Marginea Fundaţiei

9

JANOV PELORAT avea părul complet albit, iar în momente de relaxare, chipul său părea cam lipsit de expresie. Numai că Pelorat rareori îşi oferea momente de relaxare. De statură şi de greutate medie, obişnuind să se mişte calm şi fără grabă şi să vorbească domol şi cumpănit, părea să aibă cu mult peste cei cincizeci şi doi de ani, vârsta lui reală.

Nu plecase niciodată de pe Terminus, lucru cu totul neobişnuit, mai ales pentru un om atât de dedicat profesiei lui. Nici el însuşi nu era sigur dacă sedentarismul acesta era în acord sau în dezacord cu pasiunea lui devoratoare pentru istorie.

Pasiunea vecină cu obsesia se născuse dintr-o dată pe la vârsta de cincisprezece ani când, bolnav fiind, i se dăduse o carte cu legende ale începuturilor. Observase că în acele legende apărea în mod repetat motivul unei lumi singuratice şi izolate — o lume care nici măcar nu era conştientă de izolarea ei, întrucât nu cunoscuse niciodată o altă stare.

Boala îi trecuse pe dată. După două zile citise cartea de trei ori şi se însănătoşise. În ziua următoare se afla la consola computerului, căutând toate referinţele pe care i le-ar fi putut pune la dipoziţie Biblioteca Universităţii Terminus despre legende asemănătoare.

De atunci se adâncise în studiul unor astfel de legende. Biblioteca Universităţii Terminus nu deţinea un fond prea mare în acest domeniu dar, când crescu, descoperi cu bucurie posibilitatea împrumuturilor interbiblioteci. Ajunsese să posede copii care fuseseră recepţionate prin hiperradiaţii până şi din îndepărtata Ifnia.

Devenise profesor de istorie antică şi acum, după treizeci şi şapte de ani de activitate, îşi începea primul său an de concediu universitar, pe care îl solicitase în ideea de a face o călătorie (prima, de altfel) prin spaţiu, spre Trantor.

Pelorat îşi dădea seama că era cu totul neobişnuit ca o persoană de pe Terminus să nu fi călătorit prin spaţiu. Niciodată nu avusese intenţia de a se face remarcat în acest fel. Numai că de fiecare dată când era gata să plece în spaţiu găsea vreo carte nouă, vreun studiu sau vreo analiză interesantă.

Şi atunci îşi amâna proiectata călătorie până când citea totul din scoarţă în scoarţă şi adăuga, dacă era posibil, câte-un element nou sau vreo speculaţie la muntele de detalii pe care îl poseda deja. În cele din urmă, singurul lui regret era că nu făcuse această călătorie spre Trantor.

Trantor fusese capitala Primului Imperiu Galactic şi reşedinţa împăraţilor vreme de douăsprezece mii de ani şi, înainte de aceasta, capitala unuia dintre cele mai importante regate pre-imperiale care, încet-încet, cucerise sau absorbise celelalte regate, întemeind Imperiul.

Trantor fusese un oraş ce cuprindea o întreagă lume, un oraş construit din metal. Pelorat citise despre el în lucrările lui Gaal Dornick, iar acesta vizitase Trantorul pe vremea lui Hari Seldon. Volumul lui Dornick nu mai fusese retipărit, iar Pelorat ar fi putut vinde exemplarul pe care-l poseda pentru o suma care făcea cât jumătate din salariul său pe un an, dar ideea de a se despărţi de el l-ar fi îngrozit pe istoric.

Bineînţeles că atunci când se referea la Trantor, ceea ce îl interesa mai mult era Biblioteca Galactică, fiindcă aceasta fusese cea mai mare din Galaxie pe vremurile imperiale (când se numea Biblioteca Imperială). Trantor, capitala celui mai mare şi populat Imperiu pe care-l cunoscuse vreodată umanitatea, fusese un singur oraş mare cât o lume, a cărui populaţie depăşea cu mult patruzeci de miliarde de suflete, iar Biblioteca sa strânsese dovezi ale întregii munci creatoare (sau distractive) a umanităţii, suma completă a cunoştinţelor umane. Şi era informatizată înţr-o asemenea măsură, încât numai experţii puteau opera computerele.

Demn de luat în seamă era că Biblioteca supravieţuise. Pe Pelorat acest lucru îl uimea cel mai mult. În urmă cu două secole şi jumătate, când se prăbuşise şi fusese devastată, planeta Trantor suferise distrugeri îngrozitoare, iar istoriile privind mizeria umană şi moartea sunt de nepovestit. Cu toate acestea, Biblioteca supravieţuise, apărată (se spunea) de către studenţii Universităţii, care folosiseră arme ingenios concepute de ei înşişi. (Unii împărtăşeau părerea că faptele de vitejie ale studenţilor în apărarea Universităţii erau prezentate romanţat).

În orice caz, Biblioteca rezistase de-a lungul întregii perioade în care devastările se ţinuseră lanţ. În această bibliotecă de pe o lume în ruine lucrase Ebling Mis când aproape că aflase locul unde se afla cea de-a Doua Fundaţie (potrivit relatărilor în care oamenii Fundaţiei încă mai credeau, dar faţă de care istoricii îşi exprimaseră dintotdeauna rezervele).

La vremea lor, cele trei generaţii de Darelli — Bayta, Toran şi Arkady — călcaseră pe Trantor. Cu toate acestea, Ârkady nu vizitase Biblioteca, iar din epoca în care trăise ea şi până acum, Biblioteca nu influenţase în vreun fel istoria galactică.

Nimeni de pe Fundaţie nu mai venise pe Trantor de circa o sută douăzeci de ani, dar nu erau motive temeinice să se considere că Biblioteca n-ar mai fi acolo. Cea mai sigură dovadă era faptul că ea nu exercitase nici o influenţă. Cu siguranţă că distrugerea ei ar fi provocat emoţie.

Biblioteca fusese arhaică şi demodată şi pe vremea lui Ebiing Mis, dar acest lucru nu putea decât să prezinte avantaje. Pelorat îşi freca mâinile încântat când se gândea la o asemenea Bibliotecă. Cu cât mai veche şi demodată, cu atât era mai probabil să posede ceea ce căuta el. În visurile sale, Pelorat intra în Bibliotecă şi întreba cu o voce şoptită şi temătoare: “Biblioteca a fost modernizată? Aţi zvârlit vechile benzi şi computerizările?” Şi de fiecare dată îşi imagina răspunsul bibliotecarilor prăfuiţi şi bătrâni cât veacul: “E la fel ca întotdeauna, Profesore.”

Iar acum avea să i se-mplinească visul. Chiar Primarul în persoană îi dăduse asigurări. Avea, însă, o nelămurire: cum de ştiuse ea despre lucrările lui, fiindcă nu reuşise să publice prea multe articole? Deşi puţine, lucrările lui fuseseră îndeajuns de documentate pentru a merita publicarea, dar nu făcuse o impresie nemaipomenită. Cu toate acestea, se spunea că Branno cea de Bronz ştia tot ce se petrece pe Terminus şi că avea ochi până şi în vârful degetelor. Pelorat era în stare să creadă şi acest lucru, dar dacă ea ştia despre opera lui de ce nu o considerase şi până acum importanta pentru a-l ajuta cât de cât din punct de vedere financiar?

În mare măsură, se gândi el, stârnind toată amărăciunea pe care-o avea în suflet, Fundaţia părea cu ochii aţintiţi către viitor. Toată lumea era absorbită de ideea celui de-al Doilea Imperiu şi de destinul acestuia. Nimeni n-avea timp şi nici dorinţa de a arunca din când în când câte-o privire înspre trecut — iar cei care-o făceau, deranjau.

Asta dovedea, desigur, o anumită doză de mărginire, însă de unul singur nu putea alunga prostia. Şi poate că era mai bine aşa. Îşi va continua căutările dragi lui şi într-o bună zi poate că avea să sosească momentul în care să fie recunoscut drept marele Căutător al Esenţialului.

Bineînţeles, asta însemna (iar el, ca intelectual, era prea cinstit ca sa refuze a înţelege) că şi el era absorbit de viitor — un viitor în care avea să fie aclamat şi să fie declarat erou de talia lui Hari Seldon. De fapt, el va fi mai mare, deoarece cum se putea compara desfăşurarea unui viitor trasat limpede pe durată de numai un mileniu cu descifrarea unui trecut lung de cel puţin douăzeci şi cinci de milenii?

Şi această clipă, ziua, lui cea mare, sosise.

Primarul spusese că marele moment va veni la o zi după apariţia imaginii lui Seldon. Acesta era singurul motiv pentru care, cu multe luni înainte, Pelorat se arătase interesat de Criza Seldon care acaparase gândurile tuturor celor de pe Terminus şi chiar din Federaţie.

Pentru el însă nu prezenta nici o importanţă dacă Terminusul avea sa rămână în continuare capitala Fundaţiei, ori nu. Iar acum, când criza lămurise lucrurile, Pelorat nu ştia sigur cui dăduse dreptate Hari Seldon sau dacă problema în litigiu fusese luată măcar în discuţie.

Îi era suficient că Seldon apărase şi că acum sosise ziua cea mare.

Era trecut de două după-amiază când autovehiculul de teren opri pe aleea din faţa casei lui Pelorat, situată într-o zonă destul de izolată din afara oraşului Terminus.

Uşa din spate a maşinii se dădu în lături fără zgomot. Un gardian în uniforma Unităţii de Siguranţă a Primăriei coborî primul, urmat de un tânăr şi de alte două gărzi.

Pelorat rămase impresionat fără să vrea. Iată că Primarul nu numai că ştia de lucrările lui, dar le considera şi de cea mai mare importanţă. Persoanei care avea să-i fie tovarăş de călătorie i se dăduse o gardă de onoare, iar lui i se promisese o navă de înaltă clasă pe care tovarăşul lui avea să o piloteze. Deosebit de măgulitor! Deosebit…

Menajera lui Pelorat deschise uşa. Tânărul intră, iar cele două gărzi se aşezară de o parte şi de cealaltă a uşii. Pelorat văzu că cel de-al treilea gardian rămăsese afară şi că tocmai sosise al doilea vehicul de teren. Pază suplimentară!

Uluitor!

Se întoarse, îl văzu pe tânăr în cameră şi rămase surprins descoperind că figura îi era cunoscută din holotransmisii.

— A, dumneavoastră sunteţi Consilier. Sunteţi Trevize!

— Golan Trevize. Exact. Dumneavoastră sunteţi Profesor Janov Pelorat?

— Da, da, răspunse Pelorat. Iar dumneavoastră sunteţi cel care va…

— Vom călători împreună, răspunse Trevize destul de sec. Sau cel puţin aşa mi s-a comunicat.

— Dar nu sunteţi istoric.

— Nu, nu sunt. După cum singur aţi spus, sunt Consilier, politician.

— Da… Unde mi-o fi mintea? Istoric sunt eu, prin urmare la ce-ar mai trebui al doilea? Dumneavoastră veţi pilota nava.

— Da, mă pricep foarte bine la treaba asta.

— Ei, păi asta-i exact ce ne trebuie. Excelent! Tinere, regret că n-am o viziune practică asupra lumii, la fel ca oamenii politici, dar dacă dumneavoastră sunteţi un om practic, vom forma o echipă reuşită.

— În momentul de faţă nu mă pot lăuda cu claritatea viziunii mele, dar se pare că va trebui să ne străduim să alcătuim o echipă bună. N-avem de ales.

— Atunci să sperăm că-mi voi putea învinge teama faţă de călătoria în spaţiu. Ştiţi, domnule Consilier, n-am ieşit niciodată în spaţiu. Sunt legat de pământ, dacă pot să mă exprim astfel. Apropo, nu vreţi un pahar cu ceai? O voi ruga pe Kloda să ne pregătească ceva. Înţeleg că avem, totuşi, câteva ore până la plecare. De fapt, eu sunt pregătit şi acum. Am tot ce ne trebuie. Primarul a dovedit o bunăvoinţă ieşită din comun. Mă uimeşte interesul domniei sale faţă de acest proiect.

— Deci ştiaţi de acest proiect? De când? se interesă Trevize.

— Primarul m-a abordat (şi, spunând acestea, Pelorat se încruntă uşor şi păru să facă nişte socoteli în minte) acum două sau trei săptămâni. Eu am fost încântat. Iar acum, dacă m-am lămurit că-mi trebuia un pilot şi nu un al doilea istoric, mă bucur că dumneavoastră, stimate prieten, veţi fi tovarăşul meu de călătorie.

— Cu două sau poate trei săptămâni în urmă, repetă Trevize cu o voce mirată. Deci, se pregătea de multă vreme. Iar eu… Vocea i se stinse.

— Poftim?

— A, nimic, Profesore. Am uneori prostul obicei de a gândi cu voce tare. Dacă voiajul nostru se va prelungi, va trebui să vă obişnuiţi cu asta.

— Da, cu siguranţă, încuviinţă Pelorat, îndemnându-l pe Trevize cu gesturi largi către masa din sufragerie unde ceaiul fusese adus cu mare fast de către menajeră. Ştim când plecăm, dar n-avem idee când ne vom întoarce. Primarul m-a asigurat că putem călători cât dorim, că toată Galaxia va fi a noastră şi că putem apela la fondurile financiare ale Fundaţiei oriunde vom merge. A precizat, desigur, că aceste cheltuieli ar trebui să fie rezonabile. Am promis că vom proceda întocmai. (Chicoti vesel şi-şi frecă mâinile.) Luaţi loc, stimate prieten, luaţi loc. Cine ştie când vom mai lua masa pe Terminus.

Trevize se aşeză.

— Aveţi familie, Profesore?

— Am un fiu, la Universitatea Santanni. Cred că-i chimist sau ceva de genul ăsta. Seamănă cu maică-sa. Nici ea n-a stat prea multă vreme cu mine, aşa că vă daţi seama că nu port grija nimănui; cum s-ar zice, nimic nu mă împiedică să-mi caut norocul. Sunt încredinţat că nici dumneavoastră n-aveţi pe nimeni. Dar luaţi un sandviş, tinere domn.

— Nici pe mine nu mă reţine mare lucra. Poate câteva femei. Una vine, alta pleacă…

— Aşa-s femeile. E bine când lucrurile se aranjează aşa. Ba chiar e şi mai plăcut când descoperi că relaţiile astea nu trebuie luate în serios. N-ai copii, bănuiesc.

— Nici unul.

— Foarte bine! Ştii, sunt într-o dispoziţie de zile mari. Când ai venit, am rămas puţin surprins, recunosc. Acum, însă, găsesc că eşti foarte reconfortant. Îmi lipseau tinereţea şi entuziasmul unei persoane care să se simtă în largul ei în Galaxie. Vom porni într-o căutare, ştii. O căutare cu totul deosebită.

Chipul calm al lui Pelorat şi vocea lui domoală fură străbătute de o vioiciune neobişnuită, fără însă ca trăsăturile feţei sau intonaţia să lase să se observe ceva.

— Mă întreb dacă ţi s-a spus despre asta.

— O căutare cu totul deosebită? întrebă Trevize încercând să înţeleagă.

— Da, bineînţeles. Printre zecile de milioane de lumi locuite ale Galaxiei există o perlă nepreţuită şi nu posedăm decât vagi indicii care să ne slujească drept ghid. Şi tocmai din pricina asta, dacă o vom găsi, vom obţine un trofeu inegalabil. Iar dacă vom reuşi asta împreună, băiete, o, ar trebui să-ţi spun Trevize, pentru că n-aş vrea să crezi că mi-am pus în gând să te domin, atunci, numele noastre vor fi pe toate buzele oamenilor până la sfârşitul timpului.

— Trofeul despre care vorbiţi, perla aceasta nepreţuită…

— Vorbesc precum Arkady Darell — ştii, scriitoarea — când se referea la cea de-a Doua Fundaţie, nu-i aşa? Nici nu-i de mirare că pari surprins. (Pelorat lăsă capul pe spate, de parcă ar fi vrut să izbucnească în râs, însă se mulţumi să zâmbească.) Nu-i ceva atât de nebunesc şi de lipsit de importanţă, te asigur.

— Dacă nu vă referiţi la cea de-a Doua Fundaţie, atunci despre ce este vorba, Profesore?

Pelorat deveni dintr-o dată grav. chiar împăciuitor:

— A, deci Primarul nu ţi-a spus? E ciudat, să ştii. Zeci de ani am dispreţuit guvernul pentru incapacitatea lui de a înţelege cu ce mă ocupam, iar acum, dintr-o dată, Primarul Branno a devenit extraordinar de generos.

— Da, spuse Trevize, fără a încerca să-şi ascundă ironia în glas, Primarul este o femeie animată de nebănuite sentimentefilantropice, dar mie nu mi-a spus despre ce este vorba.

— Deci n-ai nici o idee despre cercetările mele?

— Nu. Regret.

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. Nu-i nimic. N-am făcut ceva ieşit din comun ca să auzi de mine. Să-ţi explic. Tu şi eu vom căuta şi vom găsi, pentru că mi-a venit o idee extraordinară, da, vom descoperi Pământul.

10

Trevize nu dormise bine în noaptea aceea.

Se zbătuse neîncetat, fără să găsească ieşire din închisoarea pe care bătrâna o construise în jurul lui. Nu putea găsi o cale de scăpare.

Era silit să plece în exil şi nu avea cum să se opună. Hotărârea fusese implacabilă şi rece şi Primarul nu se deranjase câtuşi de puţin să ascundă neconstituţionalitatea întregii acţiuni. El se bazase pe drepturile sale de Consilier şi de cetăţean al Federaţiei, iar ea nu dovedise nici o urmă de respect faţă de ele.

Iar acum, acest Pelorat, acest ciudat erudit care părea să trăiască într-o lume cu care nu avea nici cea mai vagă legătură, îi spunea că vajnica bătrână făcuse pregătiri pentru plecarea asta cu săptămâni înainte.

Se simţea “băieţelul” la care făcuse ea referire.

Avea să fie exilat împreună cu un specialist în istorie care nu-l scosese din “stimate prieten” şi care părea să trăiască un sentiment de bucurie tăcută pentru că se afla în pragul unei călătorii Galactice în căutarea Pământului!

În numele bunicii Catârului, ce mai era şi Pământul ăsta?

Întrebase. Era absolut normal! De cum auzise numele acesta ceruse lămuriri:

— Iertaţi-mă, Profesore. Sunt un ignorant în specialitatea dumneavoastră şi sper că nu vă supăraţi dacă o să vă rog să-mi daţi o explicaţie pe înţelesul meu. Ce este Pământul?

Cu un aer grav, Pelorat îl privise lung şi spusese:

— E o planetă. Planeta originară. Cea pe care au apărut pentru întâia oară fiinţele umane, stimate prietene.

— Au apărut pentru întâia dată? făcuse Trevize ochii mari de mirare. De unde?

— De niciunde. E planeta pe care umanitatea s-a dezvoltat din animale inferioare, prin procese evolutive.

Trevize se gândise la spusele lui Pelorat, apoi clătinase din cap:

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

Pe chipul lui Pelorat apănise o expresie de iritare care dispăruse într-o clipă. Îşi dresese glasul şi continuase:

— A fost o vreme când Terminus nu avea populaţie. Fiinţele umane au sosit de pe alte lumi. Presupun că ştii asta.

— Da, desigur, spusese Trevize indispus.

Îl iritase tonul doctoral al celuilalt.

— Foarte bine. Acest lucru rămâne valabil şi pentru toate celelalte lumi. Anacreon, Santanni, Kalgan… şi multe altele. Toate au fost întemeiate. Cândva, în trecut, oamenii au sosit acolo de pe alte lumi, lucru adevărat şi în cazul planetei Trantor care, chiar dacă vreme de douăzeci de mii de ani a fost o mare metropolă, înainte de asta n-a avut locuitori.

— Păi cum a fost înainte?

— Pustie! Adică, lipsită de fiinţe umane.

— Asta-i greu de crezut.

— Dar e adevărat. O dovedesc vechile documente.

— De unde au venit oamenii care s-au stabilit la început pe Trantor?

— Nimeni nu ştie sigur. Sute de planete susţin că au fost populate în negurile antichităţii şi la popoarele acestora se întâlnesc istorii ciudate privind sosirea primelor seminţe ale umanităţii. Istoricii înclină să ignore astfel de poveşti şi se gândesc în schimb la “Problema Originii.”

— Asta ce mai înseamnă? N-am mai auzit de aşa ceva.

— Nici nu mă surprinde. Istoricii actuali nu prea îndrăgesc această problemă, recunosc asta. Însă a fost o vreme, în timpul decăderii Imperiului, când ea a stârnit interes în rândul intelectualilor. Salvor Hardin o menţionează în trecere în memoriile lui. Este o problemă de indentitate şi de localizare a planetei de pe care a pornit totul. Dacă privim înapoi în timp, umanitatea se retrage de pe lumile cele mai recent colonizate spre altele mai vechi, şi de acolo spre altele şi mai vechi, până când totul se concentrează pe o singură lume — cea originară.

Trevize se gândise pe dată la efectul evident al argumentaţiei:

— N-ar fi putut exista mai multe planete de origine?

— Bineînţeles că nu. Fiinţele umane din întreaga Galaxie aparţin unei singure specii. O specie unică nu poate avea originea pe mai mult de o planetă. Este imposibil.

— De unde ştiţi?

— În primul rând, şi Pelorat îşi împreună mâinile, lăsând impresia că se pregătea, neîndoielnic, să ţină o lungă şi complicată prelegere. Apoi îşi lăsase mâinile, să alunece pe lângă corp şi spusese pe un ton convingător:

— Stimate prieten, îţi dau cuvântul meu de onoare.

Trevize făcuse o plecăciune politicoasă şi zisese:

— Nici prin gând nu-mi trece să pun la îndoială cuvântul dumneavoastră, Profesor Pelorat. Presupunând, prin urmare, că există o planetă de origine, n-ar putea apare sute care să pretindă această onoare?

— Nu numai că ar putea, ci chiar există. Cu toate acestea, pretenţiile sunt nejustificate. Nici una dintre sutele de planete care aspiră să li se acorde această onoare nu poate menţiona urme ale unei societăţi prehiperspaţiale, ca să nu mai vorbim de dovezi privind evoluţia umană din organisme preumane.

— Atunci dumneavoastră susţineţi că există o planetă de origine dar că, din anumite motive, nu emite pretenţii la acest titlu?

— Ai spus un mare adevăr.

— Şi aveţi de gând să o căutaţi?

— O vom căuta împreună. Aceasta este misiunea noastră. Primarul Branno a plănuit torul. Tu vei pilota nava până la Trantor.

— Trantor? Dar nu e planeta de origine. Chiar dumneavoastră aţi afirmat asta acum câteva minute.

— N-am spus aşa ceva. De Pământ e vorba.

— Arunci de ce nu-mi spuneţi să pilotez nava spre Pământ?

— Cred că n-am fost destul de clar. Pământul e un nume legendar. El s-a păstrat cu sfinţenie în miturile antice. N-are un înţeles de care să fim siguri, dar e mai convenabil să folosim cuvântul ca sinonim pentru “planeta de origine a speciei umane”. Nu se ştie care-i planeta din spaţiul real pe care o definim drept “Pământ”.

— Cei de pe Trantor ştiu?

— Eu sper să găsesc informaţiile acolo, bineînţeles. Pe Trantor se află Biblioteca Galactică, cea mai mare din sistem.

— Dar sunt sigur că Biblioteca a fost cercetată de cei care studiau “Problema Originii” pe vremea Primului Imperiu.

Pelorat dăduse gânditor din cap:

— Da, dar probabil că nu îndeajuns de bine. Eu am aflat despre “Problema Originii” multe lucruri pe care cercetătorii imperiali de acum cinci secole nu le ştiau. Cu ceea ce ştiu, aş putea înţelege mai lesne documentele vechi, înţelegi? M-am gândit la acest aspect de multe ori şi am în minte câteva idei nemaipomenite.

— Îmi închipui că aţi spus toate acestea Primarului Branno şi că ea este de acord.

— De acord?! Stimate prieten, a fost în al nouălea cer. Mi-a spus că Trantor este sigur locul în care voi găsi tot ce vreau să ştiu.

— Neîndoielnic, bolborosi Trevize.

Amintirea acestei discuţii nu-i dăduse pace toată noaptea. Primarul Branno îl trimitea în spaţiu ca să afle tot ce se putea despre cea de-a Doua Fundaţie. ÎI trimitea cu Pelorat, astfel încât să-şi poată ascunde adevăratul scop sub masca aşa-zisei descoperiri a Pământului — o căutare care l-ar fi purtat pretutindeni prin Galaxie. Era, de fapt, o deghizare perfectă, şi din acest punct de vedere trebuia să-şi mărturisească admiraţia faţă de iscusinţa minţii ei.

Dar de ce Trantor? Ce rost avea? De îndată ce vor ajunge pe Trantor, Pelorat va intra în Biblioteca Galactică şi nu va mai ieşi în veac. Având la dispoziţie teancuri de cărţi, filme, documente, nenumărate computerizări şi reprezentări simbolice, cu siguranţă că nu va voi să mai plece de acolo.

Pe lângă acestea…

Demult, pe vremea Catârului, Ebling Mis mersese pe Trantor. Se spunea că descoperise locul unde se afla a Doua Fundaţie şi că murise înainte de a dezvălui secretul acesta, dar după aceea şi Arkady Darell reuşise să descopere a Doua Fundaţie chiar pe Terminus şi cuibul membrilor ei fusese distrus. Locul celei de-a Doua Fundaţii era acum în cu totul altă parte: prin urmare, ce elemente noi avea să ofere Trantor? Dacă tot pleacă în căutare, cel mai bine ar fi să meargă în oricare altă parte, dar nu pe Trantor.

Şi în plus…

Nu avea de unde să ştie ce mai plănuise Branno, dar el nu era dispus să-i cânte în strună. Branno fusese în al nouălea cer de fericire, nu-i aşa, la ideea unei călătorii spre Trantor? Ei bine, dacă Branno voia spre Trantor, nu vor merge acolo! În oricare altă parte, dar nu Trantor!

Şi, epuizat după o noapte de gânduri chinuitoare, spre dimineaţă, Trevize căzu într-un somn profund.

11

A doua zi după arestarea lui Trevize, Primarului Branno îi mersese totul din plin. Fusese lăudată şi apreciată mai mult decât merita şi nimeni nu adusese vorba despre incidentul din Consiliu.

Cu toate acestea, ştia foarte bine că în curând Consiliul avea să iasă din starea de paralizie şi că asta va da naştere la o serie de interpelări. Va trebui să acţioneze repede. Prin urmare, lăsând deoparte o mulţime de alte probleme, se dedică întru totul situaţiei lui Trevize.

În timp ce Trevize şi Pelorat discutau despre Pământ, Branno îl avea în faţa ei pe Consilierul Munn Li Compor în Biroul Primarului. Perfect relaxată, ea îl măsura din ochi pe Compor, care stătea în faţa biroului ei.

Mai mărunt şi mai firav decât Trevize, era doar cu doi ani mai în vârstă decât acesta. Tineri şi plini de cutezanţă, amândoi îşi câştigaseră recent posturile de Consilieri, iar acesta părea singurul lucru care-i apropiase, fiindcă în rest erau cu totul diferiţi.

Dacă Trevize strălucea cu o intensitate orbitoare, Compor radia o încredere în sine plină de seninătate. Asta se datora, probabil, părului lui blond şi ochilor albaştri, care nu erau câtuşi de puţin obişnuite printre locuitorii Fundaţiei. Aceste trăsături îi confereau o delicateţe aproape feminină care (socotea Branno) îl făceau mai puţin atrăgător pentru femei decât Trevize. Ţinea totuşi, mai mult decât se cuvenea, la propria-i înfăţişare pe care încerca să şi-o pună în evidentă purtând părul destul de lung şi îngrijindu-se să-i fie tot timpul buclat. Purta o uşoară tuşă de albastru sub sprâncene, tocmai pentru a accentua culoarea ochilor. (Tuşele de diferite nuanţe deveniseră un lucru obişnuit pentru bărbaţi în cursul ultimilor zece ani.).

Nu alerga după femei. Ducea o viaţă liniştită alături de soţia lui, însă nu-şi manifestase până atunci intenţia de a deveni tată şi, după câte ştia, nu avea o a doua consoartă clandestină. Şi asta îl deosebea de Trevize care-şi schimba prietenele la fel de des precum îşi schimba centiroanele strident colorate, binecunoscute tuturor.

Puţine erau obiceiurile lui intime care să fi scăpat nedescoperite serviciului condus de Kodell, care acum şedea calm într-un colţ al încăperii, radiind, ca întotdeauna, un aer de bună dispoziţie.

— Consiliere Compor, începu Branno, ai adus Fundaţiei un serviciu deosebit dar, din nefericire pentru dumneata, nu este cazul ca el să fie lăudat în public sau recompensat aşa cum se obişnuieşte.

Compor zâmbi. Avea dinţi albi şi egali şi, pentru o clipă, Branno se întrebă fără să vrea dacă toţi locuitorii Sectorului Sirius arătau astfel. Pretenţiile lui Compor care susţinea că provenea din exact acea regiune cam periferică unde se născuse bunica lui dinspre mamă care, la rândul ei, fusese blondă cu ochi albaştri şi afirma că şi mama ei trăise în Sectorul Sirius. Dar, după câte ştia Kodell, Compor nu deţinea dovezi de necontestat în susţinerea acestor pretenţii.

“Toate femeile sunt vanitoase”, afirmase Kodell, “iar ea susţinuse că avea strămoşi pe un sistem îndepărtat şi exotic tocmai pentru a aduce un plus de strălucire uimitoarei ei frumuseţi.”

“Toate femeile?” întrebase Branno cu o voce uscată, iar Kodell zâmbise şi adăugase spăşit că el se referise la femeile obişnuite, bineînţeles.

— Nu este necesar ca poporul Fundaţiei să ştie despre serviciile pe care le-am adus, zise Compor. E de ajuns că aveţi dumneavoastră cunoştinţă de ele.

— Ştiu. Şi nu voi uita, dar n-o să te las să crezi că obligaţiile tale s-au încheiat. Te-ai angajat pe un drum întortocheat şi va trebui să continui să ne ajuţi. Vrem mai multe informaţii despre Trevize.

— V-am spus tot ce ştiu despre el.

— Poate vrei să ne faci să credem asta. Sau poate că e ceea ce crezi cu adevărat. Cu toate astea, te rog să-mi răspunzi. Cunoşti un domn pe nume Pelorat?

Compor se concentră şi pe frunte îi apărură câteva riduri, apoi chipul i se însenină. Spuse apoi cu precauţie:

— S-ar putea să-l cunosc, dacă l-aş vedea, însă numele nu pare să-mi sugereze nimic.

— E un erudit.

Buzele lui Compor se ţuguiară într-un “Oho” destul de dispreţuitor, dar mut, ca şi când ar fi fost surprins că Primarul se aştepta ca el să cunoască oameni de ştiinţă.

— Pelorat este o persoană interesantă care, din motive ştiute numai de el, nutreşte ambiţia de a vizita Trantor. Consilierul Trevize îl va însoţi. Acum, pentru că ai fost bun prieten cu Trevize, şi probabil că ştii cum gândeşte, spune-mi: crezi ca Trevize va fi de acord să meargă spre Trantor?

— Dacă vă îngrijiţi ca Trevize să se îmbarce şi dacă nava se îndreaptă spre Trantor, ce altceva ar putea face decât să meargă acolo? Doar nu vreţi să-mi sugeraţi că se va răscula şi va pune mâna pe navă ca s-o deturneze?

— Nu înţelegi. El şi Pelorat vor fi singuri pe navă, iar Trevize va pilota.

— Mă întrebaţi dacă se va duce de bunăvoie pe Trantor?

— Da, acesta-i sensul întrebării.

— Doamnă, cum ar fi posibil să ştiu ce va face?

— Consilier Compor, ai fost prieten apropiat al lui Trevize. Ştii despre credinţa lui în existenţa celei de-a Doua Fundaţii. Nu ţi-a vorbit niciodată despre teoriile lui în ceea ce priveşte situarea ei, sau unde ar putea fi găsită?

— Niciodată, Doamnă Primar.

— Crezi că o va găsi?

Compor chicoti:

— Cred că a Doua Fundaţie, în ciuda puterii ei, a fost distrusă complet pe vremea lui Arkady Darell. Dau crezare relatării ei.

— Serios? În cazul acesta, de ce ţi-ai trădat prietenul? Dac-ar fi căutat ceva ce nu există, ce rău ar fi putut provoca susţinându-şi teoriile lui bizare?

— Nu numai adevărul poate provoca rău, răspunse Compor. Poate că teoriile lui erau bizare, dar ele ar fi putut să dezorienteze poporul de pe Terminus şi, semănând temeri şi îndoieli cu privire la rolul Fundaţiei în marele spectacol al istoriei galactice, ar fi slăbit forţa conducătoare a Federaţiei şi credinţa în visul constituirii celui de-al Doilea Imperiu dalactic. Este limpede că şi dumneavoastră aţi gândit la fel, altfel nu l-aţi fi arestat în plenul Consiliului şi nu l-aţi fi silit să ia acum calea exilului fără un proces. Permiteţi-mi să vă întreb: de ce aţi procedat astfel, Doamnă Primar?

— Să zicem că am fost îndeajuns de precaută să-mi pun întrebarea dacă nu cumva există o cât de mică posibilitate ca el să aibă dreptate şi m-am gândit că părerile lui ar putea constitui o primejdie dac-ar fi exprimate activ şi în mod direct.

Compor rămase fără replică.

Branno continuă:

— Sunt de acord cu tine, însă răspunderile pe care le presupune poziţia mea mă obligă să iau în calcul această posibilitate. Aş vrea sa te întreb din nou dacă ai vreun indiciu privind părerea lui Trevize despre locul în care ar putea fi a Doua Fundaţie şi despre direcţia în care ar putea merge.

— N-am nici o idee.

— Nu i-a scăpat niciodată vreo aluzie în această privinţă?

— Nu, sigur nu.

— Niciodată? Te rog să iei în serios întrebarea mea. Mai gândeşte-te! Chiar niciodată?

— Niciodată.

— Nici o aluzie? Nici măcar în glumă? N-a avut niciodată vreo scăpare? N-a spus uneori lucruri care acum, când priveşti în perspectivă, ar putea să aibă vreo însemnătate?

— Nici unul. Doamnă Primar, visurile lui privind a Doua Fundaţie sunt foarte neclare. Ştiţi asta şi nu reuşiţi decât să pierdeţi timpul şi să vă frământaţi mai mult decât s-ar cuveni.

— Nu cumva ai trecut dintr-o dată de partea prietenului tău şi acum încerci să-l protejezi după ce mi l-ai dat pe mână?

— Nu, zise Compor. L-am trădat din raţiuni care în acel moment mi s-au părut justificate şi patriotice. Nu am motive să regret ceea ce am făcut şi nici nu am de gând să-mi schimb atitudinea.

— Deci nu-mi poţi oferi nici cea mai vagă idee privind direcţia în care vor porni dacă ar avea o navă la dispoziţie?

— După cum v-am mai spus deja…

— Şi totuşi, Consiliere, şi spunând acestea chipul ei luă un aer întrebător amestecat cu regret, aş dori să ştiu încotro va merge.

— În cazul acesta, cred că ar trebui să instalaţi un hiperreleu pe nava lui.

— M-am gândit şi la asta, Consiliere. Trevize este, totuşi, un om bănuitor şi presupun că-l va descoperi, oricât de iscusit va fi plasat. A, sigur că s-ar putea instala un asemenea sistem în aşa fel încât să nu-l poată îndepărta fără să avarieze nava şi, prin urmare, ar fi obligat să-l lase la locul lui.

— O idee excelentă.

— Numai că, urmă Branno, în cazul acesta ar fi inhibat. Dacă nu se va simţi liber şi nestingherit s-ar putea să meargă în altă parte decât şi-a pus în minte. Ceea ce-aş afla nu mi-ar fi de nici un folos.

— Atunci se pare că nu veţi putea afla încotro va pleca.

— Ba aş putea, pentru că am de gând să procedez foarte primitiv. O persoană care se aşteaptă la tot ce poate fi mai complicat şi care se păzeşte nu se va gândi niciodată la ceva extrem de simplu. M-am gândit să pun pe cineva să-l urmărească pe Trevize.

— Să fie urmărit?

— Exact. De un pilot aflat pe altă navă. Vezi şi singur cât de mult te-a surprins această idee? Şi el ar fi la fel de uimit. S-ar putea să nu cerceteze spaţiul în căutarea unei mase care îl însoţeşte şi, în orice caz, vom avea grijă ca nava lui să nu fie echipată cu cele mai sofisticate dispozitive de detectare a maselor.

— Doamnă Primar, interveni Compor, vă rog să nu interpretaţi drept lipsă de respect ceea ce vă voi spune, însă trebuie să vă atrag atenţia că nu aveţi experienţă în probleme de zbor în spaţiu. Nu se practică niciodată urmărirea unei nave de către alta, pentru că aşa ceva nu se poate realiza. Trevize va fi pierdut la primul salt hiperspaţial pe care-l va face. Chiar dacă nu-şi dă seama că e urmărit, acel prim salt îi oferă şansa libertăţii. Dacă nu există un hiperreleu la bord, nava nu va putea fi detectată.

— Îmi recunosc lipsa de experienţă. Spre deosebire de tine şi de Trevize, nu am pregătire specială în acest domeniu. Cu toate astea, consilierii mei, care au o asemenea pregătire, mi-au spus că dacă o navă este observată cu puţin înainte de salt, direcţia, viteza şi acceleraţia permit, în general, calcularea saltului. Cu un computer perfecţionat, cu un excelent simţ de anticipare şi cu o judecată limpede, un urmăritor ar putea reproduce saltul pentru a cădea din nou pe urmele navei, mai ales dacă are un detector de masă în care să se poată încrede.

— Asta s-ar putea întâmpla o dată, protestă energic Compor, chiar de două ori, dacă urmăritorul este foarte norocos, dar cam atât. Nu puteţi pune bază pe asta.

— Poate că da. Consiliere Compor, ai participat la zboruri prin hiperspaţiu când erai mai tânăr. După cum observi, ştiu o sumedenie de detalii despre tine. Eşti un pilot excelent şi ai realizat lucruri uimitoare în problema urmăririi unui competitor în cazul efectuării salturilor.

Compor rămase cu gura căscată. Se foi neliniştit pe scaun:

— Pe vremea aceea eram la colegiu. Am mai îmbătrânit de atunci.

— Nu eşti chiar atât de bătrân. N-ai nici măcar treizeci şi cinci de ani. Prin urmare, tu îl vei urmări pe Trevize, Consiliere. Oriunde va merge, vei fi pe urma lui şi-mi vei raporta mie. Vei pleca la scurt timp după Trevize. El va decola peste câteva ore… Consiliere, dacă refuzi această însărcinare, vei fi închis pentru trădare. Dacă preiei nava pe care ţi-o vom pune la dispoziţie şi nu vei reuşi să-l urmăreşti, nu va fi nevoie să te deranjezi să te mai întorci. Vei fi distrus dacă vei încerca asta.

Compor se ridică precipitat:

— Dar vreau să-mi trăiesc viaţa. Am atâtea lucruri de făcut. Am o soţie. Nu pot abandona totul.

— Va trebui. Cei care am ales să servim Fundaţia trebuie să fim pregătiţi oricând să o facem, chiar şi în condiţii grele şi prin efort prelungit, dacă situaţia o impune.

— Soţia mea trebuie să mă însoţească, bineînţeles.

— Mă crezi cretină? Bineînţeles că va rămâne aici.

— Ca ostatic?

— Ostatic, dacă ţii la cuvântul ăsta. Eu prefer să spun că vei avea de înfruntat primejdii, iar inima mea plină de bunătate o vrea aici, unde nu va fi în pericol. Discuţiile nu-şi mai au rostul. Te găseşti în stare de arest ca şi Trevize, şi sunt încredinţată că-ţi dai seama că trebuie să acţionez repede, înainte de a se risipi euforia care a cuprins Terminusul. Mă tem că în curând steaua mea norocoasă va începe să pălească.

12

— N-aţi fost prea blândă cu el, Doamnă Primar, constată Kodell.

— De ce-aş fi? pufni Primarul. Şi-a trădat un prieten.

— Asta a fost în folosul nostru.

— Da, întâmplător aşa e. Însă n-o va mai face a doua oară.

— Dar de ce-ar mai trebui s-o facă?

— Hai, Liono, făcu Branno iritată, lasă joaca asta cu mine. Cel care este capabil să facă o dată un joc dublu va fi întotdeauna bănuit că va recidiva.

— Dar dacă se va alătura din nou lui Trevize? Împreună ar putea…

— Nici tu nu crezi asta. În ciuda naivităţii şi nesăbuinţei lui, Trevize îşi va urmări ţelul. El nu acceptă trădarea şi, oricare ar fi circumstanţele, nu va mai avea niciodată încredere în Compor.

— Iertaţi-mă, Doamnă Primar, dar vreau să fiu sigur că vă înţeleg raţionamentul. Aşadar, în ce măsură aveţi încredere în Compor? De unde ştiţi că-l va urmări pe Trevize şi că ne va informa corect? Vă bazaţi pe teama în ceea ce priveşte soarta soţiei lui? Pe dorinţa lui de a se întoarce la ea?

— Sunt factori de care trebuie să ţin seama, însă nu mă bazez numai pe aceştia. Pe nava lui Compor va exista un hiperreleu. Trevize va bănui că este urmărit şi-l va căuta. Cu toate acestea, fiind urmăritor, Compor presupun că nu se va gândi că este supravegheat şi nu va cerceta nava. Desigur, dacă va scotoci şi-l va găsi, atunci va trebui să ne bizuim pe farmecul soţiei lui.

— Şi când te gândeşti că v-am dat lecţii cândva, spuse râzând Kodefl. Şi care ar fi scopul urmăririi?

— O dublă protecţie. Dacă Trevize va fi prins, poate Compor va continua şi ne va aduce informaţiile de care avem nevoie.

— Mai am o întrebare. Ce se întâmplă dacă, printr-o întâmplare, Trevize găseşte a Doua Fundaţie şi aflăm de existenţa ei de la el sau de la Compor sau dacă vom avea motive să bănuim existenţa ei, în ciuda morţii amândurora?

— Eu sper că a Doua Fundaţie există cu adevărat, Liono, răspunse ea. În orice caz, Planul Seldon nu ne va mai servi multă vreme. Marele Hari Seldon l-a întocmit pe vremea decăderii Imperiului când, practic, nu se mai înregistrase nici un progres tehnic. Seldon a fost un produs al epocii sale şi oricât de extraordinară ar fi fost această ştiinţă pe jumătate mitică a psihoistoriei, ea nu s-a putut smulge de contextul istoric. E sigur însă că ea nu admite un progres tehnologic rapid. Fundaţia tocmai asta a realizat, mai ales în ultima sută de ani. Posedăm dispozitive de detectare a masei cum n-au visat nici cei mai îndrăzneţi fizicieni, computere capabile să răspundă gândurilor şi, mai presus de toate, ecranare mentală. A Doua Fundaţie nu ne va mai controla multă vreme, chiar dacă acum o poate face. Vreau ca în ultimii mei ani la putere să fiu cea care să îndrepte Terminus pe un drum nou.

— Dar dacă, de fapt, nu există a Doua Fundaţie?

— Atunci vom porni de îndată pe un drum nou.

13

Somnul agitat care-l cuprinsese pe Trevize nu dură mult. Se trezi la a doua atingere a unei mâini.

Trevize tresări şi, cu ochii lipiţi de somn şi nereuşind să priceapă ce căuta într-un pat străin, dădu să se ridice:

— Da. Ce…ce e?

— Îmi pare rău, Consilier Trevize, începu Pelorat împăciuitor. Eşti oaspetele meu şi ar trebui să te las să te odihneşti, dar a sosit Primarul. Rămăsese în picioare lângă pat, îmbrăcat în pijama şi tremurând uşor. Abia atunci Trevize se trezi de-a binelea, cu toate că era încă obosit, şi-şi aminti unde se afla.

Primarul era în camera de zi, având înfăţişarea calmă de întotdeauna. Era însoţită de Kodell care-şi mângâia mustaţa albă.

Trevize îşi aranjă centironul cu mare grijă şi se întrebă câtă vreme puteau sta despărţiţi cei doi — Branno şi Kodell.

— Consiliul şi-a revenit deja în fire? întrebă ironic Trevize. Membrii lui sunt îngrijoraţi de absenţa vreunuia dintre ei?

— Dă unele semne de viaţă, răspunse Primarul, dar insuficiente ca să-ţi slujească la ceva. Nimeni n-ar pune la îndoială faptul că încă am puterea de a te determina să pleci. Vei fi condus la Spaţioportul Ultimate…

— Nu la Spatioportul Terminus, Doamnă Primar? Chiar vreţi să mă lipsiţi de ceremonia de rămas bun a mii de oameni înlăcrimaţi?

— A, văd că ţi-ai recăpătat darul de a face glume infantile, Consiliere, şi sunt încântată. Asta domoleşte ceea ce altfel ar putea deveni o licărire de conştiinţă. Tu şi Profesor Pelorat vă veţi îndrepta fără multă agitaţie spre Spaţioportul Ultimate.

— Şi nu ne vom întoarce niciodată?

— Şi probabil că nu vă veţi întoarce. Bineînţeles, şi spunând acestea umbra unui zâmbet trecu pe faţa ei, dacă veţi descoperi ceva de mare importanţă şi utilitate încât să fiu chiar şi eu încântată să vă revăd, vă veţi putea întoarce. Ba s-ar putea să fiţi primiţi chiar cu onoruri.

— S-ar putea întâmpla şi asta, zise Trevize şi clătină nepăsător din cap.

— Se poate întâmpla orice. În orice caz, confortul nu-ţi va lipsi. Ţi se va încredinţa un crucişător de buzunar recent construit, Far Star, numit astfel în amintirea navei lui Hober Mallow. Poate fi manevrat de o singură persoană şi poate transporta trei persoane în condiţii bune de confort.

Trevize făcu uitată atitudinea de uşoară ironie pe care şi-o construise cu deosebită grijă:

— Complet înarmat?

— Neînarmat, dar, în rest, complet echipat. Veţi rămâne cetăţeni ai Fundaţiei oriunde v-aţi duce şi veţi găsi un consul la ajutorul căruia puteţi apela, aşa că nu veţi avea nevoie de arme. Veţi putea recurge la fonduri în caz de nevoie. Aş adăuga, totuşi, că fondurile nu-s nelimitate.

— Sunteţi generoasă.

— Aşa e! Consiliere, însă te rog să înţelegi, îl ajuţi pe Profesor Pelorat să caute Pământul. Nu te vei gândi decât la descoperirea Pământului. Toţi cei pe care-i întâlneşti trebuie să înţeleagă acest lucru. Şi să ţii minte că Far Star nu este înarmată.

— Sunt în căutarea Pământului, repetă Trevize. Înţeleg perfect.

— Atunci puteţi pleca.

— Iertati-mă, dar ar mai fi de discutat unele probleme. Am pilotat nave în tinereţe, dar nu cunosc acest crucişător de buzunar de ultimul tip. Dacă se întâmplă să nu-l pot pilota?

— Mi s-a comunicat că Far Star este în întregime computerizat. Şi ca să nu mai pui întrebări, nici nu e nevoie să ştii să lucrezi pe un computer instalat pe o navă din ultimele generaţii. Îţi va spune singur tot ce vrei să ştii. Mai ai nevoie de ceva?

Trevize îşi contemplă cu un sentiment de milă şi jenă propria înfăţişare:

— Îmbrăcăminte de schimb.

— Vei găsi la bordul navei. Inclusiv centiroane la care ţii atât, sau cingători sau cum s-or fi numind ele. Şi profesorul va avea tot ce-i trebuie. Tot ce a fost considerat necesar se află la bord, deşi ţin să adaug că asta nu include şi companie feminină.

— Păcat, făcu Trevize. Ar fi plăcut, dar întâmplător nici nu există vreo candidată acum. Presupun, totuşi, că se găsesc destule în Galaxie şi că, odată plecat de-aici, pot face tot ce doresc.

— În ceea ce priveşte compania? Ai toată libertatea. Se ridică greoi şi continuă: Nu te voi conduce la spaţioport, căci o vor face alţii şi te sfătuiesc să nu comiţi vreun gest în plus faţă de ceea ce ţi s-a spus. Cred că te vor ucide dacă vei încerca să fugi. Faptul că nu voi fi prezentă acolo va înlătura orice reţinere.

— Nu voi întreprinde nici o acţiune neautorizată, Doamnă Primar, dar ar mai fi ceva…

— Da?

Trevize gândi cu febrilitate şi în cele din urmă, cu un zâmbet despre care nădăjdui că nu părea forţat, spuse:

— S-ar putea să vină vremea, Doamnă Primar, când mă veţi ruga să fac un gest. Voi proceda atunci cum voi crede de cuviinţă, dar voi ţine seama de aceste ultime două zile.

Primarul Branno oftă:

— Scuteşte-mă de melodrama asta. Dacă voi trăi la vremea aceea, voi vedea; acum, însă, nu te rog nimic.