în care o altă navă efectuează Saltul. Nu ghicesc perfect de fiecare dată, mai dau şi greş în două-trei cazuri, dar cu un coputer sunt mult mai bun. Iar tu ai cam ezitat la început şi asta mi-a oferit prilejul de a aprecia direcţia şi viteza cu care te deplasai înainte de-a intra în hiperspaţiu. Am introdus datele culese şi împreună cu extrapolările mele intuitive, computerul a făcut restul.

— Şi-ai ajuns de fapt înaintea mea în oraş?

— Da. N-ai folosit forţa gravitică, la fel ca mine. Am bănuit că vei veni în capitală, aşa că am coborât direct, în timp ce tu… Compor descrise o spirală cu degetul prin aer, sugerând modul în care o navă urmează un fascicul direcţional.

— Ai riscat ignorând oficialităţile din Sayshell.

— Asta e… (Chipul lui Compor se destinse într-un zâmbet care-i dădea un farmec de netăgăduit şi Trevize se simţi puţin atras de el.) Nu-s laş chiar în toate ocaziile, adăugă el.

Trevize se ţinu băţos:

— Şi cum de-ai căpătat o navă ca a mea?

— La fel cum ai primit-o şi tu. Tot bătrâna doamnă mi-a încredinţat-o.

— De ce asta?

— O să fiu foarte sincer cu tine. Misiunea mea era să te urmăresc. Primarul voia să ştie încotro mergi şi cu ce te ocupi.

— Iar tu i-ai raportat ca un supus credincios ce eşti, nu? Sau ai trădat-o şi pe ea?

— Am raportat. De fapt, nici n-aveam de ales. A instalat un hiperreleu la bord, pe care, după părerea ei, nu trebuia sa-l găsesc.

— Şi?

— L-am găsit, dar din nefericire e astfel conectat încât nu-l pot scoate din uz fără a paraliza nava. Eu, cel puţin, nu-s în stare să aflu o soluţie pentru a-l demonta. Prin urmare, ştie unde mă aflu şi ştie că tu eşti în acelaşi loc.

— Să zicem că nu mă puteai urmări. Atunci ea n-avea cum să ştie unde sunt. La asta te-ai gândit?

— Sigur că da. Mi-a trecut prin minte să raportez că ţi-am pierdut urma, dar nu m-ar fi crezut, iar eu n-aş fi putut să mă-ntorc pe Terminus cine ştie câtă vreme. În plus, eu nu-s ca tine, Trevize. Nu-s frunză-n vânt care n-are pe nimeni pe lume. Soţia mea se află pe Terminus şi e însărcinată, iar eu vreau să fiu lângă ea. Ţie-ţi dă mâna să te gândeşti doar la propria persoană. Mie nu. Pe de altă parte, am venit să te previn. Dar, pentru numele lui Seldon, orice-aş zice s-ar părea că nu vrei să mă asculţi. Mereu schimbi subiectul.

— Grija asta subită a ta mă lasă rece. Să mă previi? Pentru ce? Am impresia că trebuie să fiu prevenit în primul rând în ceea ce priveşte persoana ta. M-ai trădat o dată, iar acum m-ai urmărit ca să mă trădezi din nou. Nu văd pe altul în stare să-mi facă vreun rău.

— Lasă teatrul ieftin, omule, spuse Compor febril. Trevize, tu eşti un paratrăznet! Ai fost trimis ca să atragi asupra ta reacţia celei de-a Doua Fundaţii, dacă există aşa ceva. Îmi folosesc intuiţia şi-n alte scopuri decât urmărirea prin hiperspaţiu, şi-s sigur că ăsta-i planul ei. Dacă vei încerca să descoperi a Doua Fundaţie, ei îşi vor da seama şi vor acţiona împotriva ta. Dacă o vor face, se vor da de gol. Şi arunci Primarul Branno îi va ataca.

— Mare păcat că grozava ta intuiţie n-a funcţionat când Branno punea la cale arestarea mea.

Compor roşi şi îngăimă:

— Doar ştii că nu merge-ntotdeauna.

— Iar acum intuiţia îţi zice că ea plănuieşte un atac împotriva celei de-a Doua Fundaţii?! N-o să îndrăznească.

— Ba cred că da, dar nu despre asta vorbeam. Problema e că ea te foloseşte ca momeală.

— Şi?

— Şi pe toate găurile negre din spaţiu, nu mai căuta a Doua Fundaţie. Ei n-o să-i pese dacă mori în aventura asta, dar pe mine mă doare. Simt că-s răspunzător de asta.

— Sunt mişcat, spuse cu răceală Trevize, dar, întâmplător, am alte preocupări acum.

— Chiar aşa?

— Eu şi Pelorat am pornit în căutarea Pământului, planeta pe care unii o consideră drept leagănul rasei umane. Nu-i aşa, Janov?

Pelorat încuviinţă:

— Întocmai, e o problemă pur ştiinţifică şi o preocupare statornică pentru mine.

Compor rămase fără grai, neştiind ce să spună, apoi întrebă:

— Căutaţi Pământul? Păi de ce?

— Ca să-l studiem, îl lămuri Pelorat. Fiind lumea pe care fiinţele umane s-au dezvoltat probabil din forme inferioare de viaţă, Pământul trebuie să reprezinte un subiect unic de studiu faţă de toate celelalte planete care au primit totul de-a gata.

— Şi-n plus, interveni Trevize, s-ar putea ca pe Pământ să aflu mai multe despre a Doua Fundaţie. E o probabilitate.

— Dar Pământul nu există, zise Compor. Nu ştiaţi asta?

— Nu există? făcu Pelorat pe un ton neutru, aşa cum făcea întotdeauna când se agăţa de o idee. Vrei să spui că planeta pe care s-a născut specia umană n-a existat?

— A, nu. Bineînţeles c-a existat. Nici nu se pune problema asta. Dar Pământul nu mai există acum. Ca planetă populată, vreau să spun. A dispărut!

Neconvins, Pelorat nu se dădu bătut:

— Dar ştiu poveşti…

— Stai puţin, Janov, interveni Trevize. Spune-mi şi mie, Compor, de unde ştii tu asta?

— Cum adică de unde? De la strămoşii mei care se trag din Sectorul Sirius, dacă-mi daţi voie să repet asta fără intenţia de-a vă plictisi. Acolo toată lumea ştia depre Pământ. Există în sectorul acela, ceea ce-nseamnă că nu face parte din Fundaţie, aşa că nimeni de pe Terminus nu-şi bate capul cu el. Dar acolo este Pământul, orice aţi zice.

— E o idee, trebuie să recunosc, spuse Pelorat. Pe vremea Imperiului s-a manifestat mare entuziasm faţă de “Alternativa Sirius”, cum se numea ea atunci.

— Nu-i o alternativă, stărui vehement Compor, ci realitatea.

— Ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că ştiu multe planete din Galaxie care sunt, sau mai exact, erau numite Pământ de către oamenii care trăiau pe planete învecinate? întrebă Pelorat.

— Dar asta-i realitatea, răspunse Compor. Sectorul Sirius este porţiunea cu populaţiile cele mai vechi din Galaxie. Toată lumea ştie atâta lucru.

— Aşa susţin cei din Sirius, nu se lăsă Pelorat înduplecat.

Compor părea frustrat:

— Vă spun eu că…

— Spune-ne ce s-a întâmplat cu Pământul, îl îndemnă Trevize. Afirmi că nu mai e populat. De ce?

— Radioactivitatea. Întreaga suprafaţă planetară e radioactivă din cauză că reacţiile nucleare au scăpat oricărui control ori s-au produs explozii, nu ştiu precis; iar acum viaţa nu mai e posibilă acolo.

Cei trei se uitară unul la altul în tăcere, iar Compor simţi că era cazul să repete:

— Vă spun sigur, Pământul nu mai există. N-are rost să-l căutaţi.

44

De astă dată chipul lui Pelorat se însufleţi. Îl ţintui printre gene pe Compor şi, profund tulburat, îl întrebă de-a dreptul, fără menajamente:

— De unde spuneai că ştii toate astea?

— Dar v-am spus deja, de la strămoşii mei.

— Nu te mai amăgi, tinere. Eşti Consilier şi asta-nseamnă căte-ai născut pe una dintre lumile Federaţiei — mi se pare c-ai spus Smyrno mai adineauri.

— Exact.

— Ei, şi-atunci despre ce strămoşi tot vorbeşti? Vrei să mă faci să-nţeleg că posezi gene de pe Sirius care-ţi oferă şi cunoaşterea nemijlocită a miturilor referitoare la Pământ?

— Nu, sigur că nu, recunoscu Compor luat din scurt.

— Atunci ce tot spui acolo?

Compor rămase tăcut şi încercă să-şi adune gândurile, apoi explică:

— Familia mea are cărţi vechi de istorie despre Sirius, moştenite din altă parte. Nu-i ceva despre care să vorbeşti cu multă lume, mai ales dacă vrei să-ţi faci o carieră în politică. Trevize-şi închipuie că-i plictisesc pe toţi cu povestea asta, dar crede-mâ c-o povestesc doar prietenilor apropiaţi.

Urmă cu o undă de amărăciune în glas:

— Teoretic, toţi cetăţenii Fundaţiei sunt la fel, dar cei care provin de pe lumile mai vechi ale Federaţiei seamănă mai mult între ei decât nou veniţii — iar cei care se trag din lumile din afara Federaţiei seamănă cel mai puţin cu restul. Dar să lăsăm asta. În plus, eu am şi vizitat lumile vechi. Hei, Trevize.

Trevize se îndreptase spre un capăt al sălii şi acum privea afară pe o fereastră în formă triunghiulară, aşezată puţin deasupra capului, care îi îngădui să vadă un petec de cer, dar nimic din panorama oraşului. Trevize se ridică pe vârfuri ca să privească spre oraş, apoi se întoarse:

— Interesant cum a fost gândită fereastra aceea. M-ai chemat, Consiliere?

— Da. Îţi aminteşti turul pe care l-am făcut după absolvirea colegiului?

— După absolvire? Mi-l amintesc perfect. Eram prieteni. Prieteni pe vecie. Încredere neţărmurită. Noi şi restul lumii. Tu ai plecat în turul acela, iar eu m-am înrolat în Flotă, animat de patriotism. Nu ştiu de ce, dar n-am vrut să te însoţesc atunci — instinctul mi-a dictat aşa. Păcat că instinctul m-a înşelat după aceea.

Compor nu răspunse acestei provocări:

— Am vizitat atunci Comporellon. Tradiţiile familiei spuneau că strămoşii, cel puţin cei din partea tatei, se trăgeau din părţile acelea. Făcuseră parte din clasa conducătoare înainte ca Imperiul să ne-înghită, şi numele meu provine de la acea lume. Aşa susţine tradiţia familiei. Steaua în jurul căreia se-nvârtea Comporellon avea un nume vechi, poetic — Epsilon Eridani.

— Asta ce-nseamnă? întrebă Pelorat.

Compor clătină din cap:

— Nu cred că-nseamnă ceva. O simplă tradiţie. Oamenii de-acolo trăiesc în mijlocul tradiţiilor. E o lume veche, care posedă documente minuţioase privind istoria Pământului, dar nimeni nu vorbeşte prea mult despre el. Sunt cam superstiţioşi. Ori de câte ori aduc vorba de Pământ, oamenii ridică mâinile şi-şi încrucişează degetul arătător cu indexul ca să alunge nenorocirea.

— Ai povestit cuiva despre toate astea când te-ai întors?

— Bineînţeles că nu. Pe cine interesa aşa ceva? Şi nici nu voiam să bat la cap pe cineva cu povestea asta. Mulţumesc, nu-i de mine! Aveam de clădit o carieră politică şi originea mea străină era ultimul lucru pe care voiam să-l scot în evidenţă.

— Dar satelitul lui? Povesteşte-ne despre satelitul Pământului, se răsti Pelorat.

Compor îl privi mirat:

— Nu ştiu despre ce vorbeşti.

— Are sau n-are?

— Nu-mi amintesc să fi citit sau să fi auzit de el. Dar sunt sigur că veţi afla dacă veţi consulta documentele comporelloniene.

— Dar tu nu ştii nimic?

— Despre satelit, nu. Nu mai ţin minte.

— Uf! Şi cum de-a devenit Pământul radioactiv?

Compor se mărgini să clatine din cap.

— Gândeşte-te! Trebuie să fi auzit ceva! îl îmboldi Pelorat.

— Asta a fost acum şapte ani, Profesore. Pe vremea aceea n-aveam cum să ştiu c-o să mi se pună astfel de-ntrebări. Am auzit un fel de legendă, pe care unii o considerau istorie reală…

— Ce spune legenda?

— Că Pământul era radioactiv, ostracizat şi tratat cu brutalitate de către Imperiu, că populaţia se micşora mereu şi că-ntr-o bună zi avea să distrugă Imperiul.

— O lume muribundă în stare să distrugă întregul Imperiu?! repetă Trevize.

Compor încercă să se scuze:

— Ţi-am spus că e o legendă. Nu cunosc detalii. Ştiu că Bel Arvardan avea o legătură cu ea.

— Ăsta cine mai era? întrebă Trevize.

— Un personaj istoric. I-am căutat numele prin arhive. A fost un arheolog de toată cinstea din perioada de început a Imperiului şi el a susţinut că Pământul se află în sectorul Sirius.

— Am auzit despre el, zise Pelorat.

— E un erou bine cunoscut în Comporellon. Ascultaţi-mă, dacă vreţi să aflaţi toate astea, mergeţi pe Comporellon. N-are rost să mai pierdeţi vremea aici.

— Dar cum explicau că Pământul plănuia distrugerea Imperiului?

— Habar n-am. (În vocea lui Compor se simţea o uşoară iritare.)

— Radiaţia avea ceva de-a face cu planul?

— Nu ştiu. Se vorbea despre un stimulator cerebral creat pe Pământ — cred că se numea Sinamplificator, sau cam aşa ceva.

— Şi asta ajuta la formarea unor minţi supradezvoltate? întrebă Pelorat grav şi sceptic.

— Nu cred. Întâi de toate n-a dat rezultatele dorite. Oamenii deveneau foarte inteligenţi, dar mureau prematur.

— Un mit moralizator, probabil, conchise Trevize. Dacă ceri prea mult, pierzi şi ceea ce ai.

Stârnit, Pelorat se-ntoarse spre Trevize:

— Ce ştii tu despre miturile moralizatoare?

Ridicând mirat sprâncenele, Trevize îi răspunse:

— O fi domeniul tău, Janov, dar asta nu-nseamnă că eu sunt un ignorant.

— Ce altceva îţi mai aminteşti despre aşa-numitul Sinamplificator, Consiliere Compor? insistă Pelorat.

— Nimic, şi nu sunt dispus să mă las interogat. Uite cum stau lucrurile: v-am urmărit din ordinul Primarului. Nu mi s-a ordonat să vă contactez personal. Am făcut-o numai ca să vă previn că sunteţi urmăriţi şi c-aţi fost trimişi pentru a sluji scopurilor Primarului. Nu trebuia să discut nimic cu voi, dar m-aţi luat prin surprindere aducând vorba despre Pământ. Ei bine, vă repet: Tot ce-a existat în trecut — Bel Arvardan, Sinamplificatorul, sau altele — n-are nici o legătură cu prezentul. Luaţi aminte: Pământul este o lume moartă. Vă sfătuiesc prieteneşte să mergeţi pe Comporellon, unde veţi afla ceea ce vă interesează. Numai să părăsiţi planeta asta.

— Iar tu, bineînţeles, vei anunţa cu supuşenie pe Primar că noi am plecat spre Comporellon, şi ne vei urmări ca să fii sigur. Sau poate că Primarul ştie deja. Îmi închipui că te-a instruit cu grijă şi te-a pus să repeţi fiecare vorbă pe care ne-ai spus-o acum, pentru că scopul ei e să ne ştie pe Comporellon. Greşesc?

Compor păli. Se ridică în picioare şi aproape că se bâlbâi, încercând să-şi controleze vocea:

— Am încercat să-ţi explic. Să-ţi fiu de ajutor. Nu trebuia s-o fac. Trevize, îţi doresc să te prăbuşeşti într-o gaură neagră.

Se ridică precipitat în picioare, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă păşind hotărât, fără să privească înapoi.

Pelorat rămase ca trăsnit:

— Ai fost lipsit de tact, prietene. Puteam afla mai multe de la el.

— Nu, în nici un caz, zise cu seriozitate Trevize. Nu puteam afla mai mult decât voia el să ne spună. Janov, nu-ţi dai seama ce este Compor… Până astăzi nici eu n-am ştiut.

45

Pelorat se ferea să se bage-n sufletul lui Trevize care₍ rămăsese nemişcat pe scaun, muncit de gânduri.

În cele din urmă îndrăzni:

— Golan, stăm aici toată noaptea?

Trevize tresări:

— Nu, ai dreptate. Ne-am simţi mult mai bine între oameni. Hai să mergem!

Pelorat se ridică şi întrebă încurcat:

— De unde-atâta lume? Compor spunea că e un fel de zi de meditaţie aici.

— Aşa a spus? Când am venit încoace circulau vehicule pe drum?

— Da, câteva.

— Destul de multe, am avut eu impresia. Iar apoi, când am intrat în oraş, străzile erau pustii?

— Nu chiar. Cu toate astea, trebuie să recunoşti că în clădirea asta nu era nimeni.

— Aşa e. Asta mi-a sărit în ochi. Hai, Janov, mi s-a făcut foame. Trebuie să găsim un loc unde să mâncăm ceva şi cred că ne putem permite să alegem ceva ca lumea. În orice caz, să găsim un restaurant unde să putem încerca vreo specialitate culinară sayshelliană sau, dacă ne trece pofta, o să ne mulţumim cu nişte mâncare galactică standard. Hai, şi când o să ne pierdem între oameni, o să-ţi spun ce cred că s-a întâmplat de fapt aici.

46

Trevize se rezemă de spătarul scaunului, având un plăcut sentiment de prospeţime. Potrivit standardelor de pe Terminus, restaurantul nu era scump, însă sigur avea un aspect inedit. Era încălzit în parte de focul dintr-o vatră deschisă deasupra căreia se pregăteau mâncărurile. Asezonată cu tot felul de sosuri picante, carnea se servea în porţii de mărimea unei îmbucături care puteau fi luate din farfurie cu ajutorul unor frunze verzi şi lucioase care rămâneau reci şi umede, cu un gust uşor mentolat, care protejau degetele de grăsime şi de fierbinţeală.

Fiecare bucăţică de carne avea alături o astfel de frunză. Chelnerul le explicase plin de solicitudine cum să procedeze. Obişnuit cu oaspeţi de pe alte planete, el zâmbise încurajator când îi văzuse pe Pelorat şi pe Trevize mânuind atenţi carnea aburindă şi zâmbi încântat când constată că străinii îşi dăduseră seama cu uşurare că frunzele le răcoreau şi degetele şi carnea atunci când era mestecată.

— Delicios! spuse Trevize şi comandă încă o porţie. La fel făcu şi Pelorat.

Zăboviră apoi la o prăjitură făcută din aluat pufos şi nu foarte dulce şi o la o ceaşcă cu cafea care avea o aromă de caramel şi, nelămuriţi, clătinară din cap. Îi adăugară sirop şi chelnerul, văzându-i, clătină la rândul lui din cap.

— Ei, ce s-a întâmplat la centrul turistic? începu Pelorat.

— Cu Compor, vrei să spui?

— Parcă despre asta voiai să discutăm.

Trevize privi împrejur. Se aflau într-un separeu destul de retras, bucurându-se de oarece discreţie, însă restul restaurantului era aglomerat şi rumoarea obişnuită a glasurilor consumatorilor constituia un fond perfect. El spuse cu glas scăzut:

— Nu-i ciudat că ne-a urmărit până în Sayshell?

— A afirmat că are calităţi intuitive.

— Da, a fost campion pe toată durata colegiului la detectarea în hiperspaţiu. Până azi problema asta nu m-a frământat. Înţeleg eu că s-ar putea aprecia unde urmează cineva să facă un Salt după modul în care se pregăteşte dacă îţi dezvolţi anumite aptitudini, reflexe, dar nu pricep cum poţi calcula o serie de Salturi. Doar pe primul îl pregăteşti; computerul le face pe toate celelalte, aşa că urmăritorul îl poate intui pe primul, dar prin ce minune poate ghici ce se află în măruntaiele computerului?

— Dar a făcut-o. Golan.

— Bineînţeles că da, răspunse Trevize, şi nu-mi pot imagina decât c-a ştiut dinainte încotro mergeam. Ştiind, nu ghicind.

Pelorat rămase pe gânduri:

— Aproape imposibil, băiete. De unde să ştie? Noi n-am hotărât asupra destinaţiei decât după ce ne aflam la bordul lui Far Star.

— Ştiu. Şi ce-i cu ziua asta a meditaţiei?

— Compor nu ne-a minţit. Când am intrat aici, l-am întrebat pe chelner şi mi-a zis că e ziua meditaţiei.

— Da, dar a adăugat că restaurantul nu-i închis. De fapt, a zis: “Sayshell-City nu se află în pădure. Nu se închide.” Cu alte cuvinte, oamenii meditează, dar nu în oraşul ăsta mare, unde lumea e emancipată şi pietatea din micile oraşe nu-şi află locul. Prin urmare, oamenii îşi văd de treburi şi traficul e aglomerat, poate nu ca în celelalte zile, dar, oricum, se circulă.

— Golan, dar n-a intrat nimeni în centrul turistic cât ne-am aflat noi acolo. Am constatat asta chiar atunci. Nimeni.

— Şi eu am observat. Ba, la un moment dat, m-am dus chiar până la o fereastră şi-am văzut cu ochii mei că străzile din jurul centrului erau destul de animate, vehiculele circulau, oamenii umblau de colo-colo şi, cu toate astea, nimeni n-a intrat. Ziua meditaţiei a fost o acoperire grozavă. N-am fi pus la-ndoială neaşteptata intimitate dacă nu m-aş fi hotărât să nu mai am deloc încredere în ticălosul ăla.

— Şi-atunci ce înseamnă toate astea? deveni curios Pelorat.

— Cred că-i clar, Janov. Omul ştie încotro mergem de îndată ce luăm o asemenea hotărâre, chiar dacă eu sunt într-o navă, iar el într-alta şi, de asemenea, poate să menţină pustie o clădire publică, astfel încât să discute netulburat cu noi, deşi în jurul ei sunt o mulţime de oameni.

— Vrei să mă faci să cred că e-n stare să facă minuni?

— Sigur. Dacă din întâmplare Compor este un agent al celei de-a Doua Fundaţii şi poate controla gândirea; dacă poate să treacă nesemnalat pe lângă staţia Vămii; dacă poate coborî pe planetă folosind forţa gravitică, fără a stârni reacţia patrulelor de paza frontierei pentru că sfidează fasciculul de ghidare; şi dacă poate influenţa minţile în aşa fel încât să-i determine să nu intre într-o clădire în care are el treabă. Pe toate stelele Galaxiei, continuă Trevize cu un aer din ce în ce mai îngrijorat. Mi-am adus aminte de alte lucruri din vremea colegiului. După absolvire, eu nu l-am însoţit în turul acela. Îmi amintesc că n-am vrut. Nu m-a influenţat el cumva? Trebuia să fie singur? Unde s-o fi dus de fapt?

Pelorat împinse deoparte farfuriile din faţa lui, ca şi cum ar fi vrut să facă loc în jurul lui ca să poată gândi mai limpede. Părea să fie un gest care chema robotul debarasator, o masă autopropulsată care se opri lângă ei şi rămase nemişcată până puseră pe ea farfuriile şi vesela.

Când rămaseră din nou singuri, Pelorat spuse:

— Dar asta-i o nebuie. Tot ce s-a întâmplat mi s-a părut normal. De îndată ce-ţi intră în cap că cineva controlează evenimentele, poţi interpreta totul prin prizma asta şi-atunci nu mai găseşti nicăieri vreo certitudine. Hai, prietene, toate-s rodul întâmplării şi interpretării deformate. Nu te lăsa pradă nălucirilor.

— Dar nici n-o să mă las pradă autoamăgirii şi indolenţei.

— Bine, hai să privim logic lucrurile. Să presupunem că ar fi agent al celei de-a Doua Fundaţii. De ce-ar risca să trezească suspiciunile noastre făcând lumea să evite centrul turistic? Ce ne-a spus atât de important încât o mână de oameni, aflaţi oricum la distanţă şi preocupaţi fiecare de treburile lui, să-l deranjeze?

— E uşor de răspuns, Janov. Trebuia să ne observe cu mare atenţie mintea şi nu voia să fie tulburat de gândurile altora. Fără paraziţi. Nici o posibilitate de receptare eronată.

— Asta-i, din nou, interpretarea ta. Ce importanţă avea discuţia cu noi? Aşa cum a insistat el, ar avea sens să presupunem că ne-a căutat ca să explice ce-a făcut, să-şi ceară scuze şi să ne prevină în legătură cu necazurile ce ni s-ar putea întâmpla. De ce-ar trebui să credem altceva?

Receptacolul minuscul cât o carte de vizită de la capătul îndepărtat al mesei sclipi discret şi pe el apărură cifrele reprezentând costul mesei. Trevize îşi căută sub centiron cartea de credit care, tipărită cu însemnele Fundaţiei, era valabilă oriunde în Galaxie sau în orice loc în care se putea afla un cetăţean al Fundaţiei. O introduse în fantă şi după clipa necesară efectuării transferului, Trevize (cu precauţia celui păţit) verifică suma înscrisă pe care-o mai avea în cont şi o puse înapoi în buzunar.

Apoi cercetă cu un aer nepăsător chipurile celor aflaţi încă în restaurant ca să se asigure că nimeni nu manifestă vreun interes deosebit faţă de persoana lui şi zise:

— De ce să privim dincolo de toate astea? De ce? Ne-a mai spus şi altele. A vorbit despre Pământ. Ne-a asigurat că-i o planetă moartă şi ne-a îndemnat foarte serios să plecăm spre Comporellon. Mergem acolo?

— Chiar mă gândeam la asta, Golan, recunoscu Pelorat.

— Adică să plecăm imediat?

— Ne putem întoarce după ce facem verificări în Sectorul Sirius.

— Nu ţi-a trecut prin minte că ne-a întâlnit special ca să ne determine să plecăm din Sayshell? Să ne ducem oriunde, numai să nu rămânem aici?

— De ce?

— N-am idee. Ascultă. Se aşteptau să mergem spre Trantor. Tu voiai asta şi probabil c-au crezut că vom proceda întocmai. Eu am încurcat lucrurile, insistând să venim pe Sayshell, ceea ce-i ultimul luciu pe care-l vor ei, iar acum trebuie să ne facă să plecăm.

Pe chipul lui Pelorat se întipări nefericirea;

— Golan, dar laşi lucrurile neexplicate. De ce nu ne vor pe Sayshell?

— Asta n-o ştiu, Janov. Dar mi-e îndeajuns să ştiu că suntem nedoriţi aici. O să rămân. N-am de gând să plec.

— Dar… dar… Ascultă, Golan, dacă a Doua Fundaţie ar dori ca noi să plecăm nu ne-ar influenţa gândurile în sensul ăsta? De ce şi-ar mai pierde vremea ca să ne convingă cu frumosul?

— Profesore, acum, că tot ai adus vorba despre asta, oare nu tocmai asta au făcut în cazul tău? Şi Trevize îl privi bănuitor. Tu nu vrei să pleci?

Pelorat se uită uimit la Trevize:

— Mi se pare că-i o idee bună.

— Bineînţeles că ţi se pare, daca ai fost influenţat.

— Ba n-am fost.

— Sigur că eşti gata să şi juri că nu te-a influenţat nimeni, mai ales dacă-i adevărat.

— Dacă mă-ncolţeşti în felul ăsta, n-am cum să dovedesc contrariul. Ce-ai de gând să faci?

— Voi rămâne pe Sayshell. Şi-o să stai şi tu cu mine. Nu te pricepi să conduci nava fără mine, aşa că dacă te-a influenţat, Compor are să afle curând că a greşit persoana.

— Foarte bine, Golan. Vom rămâne aici până când vom avea motive să plecăm. La urma urmei, cel mai grav lucru ce ni s-ar putea întâmpla e să nu ne mai înţelegem între noi. Hai, prietene, dacă aş fi fost influenţat ai putea să mă determini să-mi schimb părerea şi să rămân alături de tine fără să-ţi port pică, aşa cum am de gând să fac acum?

Trevize se gândi o clipă apoi, cu un impuls sincer, zâmbi şi-i întinse mâna lui Pelorat:

— Bate palma, Janov. Să mergem la navă şi mâine s-o luăm de la capăt. Poate găsim o soluţie.

47

Munn Li Compor nu-şi mai amintea exact când fusese recrutat. Pe de o parte, la vremea aceea era copil; pe de alta, agenţii celei de-a Doua Fundaţii se îngrijiseră în mod deosebit să şteargă orice urmă a intervenţiei lor.

Compor era “Observator” şi orice membru al celei de-a Doua Fundaţii îi putea recunoaşte pe dată această calitate.

Asta însemna că Munn Li Compor se familiarizase cu ştiinţa mentalistă şi, până la un punct, putea comunica cu membrii celei de-a Doua Fundaţii în propriul lor limbaj, dar ocupa locul cel mai de jos în ierarhie. Era în stare să înţeleagă parţial gândurile altora, dar nu le putea influenţa. Educaţia pe care o primise nu mersese atât de departe. Era un Observator, nu un Făuritor.

Asta-l trecea în rândul celor de categoria a doua, în cel mai ban caz, dar pe el nu-l deranja atâta lucru. Îşi cunoştea importanţa în planul general.

În cursul primelor secole de existenţă, a Doua Fundaţie subestimase sarcina ce-i revenea. Îşi imaginase că numărul redus de membri puteau manipula întreaga Galaxie şi că, pentru a menţine Planul Seldon pe cursul său firesc, nu era nevoie decât de-o neînsemnată intervenţie ici şi colo.

Catârul sfâşiase vălul autoamăgirilor. Apărând de niciunde, el luase prin surprindere cea de-a Doua Fundaţie (şi pe Prima, desigur, deşi asta n-a schimbat prea mult lucrurile) şi o lăsase fără replică! Au fost necesari cinci ani până la organizarea unui contraatac, iar asta a însemnat multe vieţi pierdute.

Renaşterea a fost posibilă sub conducerea lui Palver, dar din nou cu un preţ de neînchipuit şi s-au luat, în cele din urmă, măsurile potrivite. El a hotărât ca operaţiunile celei de-a Doua Fundaţii să se extindă enorm fără ca în acelaşi timp posibilităţile de detectare să crească în mod nedorit, astfel că s-a instituit un corp de Observatori.

Compor nu ştia câţi Observatori existau în Galaxie sau pe Terminus. Nici nu era treaba lui să cunoască acest luciu. În mod ideal, nu trebuiau să apară legături detectabile între doi Observatori, pentru ca pierderea unuia să n-o atragă şi pe a celuilalt. Toate legăturile se realizau cu eşaloanele superioare de pe Trantor.

Ambiţia lui Compor era să ajungă pe Trantor într-o bună zi, deşi acest lucru i se părea cu totul improbabil. Ştia că din când în când se întâmpla ca un Observator să fie chemat pe Trantor pentru promovare, dar astfel de cazuri apăreau rar. Calităţile graţie cărora cineva putea lucra ca Observator nu coincideau cu cele care-l îndreptăţeau să devină membru al Mesei.

Gendibal, de exemplu, era cu patru ani mai tânăr decât Compor. Bineînţeles că şi el, asemeni lui Compor, fusese recrutat de mic, dar el fusese dus direct pe Trantor şi acum ajunsese Orator. Compor îşi dădea seama de ce se întâmplase aşa. În ultima vreme intrase deseori în contact cu Gendibal şi-i simţise forţa de gândire. Nu i-ar fi putut rezista nici măcar o clipă.

Compor nu era conştient mereu de poziţia sa inferioară. Nu i se ivise prilejul să nutreasă astfel de gânduri. La urma urmei, credea el, potrivit standardelor de pe Trantor funcţia nu însemna mare lucru. Pe propriile lor lumi, în societăţi non-mentale, Observatorilor le venea uşor să ocupe poziţii sociale importante.

Compor, de pildă, nu întâmpinase nici o dificultate când voise să urmeze o şcoală bună sau să-şi găsească prieteni. Putuse să-şi folosească cunoştinţele mentaliste în mod direct pentru a-şi îmbunătăţi calităţile intuitive native (de aceea şi fusese recrutat, considera el, şi nu fără temei) şi de a se dovedi neîntrecut în urmărirea prin hiperspaţiu. Devenise un erou al colegiului şi asta-l ajutase să facă primii paşi în cariera politică. Era greu de apreciat cât de departe ar putea merge după ce criza aceasta avea să se sfârşească.

Dacă criza se rezolva cu succes, ceea ce părea de la sine înţeles, cineva îşi aminti că el, Compor, îl descoperise pe Trevize — nu ca fiinţă umană (pentru că oricine ar fi fost în stare de aşa ceva), dar ca o minte ascuţită.

Îl cunoscuse pe Trevize la colegiu şi la început îl considerase doar un amic jovial şi deosebit de inteligent. Totuşi, într-o dimineaţă, se desprinsese lenevos şi cu părere de rău din somn şi în fluxul conştiinţei care străjuia tărâmul niciodată atins al momentului dintre veghe şi somn, simţise cât pierduse a Doua Fundaţie prin faptul că nu-l recrutase pe Trevize.

Trevize nu putea fi recrutat, desigur, întrucât se născuse pe Terminus, nu pe altă lume, precum Compor. Şi chiar trecând peste acest amănunt, era prea târziu. Numai cei foarte tineri se dovedeau îndeajuns de maleabili pentru a primi educaţie în domeniul mental; fiind mai presus de ştiinţă, dureroasa implantare a acestei arte în creierele adulte, fixate definitiv în matricea lor, se făcuse doar în cazul primelor două generaţii de după moartea lui Seldon.

Dar şi-aşa, dacă dintru început Trevize nu fusese eligibil pentru recrutare şi mai apoi pierduse orice şansă, ce anume stârnise interesul fui Compor?

Când i-se mai oferise prilejul, Compor pătrunsese până în străfundurile minţii lui Trevize şi descoperise ceea ce-l intrigase de la bun început. Mintea lui Trevize avea caracteristici care nu se potriveau cu regulile pe care le învăţase Compor. Gândurile lui îi scăpau mereu-mereu. Pe măsură ce-i urmărise modul de judecată, descoperise zone albe. Ba nu, nu puteau fi albe, zone absolut goale, ci locuri în care modul de gândire al lui Trevize se deosebea prea profund pentru a fi pătruns.

Compor n-avea cum să-şi dea seama ce însemna asta, dar urmări comportamentul lui Trevize pe baza celor descoperite şi începu să creadă că Trevize poseda o capacitate cu totul neobişnuită de a ajunge la concluzii corecte pornind de la date ce păreau insuficiente.

Oare fenomenul avea vreo legătură cu existenţa acelor abisuri? Bineînţeles că această problemă de mentalism, ce depăşea puterea lui de înţelegere, era de competenţa Mesei, probabil. Avea sentimentul, şi asta-i dădea fiori, că puterea de decizie era necunoscută chiar lui Trevize însuşi, şi că tocmai de aceea el ar putea să facă…

Ce anume? Cunoştinţele lui Compor se dovedeau prea sărăcăcioase. Aproape că înţelesese ce forţă reprezenta Trevize, dar nu pe deplin. Era numai o concluzie pe baza intuiţiei, sau probabil o bănuială că Trevize ar putea fi o persoană de importanţă capitală.

Trebuise să-şi asume riscul şi să creadă că s-ar putea să aibă dreptate şi să lase probabil impresia că nu-şi merita postul. La urma urmei, dacă se dovedea c-a avut dreptate…

Acum, când privea în urmă, nu-şi mai amintea cum reuşise să găsească atâta îndrăzneală pentru a-şi continua eforturile. Nu putea trece de barierele administrative ce protejau Masă. Aproape că se împăcase cu ideea că dobândise un prost renume. Prin propria strădanie ajunsese la cel mai tânăr membru al Mesei şi, în cele din urmă, Stor Gendrbal răspunse apelului său.

Gendibal îl ascultase cu răbdare şi înţelegere şi din acea clipă între ei se stabilise o legătură specială. Compor menţinuse legătura cu Trevize în numele lui Gendibal şi, tot din îndemnul acestuia, Compor pregătise atent situaţia care avusese ca deznodământ exilul lui Trevize. Şi Compor începuse să spere că prin sprijinul lui Gendibal va reuşi să-şi vadă împlinit visul de a fi promovat pe Trantor.

Toate pregătirile avuseseră ca scop trimiterea lui Trevize către Trantor. Refuzul lui de a merge acolo îl luase prin surprindere pe Compor. Atitudinea lui Trevize nu fusese anticipată nici de Gendibal (Credea Compor).

În orice caz, acum Gendibal se îndrepta în grabă către Sayshell şi asta îi trezea lui Compor un acut sentiment privind iminenţa crizei.

Începu transmiterea hipersemnalului.

48

Simţindu-şi mintea atinsă uşor, Gendibal se trezi din somn. Receptase apelul cu exactitate şi nu-l găsise câtuşi de puţin supărător. Întrucât el fusese concentrat asupra centrului nervos de veghe, se trezi cu mintea clară.

Se ridică în capul oaselor în pat şi cearceaful lunecă pe torsul lui muşchiulos şi armonios dezvoltat. Recunoscuse atingerea; pentru mentalişti diferenţele erau percepute cam în acelaşi fel ca şi vocile de către cei care comunicau exclusiv prin sunete.

Gendibal transmise semnalul standard, întrebând dacă era posibilă o mică întârziere şi recepţiona mesajul: “Nu e nici o urgenţă.”

Fără să se grăbească în mod inutil, Gendibal parcurse toate etapele obişnuite ale ritualului de fiecare dimineaţă. Se afla încă în duşul navei când reluă contactul.

— Compor?

— Da, Orator.

— Ai vorbit cu Trevize şi cu celălalt?

— Pelorat. Janov Pelorat. Da, Orator.

— Bine. Acordă-mi încă cinci minute şi vom stabili legătura vizuală.

În drum spre tabloul de bord, trecu pe lângă Sura. Ea îl privi întrebător şi vru să spună ceva, dar el duse un deget la buze şi ea înţelese pe dată. Gendibal avea încă un sentiment de jenă din cauza amestecului de adoraţie şi respect din comportarea ei, dar încetul cu încetul situaţia avea să capete un aer de normalitate.

Îşi fixase un fir mental de mintea ei, iar acum ar fi fost imposibil ca gândurile lui să fie influenţate fără ca mintea ei să sufere. Simplitatea gândirii ei (iar el simţea o neasemuită plăcere estetică atunci când îi contempla simetria lipsită de ornamente inutile) făcea imposibilă existenţa vreunui câmp mental extern în preajma lor. Simţi un val de recunoştinţă pentru impulsul de bunătate pe care-l avusese în momentul întâlnirii lor în afara Universităţii şi care-o făcuse să se apropie de el exact atunci când avea mare nevoie de ajutorul cuiva.

— Compor?

— Da, Orator.

— Relaxează-te. Trebuie să-ţi explorez mintea. Nu trebuie să te simţi jignit.

— Cum doreşti, Orator. Pot afla scopul?

— Pentru a mă asigura că eşti neatins.

— Orator, ştiu că ai adversari politici la Masă, dar te asigur, nici unul n-a…

— Lasă speculaţiile, Compor. Relaxează-te. Da, eşti neatins. Şi acum, dacă vei coopera, vom stabili contactul vizual.

Urmă ceva ce se putea numi, cu un singur cuvânt sugestiv, o iluzie, pentru că numai un membru al celei de-a Doua Fundaţii, ajutat de o forţă mentală bine antrenată, ar fi reuşit să o detecteze. Simţurile obişnuite sau aparatele fizice de detecţie n-ar fi slujit la nimic.

Era plăsmuirea unui chip şi a trăsăturilor sale din contururi mentale, şi trebuie spus că nici cei mai buni mentalişti nu reuşeau să producă decât o imagine aburoasă şi oarecum icertă.

Chipul lui Compor apăru în aer, de parcă ar fi fost privit printr-o perdea subţire şi etern mişcătoare, cu ochiuri nenumărate, iar Gendibal înţelese că şi propriul lui chip apăruse la fel în faţa ochilor lui Compor.

Prin hiperundă fizică se stabileau legături vizuale atât de precise încât persoanele situate la mii de parseci depărtare se puteau socoti stând faţă-n faţă. Însă nava lui Gendibal nu dispunea de asemenea aparatură.

Transmiterea mentală a imaginilor prezenta, totuşi, unele avantaje. Cel mai important dintre ele era că nu putea fi interceptată cu nici un fel de tehnică aflată la dispoziţia Primei Fundaţii. În plus, nici un membru al celei de-a Doua Fundaţii nu putea intercepta comunicarea mentală a altuia. Jocul gândurilor putea fi urmărit, dar nu şi delicatele nuanţe ale expresiilor faciale care dădeau acestui tip de comunicare un caracter cu totul aparte.

În ceea ce privea Anti-Catârii, puritatea gândurilor lui Novi era suficientă pentru a-l avertiza asupra oricărei încercări de interceptare.

— Compor, repetă întocmai discuţia pe care-ai avut-o cu Trevize şi cu acest Pelorat. La nivelul mental, dar cu exactitate.

— Desigur, Orator, spuse Compor,

Totul se încheie curând. Combinaţia de sunete, expresii şi mentalism comprimă comunicarea, în ciuda faptului că trebuiau spuse mult mai multe lucruri la nivel mental decât dacă s-ar fi apelat la limbajul oral.

Gendibal urmări totul cu atenţie maximă.

În comunicarea mentală, redundanţele erau aproape excluse. În cazul transmisiilor vizuale, sau chiar al hiperviziunii la distanţe de parseci, receptorii puteau percepe infinit mai mulţi biţi de informaţie decât era absolut necesar pentru a înţelege şi, de aceea, unele pierderi nu afectau semnificaţia mesajului.

Prin reţeaua cu ochiuri dese a mesajului vizual mental se obţinea o protecţie absolută, în schimb exista riscul de a se pierde biţi semnificativi de informaţie. Fiecare bit era extrem de important.

Pe Trantor circulau poveşti de groază, relatate de către instructori elevilor lor, istorii menite să-i avertizeze pe tineri asupra importanţei concentrării. Cea mai des repetată părea a fi şi cea mai fantezistă. Ea se referea la primul raport privind mişcările Catârului după ce cucerise Kalganul şi la un funcţionar neînsemnat care primise mesajul şi care nu rămăsese decât cu imaginea unui animal semănând a cal deoarece nu percepuse sau nu înţelesese licărul imperceptibil care semnifica “nume de persoană”.

Drept urmare, funcţionarul cu pricina hotărâse că mesajul părea prea lipsit de importanţă pentru a-l mai transmite mai departe Trantorului. În momentul în care s-a recepţionat următorul mesaj, era deja prea târziu pentru a se mai putea lua măsuri imediate şi astfel au urmat cinci ani de cumplite întâmplări.

Aproape sigur că acest eveniment nu se petrecuse, dar asta n-avea nici o importanţă. Ca poveste de un dramatism ieşit din comun, ea era de folos pentru a motiva ca fiecare ucenic în arta comunicării mentale să deprindă perfect rostul concentrării maxime. Gendibal îşi aminti de vremea uceniciei lui, când comisese o eroare de receptare care i se păruse pe cât de nesemnificativă, pe atât de scuzabilă.

Profesorul lui, bătrânul Kendast, un tiran absolut, pufnise dispreţuitor şi se mulţumise să întrebe: “Un animal aducând a cal, Gendibal, puiule?”, iar asta fusese de ajuns ca să-l facă pe Gendibal să vrea să intre în pământ de ruşine.

Compor încheie.

— Aş vrea o apreciere proprie a reacţiei lui Trevize, te rog, zise Gendibal. Îl cunoşti mai bine decât mine.

— A fost destul de clar. A avut reacţii uşor de detectat. Consideră că acţiunile şi vorbele mele exprimă preocuparea mea extremă de a-l determina să plece spre Trantor, spre Sectorul Sirius sau orice alt loc decât cel spre care vrea el să se îndrepte. După părerea mea, asta înseamnă că va rămâne sigur acolo unde se află în prezent. Pe scurt, faptul că am insistat mult să plece de acolo l-a sensibilizat pe Trevize la fel de mult, şi pentru că simte că interesele noastre sunt diametral opuse, el va acţiona în mod deliberat în sens opus faţă de ceea ce consideră că aş dori eu.

— Eşti sigur de asta?

— Foarte sigur.

Gendibal analiză tot ce aflase, hotărî că răspunsul lui Compor era corect şi spuse:

— Sunt mulţumit. Te-ai descurcat bine. Povestea despre distrugerea Pământului din cauza radioactivităţii a fost fericit aleasă pentru a produce o reacţie adecvată fără a fi nevoie de o manipulare directă a gândurilor. Lăudabil!

Compor părea să ducă o luptă cu sine însuşi, apoi îndrăzni:

— Orator. Nu pot orimi aceste laude. Nu am inventat povestea. Ea e reală. În Sectorul Sirius există cu adevărat o planetă numită Pământ, considerată leagănul originar al omenirii. A fost de la început, sau a devenit radioactivă mai târziu, iar acest fenomen s-a agravat până când planeta a murit. A existat chiar şi stimulatorul cerebral, dar invenţia n-a adus nimic bun. Toate acestea sunt socotite istorie pe planeta de baştină a strămoşilor mei.

— Asa deci? Interesant! remarcă Gendibal nu prea convins. Şi mai bine. Mare lucru să ştii când adevărul poate face minuni, pentru că un neadevăr nu poate fi prezentat cu aceeaşi sinceritate. Palver spunea: “Minciuna-i cu atât mai convingătoare cu cât e mai aproape de adevăr, iar adevărul însuşi, bine folosit, poate deveni cea mai sfruntată minciună.”

— Ar mai fi ceva de spus, spuse Compor. Urmând instrucţiunile de a-l reţine pe Trevize în Sectorul Sayshell până la sosirea ta — şi de a realiza acest lucru cu orice preţ — a trebuit să merg atât de departe încât mi-e limpede că acum bănuieşte că mă aflu sub influenţa celei de-a Doua Fundaţii.

Gendibal încuviinţă uşor din cap:

— Cred că în condiţiile acestea era inevitabil. Monomania lui în ceea ce priveşte un asemenea subiect ar fi suficientă pentru a-l face să vadă mâna celei de-a Doua Fundaţii chiar şi acolo unde nu există. Va trebui să ţinem seama de asta.

— Orator, înţeleg că e absolut necesar ca Trevize să rămână pe loc până vei putea ajunge la el, dar problema s-ar simplifica dacă aş veni să te întâmpin, te-aş lua pe nava mea şi te-aş duce înapoi.Totul ar dura mai puţin de o zi…

— Nu, Observator, îi răspunse tăios Gendibal. Nu vei face asta. Oamenii de pe Terminus ştiu unde te afli. Ai la bord un hiperreleu pe care nu-l poţi dezactiva, nu-i aşa?

— Aşa e, Orator.

— Şi dacă Terminusul ştie că ai coborât pe Sayshell, atunci şi ambasadorul a fost informat despre prezenţa ta acolo şi despre sosirea lui Trevize. Hiperreleul va transmite pe Terminus că ai părăsit Sayshell, îndreptându-te spre un punct oarecare situat la sute de parseci depărtare şi că ai revenit; iar ambasadorul îi va informa că Trevize a rămas, totuşi, pe loc. Ce vor crede cei de pe Terminus? După aprecierile mele, Primarul Terminusului este o femeie perspicace şi n-aş dori cu nici un preţ s-o alarmăm oferindu-i spre dezlegare o şaradă ca asta. Nu vrem ca ea să pornească încoace în fruntea unei părţi din flotă. Probabilitatea ca ea să vină e şi-aşa alarmant de mare.

— Cu respectul cuvenit, Orator… spuse Compor. Dacă putem ţine sub control un comandant avem motive să ne temem de o flotă?

— Ar trebui să ne temem, chiar dacă flota nu e aici. Rămâi unde eşti, Observator. Când voi ajunge la tine, voi veni pe nava ta şi apoi…

— Şi apoi. Orator?

— Ei bine, voi prelua comanda.

49

După ce destramă viziunea, mentală, Gendibal rămase nemişcat minute în şir gândindu-se.

Pentru că din punct de vedere tehnologic nava sa nu se putea compara cu navele perfecţionate ale Primei Fundaţii şi călătoria durase foarte mult timp, Gendibal avusese răgazul sa cerceteze în amănunţime fiecare raport referitor la Trevize. Rapoartele acopereau o perioadă de circa zece ani.

Având o idee de ansamblu asupra calităţilor lui şi judecând în lumina ultimelor evenimente petrecute, nu mai încăpea nici o îndoială că Trevize ar fi devenit un ajutor nepreţuit pentru a Doua Fundaţie dacă interdicţia de a se efectua recrutări în rândul celor născuţi pe Terminus nu s-ar fi respectat în litera ei încă de pe vremea lui Palver.

Era imposibil de spus câţi recruţi de cea mai aleasă calitate pierduse a Doua Fundaţie de-a lungul anilor. Nici nu exista posibilitatea de a evalua pe fiecare dintre cvadrilioanele de fiinţe umane care trăiau în Galaxie. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu ar fi putut oferi la fel de mult ca Trevize, şi bineînţeles că nici unul nu s-ar fi putut afla într-un punct atît de nevralgic.

Gendibal clătină uşor din cap. Trevize ar fi trebuit luat în seamă, chiar dacă se născuse pe Terminus. Toate laudele pentru Observator Compor că înţelesese acest lucru, chiar dacă trecerea anilor îl mai schimbase.

Acum Trevize nu le putea fi de nici un folos, desigur. Deşi prea vârstnic pentru a mai putea fi modelat, el avea o intuiţie înnăscută, o capacitate de a găsi soluţii pe baza unor informaţii total inadecvate şi ceva, ceva care…

Bătrânul Shandess înţelesese toate aceste lucruri, chiar fără să coreleze toate datele şi raţionamentele pe care Gendibal le cercetase amănunţit în cursul acestei călătorii. Shandess socotise că Trevize era cheia crizei.

De ce venise Trevize pe Sayshell? Ce punea la cale? Ce căuta acolo?

Şi nu putea fi atins! Trevize era sigur de asta. Până nu va afla exact ce rol joaca Trevize ar fi o greşeală de neiertat să încerce a-l influenţa într-un fel sau altul. Ţinând seama de existenţa Anti-Catârilor, orice manevră greşită în privinţa lui Trevize ar putea provoca o adevărată catastrofă.

Simţi o minte sâcâindu-l şi o îndepărtă distrat de parcă ar fi fost una dintre numeroasele insecte supărătoare de pe Trantor. Detectă brusc un efluviu de durere care nu era a lui şi ridică ochii.

Încruntată, Sura Novi se ţinea cu o mână de frunte:

— Cer iertare, Stăpâne, capul mi-a fost cuprins brusc de o învolburare.

Gendibal se simţi invadat de remuşcări.

— Iartă-mă, Novi. Nu eram atent, mă adâncisem în gânduri. Apoi, imediat, atinse cu delicateţe câteva terminaţii nervoase.

Cu faţa luminată dintr-o dată, Novi zâmbi şi spuse:

— A dispărut ca un nimic suflat de vânt. Sunetul blând al cuvintelor tale, Stăpâne, face minuni…

— Mă bucur! S-a întâmplat ceva? De ce ai venit aici?

Avu o reţinere să-i pătrundă în minte pentru a cerceta şi afla în detaliu motivul sosirii ei. Avea o reţinere lăuntrică din ce în ce mai accentuată atunci când se simţea ispitit să pătrundă în intimitatea gândurilor ei.

Novi ezită. Se înclină uşor înspre el:

— Eram îngrijorată. Priveai în gol şi spuneai vorbe fără de înţeles, iar chipul îţi părea răscolit. Am rămas acolo ca îngheţată, temătoare că ţi-e rău şi nu ştiam ce să fac.

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Novi. N-ai de ce te teme. (O bătu uşor pe mână.) Nu te îngrijora. Înţelegi?

Teama — ca şi orice altă emoţie puternică — tulbura şi modifica într-o oarecare măsură simetria minţii ei. El o prefera calmă, echilibrată şi senină, dar avu o strângere de inimă la gândul de a o face să rămână în această stare printr-o intervenţie a sa. Ceva mai devreme ea simţise acea armonizare ca fiind efectul vorbelor lui şi avu impresia că era mai bine aşa.

— Novi, de ce nu-ţi spun eu Sura?

Ea îl privi, brusc îndurerată:

— Vai, Stăpâne, să nu faci asta.

— Dar Rufirant aşa şi-a spus în ziua în care ne-am întâlnit prima oară. De-acum te cunosc destul de bine…

— Prea bine ştiu c-aşa mi-a spus. Aşa vorbesc bărbaţii cu fetele nemăritate, care nu-s căpătuite. Pentru mine e mai onorabil dacă rămân “Novi” şi o să fiu mândră dacă o spui tu. Iar dacă acum nu am bărbat, am în schimb un stăpân, şi-s mulţumită. Sper că “Novi” nu-ţi sună neplăcut.

— Bineînţeles că nu, Novi.

Şi auzind acestea, mintea ei se domoli, iar Gendibal se simţi încântat. Prea încântat. Se cuvenea oare să aibă acest sentiment?

Puţin ruşinat, îşi aminti de Catâr despre care se auzise că, spre nenorocirea lui, nutrise sentimente asemănătoare faţă de femeia aceea de pe Prima Fundaţie, Bayta Darell.

În cazul lui, însă, lucrurile stăteau altfel. Această femeie hamish reprezenta scutul său împotriva unor minţi necunoscute, iar el voia ca ea să slujească acestui scop cât mai bine.

Nu, nu acesta era adevărul. S-ar compromite ca Orator dacă ar înceta să-şi înţeleagă propria gândire sau, şi mai grav, s-ar autoamăgi pentru a ocoli adevărul. În realitate, avea un sentiment de mulţumire când ea era calmă, liniştită şi fericită fără intervenţia lui, şi îl încânta simplul fapt că ea era mulţumită; şi nu vedea nici un rău în asta (gândi el ca o sfidare la adresa altora care ar fi socotit altfel).

— Stai jos, Novi, spuse el.

Ea îl ascultă, aşezându-se stângaci pe marginea scaunului cel mai îndepărtat pe care-l găsi. Un sentiment de respect părea să-i fi cuprins toate gândurile.

— Novi, când m-ai văzut scoţând sunete, vorbeam în limba învăţaţilor cu cineva din depărtări, o lămuri el.

— Stăpâne, spuse ea cu tristeţe ţinând ochii în pământ, înţeleg eu că sunt multe lucruri de-ale învăţaţilor pe care nu le înţeleg şi nici mi mi le imaginez. Cred că-i o artă-naltă cât munţii. Mi-a fi ruşine să vin la tine ca să mă faci învăţat. Stăpâne, oare cum de n-ai râs de mine?

— Nu-i nici o ruşine să aspiri către lucruri care depăşesc capacitatea ta de înţelegere. Acum nu mai ai vârsta ca să ajungi învăţat, aşa ca mine, dar eşti încă destul de tânără ca să înveţi mai mult decât ştii deja şi să poţi face mai multe decât în prezent. Te voi învăţa câte ceva despre nava asta. Când vom ajunge la destinaţie, o vei cunoaşte destul de bine.

Se simţea încântat. Şi de ce nu? Respingea în mod deliberat ideile preconcepute privitoare la hamishi. La urma urmei, ce drept avea grupul eterogen al membrilor celei de-a Doua Fundaţii de a stabili o asemenea imagine deformată? Rareori se-ntâmpla ca vlăstarele lor să posede calităţi potrivite pentru a deveni membri înzestraţi ai celei de-a Doua Fundaţii. Copiii Oratorilor nu se ridicau aproape niciodată la nivelul cerut unui Orator. Cu trei secole în urmă existaseră trei generaţii de Oratori din familia Linguester, dar mai tot timpul planase asupra lor bănuiala că Oratorul din generaţia a doua nu-şi merita funcţia. Şi dacă acest lucru era adevărat, drept cine se considerau oamenii Universităţii de se cocoţaseră singuri pe un piedestal atât de înalt?

Privi ochii uşor umezi de emoţie ai lui Novi şi simţi crescând în el sentimentul de încântare.

— Mă străduiesc să deprind tot ce mă-nveţi, Stăpâne.

— Sunt încredinţat de asta, spuse el, apoi avu o ezitare.

Se gândi că în conversaţia cu Compor nu dăduse nicicum de înţeles că nu era singur. Nu făcuse nici o aluzie că ar fi însoţit.

Probabil că prezenţa unei femei părea normală; Compor nu se va arăta surprins. Dar de ce tocmai o femeie hamish?

O clipă doar, în ciuda proaspetei convingeri, ideea preconcepută ajunse să-l domine şi descoperi surprins o undă de fericire la gândul că Munn Li Compor nu călcase niciodată pe Trantor şi n-avea cum să-şi dea seama că Novi era o femeie hamish.

Alungă aceste gânduri. N-avea importantă dacă Observatorul ştia sau nu. Gendibal era Orator al celei de-a Doua Fundaţii şi, în limitele stabilite de Planul Seldon, îşi putea satisface orice capriciu, şi nimeni n-avea să-l împiedice.

Novi îi întrerupse reveria:

— Stăpâne, de-ndată ce-ajungem la destinaţie ne despărţim?

El o privi lung şi-i răspunse mai răspicat decât ar fi dorit:

— Nu ne vom despărţi, Novi.

Iar femeia hamish schiţă un zâmbet sfios care o făcu să arate ca orice altă femeie din Galaxie.