Planeta cu şapte măşti

LARMĂ ȘI TĂCERE

— Ce faci?

— Nimic. Ascult.

Cuburi de gheață izbite în mare. Un șuvoi. Nu, o mlaștină. Miriade de reflexe, cristale de frig putrezind la țărmul unei mări fierbinți.

Pândea în el larma, ca o durere surdă. Era o neîntreruptă încălecare, veșnica izbire a valurilor de țărm, spuma și dunele minuscule sculptate în mintea lui.

Tăcere.

— N-ai ce auzi.

— Ba da. Oamenii gândesc.

Își ținea fruntea în mâini. Se uita, pe fereastră, în stradă. Miriade de gânduri. De ce o fi atât de istovitor? Nu pot tăcea măcar o clipă? Măcar pentru o secundă, măcar pentru timpul cât se strivește o picătură de durată, nu pot înceta să aud miliardele astea de gânduri? Luă o țigară de pe masă și o aprinse. Și ținea între degete o mie de țigări, iar țeasta-i era plină de un fum închipuit. Percepea căldura flăcărilor mistuind hârtia subțire și tutunul uscat, și pârlind în aceeași clipă mii de degete străine. Trăgea pe nas o mie de parfumuri diferite. Havana, Maryland, Orient, Virginia.

— Durează de mult.

— Tăceți cu toții.

— Dintotdeauna. N-am cunoscut un minut de tăcere. Oamenii gândesc până și în somn. Și-i mai rău. Oh! N-o fac dinadins. Nu le port pică. E vina mea. Sunt anormal. Omul care va veni după om, zic cu toții, și mă privesc și mă invidiază, mă studiază. Dar ei nu știu nimic. Nu pot ști. N-am fost niciodată eu însumi. Sunt o răscruce, o oglindă rotitoare, atâtea ființe în același timp. Jacques și Jean și Pierre. Larma. Larma asta, care nu mai încetează.

Câteodată, când plouă, aproape că știu ce-i tăcerea. O întindere nesfârșită. 0 mare în care mă lungesc și înot. Și sunt eu. Larma revine apoi ca o furtună și rămân singur sub ploaia gândurilor lor, gânduri mărunte, mereu aceleași, istovitoare, absurde, minuscule. E ca și cum aș locui în același timp într-o mie de case. Chiar când dorm, visez visele celorlalți. Și n-am avut niciodată parte de un vis al meu. Nu-i poartă pe care s-o pot închide, nici casă de fier în care să mă pot încuia. Nici loc pe Pământ, unde să nu mă poată atinge. Mă iau drept Dumnezeu. Și asta și sunt, într-adevăr. Suma prostiei lor.

— Ești tare nenorocit, zise ea apropiindu-se de el.

Îi auzi limpede gândul. Le eclipsă, pentru o clipă, pe toate celelalte. Ciudat trebuie să fie un telepat.

— Nu, nu asta, răcni el. Se ridică dintr-un salt, răsturnă scaunul și se năpusti spre poartă. O deschise și năvăli afară. Iartă-mă, zise apoi, din prag. Nu m-am putut opri. Știu că n-ai făcut-o dinadins.

Închise poarta cu multă băgare de seamă și plecă.

Asta se petrecuse cu trei ani în urmă, și era ultima lui noapte pe Pământ, și aștepta, lungit, ca orele să treacă într-un tumult de larmă. Încerca să doarmă și totodată, să-și adune gândurile. Cu ce va semăna tăcerea?

Nimeni n-a știut să explice vreodată de ce aud gândurile oamenilor. Un dar, zic, și dau din cap și, uneori, zâmbesc. Dar mâine-l voi pierde. În inima spațiului n-am să mai aud nimic. Am să fiu singur. Va trebui să-mi amintesc mereu de larmă ca să rezist.

Se uita țintă la tavanul galben și larma era o maree, care încă-l mai năpădea.

Dar darul nu-mi slujea la nimic. Nu puteam face nimic pentru ei.

Nu puteam citi deslușit în mintea nimănui. Am încercat multă vreme și a fost cumplit. Nu erau decât putreziciune și uitare și dezordine. Îi iubeam și nu erau decât niște păpuși cu sforile retezate, cu membrele dislocate, și tot ce puteam face pentru ei era să fiu altfel.

Ploua. Pentru câteva minute fu aproape tăcere.

N-am înțeles niciodată de ce stropii de apă, nu toți stropii, doar ploaia, micșorează larma, difractă, le reflectă gândurile. Mă simt atât de liber, de odihnit când plouă.

Afară, tocmai la capătul întinsului șes de ciment, ploaia spăla fusul de oțel. Ducea cu ea amintirile larmei, gândurile risipite ale oamenilor care-l desenaseră, turnaseră, construiseră.

Era plăcut să asculți cu urechile larma ploii, larmă multiplă alcătuită dintr-un miliard de sunete individuale, topite și supraimprimate și pierdute în fundul unui întreg umed. Ceva monoton și distrugător, odihnitor și dizolvant. Ceva veșnic, ca nesfârșita pălăvrăgeală a minților. Nu cumva se află în cer niște făpturi ale căror gânduri mohorâte sunt stropi de ploaie?

Și dacă Marte o fi populat, suprapopulat? Dacă larma o fi acolo de o mie de ori mai puternică decât pe Pământ? Dacă larma umple tot spațiul, zguduie până și cea mai îndepărtată nebuloasă? Dacă întreg Universul e gând și absurditate?

Ultimul dintre ei dorește ca până și cea mai măruntă planetă să fie populată de oameni, sau de orice altceva care gândește. Iar eu caut o lume moartă, un deșert.

Pentru că sunt altfel. Se simt mereu singuri și le e teamă să rămână singuri. Iar eu n-am putut fi niciodată singur; și o doresc; o doresc atât de tare.

Se așezaseră și tăceau și-l priveau. Cineva vorbi apoi în fața unui microfon, și altul, și încă unul. Nici flori, nici coroane. Auzea și-l durea capul.

Semăna, de-a binelea, cu o înmormântare. Cel ce ne părăsește.

Și gândurile emoționate, îngrozite, șușotite. Atât curaj, până-n ultima clipă. Mohorâta oboseală a mulțimii.

Există un singur lucru de care să-mi pară rău?

… Glorioasa expansiune a omului menit să se împrăștie pe toate celelalte, să umple întreg spațiul, să colonizeze marginile cele mai depărtate ale Universului…

Nu.

Au să umple tot Universul cu larmă și dezordine și am să-i ajut s-o facă.

… A venit momentul…

Foarte țeapăn, luă loc în mașină și auzi scrâșnetul cauciucurilor și întoarse capul în direcția oamenilor minusculi, instalați pe treptele lor de ciment, la trei kilometri.

Adio. N-am să vă mai văd niciodată. N-am să vă mai aud niciodată.

Vântu-i aduse la ureche un sunet diluat, slăbit.

Ura. Ura. Ura. Jubilare.

Ultima fotografie.

Urcă treptele de oțel. Poarta dublă se închise peste el. Și chiar acolo, în vreme ce se înfășa în nailon și cauciuc, cu urechile astupate de căști, cu gâtul strâns într-un laringofon, îl înconjurau și vorbeau, vorbeau cu mintea lui, inutil sensibilă. Se simțeau atât de mândri că unul dintre ei pleca spre stele.

Unul dintre voi. Nu.

Există un singur lucru de care să-mi pară rău?

Da. Un gând. Un singur gând, pe care să-l pot prinde în mijlocul unei tăceri desăvârșite. Un gând neînecat. Un gând destinat mie. Dar nu-mi pot da una ca asta.

Pentru că sunt un monstru. O picătură într-o cădere de apă, și o știu fiindcă sunt altfel. Și aș dori să prind șocul clinchetitor al unei singure alte picături, atunci când mă strivește doar tunetul cascadei.

Contact.

… Gândurile întregului Pământ te însoțesc, Cartier. Noroc.

Nu. Nu. Să nu fie adevărat. Nu asta. Nu asta.

Adio. Adio.

Toate se petrecuseră cu treizeci de ani în urmă, și-n toți acești ani, în fiecare seară, scrutase plin de neliniște cerul. Cerul lui Marte era de ajuns de curat pentru a-i îngădui, noapte de noapte, să poată atinge neagra frontieră a Universului. Atunci când vântul nu sufla prea tare se culca pe nisip și asculta frigul căzând peste deșert într-un nor de fulgi invizibili și sfărâmând stâncile dintr-o izbitură seacă a ciocanului său de ger. Privea țintă pe cer un punct luminos, care era Pămmtul, și observa, pândea cu urechile încă țiuind de larmă, după treizeci de ani de tăcere. Poate că tăcerea lui îi descurajase. Dar nu putea fi sigur. Erau atât de mândri de larma lor. Visau atât de tare și atât de fățiș s-o ducă pe toate stelele.

Nu-s singur, devreme ce nu mai e nimeni aici. Sunt eu însumi. Singurătatea e larma refractată absurd de o mie de chipuri, reflectată fără înțeles de două milioane de ochi căscați și goi, singurătatea e ceilalți, străinii, zidiții, și cei ce lac și cei ce răcnesc, zidul fără încetare spart și refăcut al celorlalți. Nu pot fi singur aici. Sunt eu însumi. Și sunt liber. Pot crește pe măsura șesurilor pustii de pe Marte.

Uneori citea. Dormea puțin. Cutreiera, în cea mai mare parte a timpului, câmpiile de pe Marte.

Marte nu cunoscuse niciodată viața. Marte era o lume curată.

La drept vorbind, poate că Marte aștepta ceva. Poate că larma, viața, aveau să țâșnească deodată dintr-o crăpătură sau să cadă din cer, într-o zarvă cumplită de metal și de imagini, și de amintiri, și de vise dezordonate.

Apoi, într-o noapte, zări un fulger în direcția Pământului, tare departe. Poate că nu era decât brusca ciocnire a doi meteoriți. Sau poate reflexul soarelui pe o netedă cochilie de oțel, purtându-și încărcătura de oameni și de larmă. Nu-și găsi somnul timp de o săptămână. Apoi aproape uită.

Și a doua zi oamenii erau acolo.

Astronava decapită una dintre marile coline de cleștar și se afundă în nisip. Peretele se deschise ca o țesătură de mătasă sfâșiată. Când umbra cea mare planase deasupra lui, Cartier se repezise în Dom și se închisese în mica încăpere întunecată, ce cuprindea instrumentele sensibile. M-am purtat ca un copil. Dar n-aș mai putea, n-aș mai putea suporta niciodată larma. Se ghemuise lângă perete și aștepta. În tot timpul ăsta, în toți acești treizeci de ani n-am făcut decât să sper fiecare nou grăunte de tăcere, fără să-l cred, să aștept cu spaimă, să aștept fără a gusta tăcerea, pentru că eram sigur că va lua sfârșit. Și uite că pot fi pe pace acum, liniștit, devreme ce ziua a venit. Nu se află altă lume pe care m-aș putea duce și unde să domnească tăcerea. Numai de-ar pleca. Poate că le-aș putea explica și ar înțelege. De s-ar putea întoarce pe Pământ, spunând că Marte-i o lume prea ostilă, prea pustie, prea înspăimântătoare pentru omul normal.

N-aud nici un zgomot, nici un gând. Sunt prea departe… și nu destul de mulți.

Alergau pe nisip, bucurându-se de nisip, bucurându-se de orizontul larg și de soarele mărunt și jos la orizont, după optzeci de zile de spațiu, aproape trei luni de infinit în timpul cărora fuseseră înghesuiți, când plămânii comprimați abia aveau loc să respire, când ochii le deveneau miopi tot lovindu-se de câte o piedică apropiată, când membrele le slăbeau ca-n timpul unei febre rebele. Erau vreo cincisprezece, de toate mărimile, de toate vârstele. Se aflau printre ei un negru, trei femei și mai mulți copii. Erau mândri de a fi primii coloniști ai planetei. Aveau de pregătit totul pentru ceilalți, care urmau să vină.

— Așadar, iată lumea moartă pe care vom înălța o nouă civilizație, deosebită de cea a Pământului, dar menită să crească cu ajutorul Pământului și sincer hotărâtă să-l ajute în schimb, atâta vreme cât oamenii și noi vom dăi-nui.

— Crezi într-adevăr câ-i nevoie de declarații?

— Nu știu. Îmi plac cuvintele astea. Vor să spună că suntem liberi. Că, după atâta amar de vreme, putem deveni noi înșine.

O porniră către racheta și domul lui Cartier.

— Cum se face că n-a venit să ne întâmpine? Ar trebui să sară în sus de bucurie, după toți anii lui de singurătate.

— Nu știe cine suntem.

— Săracul de el. Dar ești sigur că mai trăiește? N-aud nimic.

— Copiii zic că da. Sunt cu mult mai înzestrați decât noi.

— E, totuși, ciudat. Nu aud nimic.

— Poate că doarme. Să-l trezim din somn. Hei, gândiți-vă cu toții la Cartier.

Copiii ridicau nori de nisip, adunau cristale mari și strălucitoare. Se așezară pe nisip, în cerc, iar frunțile li se încrețiră din pricina efortului.

— Cartier. Cartier. A durat mult, dar am venit. 0 să clădim un palat pentru tine, Cartier. Și ai să ai un loc în legenda lui Marte. Ai fost primul dintre noi.

Își apăsa palmele peste urechi și degetele pe frunte.

— N-aud nimic. Nu vreau să aud nimic.

Auzi câteva ciocănituri în peretele domului. Plângea ca un copil care n-a crescut mare pentru că nu întâlnise niciodată adulții rasei lui.

— Au să mă ducă iar pe Pământ.

Mirat, ridică fruntea.

— N-aud nimic.

Se ridică și întredeschise poarta.

— Trebuie să mă duc spre ei și să-i întâmpin. Sunt oameni. Ei mi-au îngăduit să stau în tăcere aici, vreme de treizeci de ani, și să fiu fericit, în felul meu. Se cuvine să-i învăț cum se poate rezista pe Marte. Că nu trebuie să ieși în prima jumătate a zilei din pricina furtunilor și cum poți să nu te pierzi reperând orientarea cristalelor și că trebuie să ie ferești de scobitura mișcătoare a dunelor. Poate că nu sunt destul de mulți pentru a-mi umple creierul cu gândurile, cu imaginile, cu larma lor. Cum or fi arătând?

Împinse poarta domului. Cizmele-i scârțâiră pe nisip. Înaintă, puțin orbit de lumina soarelui mărunt, refractată de un milion de ori de pulberea de sticlă ce acoperă câmpiile de pe Marte.

— NU AUD NIMIC. MĂ SIMT ATÂT DE OBOSIT.

Neânțelegând, clipind des, se uită la oamenii care-l priveau țintă, zâmbind, fără să scoată o vorbă. Ochii le străluceau de bucurie.

— Cartier! Cartier, așteptarea ta a luat sfârșit. Nu știi cât de fericiți suntem că te vedem.

Îi privea uluit.

— De ce muțenia asta?

Își trecu palma peste frunte.

— Nu pare de loc bucuros că ne vede.

— Emoția.

— Nu-s atât de sigur.

Tăcere. Cartier făcu un pas șovăitor spre oamenii de pe Pământ. Cizmele lui uzate scârțâiau pe nisip ca un arcuș pe o coardă destinsă.

— Nici un zgomot. Nici o dezordine. Dar de ce nu spun o vorbă? De ce nu gândesc?

Își ridicară mâna dreaptă pentru a-l primi pe Cartier. Buzele lor nemișcate zâmbeau atât de prietenos.

— Nu știe cine suntem. Poate ar trebui să-i explicăm.

— Prin cuvinte?

— Nu ne ascultă gândurile.

Cartier încremeni. Mai erau încă atât de departe de el, tocmai la capătul unei imense câmpii pe care nici un cuvânt, nici un gând nu aveau s-o mai străbată vreodată.

— S-au așezat într-un semicerc, într-o faleză primitoare și buzele lor de marmură zâmbesc. Cred că tăcerii lor i-aș prefera larma.

— Cartier, Cartier, ascultă-mă, zise unul dintre cei sosiți de pe Pământ. Suntem ca tine. Îți semănăm. Dar n-am știut. A trebuit să pleci pentru ca să aflăm ce-i cu noi. Întocmai ca tine, nu mai puteam trăi pe Pământ. Și Pământul ne-a dat lumea asta îndepărtată, cu care n-avea ce face, pentru a crea aici o nouă civilizație, o civilizație de Telepați. N-ai să mai fii niciodată singur, Cartier. Deschide-ți mintea, ascultă-ne gândurile…

«În sfârșit,» își spunea Cartier. Buzele-i fremătau și mintea lui căuta prin beznă și tăcere. «Nu-i aud? Nu pot nici sâ-i aud, nici să le vorbesc.» Se dădu cu un pas îndărăt și-i văzu așteptând. «Nu pot»! Văzu mirarea zugrăvindu-li-se pe fețe, apoi ghici teama ce se năștea în gândurile lor, pe care nu putea, pe care nu va mai putea niciodată să le citească. «Treizeci de ani de tăcere și de singurătate, și iată-mă surd, surd și mut.» Și se gândi la ploaie, la încântătoarea, înviorătoarea și pașnica ploaie de timp care-l izolase, picătură cu picătură, brodând, secundă după secundă, o perdea minuțioasă, definitivă și opacă.