Planeta cu şapte măşti

SPUMA SOARELUI

Străbătu căldura nopții ca un văl de foc desfășurat pe cerul mohorât și liniștit de atâta umezeală. Lumină tot orașul timp de două secunde, deșteptă copiii, făcu să se deschidă ferestrele; capete se iviră în zarea tremurândă a obloanelor și a glasurilor încă răgușite. Semăna cu o rachetă rătăcită de la vreo serbare, gonind parcă mai repede decât o săgeată aprinsă, parcă mai încet decât un fulger. Cădea fără zgomot. Toată culmea dealurilor din apropiere luă apoi foc, iar copacii mari se aprinseră în picioare. Vântul de dimineață purta mireasma rășinii arse și aduse sunetul sirenei pompierilor.

În toate nopțile de vară orașul dormise cu un somn opac, animalic, și iată că se deștepta zumzăind ca un stup. Era o priveliște neobișnuită. Motoarele sforăiau, farurile clipeau, sonerii, sirene, strigăte, zgomote de roți pe un prundiș îndepărtat, pași grăbiți.

Ca la cinema.

«Nostim!» își spuse Vincent. Noapte de noapte se lungea pe acoperișul de olane încinse de soarele verii și privea spre stele. Nu se schimbau niciodată. Iar gândurile lui prindeau treptat să curgă, să crească, să trăiască prin ele însele. Stelele erau spuma nopții. Ore la rând le așteptase să fremete, fără să vadă nimic, nici măcar explozia tăcută a unui foc murind la o depărtare depășind orice închipuire. Stelele n-au destin, își spunea Vincent. Erau înțepenite la locul lor, sub umbrela deschisă a nopții, și așteptau.

Și uite că pădurea ardea, o stea prost prinsă căzuse de pe cer și orașul se zbuciuma, iar totul avea să se stingă precum toate în lumea asta, în afara stelelor, iar orașul se va reapuca să doarmă cu somnul agitat, colectiv, zvâcnit al unui animal neliniștit.

Dar nu fusese o stea. Stelele nu se desprind de pe cer. Și unii zic c-ar fi uriașe, mai mari chiar decât Pământul nostru.

Mașina roșie a pompierilor se târa pe drumeagul ducând spre pădure. Motorul izbea și gâfâia. Farurile tresăreau, zadarnice în lumina incendiului.

Vincent se întinse, văpaia focului făcea stelele să pălească. Dar nimic nu amintea de lumina zilei. Era o lumină galbenă și pâlpâitoare, într-un fel dușmănoasă, o lumină vie și agresivă. Lumina zilei era doar înșelătoare.

Mașina pompierilor trăsese la marginea drumului, cât mai aproape de foc. Niște oameni alergau spre buza pădurii. Alții desfășurau un lung șarpe negru. În sforăitul egal al incendiului strigau cuvinte pe care nici ei nu le auzeau. Un copac se prăbușea din când în când, se închidea în el însuși ca și cum i-ar fi ajuns cât luminase și râvnea să adoarmă în bezna cenușii. «Copacii pe care i-am fi doborât mâine sau în zilele următoare», își spuse Vincent. Ar fi trebuit să se simtă amărât, dar nu era. Se simțea ciudat de fericit, de bună seamă pentru că era noapte. În timpul zilei ar fi început să alerge alături de ceilalți, cu securea în mână, să răcnească și să dea cu un mănunchi de frunze în ferigile sfârâinde. Dar în noaptea asta nu-l privea nimic.

— Vincent, strigă careva.

Nu răspunse. Se gândea la ceea ce căzuse din cer. Focul nu-l interesa. Toate pădurile pământului puteau să ardă și să topească ghețurile de la poli. Dar ceva străbătuse cerul, depășise atmosfera, văzuse stelele goale, fără învelișul vălurilor și venise să se zdrobească atât de aproape, atât de aproape. «De-aș putea vorbi cu asta», își spuse.

— Vincent… Poate că ar trebui să mergem acolo?

— Poate. «N-am chef, își spuse. Ce să fac acolo? Să alerg și să mă aflu în treabă! Să sap o groapă, să înalț un zid de pământ. Sau să mă reped în foc și să văd, să pun mâna pe ce a venit din spațiu, din adevărata noapte.» Vin, zise el. Vin. Așteptați-mă!

Se lăsă să lunece de-a lungul acoperișului. Olanele aspre îi zdreliră spinarea. Picioarele i se bălăbăniră apoi în gol și se opri o clipă, după care sări. Era ciudat să-și dea drumul în beznă și să cadă timp de o zecime de secundă fără să simtă nimic în jur și numai înăuntru, în cap, așteptarea izbiturii. Nu sărea de la o prea mare înălțime, dar închise ochii și, în zecimea aceea de secundă, rătăci și el prin vid, orb, inert, meteorit printre stele.

Își desprinse cămașa, care spânzura de închizătoarea unui oblon și o trase pe el. Apoi se întoarse și văzu marea umbră caraghioasă a casei, pe care focul o desena pe coasta abruptă a dealului.

— O clipă, strigă.

Alergând, dădu ocol casei. Crângul ardea liniștit, izolat cum se cuvenea. Îl înconjurau oameni cu căști strălucitoare. Scânteile urcau drept, în văzduhul lipsit de vânt, și se prăbușeau în foc pentru a țâșni din nou, într-o mișcare neîntreruptă. Ceilalți coborâră în fugă dealul, îndreptându-se către drum. Și alergând în urma lor, Vincent își spunea: «Ceva ce a fost mai aproape de stele decât oricare om. Mi-ar plăcea să am și eu o bucată, măcar o așchie, ca să simt mirosul vidului și al focului de pe tărâmurile încremenite».

Își aminti de niște vise vechi. Copil fiind, își jurase să construiască mai târziu un uriaș telescop și să cerceteze toate stelele și să numere toate planetele. Nu era o curiozitate de ordin științific. Ci doar nevoia de ceva îndepărtat și altfel și, într-un fel, indefinisabil, neclintit și vechi. Iar mai târziu visase să construiască și să conducă rachete, dar rachete tăcute, ușoare, negre și rapide. Numai vise.

Drumul era aglomerat de mașini rău garate, de biciclete, de oameni care nu știau ce așteaptă și se mișcau anevoie în umezeala nopții. Nu-și găsiseră somnul dincolo de ferestrele lor închise din pricina căldurii și a muștelor și primiseră incendiul ca pe un fel de salvare, iar lumina de pe deal ca pe o poartă dând către activitatea liniștitoare de peste zi.

Un radio cu tranzistori fredona o melodie demodată. Circulau burdufe cu vin călduț.

Vincent își croi drum prin grămada de oameni și aparate. Larma glasurilor nu-l stânjenea. Se uita țintă la foc. Copacii înalți, ce mărgineau pădurea, se scrumiseră aproape cu totul. Uriașele grămezi de jar ale trunchiurilor mai erau roșii, dar adevăratul incendiu se afundase în desișul crângului. Pădurea era un fel de fruct, al cărui sâmbure strălucea printr-o carne cenușie, roșie și străvezie. Vincent ajunse chiar la marginea focului. Căldura era aproape insuportabilă, dar avea ceva fascinant în încremenirea ei apăsătoare. Îți strângea pielea din toate părțile, ca un val de nisip invizibil blocând mușchii, oprind orice mișcare, chemând și hipnotizând privirile.

Îl dureau ochii de atâta căldură. Nu putea vedea nimic în afara focarului scăpărător și a liniilor de foc ale crengilor mistuite într-o clipită.

Se răsuci pe călcâie. Pompierii, spectatorii și câinii, mașinile, gesturile și vorbele păreau prinse-n capcana luminii. Apoi auzi sirena. Urla ciudat în pașnicul vacarm al focului. Farurile mașinii croiau stranii tunele de lumină în laturea întunecată, prăfuită și îndepărtată a drumului. Era o mașină străină. Până atunci focul fusese un fel de adunare de familie, de petrecere improvizată între vecini. Și deveni, dintr-o dată, o treabă serioasă și importantă.

Mașina năvăli pe drumul de pământ. Printr-o minune nu atinse pe nimeni și nimeni nu protestă, din oboseală. Se opri scrâșnind lung din cauciucuri, frânele gemură, portierele pocniră ca niște gonguri pleznite și o voce rosti mecanic și fără încetare, într-un difuzor: «Degajați pădurea. Degajați pădurea», de parcă ar fi fost chiar sunetul plămânilor mașinii, care aspira și expira.

Era o mașină neagră, cu o antenă lungă de care spânzura, tocmai la capăt, o flamură murdară. Strălucea cumva neliniștitor. Coborâseră din ea doi bărbați. Cel mai în vârstă purta un costum întunecat și prea strâmt. Celălalt, niște haine de culoare deschisă. Emana din el ceva aspru și hotărât. Din punct de vedere profesional.

— Cine conduce operațiile aici? întrebă bărbatul în haine de culoare deschisă.

Avea un glas uscat.

— Primarul, bănuiesc, zise încetișor Vincent.

Studia cămașa curată, cravata nouă, obrajii bine rași și ochii reci ai celuilalt. Își vârî mâinile în buzunare și începu să se legene pe călcâie.

— Ești pompier?

— Nu, zise Vincent. Sunt tăietor de lemne. Și numai vara. Locuiesc acolo. Făcu un gest vag. Am venit să văd dacă-i nevoie de mine… Aș… aș vrea să știu ce a căzut din cer.

— Mai târziu, zise bărbatul în haine de culoare deschisă. Mai târziu. Ne poți conduce?

N-avea unde să-i conducă. Se aflau aproape în buza pădurii. Fragile, ierburile și frunzele înnegrite le trosneau sub picioare. Făcură câțiva pași. Bătrânul rămăsese puțin în urmă, uitându-se, ca în extaz, la foc.

— N-au fost răniți? întrebă bărbatul în haine de culoare deschisă.

— Pe câte știu, nu, zise Vincent.

«Ce altceva poate face, gândi el, decât am făcut și noi? De ce a venit, din odaia lui îndepărtată, într-un oraș îndepărtat? De ce a fost trezit pe nepusă masă de o sonerie pe când încerca să adoarmă sau să viseze, știind că somnul ăsta furtunos nu-i va aduce decât coș-mare? O fi atât de important? O fi ceva ce nu știu, ce nu știe nimeni în afara lui și care-i explică tonul, mersul, haina, mașina? N-are importanță!», își spuse, în cele din urmă.

— A căzut ceva din cer, zise bătrânul. Glasu-i părea aproape stins. Ochii nu i se dezlipeau de foc și degetele i se crispau nervos peste nasturii hainei. Așa-i? Povestește-mi cum a fost.

În tonul istovit al glasului era un fel de rugăminte. Vorbea încet și deslușit și, după fiecare cuvânt, părea că nu va mai putea rosti un altul. Avea vocea cu care se vorbește prin somn.

— Am fost de față, dar nu știu nimic, zise Vincent. Se simți istovit. Așa ceva nu se poate povesti, nici măcar ține minte.

— Nu era o rachetă, zise încetișor bătrânul. Cel puțin nu una de-a noastră. Dacă era de-a noastră, aș fi știut. Sau poate că a venit de la ceilalți? Au făcut mari progrese, în ultima vreme.

— Fii atent ce spui, Baldini, zise bărbatul cu haine de culoare deschisă. Aici nu suntem siguri de nimeni.

«Niște savanți, își spuse Vincent, savanți care lucrează sub protecția unei armate, în laboratoare ferecate, pe după două șiruri de sârme ghimpate. Și, dacă se uită pe fereastră, nu văd decât lungi spații cimentate și oameni cu arme grele și strălucitoare.»

— În câtă vreme se crapă de ziuă? întrebă bărbatul cu haine de culoare deschisă.

Vincent cercetă cerul:

— Cam într-o oră.

— Presupun că până atunci nu putem face nimic. Adevărul e că trebuie să așteptăm materialul special. Ai de pus vreo întrebare, Baldini?

— Nu, zise bătrânul. Nu.

Nu pierdea focul din ochi. Privea, dincolo de foc, ceva ce ardea tăcut și misterios.

— Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne întoarcem în oraș. Pe primar o să-l vedem mai târziu. Ce zici, Baldini?

— Nimic, zise Baldini.

Vincent vedea focul reflectându-se în ochii lui. Se întoarseră amândoi și coborâră către mașină.

— Așteptați, strigă Vincent. Se opriră. Vă pot fi de folos, adăugă el. Cunosc orașul și oamenii. Aș vrea să vin cu dumneavoastră.

Bărbatul în haine de culoare deschisă îl măsură, de parcă l-ar fi văzut pentru întâia oară:

— Îl luăm cu noi, Baldini?

— Cum vrei.

— Vino, spuseră hainele de culoare deschisă.

În glasul lor răsuna o părere de rău.

Vincent era înghesuit în fundul mașinii, între bătrân și un bărbat în uniformă. De vreo trei ori aruncă o privire spre oglinda retrovizoare, căutând lucirea stăruitoare a incendiului. Mașina sălta din șanțuri și atingea tufișurile. Farurile arătau în ultimul moment oameni ce pășeau liniștit prin mijlocul drumului și mașina-i evita printr-o tresărire deznădăjduită. Ajunseră în oraș când cerul împrumuta culoarea murdară a zorilor. Merseră, fără să se oprească, până în piața centrală. Apoi coborâră și se instalară într-o măruntă cafenea. Se uitară la patron, care, fără a scoate o vorbă, le pregăti cafeaua. Băură lichidul clocotit, privind pe fereastră ziua ce albăstrea. Hainele de culoare deschisă se ridicară apoi și întrebară de telefon.

Vorbeau la telefon, uitându-se la Vincent. Privirea li se ațintea deodată tare departe, apoi revenea la Vincent.

— Vor să-ți vorbească, Baldini, spuse bărbatul.

Bătrânul luă receptorul. Nu spuse nimic. Lumina focului se mai vedea în privirile lui. Asculta. Părea că zâmbește.

— Au văzut ceva pe cer, ieri seară, zise el, apropiindu-se.

Ceva pe cer. Cuvintele-i plăceau. Ceva pe cer.

— Ei? ziseră hainele de culoare deschisă.

— Venea de foarte departe, l-au urmărit încă din noaptea trecută și sunt pe cale să caute rapoarte mai vechi.

— Ceilalți?

— Nici noi, nici ceilalți. De altminteri, nu era o rachetă. Cel puțin pe câte știu. Nu venea de pe Pământ.

«Știam, își spuse Vincent cu un fel de fervoare care-l surprinse. Atâta vreme am privit stelele, că poate mi-au trimis un semn, un mesaj.»

— Venea din spațiu, zise bătrânul. Cuvintele se strecurau anevoie printre buzele lui fine și moi, de parcă le-ar fi savurat: Din spațiu.

Și-și dădu capul pe spate și contemplă tavanul alb, cu zugrăveala crăpată, și dincolo de crăpături, de ghips, de acoperiș și de atmosferă, dincolo de nori și de stele, cine știe ce tavan neclintit și definitiv, și începu să râdă tăcut.

— Așadar, iată ce-am dorit să fac multă vreme, zise în cele din urmă Vincent, să privesc printr-un telescop și să construiesc rachete. Și n-am făcut niciodată una ca asta. Am făcut tot felul de meserii; am văzut tot felul de țări și de ceruri, dar niciodată, niciodată n-am văzut stelele crescând și palpitând în oglinda unui telescop.

— Înțeleg, zise bătrânul, înțeleg. Avea un ușor accent. «Vine cu siguranță, din Sud, gândi Vincent. Poate că în nesfârșite nopți calde contempla și el stelele, sub ceruri mai curate.» De ani de zile studiez cerul, zise Baldini. Degetele lui lungi zgâriau masa în neștire și ochii lui scormoneau ochii lui Vincent; semănau cu niște focuri mici, arzând în fundul a două palide caverne deschise către o faleză de cretă. Și nu știu de ce. Privesc stelele și lor nu le pasă de mine! Disec soarele, și nu-i nici mai cald, nici mai rece. Mă întreb dacă nu mi-am pierdut vremea. Poți iubi atâta vreme ceva sau pe cineva, fără să primești în schimb măcar un surâs?

Își ridică paharul și sorbi din berea călduță.

— Îmi pare bine că te-am întâlnit, îi spuse el lui Vincent.

— Și mie, zise Vincent.

Se priviră, zâmbiră și-și goliră paharele.

— Presupun, zise Baldini, că acolo sus se află o țară pentru străini. Pentru toți străinii. M-am simțit întotdeauna străin. Pretutindeni. Aici. Chiar acolo unde m-am născut. Am călătorit mult. Am văzut cu siguranță mai multe orașe și am auzit vorbindu-se mai multe limbi decât oricine în țara în care m-am născut. Dar nicăieri n-am fost la mine acasă. Am lucrat pentru unii și alții, dar nu lucram niciodată pentru mine. De fapt, nici pentru altcineva. Cred că de patruzeci de ani n-am privit, într-adevăr, o singură dată stelele, nu, nici o singură dată. Dumneata, da. Te invidiez, știi?

Ești tot un străin, în felul dumitale. Bănuiesc că ne înțelegem. Ca niște stropi de apă mereu gata să lunece, să plouă, să se rostogolească peste frunze sau să cadă în mare, dar neoprindu-se niciodată undeva, absorbind și refractând într-una lumina lunii, fără s-o asimileze nicicând. Bănuiesc că așteptam amândoi ceva, și poate că asta așteptam, ceea ce fierbe domol în focul ăsta, se coace măreț și așteaptă să gustăm. Mă cam tem de ce o să descoperim.

— Și eu, zise Vincent.

Vorbeau de atâta vreme și băuseră atâta bere fadă că începea să i se învârtă capul. Străbătuseră împreună mii de ani-lumină și răscoliseră împreună galaxii. Exploraseră împreună lumi necunoscute și primejdioase.

Erau, își zise Vincent, doi țicniți în curs de a bate apa în piuă cu lucruri la mintea cocoșului și răscolind cele mai vechi visuri ale fiecărui om. Fel de fel de oameni se așezaseră lângă ei, băuseră și plecaseră, fără să-i ia măcar în seamă. Cuvintele lor făcuseră doar vânt. Vincent se simți nespus de scârbit, de gol. Acolo sus, în spațiu, nu era decât un pustiu întunecat și dușmănos, ghintuit cu lumini strălucitoare și dușmănoase, fără urmă de căldură, nici de viață, nici chiar de dușmani. Vidul nu era decât replica tragică a Pământului. Inconștiență și neputință. Plus slabul scârțâit al vechii mașinării care se strică pe nesimțite și cade-n bucăți. Dar până și astea erau tot niște vorbe.

Și, de fapt, ceea ce doreau era vidul, absența, deșertul presărat cu puțuri de culoare, deșertul rece, inert, inuman și străin, definitiv și mort. Nisipurile de pe Marte, pulberile de pe Lună și mările virgine ale spațiului, aburii soarelui și delicata arhitectură a orbitei cometelor. «Erau dintr-o asemenea lume», își spuse Vincent, înecat în adâncul unui pahar cu bere, sufocându-se în căldura lipicioasă, stăpânind vagul hohot de plâns din fundul gâtului, rătăcind pe un ocean de nenorociri ieftine, ascultând și vorbind, bând, în vreme ce luminile jucau în jurul lui.

Piața era năpădită de oameni și aparate. Oamenii priveau aparatele adormite. Uneori mugea o sirenă și ei tresăreau, păreau gata s-o ia la fugă, își întorceau capetele și căutau o ieșire în caz de pericol. Apoi se potoleau și începeau să devoreze din nou cu privirea lucirile cromurilor, uriașii clești spânzurând la capătul brațelor de oțel, costumele de protecție din amiant semănând cu niște oameni goliți, supți de cine știe ce caracatiță meticuloasă, costumele de scafandri cu un singur ochi de mică pestriță, ale căror detectoare zumzăiau ca niște stupi. Aparate de filmat. Faruri stinse. Motoare.

Și oameni înarmați.

— Presupun că incendiul se va stinge de la sine înainte de sfârșitul după-amiezii, zise Baldini pe când se îndreptau cu mașina spre pădure.

Vincent încuviință din cap, fără a-și descleșta buzele. Se simțea ciudat de obosit, de loc ațâțat. Ceva cât se poate de important pentru știință și istorie, și poate chiar pentru oameni, era pe cale să se producă. Dar totul trecuse peste el ca o furtună, într-o larmă exterioară de fulgere și tunete, și se depărtase lăsându-l, pe dinăuntru, indiferent.

Prevăzuse asta de o sută de ori, își închipuise totul până în cele mai mici amănunte, un glas străin străbătând vidul și ajungând pe Pământ, o navă străină lăsându-se pe iarba grasă și ființe străine coborând din ea, dar acum era doar un eveniment abstract și îndepărtat, mort înainte de a se fi născut, ucis poate de orașul prea mic și prea mohorât, sau poate înăbușit de toate mașinile, toți tehnicienii, toate măsurile și planurile astea.

Ca o voce așteptată o zi întreagă la telefon, prezentă în fiecare sonerie stearpă și absentă deodată, tocmai când, amortizată, fără buze și fără plămâni, membrana receptorului se mișcă, în cele din urmă.

Se dădură jos din mașină. Pădurea era tot roșiatică. Dar marginea ei arăta cenușie și murdară, căci șuvoaiele de apă ale tulumbelor muiau cenușa prefăcând-o într-o pastă moale, fără consistență, fără culoare precisă și semănând cu o monstruoasă cataplasmă aplicată pe pământ, de jur-împrejurul unui abces de foc. Nori de vapori urcau vertical în văzduhul fără vânt. În harababura asta roșie și albă nu se putea desluși nimic. Era foarte cald, chiar lângă răcoroasele tentacule de apă.

Comprimați de garduri de sârmă strălucitoare, spectatorii din oraș se adunaseră pe înălțimile din jur. Difuzoarele urlau ordine. Așteptare. Baldini și Vincent se așezară pe un taluz.

Baldini începu apoi să vorbească în microfonul unui magnetofon — un glas firav și egala răsucire a bobinelor.

Vincent se tolăni în iarbă, «De fapt, nu pot suferi să visez», își spuse, chiar înainte de a adormi.

După-amiaza luă sfârșit. Incendiul însă nu se stinse. Nu mai rămăsese nici un capăt de lemn care să poată arde, dar dealul era la fel de scăpărător ca un uriaș morman de jar învăluit în aburi. Ceea ce căzuse săpase un crater ce părea plin de lavă în clocot. Ca niște stâlpi înfipți în pământ și cufundându-se treptat sub permanentul șoc al tonelor de apă, rămășițele înnegrite ale marilor copaci zăceau la limita dintre pământ și foc.

— Temperatura nu scade, zise Baldini.

Fața-i era crispată. Stătea chiar la marginea craterului și din două în două minute se dădea îndărăt, ca să respire un aer mai răcoros. Dar abia dacă transpira. Pielea obrazului îi rămânea proaspătă și palidă.

— Nu pricep, zise Baldini.

Apoi auziră un tunet. Căldura ajunse de neîndurat. În spatele lui Vincent și Baldini, dintr-un ținut răcoros și umed, de la un pol depărtat de acele tropice, oamenii începură să strige. Pământul uscat le tremură sub picioare. Vincent și doi pompieri săriră îndărăt.

— Stați, răcni Baldini, nu pricep.

O protoplasmă de foc țâșni din sâmburele strălucitor. Apa încetă să mai curgă din tulumbe.

Apoi, solul se prăbuși. Focul năvăli asupra lor, recuceri formele negre ale copacilor arși, clipoci pe pământ într-o maree de soare. Nisipul începu să se topească lângă ei, explodând și pârâind.

— Baldini. Fugi!

— Nu pricep, zise liniștit Baldini.

Treptat, pas cu pas, se trăgea îndărăt. Apoi se întoarse și strigă câteva cuvinte pe care nimeni nu le înțelese. Nisipul se vaporiză în văzduh, Baldini urcă grăbit talazul. Începu să alerge. Cu spatele la foc, alerga pe cât de repede îl duceau picioarele neîndemânatice.

— Puneți-vă la adăpost, repede.

Pompierii își părăsiră tulumbele și se răspândiră care încotro. Vincent îl ajunse din urmă pe Baldini și-l opri, apucându-l de braț. Simți, prin stofa subțire, un tremur neliniștitor. Nu era nici oboseală, nici teamă, ci — Vincent înțelese atunci când degetele începură să-i tremure și lui — un fel de ațâțare neliniștită, de vibrație ireductibilă, a oaselor și nervilor. Era tremurul pe care-l încerci când privești într-una stelele, când privești chipul fără mască al spațiului și ghicești contururile date cu cerneală ale norilor stelari.

— Puneți-vă la adăpost, zise Baldini.

Și Vincent știu că Baldini dorise să știe în asemenea măsură, încât pășise în foc pentru a cunoaște, într-o ultimă miime de secundă, ceea ce căzuse din spațiu. «Dar n-ar fi folosit la nimic, își spuse Vincent, alergând și târându-l cu el pe savant. Nu poți cunoaște nimic într-o miime de secundă, nici chiar într-o mie de ani; nici propriile tale vise. Nimic nu se cuvine cunoscut în sine, nici o cunoștință nu se cuvine păstrată pentru sine. Visul stins al unor asemenea cunoștințe se află doar în străfundul creierilor, legitimând singurătatea.»

Solul se prăbuși. Vincent căzu cu fața în jos și-l trase cu el și pe Baldini. Sub palmele lui pământul ardea. Cineva striga. Gâfâi. În stânga lui se aprinse un smoc de iarbă.

O țâșnitură de apă înghețată îi izbi spatele și ceafa. Se ridică șiroind, îl zgâlțâi pe Baldini și-l împinse înainte. De parcă ar fi alergat, se cațără repede pe un perete aproape vertical. Urmă să pășească multă vreme printre oameni. Apoi simți că i se scoate carapacea de cenușă coagulată, o simți lunecând pe el și părăsindu-l, și i se făcu frig.

«Sunt un străin, își spuse Vincent sub cortul cu oxigen, privind țintă spre transparența vătuită a acoperișului de plastic. Sunt un străin și, prin urmare, singurul de pe planeta asta care-mi seamănă. Respir un foc ușor. La drept vorbind, alcătuim cu toții o ciudată colecție de străini. Și iată că un supra-străin vine să ne bată la poartă. Nu poate respira decât un foc greu. Nu mi-e nici mai străin, nici mai puțin străin decât primul om venit. Poate că nu-i mai viu decât el, sau tot atât de mort. Dar nu-l pot înțelege. Nu mi-l pot măcar închipui. Nu pot ști dacă barem e viu, dacă gândește, dacă mă poate imagina. Nu pot ști toate astea nici dacă-i vorba de primul om venit. S-ar putea ca oamenii să n-aibă nici o existență reală. S-ar putea să nu fie decât niște pietre lucrate. Le sunt prea străin ca să pot hotărî. Dar le pot împrumuta viață, idei, acțiuni, somn și vise. Îmi pot închipui că au văzut Parisul, Londra sau Roma și, la drept vorbind, îmi închipui că le-au văzut așa cum le-am văzut eu; știu că-i o greșeală, dar îmi pot îngădui s-o săvârșesc. Locuim în lumi diferite, dar apropiate. În privința a ceea ce avem pe dinăuntru suntem într-adevăr străini, dar pe dinafară semănăm destul de bine.

Pentru ce arde acolo nu pot face totuși nimic. N-am văzut spațiul așa cum l-a văzut, nici aceleași stele; noaptea n-are aceeași culoare pentru noi. N-avem aceeași cifră pentru cifre. Suntem străini, nu pentru că âm fi diferiți, ci pentru că locuim spații diferite. Nu pot să mă fi născut în inima unei stele, să fi trăit pe o lume de gheață, să fi rătăcit un milion de ani prin nimic, să mă fi agățat de coasta unui crater de pe Lună sau să fi fost purtat, sub gingașa înfățișare a unui spor, de către vântul șuierător de pe Marte.

De atâta vreme am știut că sunt un străin și mă întindeam noaptea pe un acoperiș pentru a privi stelele și pentru a-mi spune că țara mea se află acolo, inaccesibilă, că e țara mea tocmai pentru că-i inaccesibilă. Și acum, când a început să cadă pe Pământ, când a străbătut spațiul, uite că distanța rămâne aceeași și speranța n-are leac.»

«Nu pricep, își spunea Baldini sub albeața lăptoasă a cortului cu oxigen. Nu pricep.» Timpul era un mozaic de clipe și crezuse că-i citește sensul general, crezuse că descifrează tainica scriitură a stelelor, dar o nouă cheie căzută din cer făcuse să se dărâme casa abia ridicată, în chiar clipa când pătrundea în ea. Și timpul nu mai era din nou decât o serie de secunde prinse-n ace, de litere izbite unele de altele și care se citeau într-un fel aici și altfel dincolo.

Vincent clipi. Respiră adine și-și mișcă degetele. Purta niște haine uscate, dar prea largi. I se părea că-i un copil scăpat de la înec și vârât în pat fără a fi fost certat.

Sări din pat și ieși din cort. Era aproape noapte, dar focul încrustat pe dealuri lumina cerul. Craterul se mărise tare mult. Focul palpita învârtejindu-se în sânul unui vast ceaun de nisip clocotitor și sticlă închegată. Un elicopter zumzăia ca o gâză halucinată de o lampă. Șiruri de camioane tunau pe drumurile din preajmă.

— Sunt fericit să văd că vă simțiți mai bine, zise bărbatul în haine de culoare deschisă.

Fața i se scobise. O umbră neagră-i înconjura bărbia și obrajii.

— Cum stăm? întrebă Vincent. Domnule?…

— Ferrier. Mă numesc Ferrier. Nu știm nimic. Nici Baldini. Am pus să-l trezească. Nu ne-a putut spune nimic. Mai nimic.

— Craterul se mărește, așa-i?

— Întocmai. L-am inundat cu apă, l-am stropit cu zăpadă carbonică, am dezlănțuit asupră-i suflul unei explozii. Dar crește. Prea repede. Dacă se dezvoltă în ritmul ăsta, după-masă înghite orașul.

— Nu izbutiți să-l stingeți?

Mâinile lui Ferrier se strânseră și se desfăcură.

— Am încercat totul. Putem stinge stelele?

«O cenușă rău stinsă, care a străbătut vidul, își spuse Vincent. Sau un spor de foc, care a purtat prin spațiu propria și strania viață a flăcărilor. O zgură străină, scăpată din nebăgare de seamă de la cine știe ce cazan al vidului și care riscă să ne distrugă. Să fie chiar din nebăgare de seamă?

Poate că ia foc tot Pământul și începe să strălucească în vid. Poate plesnește ca un fruct copt, pentru a pluti ani de zile și a se prăbuși, strivindu-se, în sfârșit, pe soare? Poate că săptămâna viitoare oamenii nu vor mai fi decât niște aburi cu aripi de praf, întinse prin spațiu?»

Craterul părea al unei alte lumi. Era o altă lume în curs de dezvoltare pe suprafața Pământului, un deșert cenușiu cu nivele de jar, cu falii fumegânde; la suprafață, stânci cu marginile topite scânteiau ici și colo, ca și cum eroziunea vântului și a apei n-ar fi fost decât o mângâiere uitată. Iar lumina soarelui pălea la strălucirea focului.

«Poate că pentru acest ceva străin, își zise Vincent, Pământul nu-i decât beznă și tăcere, frig și ostilitate. Poate că încearcă desnădăjduit să încălzească coaja asta înghețată, așa cum ai sufla peste buzele unui mort, în nădejdea de a-i transmite căldura vieții. Poate că, în felul lui, Pământul e pe cale să renască.»

Craterul ținea poate de o frumusețe mai deplină de-cât oricare priveliște terestră familiară. Aduna în el căldura deserturilor, adâncimea luminoasă a fundurilor marine și inumanitatea colorată și geometrică a mineralelor. Nici urmă de viață. O splendoare limpede, scutită de moarte. Era ciudat și semnificativ să-i vezi pe oameni clipind din pleoape sau ferindu-și privirile de atâta strălucire. Câți dintre ei doreau într-adevăr să știe ce zăcea în mijlocul măruntei stele?

Doi, poate.

Celorlalți li-e frică.

«Baldini și cu mine, își spuse Vincent. De ce nu mă tem?

Pentru că n-aștept nimic altceva. Pentru că viitorul meu, tot ce am avut, era pe cer și a căzut acum pe Pământ.

De fapt, n-am iubit niciodată viața. Își spuse Vincent, ștergându-și sudoarea de pe frunte. Îmi plăcea să trăiesc pentru a gândi, pentru a vedea, atâta tot. Poate că ar fi fost mai bine să fiu o piatră, un bloc născut din foc și rătăcind, sărind din orbită în orbită, pierzându-mi din substanță de-a lungul vremii și pe măsura spațiului, încrucișându-mă iar și iar cu propria-mi urmă fără să știu vreodată, orb sub luminile stelelor, surd la izbitura lumilor, curgând și încremenit în mijlocul șuierului pricinuit de unde. Asta am încercat să fiu în toate verile, când priveam de pe acoperiș cum lunecă stelele.

Și Baldini. Ce-a visat el?

N-o să știu niciodată, își spuse Vincent. N-aș fi știut nici dacă am fi privit stelele împreună, timp de o sută de ani. Nu se poate să admire acest… ceva, ca mine! Orice-ar face, orice-ar gândi, rămâne un savant. Ar vrea să pună mâna pe el și să-l sfârtece, să-l cântărească, să-l analizeze. Iar eu aș vrea sa-l rog pe acest ceva doar să-mi îngăduie să-l privesc.»

— De ce n-ați trimis pe nimeni acolo, înăuntru? întrebă fără veste Vincent.

— Ești nebun? Nimeni nu poate spera să supraviețuiască în internul ăsta!

— Nu-s chiar atât de sigur, zise încet Vincent. Nu cred că sunt nebun… Aș… aș dori să mă duc eu.

— Știi ce a spus Baldini când s-a trezit? Dați-mi un costum de protecție, dați-mi un costum de protecție. Trebuie să intru acolo.

— E prea bătrân, zise repede Vincent. Nu s-ar mai întoarce. Nu-l lăsați să plece. Dar am să merg eu. Dați-mi un costum de protecție. Vă rog. Sunt major, teafăr la minte. Și destul de rezistent ca să supraviețuiesc.

Ferrier clătină din cap:

— Nu te enerva. Nu știm ce-i acolo. N-am să îngădui nimănui să încerce. Nu înainte de a trece o bună bucată devreme.

— N-o să se răcească niciodată îndeajuns. Nu vedeți cum câștigă teren? Nu vedeți că tonele astea de apă n-au nici un rost? Mâine sau poimâine o să înghită orașul. Ziarele nu consacră azi acestui ceva decât un sfârșit de coloană în pagina a treia. Dar ce credeți că au să zică mâine, când orașul o să ia foc, când zidurile se vor topi pe nesimțite, în vreme ce acoperiș-urile se vor evapora? Iar săptămâna viitoare, când o mare de foc va acoperi fața pământului? O să fie prea târziu! Trebuie să aflăm cât mai multe, de pe acum.

— Credem că n-o să se stingă, zise obosit Ferrier. Am luat măsurile necesare. La nevoie, orașul va fi evacuat mâine. Nici vorbă să trimitem pe cineva acolo, la sinucidere. Ajunge. Acum, liniștește-te.

— Și dacă nu se stinge? întrebă Vincent.

Degetele lui Ferrier se crispară pe cureaua pantalonilor.

— Nu știu ce o să facem atunci, zise Ferrier. Dar dumneata?

Focul nu se stinse. Mugetele lui acoperiră larma orașului și, când se lăsă noaptea, strălucirea lui stinse lumina stelelor. Noaptea fu atât de apăsătoare și de încinsă că Vincent dormi puțin. Asculta cum, încăpățânat, focul își făcea drum prin crăpăturile pământului, prin vibrația pompelor și șuierul aburilor. Și încerca să-și închipuie zgomotul ăsta de mii de ori mai puternic și acoperit pentru o clipă de un imens și derizoriu vaiet omenesc.

Apoi, dimineața îndulci umbrele, stinse reflexele cromurilor. Dar focul ardea mai departe. Ziarele pomeneau evenimentul cu titluri mari, înzestrate cu splendide semne de întrebare. O fotografie proastă îi arăta pe Baldini și pe Vincent alergând sub ploaia de cenușă. Legenda spunea că Baldini era cel mai bun savant din domeniul lui, fără a preciza care, și că Vincent scrisese cândva un roman abstract. După care, Ferrier îi vorbi despre pasi-unea lui pentru Mallarmé, îi cită câteva din versurile pe care le scrisese înainte de a opta pentru fizică; își descoperiră prieteni comuni.

Coborâră împreună spre oraș, mergând pe jos. Îl străbătură dintr-o parte într-alta, abia ascultându-și sunetul glasurilor, atenți la cel mai mic semn. Orașul era tăcut, mort, ca de obicei. Dar domnea peste el, amestecându-se cu căldura, un fel de așteptare. Obloanele se întredeschideau pe furiș. Nimeni nu punea întrebări, dar ochi neliniștiți pândeau siluetele is-tovite ale străinilor. De prin curți, dindărătul caselor se auzeau glasuri te-mătoare, înnăbușite, mânioase. Arcurile unei străvechi mașini scârțâiau sub o masă ciclopică, alcătuită din coșuri de papură bucșite cu relicve îngrămădite sub un cearceaf. O pisică gemea într-o cutie de carton străpun-să de găuri neregulate. Era un oraș plin de bătrâni și de lucruri bătrânești.

Ajunseră în piață și căutară o cafenea care să nu fie plină de uniforme. Se așezară pe o terasă aproape goală, umbrită de portocali pitici plan-tați în ciubere de lemn vopsit, cerură bere și traseră pe nări mirosul plecărilor în vacanță, care plutea în aer.

— Orice poezie e metafizică, urmă Vincent.

Privirile-i scormoneau golurile ferestrelor cu obloane întredeschise, pereții de cărămidă presărați cu mică scăpărătoare și porțile înalte și înguste, de lemn plin și întunecat.

— Prea mulți poeți nu trăiesc decât datorită stilului. Dar stilul însuși n-are rost decât dacă exprimă o concepție despre lume. Nu poate fi frumos prin el însuși. Poate să transcrie doar, cât mai exact cu putință, groaza sau bucuria sau absurditatea detectabilă în lume. Poate indica dacă Universul e considerat drept o construcție estetică sau drept o capcană, sau drept amândouă, în același timp. Concepția e totul. Restul nu-i decât un mijloc. Problema e dacă poate exista o concepție despre lume.

Piața era împărțită în două regiuni străine, aproape ostile. Întruna, pe terasele cafenelelor, tehnicienii, ziariștii și turiștii beau, vorbeau, meditau închiși în neliniștile, grijile și spaimele lor. Zmângăleau cifre și cuvinte, se uitau pe neașteptate la biserică, singura clădire de piatră, cenușie și bătrână măcar că n-avea nici un secol, sau priveau, pe deasupra acoperișurilor, apropiatul panaș de aburi. Apoi reveneau la meditația, la cuvintele și neliniștile lor de aiurea și de nicăieri.

— Ne putem îndoi de-a binelea, urmă Vincent. Privirile-i rătăciseră pentru o clipă, în vreme ce rămăsese cu gura deschisă. Metafizica nu e, probabil, decât un joc verbal. Ne împrumută un destin, un loc de unde să venim, un loc unde să ne ducem. Grație ei ne hărăzim probleme, o inutilitate, o esență și o existență. Ea dă vieții noastre o valoare religioasă sau dramatică, ceea ce înseamnă, poate, același lucru. E tot atât de grandios reconfortant să te simți în luptă cu un destin cu D mare, sau proteguit de zei. Chestie de temperament. Jocul cu cuvintele echivalează cu exprimarea ideii că cineva se joacă cu speța umană sau cu stelele. A rămâne la sintaxă înseamnă a te asigura că există o ordine absolută și prestabilită.

Cealaltă parte a orașului era populată de locuitorii aproape de nedeosebit de praguri, de stâlpi sau de vechile scaune șubrede pe care ședeau, confundându-se cu cărămida pereților de care se sprijineau. Se mișcau puțin, cu gesturi lente alungau din când în când câte o muscă; vorbeau în șoaptă, de parcă buzele le-ar fi fost uzate. Sub pielea lor de culoarea pământului pârjolit, așteptau. Atitudinea, felul lor de a vorbi, de a sta așezați zicea nu. Străinii puteau aduce orișice, puteau face ce pofteau, n-avea importanță. Toate aveau să lunece pe suprafața orașului, ca ploaia pe olanele acoperișurilor. Așezați în fața caselor, oamenii simțeau mirosul iremediabilului care impregna văzduhul apăsător. Dar, orice s-ar fi petrecut, refuzau dinainte sau negau totul, în bloc.

— Metafizica n-are, probabil, nici o realitate în afara ideilor care o alcătuiesc, zise Vincent. În consecință, nici poezia sau, mai general vorbind, literatura. Adevărata noastră problemă e probabil aceea de a fi lipsiți de orice destin, iar condiția noastră, aceea de a ne făuri mereu câte unul, pentru a uita de golul ăsta. Acceptăm nefericirea cu condiția să ne ducă undeva. Ori ea nu ne duce niciodată nicăieri, ori ce-ar zice poeții. O stea cade de pe cer și ne închipuim că vrea să ne strivească. Poeții se grăbesc să-i atribuie fel de fel de motive întemeiate. Și poftesc un numeros public să asiste la propria noastră nimicire. Dovedesc astfel că sunt conștienți de faptul întristător că nimicirea noastră n-are valoare decât dacă cineva admite o asemenea valoare. Ne împleticim în noroi și ei văd nu știu ce măreție în noroiul ăsta. Fac virtute din necesitate. Murim, și transfigurează concluzia asta logică într-o acceptare eroică. Sau urlă că universul e absurd. E frumos să lupți de unul singur împotriva unui univers absurd și dezorganizat, atunci când galeria te urmărește. Dacă universul ar fi într-adevăr absurd, poeții ar fi și ei absurzi, până la a nici nu-și mai da seama de asta. Dar nu e nici măcar absurd. Nu e nimic. E negarea la ultima pute-re. Se contrazice fără rușine. Metafizica e contradicția lui magistrală, cea mai estetică. În cazul ăsta, considerată ca elaborarea unor destine posibile, deși gratuite, nu-i lipsită de farmec. Devine un fel de drog salutar și ridicol, care poate împiedica specia umană să facă rău.

Vincent bău puțină bere. Își îndreptă trupul, puse coatele pe masă și se plecă spre Ferrier. Dar privirea-i rătăcea, căutând, pe deasupra acoperișurilor, dâra albă a aburilor. De ani de zile nu mai vorbise așa, și în toți anii aceia încercase să nu-și amintească de vremea când scria toată noaptea și se străduia să descrie un parfum plutind în văzduh, o notă muzicală legată de o intenție, o nuanță a cerului, o pată pe un perete sau inegala curgere a timpului, și când se lovea de bariera cuvintelor, dându-și seama că nu deținea niciodată decât un aspect al realității, și un aspect futil, iar viața, sau tot ce avea însemnătate, trecea printre ochiurile plasei frazelor lui; încercase să uite momentul în care-și dăduse seama că realitatea nu era decât o înlănțuire de sfori, de trucuri, o caricatură a ei însăși, repetată ciclic în conformitate cu mode din ce în ce mai caraghioase, dar atât de complicată, încât îi era matematic cu neputință s-o epuizeze. Căci își spusese atunci că era zadarnic s-o zugrăvească sau că însemna să se înșele cu tot dinadinsul. Se înduioșase nespus de el însuși, refuzând să mai vadă pe cineva, recitindu-și mereu paginile înnegrite în speranța să descopere în ele vreo dezmințire. Apoi se întorsese către lucrurile simple, curate și pre-cise, nelăsând nici cel mai mărunt loc pentru idei și neputând fi redate prin cuvinte, ca spațiul sau stelele, ca frigul unei nopți de iarnă sau duri-tatea diamantină și aproape ideală a unui drum înghețat. Și puțin câte pu-țin, deși neîncrederea lui în lumea reală stăruia, nu-și mai bătuse capul s-o traducă, s-o redea prin impresii. Se mulțumise s-o simtă, dar, întotdeauna, prin intermediul unei uriașe distanțe de vid, și iată de ce, își spunea, stelele-i erau mai apropiate decât bălăriile multiple, indefinisabile, de la marginea drumurilor.

— Credeți, zise el încet, că stelele pun cel mai mic preț pe poezie sau pe metafizică? Reprezintă pentru noi obiectul unor nesfârșite reverii, izvorul unor probleme insolubile și subiectul unor versuri ce nu pot fi băute. Și, totuși, rămân frumoase, frumoase în ele însele, fără s-o știe. V-ați închipuit vreodată o stea descriindu-și propriile scăpărări? Am privit stelele atât de mult încât am sperat o vreme să ajung ca ele, impermeabil la orice metafizică și la orice literatură. Dar nu era cu putință. Nu eram o stea. N-aveam nici o țintă. N-aveam de făcut într-una cercuri de lumină prin beznă. Și m-am întrebat dacă noi, oamenii, nu eram obiectul unui blestem sinistru, care ne lipsește de orice destin, de orice obligație de a înfăptui lucrul pentru care am putea fi făcuți. Dar cu asta mă și aflam pe terenul metafizicii. Am înțeles că n-aveam scăpare, că nu te poți nega pe tine însuți, că poți cel mult spera să nu exiști, dar că era zadarnic să nu mai exiști o dată ce te aflaseși în desfășurarea anilor. Am încercat gustul acru al eșecului, cum spun poeții. Nu știu dacă-i definitiv. Nu poți fi sigur, atâta vreme cât ești. Dar presupun că va dura cât stelele. Pentru toți oamenii, și pentru mine, e vorba de un eșec definitiv. Stelele stau mărturie.

Degetele i se crispară ușor. Mângâie piciorul paharului.

— Atunci, înțelegeți, când ceva cade din cer, un fragment de stea, vrei să te repezi, iar căldura sau gheața, vidul sau asfixia nu mai au importanță, și vrei să întrebi, să rogi: «Aveți un destin» sau «Sunteți ca mine», cam așa cum la cincisprezece ani bați la poarta tuturor cărților, sau cum la douăzeci ai vrea să iubești toate femeile, pentru a primi un răspuns, pentru a ști dacă, dincolo de hârtie, îndărătul zâmbetelor și strâmbăturilor se află cineva sau vreo gigantică și… grotescă… glumă. Te temi să înțelegi și, mai ales, sa nu înțelegi, ți-e frică de un rânjet sau de un refuz definitiv. Treptat obosești. Nici nu prea știu când mi-a fost de ajuns. Am plecat, în cele din urmă, dar mult mai târziu. Am plecat când toate s-au limpezit în mine. Două ființe conviețuiau atunci în creierul meu. Una era gata să reînceapă toate, prostește, iar cealaltă știa că e zadarnic. Atunci am fugit și am început să întreb stelele. 0 făcusem din totdeauna, dar în vis, și habar n-aveam. Stelele, cel puțin, alcătuiesc o carte veșnic deschisă și reprezintă tot atâția ochi, mereu primitori.

— Înțeleg.

— Atunci făgăduiți-mi că mă lăsați să încerc.

— Nu, zise Ferrier.

— Fagăduiți-mi că, dacă situația se înrăutățește, mă trimiteți înaintea oricui.

— Ești în stare să dorești incendierea întregii planete.

— Poate. De ce n-aș dori-o? Ascultați. Vă trebuie un erou. Îl aveți la îndemână și nu-l folosiți.

— Nu ești erou. Ești nebun!

— Desigur, zise Vincent. Desigur.

Se străduia să sfâșie cu ochii vata de aburi care-l înfășură.

Se afla la malul unei mări de foc și n-avea nici urmă de speranță că va pătrunde vreodată într-însa. Era un om. Nu putea trece peste asta. S-ar fi putut ca jarul orbitor să ascundă un răspuns care să-i mulțumească singurătatea sau neliniștea, dar n-avea să-l capete nicicând.

Șovăia la marginea unui pustiu roșcat, acoperit cu o pânză de cenușă și prin ochiurile plasei uriașe filtrau nenumărate tentacule de foc. Blocurile astea înnegrite fuseseră case, hornuri, praguri, ferestrele lichefiate prindeau imaginile ca niște băltoace înghețate într-o geroasă noapte de decembrie. Perdelele răcoroase, zdrențele de voal îngălbenit, dantelele dispăruseră, amintirile, fotografiile și ramele lor, jucăriile, cărțile ferfenițite, pernele brodate, scrinurile sculptate de câte un meșteșugar mort și odihnindu-se sub pânza de lavă acoperind un cimitir și el defunct, orologiile bătându-și propriul lor ceas, mormanele de cearșafuri albite pentru totdeauna își luau zborul în fulgi de fum. Vincent simțea căldura suindu-i prin palme, prin obraji, își auzea cauciucul tălpilor sfârâind cu țârâitul unei gâze, iar învelișul ochilor i se usca în vreme ce privea focul.

«Ce altceva pot face, își spunea Vincent, decât sa gândesc până începe să mă doară capul? E cineva acolo? Cum să aflu, tocmai eu, dintre toți locuitorii Pământu-lui?»

Însemna, ca într-un joc de copii, să pătrundă cu inima bătând într-o mare sală întunecoasă și să încerce să ghicească dacă cineva se ascunde în beznă, vreun dușman gata să năvălească, vreun prieten gata să râdă, și să răstoarne piedicile nevăzute care-i stăteau în cale, scaune viclene, sau să se izbească de mese și să gândească, să gândească întruna la încântătoarea și neliniștitoarea descoperire a unei încăperi cunoscute și deodată regăsite. Pământul era de obicei o locuință întunecată și mohorâtă. Și iată că-l lumina o lampă căzută din cer. Și, cu pleoapele strânse, cu mâinile întinse, trebuia să gândească în lumina asta orbitoare, să caute o prezență sau o absență.

«O navă spațială, își zise Vincent. Există, deci, așa ceva? Sau mai e și altceva care poate arde fără încetare, nopți și zile în șir?»

Îl văzu pe Ferrier apropiindu-se, peste suprafața stearpă a fânețelor uscate. Văzu firele de iarbă fărâmându-se sub pașii lui, ca niște chibrituri arse. Auzi firele de nisip țârâind asemenea cosașilor în arșița verii. Văzu lumina reflectându-se, roșie, pe pielea palidă a lui Ferrier, pe fruntea albă a lui Ferrier și-n fundul ochilor calmi și limpezi ai lui Ferrier.

— Mai ești hotărât? întrebă Ferrier dintr-o suflare când se apropie de ajuns pentru ca Vincent să-i poată desluși cutele ce i se adunaseră acum sub ochi și pungile de piele cenușie și flască umflate de griji, de nopțile fără somn și de fantomele caselor arse.

— Da, răspunse Vincent tremurând ușor, dar nu de frică, nici de frig, era un tremur inexplicabil, de felul celui ce-l cuprinse și pe Baldini.

— Nu vreau să te silesc, zise Ferrier.

— Eu am cerut.

Vincent se întoarse cu fața spre jeratic, evitând să se uite la Ferrier. Mâinile i se strecurară singure în buzunare.

— Am luat toate măsurile de precauție. Ești sănătos. Ai cunoștințele necesare. Poți s-o scoți la capăt. Știi ce ai de făcut?

— Poate, zise Vincent. Nu sunt sigur.

Oboseala se accentuă pe fața lui Ferrier.

— Nimeni nu știe. Toți discută de zile și zile.

— Cum să știe? zise Vincent. Dar am să mă duc și am să văd și, dacă pot, am să aduc o bucată, un fragment de soare, o sclipire înghețată de foc sau, dacă vreți, piatra filozofală.

— E și o primă, zise Ferrier, o primă foarte însemnată.

Părea bolnav. Se clătină. Pentru o clipă i se păru că pământul tremură și-i gata să-i înghită în cuptoarele lui subterane. I se păru că Pământul e gata să se împrăștie în spațiu, în țăndări stinse degrabă, că lumea întreagă are s-o pornească în dâre de fum.

— N-am moștenitori, zise Vincent. Zâmbi. Vântul ridică un mănunchi de scântei până-n vârful falezei ce despărțea pământurile reci de dogoare. Ei bine, să-i dăm drumul, zise Vincent.

Era închis în haina de protecție, ca într-o cutie. Sau, mai bine zis, ca într-o sexie de cutii. Degetele, mâinile, brațele, picioarele, trupul, capul îi erau întemnițate într-un șir de cutii vătuite, cutii de amiant și de mică. Pe pieptul lui, vopsită în roșu, se odihnea salamandra pompierilor. Prin stratul de mică nu deslușea decât o lume întunecată și nesigură, plină de capcane. «Am și început să țin de lumea focului, își spuse. Nu mai sunt aici decât un străin.» Apoi gândi: «Sunt o insectă. Am să mă arunc în flacăra lumânării, am să mă izbesc de sticla fierbinte a lămpii. Prea m-am tot învârtit în jurul luminii ca un fluture de noapte înnebunit, privind-o noapte de noapte printr-un ecran mântuitor de spațiu. E prea târziu să mai fug.»

Îi era frică. Simțea lângă mușchi, pe piele, flăcările mărunte care aveau să-l lingă și să-i sugă măduva din oase, să-i prefacă sângele într-o pulbere cafenie, să-i vitrifice ochii în cap.

— Mă auzi? oftă o gâză chiar lângă urechea lui.

— Te aud, zise el cu gâtul încleștat, fără să-și audă glasul.

Macaraua îl apucă și-l ridică în văzduh. Îl înfățișă focului ca pe o ofrandă. Lungul ei braț scârțâitor coborî apoi lin, încetișor, asemenea ciocului unei păsări la capătul unui gât lung, suplu și grațios. Și-l lăsă la poalele falezei, pe domeniul soarelui.

— Alo, zise Vincent începând să pășească, ridicând cu greu un picior, așezându-l cu băgare de seamă într-o mare de sticlă topită, pe fundul oceanului de foc.

— Da, sfârâi vocea.

— E în regulă.

Acum vedea bine. Nu era orbit de fel. Înainta ca pe întinsele podele luminate ale unei săli de bal, printre mii de umbre, pândind, ascultând mii de șuierături, de scârțâieli, de clipoceli, de pocnituri seci și surde, de parcă ar fi înaintat printre mii de oameni, prinzând vorbe șușotite, frânturi de convorbiri, note răzlețe.

Simțea aer proaspăt în gât, mănușile de amiant erau suple în jurul degetelor.

— Asta-i direcția? întrebă.

— Ține-o drept înainte, șopti vocea. Mai încet. Ia seama la eventualele crăpături. De aici nu distingem aproape nimic. Dar trebuie să le poți vedea.

Își duse mâna la curea și desprinse bățul ignifugat. Pipăi solul cu gestul nesigur al unui orb.

— Alo, zise vocea de gâză.

— Ascult, zise el.

Coaja de nisip topit troznea sub greutatea cizmelor lui.

— Voiam să-ți urez noroc, zise vocea.

— Cine ești?

O clipă de tăcere.

— N-are importanță. Nu mă cunoști.

Alunecă și căzu. Degetele-i scormoniră solul în căutarea bățului. Se sprijini de el ca să se ridice.

— Alo, strigă vocea, neliniștită.

— În regulă, zise el. Am căzut. Nimic.

Simți că n-are aer. Lăsă să i se scurgă în gâtlej câteva picături de apă, dădu drumul la oxigen.

— Cine ești? întrebă. Dumneata, Baldini?

— Nu, zise vocea.

— Ești femeie? Ai părul negru ca spațiul și ochii scăpărători ca niște stele?

— Te-ar putea ajuta? întrebă vocea. Glasul mi-e oare atât de deformat? Ochii și părul meu au vreo importanță?

— Ești atât de departe, zise el cățărându-se pe o stâncă înnegrită, sigur că nu se înșală. Țin de altă lume.

— Încearcă să nu rămâi acolo, zise vocea.

Vorbiră astfel, în vreme ce înainta. Și-și închipuia oamenii cu căști la urechi ascultându-i sunetul infim al glasului, urmărind pe ecranele lor măruntul punct întunecat pe care-l închipuia în jungla asta de foc. Și devenise o făptură de pe o altă planetă vorbind cu o făptură de pe Pământ, iar oamenii se mirau ca-l pot înțelege și că mintea-i era atât de apropiată de mintea lor, lucru pe care nu-l știuseră niciodată, nici nu îndrăzniseră să-l viseze, pe care nu și-l închipuise niciodată când privea luminile cerului scăldate în noapte. Înainta într-o ceață purpurie și palpitând, semănând cu o mare de sânge, prea fluid și prea ușor pentru a umple vinele unei făpturi însuflețite, în vreme ce oamenii se târau ca niște viermi la suprafața înghețată a unei lumi întunecate.

— Sosesc, strigă el spre ceea ce-l aștepta în inima fructului de foc căzut pe pământ, în sânul sâmburelui tare și clocotitor al atomilor dezlănțuiți.

— Alo, sfârâi vocea. Cu cine vorbești?

Vincent se opri. Se sprijini în băț și închise ochii. Dar lumina-i asalta pleoapele, desena pe retinele lui împletitura venelor mărunte.

— Alo, zise el. Vorbeam cu cineva.

— Nu zău! zise vocea cu ironie.

— Vorbeam cu mine însumi, zise Vincent, după o clipă. Apoi: Crezi că e cineva acolo, înăuntru?

— Ce înțelegi prin acolo?

Fără îndoială, gândi Vincent, oamenii se plecau pe cadranele lor și urmăreau acele tremurătoare ale înregistratoarelor desenând pe suluri de hârtie cadrilată pânze de păianjen ce prindeau timpul în capcană, curbele șovăitoare ale vieții lui. Atâta oxigen. Temperatura atât. Nisipul se topește, plumbul se evaporă, aerul e încărcat cu oțel pulverizat.

— Nu știu, zise Vincent. Nu știu. Cineva venit de acolo, din cer, din spațiu, de oriunde vrei.

Voia să spună cineva mai bun decât noi, mai înțelept, cineva pe care l-am așteptat în toți anii ăștia, în toate nopțile, cu ochii întorși spre stelele treze atunci când totul dormea pe Pământ, cineva încărcat cu distanță și timp, cineva înghețat și fierbinte, dar vocea de gâză care-i cânta în cască nu putea ști, așa că tăcu. Începu să-l cuprindă spaima. Poate că nu era nimeni acolo, în fața lui, în vârtejul atât de încins, încât deșertul pe care-l străbătea nu era, pe lângă el, decât o întindere înghețată? Poate că gestul lui nu va sluji la nimic? Poate că va fi zvârlit îndărăt, printre oameni, exilat dintr-un regat de foc, fără cea mai mică certitudine și cu ochii prea arși pentru a mai prinde lumina stelelor înșelătoare.

— Vorbește-mi, i se adresă vocii. Spune ceva.

Vocea nu era decât o șoaptă, o firavă șuviță de cuvinte curgând printre faleze de larmă și plăji de tăcere, o ploaie diafană, o umbră răcoroasă. Vorbea de oameni pe care el nu-i cunoștea și le amănunțea greșelile și însușirile, îi pomenea de noi născuți și de morți și cum trăiseră, imita vorbirea copiilor și gângăveala gurilor știrbe, descria orașe încremenite în lenea verii trecute.

Vincent grăbi pasul. Se îndrepta spre centrul strălucitor al craterului, cuib de stele, ceva de felul soarelui adunat pe fundul mării.

— Mulțumesc, îi zise vocii. Mulțumesc.

Vocea era o vibrație senină, un scârțâit liniștit de felul cântecului unei lumi depărtate, ceea ce în toți anii și-n toate nopțile așteptase din partea stelelor netulburate. Era un tremur firav în fundul unei căști, și atingerea focului îl putea nimici. Vincent înțelese deodată de ce și pentru cine trebuia să ajungă în inima focului și să reușească. Curios, nu pentru oamenii care-l trimiseseră și care nu știau nici ei ce aveau de salvat, ci pentru acest cântec de gâză.

O voce omenească.

Vârâtă cu el în costumul de protecție, cercetând cu ochii lui solul de jar, sondând cu bățul lui adâncimea pâraielor de lavă.

Dansând în jurul lui, precedându-l, călăuzindu-l pe străzile orașelor pe care focul avea să le lingă mâine, locuind sub pielea lui de amiant și, totuși, deosebită de el.

— Eu sunt eu, zise Vincent, și ești aici, ținându-mă de mână.

— Sunt acolo, zise vocea. N-ai de ce să te temi.

Și, fără veste, slăbi, descrescu și muri.

— Alo, strigă Vincent.

Nici un ecou.

Căldura-i distrusese poate antena, sau poate că pătrunsese pe un alt tărâm, inaccesibil undelor omenești, populat de șuierături, de trosnete, de lungi șoapte și de strigăte lugubre. «M-am născut pe o stea, își zise Vincent. Sunt locuitorul unei stele, nemișcat, mut, orb, și-mi închipui, dincolo de o întindere a spațiului aproape de neconceput, departe mult în urma mea sau mai sus de mine, pe o măruntă planetă rece, niște făpturi care gândesc și caută să-și înalțe privirile către cerul în care trăiesc și către steaua mea, și care de-a lungul anilor și de-a lungul nopților așteaptă un semn, un mesaj șușotit, o bătaie de pleoape, o tainică scăpărare. Și nu pot face nimic. Sunt singur. Am închis cercul, mi-am încheiat ciclul.»

În clipa aceea se afla poate în același timp la cele două extremități ale unei punți fragile și mult întinse, aruncată peste vid, așteptând și trăgând cu urechea și privind de la cele două capete ale podului invizibil, șovăind să pornească pe trecerea la fel de îngustă ca ascuțișul unui topor.

«Nu mi se mai poate întâmpla nimic», își spuse.

Apoi îi zări, în vreme ce luneca și se împleticea pe suprafața, netedă ca o oglindă, a stâncilor topite și a nebuloaselor întărite. Trecuse puntea. Șuvoaie de lumină năvăliră în el prin porțile căscate ale ochilor. Vru să-și ducă mănușa la față, dar era prea târziu pentru a fugi sau a se ascunde. Erau acolo; trei flăcări de luminare în sânul unei mari întunecimi; trei răsfrângeri de lumină pe pereții unei pivnițe, spumă a stelelor, vlăstare ale vidului. Socoti că orbise. Nu le mai deslușea decât formele jucăușe. Nervii-i reacționară apoi. Știu că-i vorbesc. Limbi de lumină le erau buzele, cuvintele vibrații rapide ca bătaia de aripi a unei albine, răsuflarea le era alcătuită din vârtejuri. Nervii-i fremătară și se încrucișară. Îi auzi cu ochii.

Vorbeau.

Glasurile le vibrau ca oțelul încins la alb, tunau ca un vulcan, pârâiau ca niște curmeie de viță uscată arzând într-o vatră de cărămidă roșie.

Nu veneau nici de pe Mercur, nici de pe Venus, nici de pe deșerturile lui Marte, nici de pe întinderile tulburi ale lui Uranus, care seamănă cu o mare minge de bumbac rostogolindu-se pe cer, nici de pe Saturn, încins cu inelul Iui, de teamă să nu-și piardă cețurile,nici de pe Neptun pe care gerul îngheață până la Timp, nici chiar de pe Pluton, care-i o veșnică noapte de iarnă. Nu veneau de pe o altă stea, nici din altă galaxie.

Veneau din Soare, spuseră.

Coborâseră spre pământurile reci pentru a ști dacă niște ființe puteau locui asemenea lumi vitregite. Scrutaseră îndelung noaptea spațiului, apoi își făcuseră vânt.

Erau fericiți că nu veniseră degeaba.

Îi spuseră cum era soarele și cum veniseră cu aripile lor țesute din raze, zumzăind de fotoni. Îi arătară minunile focului, vârtejurile opace ale norilor de hidrogen aprins, întunecata splendoare a lacurilor negre ale soarelui, exploziile, dansul nebun al electronilor, serbările și corăbiile cu pânze incandescente lunecând pe lacurile de lavă, prefacerea meteoriților veniți din fundul cerului, micșorându-se, rotunjindu-se într-o formă din ce în ce mai desăvârșită și într-o clipă dizolvată, pe măsură ce se apropiau de soare. Văzu căile luminii ce goneau de la o stea la alta, rătăcindu-se pe lumile moarte, legând galaxiile între ele. Îi spuseră că se deosebeau cu toții, că aveau fiecare o culoare personală și strălucitoare, dar că toți împreună erau albi și că preferau lumina.

Le auzi cântecul cu ochii, urletele vântului sfâșiind vălurile de gaz aprins, bătăile inimii fierbinți a soarelui. Mirosi cu ochii parfumul vaporilor de cupru. Pipăi cu ochii marginile gingașe ale torsadelor de lumină.

— Suntem vii, spuseră, și veșnici.

Vedeau Pământul, mai spuseră, ca un deșert încremenit, o sferă grea și infernală. Îi plângeau sincer locuitorii. Dar nenorocirea lor luase sfârșit.

Spuseră că aveau să deștepte Pământul din somnu-i îndelungat, aveau să-l smulgă din îndelungata-i penitență, că aveau să-l redea luminii. Descriseră cântecele vesele ale focului ce avea să elibereze Pământul. Vincent se prăbuși.

— Nu, strigă el. Nu.

Îl priviră mirați.

Poate că puteau înțelege, nădăjdui Vincent. Poate puteau pescui, dindărătul ochilor săi, imaginile pe care mintea lui le alcătuia.

Iar vocea era cu el. Vocea-i intrase în ureche și i se cuibărise în țeastă. Și acum îi sufla ce trebuia să spună îi sugera mii de imagini, îi scormonea memoria și extrăgea din ea amintiri uitate.

— Mi-ar plăcea ce aveți de gând, zise el. Mi-ar plăcea glasul stelelor șopotind prin timp și liniștea săltândă, pacea explodând, le-am visat atâta vreme, mi-ar plăcea să străbat cerul de la o lume la alta, fie și într-o pulbere impalpabilă, fie și urmând dâra cometelor, sunt de acord cu voi. Am fost de acord până la venirea voastră, dar…

Și le vorbi de iarbă și de prospețimea apei și de sunetul unei voci în văzduhul rece al unei dimineți de iarnă, de frunzele copacilor și de mâinile oamenilor, de sclipirea oțelului, le spuse duritatea și netezimea marmurii, transparența ploii. Le descrise orașele, plăcerea de a izbi cu călcâiul, noaptea, un drum sonor, lumina depărtată și dorită a stelelor, văzute de jos ca de pe fundul unui puț. Le spuse căldura unei atingeri, căldura unei priviri, care era altceva decât mișcarea unor molecule.

Le explică minunile zăpezii, cristalele de gheață spânzurând de pervazurile ferestrelor, gerul tăind ca o lamă și deșteptând plămânii adormiți de cu toamnă. Le vorbi de ceea ce nu văzuse niciodată, de întinderile înghețate, de aurorele boreale, de soarele strălucind noaptea la orizont, de adâncimea verzuie a mărilor, caldă-n întunecimea ei, populată. Le explică cine era și de ce-i așteptase atâția ani și atâtea nopți, le explică vocea și de ce se temea, acum, când veniseră.

— Înțelegem, ziseră în același timp, pe trei culori. Le spuse că nu trebuiau să poarte pică oamenilor. Apoi așteptă, neliniștit.

— Înțelegem, repetară ei.

Le spuse că nu vrea să-i vadă plecând, că nu știa la drept vorbind ce vrea, că-i așteptase prea multă vreme și că așteptarea murise in el fără veste, că era o atât de mare deosebire între ei și el, că ar dori să plece cu ei, dar că nu putea, că ar muri în vid și căldură, în scânteiere și tăcere. Și că nu socotise spațiul un zid de netrecut și că știa acum că existau piedici mai cumplite decât vidul, prăpăstii mai adânci decât depărtarea.

— Rămâi cu bine, ziseră ei.

Se alungiră.

— Nu plecați, strigă el, nu de pe acum, nu încă, dar plecaseră, un fulger pe cer, o lampă stinsă pe Pământ.

Începu să clănțăne din dinți. Aburii răsuflării i se condensară și înghețară în flori de brumă pe pătratul de mică al costumului refrigerent. Se lăsă să cadă pe sol. Tremura în mijlocul unui focar stins, a unui mare foc sărbătoresc mort, pe fundul unui vast ocean de cenușă, pe care vântul revenit o făcea să joace în văzduh.

«Au plecat, își spuse, s-a sfârșit, au plecat, s-a sfârșit», nu putea împiedeca vorbele să tropăie pe dinaintea ochilor lui, într-o sarabandă de scântei. Își îngropă mâinile în cenușă, era o pulbere cenușie și ușoară, se simți plin de cenușă. «Stelele», își spuse, și toată cenușa se coagulă în el, năpădindu-l cu amestecul ei scârbos și leșiatic.

Auzi un râcâit neobișnuit, un scrâșnet pe piele, o ușoară durere. Își duse mâinile înmănușate la urechi, uitând costumul de protecție.

— Alo, sfârâi o gâză de cealaltă parte a unui zid de carton.

Se ridică, sprijinindu-se în bățul ignifugat. Cizmele i se afundară moale în cenușă.

— Alo, zise el din fundul nopții neașteptate. Urați-mi noroc. Tăcu o clipă și ascultă, dar nimeni nu răspunse. Acum pornesc în explorarea lumii voastre.