Marginea Fundaţiei

21

TREVIZE era înfierbântat şi iritat. El şi Pelorat se aflau în mica sufragerie şi tocmai terminaseră masa de prânz.

— Suntem în spaţiu doar de două zile, spuse Pelorat, şi mă simt în largul meu, deşi mi-e dor de aer proaspăt şi curat, de natură şi de multe altele. Ciudat! Nici nu băgăm în seamă toate acestea atunci când le aveam la îndemână. Bine totuşi că am la mine o întreagă bibliotecă sau, mai precis, ceea ce este important. Şi acum nici nu-mi mai este teamă de spaţiu. Uimitor!

Trevize îşi drese glasul şi făcu un gest evaziv. Gândurile îi erau în cu totul altă parte.

Pelorat continuă imperturbabil:

— Departe de mine ideea de a te supăra, Golan, dar am impresia că nu mă asculţi. N-aş putea susţine că sunt un om deosebit de interesant, ci mai degrabă pisălog. Pari preocupat de cu totul alte probleme. Avem necazuri? Poţi să-mi spui fără menajamente. Nu c-aş putea face mare lucru, dragul meu prieten, dar te asigur că nu voi intra în panică.

— Necazuri?

Trevize părea să fi lăsat deoparte gândurile ce-l frământau şi se încruntă uşor.

— Mă refer la navă. E un model nou, aşa că-mi închipui că s-ar fi putut întâmpla ceva rău. (Şi spunând acestea, Pelorat îşi îngădui să zâmbească nesigur.)

Trevize scutură hotărât din cap:

— Ce prostie din partea mea să te las pradă nesiguranţei, Janov. Nava nu are nimic. Funcţionează perfect. Numai că eram în căutarea unui hiperreleu.

— Aha, înţeleg. Adică, nu prea pricep. Ce este acela un hiperreleu?

— Păi, să-ţi explic, Janov. Eu sunt în legătură cu Terminus. Mai precis, pot lua legătura oricând cu Terminus, iar cei de acolo pot comunica cu noi. Ei cunosc situarea în spaţiu a navei prin observarea traiectoriei ei. Şi chiar dacă n-ar face asta, ne-ar putea detecta cercetând spaţiul apropiat şi căutând o masă care să indice prezenţa unei nave sau a unui meteorit. Dar ar mai detecta şi un model energetic, iar acesta i-ar ajuta să deosebească nu numai o navă de un meteorit, ci chiar să identifice o navă anume, pentru că nu toate navele utilizează energia în mod identic. Într-un fel, modelul nostru rămâne caracteristic, indiferent ce instrumente sau aparate electrice folosim sau nu. Desigur se poate întâmpla ca nava să fie necunoscută, dar dacă e vorba de o navă al cărui model energetic este cunoscut pe Terminus — ca în cazul nostru — ea poate fi identificată imediat după detectare.

— Golan, mi se pare că progresul civilizaţiei nu-i altceva decât un exerciţiu de îngrădire a intimităţii.

— S-ar putea să ai dreptate. Totuşi, mai devreme sau mai tărziu, va trebui să ne mişcăm prin hiperspaţiu, altfel vom fi condamnaţi să rămânem pentru tot restul vieţii la un parsec, cel mult doi, depărtare de Terminus. Dacă-i aşa, nu vom putea porni în călătorie interstelară. Pe de altă parte, în trecerea prin hiperspaţiu, suferim o discontinuitate în spaţiul obişnuit. Trecem de aici până dincolo — şi când spun dincolo, mă refer la o distanţă de sute de parseci uneori — într-o fracţiune de timp trăit. Ne trezim deodată la o distanţă enormă faţă de locul iniţial, pornind într-o direcţie care este greu de anticipat şi, practic, nu mai putem fi detectaţi…

— Înţeleg. Aşa e.

— … decât dacă la bord este instalat un hiperreleu. Hiperreleul transmite un semnal prin hiperspaţiu — un semnal caracteristic acestei nave — iar autorităţile de pe Terminus ştiu tot timpul unde ne aflăm. După cum vezi, cu asta am răspuns la întrebarea ta. N-ar exista nici un loc din Galaxie unde să ne putem ascunde şi oricâte Salturi am face prin hiperspaţiu tot n-am scăpat nedetectaţi.

— Golan, dar lămureşte-mă şi pe mine, spuse Pelorat fără grabă, nu avem nevoie de protecţia Fundaţiei?

— Ba da, Janov, dar numai când cerem noi aşa ceva. Spuneai mai devreme că progresul civilizaţiei înseamnă îngrădirea intimităţii. Ei, bine, eu nu vreau să fiu atât de evoluat. Vreau libertatea de a călători după voia mea, fără a fi detectat, până când voi avea nevoie de protecţie. Aşa că m-aş simţi mai bine, cu mult mai bine, dacă n-ar exista un hiperreleu la bord.

— Golan, ai găsit aşa ceva?

— Nu, încă nu. Dacă l-aş găsi, poate-aş reuşi să-l fac inoperant.

— Dacă l-ai vedea ai putea să-l recunoşti?

— Asta-i una din probleme. S-ar putea întâmpla să nu-l recunosc. În general, ştiu cum arată un hiperreleu şi mai ştiu şi cum să testez un obiect cu înfăţişare dubioasă, numai că nava e un model de ultimă oră, proiectat pentru misiuni speciale. S-ar putea ca hiperreleul să fi fost încorporat în proiectarea generală în aşa fel încât prezenţa lui să nu bată la ochi.

— Pe de altă parte, poate că nici nu există aşa ceva şi de aceea nu l-ai descoperit.

— Nu îndrăznesc să presupun asta şi nici nu mă încântă ideea de a efectua un Salt până nu aflu.

Pelorat părea lămurit:

— Nu-mi explicam sentimentul că parcă am pluti în derivă. Chiar mă întrebam de ce n-am făcut un Salt. Am auzit despre Salturi, să ştii. Ca să fiu cinstit, ideea m-a cam speriat, şi-mi făceam gânduri c-o să-mi ordoni să mă leg de scaun, să iau vreo pastilă sau ceva de felul ăsta.

Tvevize îşi îngădui un zâmbet:

— Nu-i nevoie să te alarmezi. Asta se făcea odinioară. Pe o navă ca asta, laşi totul în seama computerului. Îi transmiţi instrucţiuni, iar el face restul. Nici nu ţi-ai da seama că se petrece ceva neobişnuit dacă n-ai observa că imaginea spaţiului s-ar schimba brusc. Dacă ai văzut vreodată o proiecţie de diapozitive, ştii ce se întâmplă când un diapozitiv este proiectat în locul altuia. Cam aşa e şi cu Saltul.

— Vai de mine! Şi chiar nu simţi nimic? Ciudat! Sunt cam dezamăgit.

— Eu nu am simţit niciodată ceva anume, iar navele pe care m-am aflat nu erau atât de perfecţionate ca a noastră. Dar nu numai din cauza hiperreleului n-am efectuat Saltul. Trebuie să ne mai îndepărtăm puţin de Terminus şi de soarele lui. Cu cât ne afăm mai departe de orice corp ceresc cu masă mare, cu atât e mai uşor să controlezi Saltul şi să reintri în spaţiu exact pe coordonatele pe care ţi le-ai propus. În cazuri extreme, poţi risca un Salt când te afli doar la două sute de kilometri de suprafaţa unei planete şi să crezi orbeşte că vei avea norocul ca totul să se termine cu bine. Întrucât în Galaxie există mai mult spaţiu liber decât ocupat, te poţi baza pe şansă. Iar în limite rezonabile, cu toate astea, există oricând posibilitatea ca factorii neprevăzuţi să provoace reintrarea la distanţă de câteva milioane de kilometri de o stea mare sau chiar în miezul Galaxiei, iar în cazul acesta te faci scrum cât ai clipi. Cu cât eşti mai departe de mase cereşti, cu atât scade probabilitatea apariţiei acestor factori şi a incidentelor nedorite.

— Dacă aşa stau lucrurile, îţi recomand să fii prevăzător. Nu ne zoreşte nimeni.

— Exact. Mai ales că ţin morţiş să descopăr hiperreleul înainte de a face vreo manevră. Ori măcar să mă conving că nu avem aşa ceva la bord.

Trevize păru să se lase din nou furat de visare şi Pelorat, ridicând puţin glasul pentru a-i abate gândurile de la problema care nu-i dădea pace, întrebă:

— Cât timp mai avem?

— Poftim?

— Voiam să spun, când ai face Saltul dacă hiperreleul nu te-ar preocupa atât de mult, dragul meu prieteni?

— La viteza actuală şi la traiectoria pe care o urmăm, aş zice că în a patra zi a călătoriei. Voi afla momentul optim cu ajutorul computerului.

— Atunci îţi mai rămân două zile pentru căutări. Pot să-ţi dau o sugestie?

— Te rog.

— În munca mea, foarte diferită de a ta, desigur, dar putem generaliza, am descoperit că dacă te concentrezi prea intens asupra unei anume probleme, există riscul de a da greş. Mai bine o laşi deoparte şi discuţi despre cu totul altceva, iar subconştientul, despovărat de încordare, s-ar putea să-ţi ofere soluţia problemei.

Pentru o clipă, Trevize îl privi agasat, apoi râse:

— Chiar, de ce nu? Spune-mi, Profesore, ce ţi-a stârnit interesul pentru Pământ? Cum de-ai ajuns la ideea asta bizară a existenţei unei planete de pe care a pornit umanitatea?

— Ehei! făcu Pelorat şi clătină din cap, auzind cuvântul care-i trezea atâtea amintiri. E mult de-atunci. Mai bine de treizeci de ani. În colegiu mă bătea gândul să devin biolog. Mă interesa în mod deosebit, variaţia speciilor pe diferite lumi. Variaţia, după cum ştii, dar bănuiesc că n-ai de unde, aşa că sper să nu te superi dacă-ţi spun, este foarte mică. Toate formele de viaţă din întreaga Galaxie — cele pe care le cunoaştem în prezent, mai precis — au în comun o structură chimică bazată pe apă, proteine şi acid nucleic.

— Eu am urmat colegiul militar, unde se punea mare preţ pe nucleonică şi gravitică, dar nu m-am specializat în domeniile astea. Oricum, am idee despre bazele chimice ale vieţii. Ni s-a predat că apa, proteinele şi acizii nucleici constituie singura bază care permite apariţia formelor de viaţă.

— Socot că asta este o concluzie nejustificată. E mai sigur să afirmi că nu s-au descoperit încă alte forme de viaţă sau, în orice caz, n-au fost recunoscute ca atare, şi gata. Surprinde mai ales faptul că speciile indigene, adică speciile găsite doar pe o anume planetă şi pe altele nu, sunt puţine la număr. Majoritatea speciilor existente, inclusiv Homo sapiens, sunt distribuite pe toate sau pe majoritatea lumilor locuite ale Galaxiei şi se înrudesc foarte mult din punct de vedere chimic, fiziologic şi morfologic. Pe de altă parte, formele indigene sunt extraordinar de diferite, atât faţă de formele mai răspândite, cât şi una faţă de alta.

— Bine, şi ce importanţă are asta?

— Iată concluzia la care am ajuns; o singură lume din Galaxie, doar una, diferă de restul lumilor. Zeci de milioane de lumi din Galaxie, nimeni nu ştie cu exactitate numărul lor, au creat forme de viaţă. Simplă, sărăcăcioasă, fragilă — nu deosebit de variată, nu uşor de păstrat şi cu o răspândire limitată. O lume, una singură, a creat forme de viaţă în milioane de specii, asta-i sigur; unele dintre ele foarte specializate, înalt dezvoltate, deosebit de capabile de înmulţire şi răspândire pe arii mari, care ne includ şi pe noi. Suntem îndeajuns de inteligenţi pentru a construi o civilizaţie, pentru a dezvolta zborul hiperspaţial; şi pentru a coloniza Galaxia şi pentru a ne extinde în Galaxie, am dus pretutindeni multe alte forme de viaţă, forme înrudite între ele şi chiar cu noi…

— Dacă mă gândesc mai bine, spuse Trevize cu un aer aproape nelăsător, cred că e absolut normal. Mai precis, trăim într-o Galaxie umană. Dacă presupunem că totul a început pe o singură lume, atunci aceea lume ar trebui să fie diferită. Şi de ce nu? Probabilitatea ca viaţa să se dezvolte într-un mod atât de divers trebuie să fie foarte redusă — probabil de una la o sută de milioane — aşa încât s-ar putea ca totul să fi apărut pe o lume capabilă de a crea viaţă, una dintr-o sută de milioane. Una trebuia sa existe.

— Dar ce a făcut ca acea lume să fie atât de diferită faţă de celelalte? întrebă Pelorat însufleţit. Care au fost condiţiile care au contribuit la unicitatea ei?…

— Probabil că şansa, pur şi simplu. La urma urmelor, fiinţele umane şi formele de viaţă pe care le-au luat cu ele există acum pe zeci de milioane de planete care pot oferi condiţii propice vieţii, prin urmare toate acele lumi trebuie să fie destul de bune.

— Nu! După ce specia umană a evoluat, a dezvoltat o tehnologie şi s-a călit în lupta aspră pentru supravieţuire, ea a putut să se adapteze la viaţa de pe orice lume care prezenta condiţii cât de cât prielnice vieţii, ca Terminus, bunăoară? Dar poţi să-ţi imaginezi viaţă inteligentă dezvoltăndu-se pe Terminus? Când Terminus a fost ocupat pentru prima oară de fiinţe umane pe vremea Enciclopediştilor, cea mai înalt evoluată formă de viaţă vegetală era un soi de muşchi fixat pe roci; cele mai evoluate forme de viaţă animală oceanică erau de genul coralilor, iar pe uscat organisme de tipul insectelor. Noi le-am distrus aproape complet şi am populat marea şi uscatul cu peşti, iepuri şi capre, ierburi şi cereale şi arbori, şî aşa mai departe. N-am păstrat nimic din viaţa indigenă decât în grădini zoologice şi acvarii.

— Hmm! făcu Trevize.

Pelorat amuţi şi rămase cu privirea aţintită la el, apoi oftă şi constată:

— Nu prea te atrage subiectul, aşa-i? Nici nu mă miră! Oricum, cu greu aş putea găsi pe cineva care să mă asculte. Cred că eu sunt de vină. Nu reuşesc să-l fac atractiv, cu toate că pe mine mă interesează atât de mult.

— Ba e interesant, se dezvinovăţi Trevize. Serios. Dar la ce bun toate astea?

— Nu te intrigă faptul că din punct de vedere ştiinţific ar fi interesant să studiezi o lume care a dat naştere singurului sistem ecologic echilibrat şi înfloritor pe care l-a cunoscut Galaxia?

— Poate, dacă aş fi biolog. Dar nu sunt. Te rog să mă ierţi.

— Nu face nimic, dragă prietene. Problema e că n-am întâlnit biologi pe care să-i intereseze ideea. Îţi spuneam că voiam să-mi dau licenţa în biologie. I-am expus problema profesorului meu şi chiar şi el a manifestat indiferenţă. Ba încă mi-a recomandat să-mi îndrept atenţia asupra unei probleme practice. Asta m-a dezgustat într-atât, încât mi-am luat lucrarea de licenţă la istorie, care devenise pasiunea mea încă de pe vremea adolescenţei şi-am abordat “Problema Originii” din punctul acesta de vedere.

— Asta cel puţin ţi-a dat de lucru toată viaţa, aşa că, într-un fel, trebuie să-i fii recunoscător profesorului care s-a dovedit atât de îngust la minte.

— Da, cred c-ar fi bine să privesc lucrurile şi în lumina asta, mai ales că munca mă pasionează şi nu mă oboseşte niciodată. Dar tare mult aş vrea ca problema să te preocupe şi pe tine. Am tot timpul impresia că vorbesc la pereţi.

Trevize izbucni într-un hohot sănătos de râs. Chipul până atunci calm al lui Pelorat se întunecă, semn că se simţise jignit:

— De ce râzi de mine?

— Nu râd de tine, Janov, îl linişti Trevize, ci de propria mea mărginire. Şi, ca să-ţi iei o piatră de pe inimă, îţi rămân profund recunoscător. Să ştii c-ai avut dreptate.

— Ocupându-mă de originea umanităţii?

— Nu, nu de aceea… Dar şi pentru asta… De fapt, voiam să spun că ai avut dreptate când mi-ai sugerat să nu mă mai preocupe atât problema mea şi să mă gândesc la altceva. Am reuşit. În timp ce vorbeai despre modul în care a evoluat viaţa, mi-am dat seama că ştiu cum pot găsi hiperreleul, dacă există aşa ceva pe navă.

— A, despre asta era vorba?!

— Da, sigur! Asta e monomania mea acum. Am căutat hipereleul acela de parcă m-aş fi aflat pe vechea navă-şcoală, studiind fiecare-părticică a navei din ochi, încercând să găsesc ceva care să iasă în evidenţă. Uitasem că nava noastră e produsul a mii de ani de evoluţie tehnologică. Înţelegi?

— Nu prea, Golan.

— Avem computer la bord. Cum de-am uitat?

Porni spre camera sa, făcându-i semn cu mâna lui Pelorat să-l urmeze.

— Trebuie doar să încerc să comunic, zise el, stabilind contactul cu computerul.

N-avea decât să facă o încercare de a contacta Terminusul, care acum se afla la mii de kilometri distanţă.

Contact! Comunică! Avu senzaţia că terminaţiile nervoase se prelungesc, pornind spre depărtări cu o iuţeală uimitoare — viteza luminii, bineînţeles — pentru a stabili legătura.

Trevize avu impresia că atinge — sau, mai degrabă că simte — nu, nici asta nu era senzaţia — ci… dar, oricum, n-avea importanţă, pentru că acest simţământ nu-şi găsea echivalentul în cuvinte.

Era conştient de prezenţa învăluitoare a Terminusului şi, deşi distanţa dintre el şi planetă creştea cu circa douăzeci de kilometri pe secundă, legătura rămase vie de parcă planeta şi nava nu se mişcau deloc, ci le despărţeau doar câţiva metri.

Nu scoase un cuvânt. Întrerupse contactul. Testase doar principiul comunicării, nu voia să comunice în mod activ.

La distanţă de opt parseci, adică în imediata apropiere, potrivit standardelor Galactice, se află Anacreon, cea mai apropiată planetă mare. Pentru a transmite un mesaj prin sistemul valabil pentru Terminus şi pentru a primi un răspuns i-ar trebui cincizeci şi doi de ani.

Contactează Anacreon! Gândeşte-te la Anacreon! Imaginează-ţi-o cât mai limpede. Îi cunoşti poziţia faţă de Treminus şi faţă de miezul Galaxiei; i-ai studiat planetografia şi istoria; ai rezolvat probleme militare în care era necesar să recucereşti Anacreonul (în cazul, cu totul improbabil, că ar fi fost ocupat de vreun duşman).

O, spaţiu! Doar ai fost pe Anacreon.

Imaginează-ţi-l! Vizualizează-l! Vei simţi că te afli acolo prin mijlocirea hiperreleului.

Nimic! Terminaţiile nervoase vibrară şi nu reuşiră să ajungă niciunde.

Trevize se deconectă brusc:

— N-avem hiperreleu pe Far Star. Absolut sigur nu. Şi mă întreb cât timp mi-ar fi trebuit să ajung la concluzia asta dacă nu-ţi urmam sfatul.

În loc să fie şocat la aflarea acestei veşti, Pelorat radia de fericire:

— Mă bucur că ţi-am fost de ajutor. Asta înseamnă că vom face un Salt?

— Nu, vom aştepta încă două zile, pentru mai multă siguranţă. Trebuie să ne îndepărtăm de mase mari, sau ai uitat? În mod obişnuit, ţinând seama că ne aflăm pe o navă nouă, încă neîncercată, şi pe care nu o cunosc în amănunţime, probabil că voi avea nevoie de două zile ca să calculez exact procedura, mai precis, hiperpropulsia. Am totuşi senzaţia că totul va fi făcut de computer.

— Vai de noi! Am impresia că o să ne cam plictisim.

— Să ne plictisim? exclamă Trevize şi un zâmbet îi lumină chipul. Nici vorbă de-aşa ceva! Janov, vom discuta despre Pământ.

— Serios? întrebă Pelorat nevenindu-i să creadă. Încerci să-i faci pe plac unui bătrân? Frumos din partea ta. Chiar foarte frumos.

— Ei, asta-i acum! Janov, voi încerca să recuperez timpul pierdut. Ai reuşit să mă converteşti. Ca rezultat al celor spuse de tine, am înţeles dintr-o dată că Pământul devine mai important, de departe cel mai interesant şi mai acaparator lucru din întregul Univers.

22

Cu siguranţă că în momentul în care Pelorat îşi expusese punctul de vedere în legătură cu Pământul, Trevize fusese străfulgerat de o idee. Nu reacţionase imediat fiindcă n-avea în minte decât problema hiperreleului. Iar în clipa când aflase răspunsul la întrebarea care-l chinuia, înţelesese totul.

Probabil că cea mai cunoscută afirmaţie a lui Seldon în legătură cu cea de-a Doua Fundaţie era cea care o plasa “la celălalt capăt al Galaxiei” faţă de Terminus. Seldon dăduse chiar şi un nume acelui loc: “Capătul Stelei”.

Ideea se regăsea şi în relatarea lui Gaal Dornick despre procesul desfăşurat în faţa curţii imperiale. “Capătul celălalt al Galaxiei” — acestea fuseseră chiar cuvintele pe care Seldon i le spusese lui Dornick şi din ziua aceea ele deveniseră un subiect ce dădea naştere controverselor.

Dar ce lega oare un capăt al Galaxiei de “celălalt capăt”? Era vorba de o linie dreaptă, o spirală, un cerc, sau de cu totul altceva?

Iar acum, ca într-o străfulgerare orbitoare, Trevize înţelese limpede că afirmaţia nu se referea la o linie sau la o curbă care trebuia sau putea fi trasată pe harta Galaxiei. Aluzia era cu mult mai subtilă.

Rezulta cu limpezime că Terminusul constituia un capăt al Galaxiei. Da, se afla la marginea Galaxiei — la hotarele dinspre noi ale Galaxiei — ceea ce atribuia un înţeles ad litteram cuvântul “capăt”. Era, în acelaşi timp, cea mai nouă lume a Galaxiei pe vremea lui Seldon, o lume pe cale de întemeiere şi care nu fiinţase încă.

În lumina acestui adevăr, unde se afla celălalt capăt al Galaxiei, adică celălalt hotar al Fundaţiei? Nu cumva răspunsul apărea cu limpezime: cea mai veche lume a Galaxiei? Şi, potrivit argumentului adus chiar de Pelorat, care nu-şi dăduse seama ce descoperire uluitoare făcuse, această lume nu putea fi alta decât Pământul. Pe Pământ trebuia căutată cea de-a Două Fundaţie.

Cu toate acestea, Seldon spusese că celălalt capăt al Galaxiei se afla la “Capătul Stelei”. Cine putea afirma că el nu vorbise metaforic? Refăcând istoria umanităţii, aşa cum procedase Pelorat, linia mergea înapoi dinspre fiecare sistem planetar, fiece stea care lumina o planetă nepopulată, spre alt sistem planetar şi altă stea de pe care sosiseră primii colonişti, iar apoi către o altă stea… până când, în cele din urmă, toate liniile se îndreptau spre acea planetă pe care se născuse umanitatea. Steaua ce-şi răsfrângea lumina asupra Pământului era “Capătul Stelei”.

Trevize zâmbi şi zise aproape rugător:

— Mai spune-mi ceva despre Pământ, Janov.

Pelorat clătină din cap:

— Ţi-am povestit tot ce ştiu. Pe Trantor vom afla mai multe.

— Nu, Janov, te înşeli: Nu vom descoperi nimic nou acolo. Şi ştii de ce? Pentru că nu vom pleca spre Trantor. Eu controlez nava şi te asigur că vom merge în altă parte.

Pelorat rămase cu gura căscată de uimire. Pentru o clipă, avu impresia că-şi pierduse şi graiul, apoi exclamă pierdut:

— Of, dragă prietene!

— Hai, vino-ţi în fire, Janov. Nu mă privi aşa. Vom descoperi Pământul.

— Dar numai pe Trantor puteam…

— Nu-i adevărat. Trantor e un loc unde poţi studia doar filme prăfuite, gata să se destrame şi unde chiar tu însuţi vei deveni ca ele.

— Zeci de ani am vi…

— Ai visat să găseşti Pământul.

— Şi, totuşi…

Trevize se ridică şi aplecându-se îl apucă uşor de haină pe Pelorat:

— Nu mai repeta asta, Profesore. N-are rost. Când mi-ai spus prima oară că vom căuta Pământul, şi asta a fost înainte de a urca la bord, ai afirmat că sigur îl vom găsi deoarece, şi-ţi reamintesc propriile tale cuvinte: “Am o idee excelentă”. Nici nu vreau să mai aud cuvântul “Trantor”. Vreau să ştiu care este ideea aceea.

— Dar ar trebui confirmată. Până acum n-a fost decât un gând, o speranţă, o posibilitate neclară.

— Foarte bine. Spune-mi şi mie despre asta!

— Nu înţelegi. Şi nici nu vrei. E un domeniu în care nimeni altcineva n-a întreprins cercetări. Nimic istoric, solid sau real. Oamenii vorbesc despre Pământ ca despre o realitate sau despre un mit. Există un milion de istorii care se bat cap în cap.

— Bine, şi ce-ai obţinut prin cercetările tale?

— Am fost silit să strâng fiece poveste sau element de aşa-zisă istorie, orice legendă sau mit obscur, ba chiar şi literatură, adică tot ce făcea referire la numele de Pământ sau la ideea unei planete de origine. Vreme de treizeci de ani am adunat tot ce-am găsit despre fiecare planetă din Galaxie. Dacă aş putea găsi ceva mai documentat la Biblioteca Galactică de pe… Dar văd că nu mă laşi să-i mai pronunţ numele.

— Exact. Să n-aud de el. Spune mai degrabă că unul dintre aceste elemente ţi-a atras atenţia în mod deosebit şi expune-ţi motivele care te-au determinat să hotărăşti de ce acela, între atâtea altele, ar trebui să fie cel esenţial.

Pelorat clătină din cap:

— Ascultă, Golan, iartă-mă că ţi-o spun, dar vorbeşti ca un militar sau ca un politician. Nu aşa se studiază istoria.

Trevize îşi reţinu nemulţumirea:

— Atunci spune-mi tu. Mai avem două zile. Învaţă-mă.

— Nu te poţi bizui pe un mit şi nici măcar pe grupuri de mituri. A trebuit să le adun pe toate, să le analizez, să le organizez, să stabilesc simboluri pentru a reprezenta diferite aspecte ale conţinutului lor — povestiri despre condiţii atmosferice deosebite, detalii astronomice ale sistemelor planetare în comparaţie cu ceea ce există în prezent, locul de origine al eroilor culturali despre care se făceau referiri precise că nu sunt băştinaşi şi sute de alte categorii. Nu văd ce rost ar avea să le enumăr pe toate. Nu mi-ar ajunge două zile. Am lucrat mai bine de treizeci de ani, te asigur. După aceea am conceput un program de calculator care a căutat elemente comune în toate aceste mituri şi am încercat să găsesc o transformare care să elimine incompatibilităţile reale. Cu timpul, am pus la punct un model al Pământului aşa cum ar fi trebuit el să fie. La urma urmei, dacă toate fiinţele umane şi-au avut originea pe o singură planetă, ea trebuie să reprezinte unicul element comun pe care-l împărtăşeau toate miturile originare, toate basmele despre eroi culturali. Şi-acum, ai vrea să intru în detalii matematice?

— Nu acum, mulţumesc, răspunse Trevize, dar de unde ştii că matematica nu-ţi va oferi soluţii eronate? Cunoaştem cu certitudine că Terminus a fost întemeiat acum cinci secole şi că primele fiinţe umane au sosit ca o colonie de pe Trantor, dar se adunaseră acolo de pe zeci, dacă nu cumva de pe sute de alte lumi. Cu toate astea, cineva care n-ar fi ştiut asta putea presupune că Hari Seldon şi Salvor Hardin, care nu s-au născut pe Terminus, veneau de pe Pământ şi că Trantor era în realitate un nume care-l înlocuia pe cel al Pământului.

— Bineînţeles, dacă cineva ar porni în căutarea Trantorului, aşa cum arăta el pe vremea lui Seldon — adică, o lume înveşmântată cu totul şi cu totul în metal — nu l-ar putea descoperi şi atunci acesta ar fi considerat un mit imposibil (Pelorat părea încântat). Îmi retrag remarca pe care-am făcut-o mai devreme cu referire la militari şi politicieni, dragă prietene. Ai o intuiţie extraordinară. A trebuit, desigur, să institui o serie de puncte de control. Am inventat sute de falsuri bazate pe deformări ale unor evenimente istorice contemporane şi imitând mituri de tipul celor pe care le adunasem. Apoi am încercat şa încorporez în model propriile mele invenţii. Una din acestea avea ca origine istoria timpurie a Terminusului. Computerul le-a respins pe toate. Asta putea să însemne pur şi simplu că îmi lipsea talentul scriitoricesc pentru a însăila ceva acceptabil, dar te asigur că mi-am dat toată străduinţa.

— Sunt sigur că-i aşa, Janov. Şi ce ţi-a dezvăluit acest model?

— O serie de lucruri cu grade variabile de certitudine. Un soi de portret-robot. Spre exemplu, aproximativ 90 la sută din planetele locuite din Galaxie au perioade de rotaţie cuprinse între douăzeci şi două şi douăzeci şi şase de Ore Galactice Standard. Şi…

— Janov, sper că n-ai acordat atenţie prea mare acestui aspect, îl întrerupse Trevize. Pentru ca o planetă să fie locuibilă, ea nu trebuie să se rotească prea repede, astfel încât circulaţia aerului să dea naştere unor furtuni extraordinar de violente sau prea încet, încât modelul variaţiilor de temperatură să prezinte extreme. Această proprietate rezultă de la sine. Fiinţele umane preferă să trăiască cu caracteristici adecvate şi, prin urmare, când toate planetele locuibile seamănă una cu alta în ceea ce priveşte aceste caracteristici, se găsesc unii care afirmă: “Ce coincidenţă nemaipomenită”, când, de fapt, nu-i nici nemaipomenit, nici măcar coincidenţă.

— În realitate, reluă calm Pelorat, acesta-i un fenomen binecunoscut în ştiinţele sociale sau în fizică, bănuiesc, dar cum nu-s fizician, nu pot susţine aşa ceva. În orice caz, se numeşte “principiu antropic”. Observatorul influenţează evenimentele la care este martor prin chiar simpla observare sau prin faptul că se află în miezul lor pentru a le vedea. Dar se naşte întrebarea: Unde este planeta care a servit de model? Care planetă se roteşte exact într-o Zi Galactică Standard, adică în douăzeci şi patru de Ore Galactice Standard?

Trevize rămase pe gânduri şi-şi muşcă buzele:

— Şi crezi c-ar fi Pământiii? Standardul Galactic s-ar putea baza pe caracteristicile locale ale oricărei lumi, nu-i aşa?

— Improbabil. Nu-i în spiritul omului. Douăsprezece mii de ani Trantor a fost capitala Galaxiei, cea mai dens populată lume vreme de douăzeci de mii de ani, şi totuşi n-a impus perioada proprie de rotaţie de 1,08 Zile Galactice Standard tuturor planetelor din Galaxie. Iar în perioada de rotaţie a Terminusului este 0,91 Z.G.S. şi noi n-o introducem cu forţa tuturor planetelor pe care le dominăm. Fiecare planetă foloseşte propriile calcule în sistemul propriu de Zi Planetară Locală şi, în cazul problemelor de importanţă interplanetară, transformă Ziua Planetară Locală în Z.G.S. şi invers cu ajutorul computerelor. Ziua Galactică Standard trebuie să-şi aibă originea pe Pământ!

— De ce neapărat acolo?

— Pe de o parte, Pământul a fost odinioară singura lume populată, aşa că îţi mod normal, pe măsură ce se populau alte lumi, ziua şi noaptea de acolo trebuiau să devină şi sa rămână standard din cauza inerţiei sociale. Şi atunci am obţinut modelul Pământului, care se roteşte în jurul axei sale în exact douăzeci şi patru de Ore Galactice Standard şi care efectuează o rotaţie completă în jurul soarelui său în exact un An Galactic Standard.

— N-ar fi o coincidenţă?

Pelorat izbucni în râs:

— Acum tu vorbeşti de coincidenţe. Ai îndrăzni să pariezi că aşa ceva înseamnă coincidenţă?

— Asta-i bună, bolborosi Trevize.

— De fapt, mai sunt şi alte elemente. De pildă, o unitate arhaică de măsurare a timpului numită lună.

— Am auzit despre ea.

— Ea aproximează perioada de revoluţie a satelitului Pământului. Şi totuşi…

— Da ?

— O trăsătură destul de izbitoare a modelului o constituie faptul că satelitul menţionat este uriaş, având mai mult de-un sfert din diametrul Pământului însuşi.

— N-am auzit aşa ceva. În Galaxie nu există o planetă populată care să aibă un asemenea satelit.

— Foarte bine, exclamă Pelorat. Dacă Pământul este o lume unică prin specii atât de diverse şi prin evoluţia inteligenţei, atunci are nevoie şi de unicitate din punct de vedere fizic.

— Dar satelitul mare ce-ar putea avea în comun cu varietatea speciilor, cu inteligenţa şi cu restul?

— Ei, aici ai atins un punct nevralgic. Chiar că nu ştiu. Dar merită să cercetăm, nu crezi?

Trevize se ridică în picioare şi-şi încrucişă mâinile:

— Atunci care-i problema? Consultă lista planetelor locuite şi găseşte-o pe cea care are o perioadă de rotaţie şi de revoluţie de exact o Zi Galactică Standard şi respectiv de un An Galactic Standard. Şi dacă mai are şi un satelit gigantic vei afla ceea ce cauţi. Ţinând seama de afirmaţia ta că “ai o idee excelentă”, presupun că ai făcut-o deja şi că ştii care-i planeta.

Pelorat părea dezorientat:

— Nu-i chiar aşa. Am cercetat statisticile sau, mai bine zis, i-am rugat pe cei de la departamentul de astronomie s-o facă şi, ei bine, ca să nu mai lungim vorba, nu există o asemenea lume.

Dezamăgit, Trevize se aşeză din nou:

— Dar înseamnă că toate argumentele tale s-au năruit.

— Nu tocmai.

— Ce vrei să spui cu asta? Construieşti un model cu tot felul de descrieri detaliate şi nu poţi găsi nimic să se potrivească. Atunci modelul tău e inutil. Trebuie s-o iei de la capăt.

— Ba nu. Asta înseamnă doar că statisticile care conţin planetele populate sunt incomplete. La urma urmelor, există zeci de milioane, unele obscure. De pildă, nu se deţin date precise în- legătură cu populaţia a aproape jumătate din ele, iar în cazul a aproape şase sute patruzeci de mii de lumi locuite n-am găsit alte informaţii în afară de nume şi, uneori, coordonate. Unii galactografi au apreciat c-ar putea fi circa zece mii de planete locuite neincluse în liste. Se pare că acelor lumi le convine situaţia aceasta. Le ajuta să evite plata impozitelor pe vremea Epocii Imperiale.

— Precum şi-n secolele ce-au urmat, remarcă Trevize. Ar fi putut servi ca baze pentru piraţi şi, întâmplător, asta aducea venituri mai substanţiale decât un comerţ cinstit.

— Asta n-o ştiu, zise îngândurat Pelorat.

— În sfârşit, am impresia că Pământul ar trebui să fie primul pe lista planetelor populate, indiferent de ceea ce preferă locuitorii săi. Considerată prin definiţie drept cea mai veche, nu putea fi ignorată în secolele de început ale civilizaţiei Galactice. Şi odată pusă pe listă, trebuia să rămână acolo. Aici sigur nu putem invoca inerţia socială.

Pelorat avu o ezitare şi păru chinuit de-un gând:

— De fapt, există o… o planetă numită Pământ pe lista celor populate.

— Am înţeles eu greşit sau ai spus adineaori că Pământul nu figurează pe listă? întrebă Trevize privindu-l ţintă pe Pelorat.

— Nu sub numele de pământ. Există, totuşi, o planetă numită Gaia.

— Nu văd legătura. Gahyah?

— Se scrie G-A-I-A. Înseamnă “Pământ”.

Gaia (sau Gea) — zeiţă greacă, personificând glia fertilă, principiul născător şi subzistenţial al vieţii, divinitate duală care dăruieşte neîncetat viaţa şi îşi ia periodic totul înapoi (n. trad.).

— Janov, de ce-ar însemna Pământ şi nu altceva? Pentru mine numele ăsta n-are sens.

Pe chipul, altfel calm şi lipsit de expresie al lui Pelorat, apăru o strâmbătură:

— Nu ştiu dacă o să mă crezi, dar potrivit modului în care au analizat miturile, pe Pământ existau mai multe limbi care nu semănau una cu alta.

— Poftim?

— Aşa cum ai auzit. La urma urmei în Galaxie avem o mie de feluri de exprimare…

— În Galaxie există, desigur, variaţii dialectale, dar ele nu diferă esenţial. Şi chiar dacă înţelegerea unora presupune eforturi, vorbim cu toţii limba galactică standard.

— Asta, bineînţeles, în condiţiile călătoriei interstelare. Dar dacă o lume a rămas izolată mai multă vreme?

— Noi vorbim despre Pământ, adică o singură planetă. Ce înseamnă izolarea?

— Nu uita că Pământul e planeta de origine, unde umanitatea trebuie să fi cunoscut o viaţă primitivă pe care nici nu ne-o putem imagina astăzi. Fără călătorii interstelare, computere, tehnologie, provenind din strămoşi non-umani şi luptându-se să răzbată spre civilizaţie.

— Chiar că e ridicol!

La auzul acestor vorbe, jenat, Pelorat lasă capul în jos:

— Poate că n-are rost să discutăm despre asta, prietene. Nici n-am încercat vreodată să conving pe cineva. Asta-i greşeala mea, desigur.

— Janov, îmi cer scuze, spuse contrariat Trevize. Am vorbit fără să gândesc. Nu sunt obişnuit cu astfel de puncte de vedere. Tu ţi-ai dezvoltat teoriile de-a lungul a treizeci de ani, pe când eu le aflu pe toate dintr-o dată. Se cuvine să fii mai îngăduitor. Uite, o să-mi închipui că-i şi văd pe oamenii primitivi de pe Pământ, care vorbesc două limbi complet diferite…

— Probabil cinci sau şase, zise precaut Pelorat. Pământul trebuie să fi fost separat în câteva mase mari de uscat şi acestea n-au comunicat una cu alta de la început, iar locuitorii fiecăreia şi-au creat limba lor proprie.

— Iar pe fiecare dintre aceste porţiuni de uscat, reluă cu gravitate Trevize, de îndată ce au luat cunoştinţă despre alţii, oamenii şi-au pus “Problema Originii” şi s-au întrebat care dintre fiinţele umane s-a dezvoltat primele din alte specii inferioare.

— Tot ce se poate, Golan. Mi se pare o atitudine absolut normală.

— Iar într-una dintre limbile acelea, Gaia înseamnă Pământ. Chiar cuvântul “Pământ” provine din altă limbă.

— Bineînţeles.

— Şi dacă Galactica Standard a apărut din acea limbă în care “Pământ” înseamnă “Pământ”, dintr-un motiv sau altul, oamenii Pământului îşi numesc planeta Gaia în altă limbă.

— Exact. Înveţi repede, Golan.

— Dar am impresia că nu era nevoie să faci un mister din asta. Dacă Gaia înseamnă de fapt Pământ, în ciuda diferenţei de nume, atunci ea, potrivit argumentaţiei tale, ar trebui să aibă o perioadă de revoluţie de un An Galactic şi un satelit uriaş care se roteşte în jurul ei într-o lună.

— Da, aşa e.

— Păi atunci, îndeplineşte sau nu aceste condiţii?

— Nu pot afirma asta. În tabele nu apar astfel de informaţii.

— Zău? Janov, în cazul acesta, mergem spre Gaia ca să-i calculăm perioadele de revoluţie şi să-i vedem satelitul?

— Tare mult aş vrea, Golan, ezită Pelorat, dar din nefericire nici coordonatele nu sunt date exact.

— Vrei să spui că n-ai decât un nume şi că asta este excelenta ta idee?

— Tocmai de aceea vreau să vizitez Biblioteca Galactică!

— Ia stai puţin. Zici că tabelul nu dă coordonatele exacte. Alte informaţii n-ai găsit?

— Ba da, planeta apare inclusă în Sectorul Sayshell şi-n dreptul ei figurează un semn de întrebare.

— Hai, Janov, nu mai fi amărât. Vom merge spre Sectorul Sayshell şi vom găsi noi Gaia!