Planeta cu şapte măşti

DISCURS PENTRU A SUTA ANIVERSARE A INTERNAȚIONALEI VEGETARIENE

Ar fi, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, o mare greșeală să se creadă că antropofagia a mers întotdeauna în pas cu civilizația. Au existat vremuri, firește, mai puțin luminate decât vremurile noastre, dar care au produs totuși capodopere universal recunoscute, în care canibalismul a fost considerat drept o trăsătură de sălbăticie. Dacă ar fi să dăm crezare istoricilor, e adevărat că puținele populații gurmande care-l practicau prezentau unele semne de înapoiere culturală. Ele își devorau dușmanii învinși, sperând să-și însușească astfel îndrăzneala sau inteligența pe care le-o recunoșteau, sau se asigurau în acest fel că sufletele morților n-aveau să vină să le tulbure somnul. Asemenea regretabile superstiții au aruncat asupra instituției însăși vălul oprobriului și au făcut să fie condamnată drept crimă de către toate națiunile civilizate. Până și în mijlocul secolului al XX-lea, dacă i s-ar fi propus să guste din carne de om, o persoană sensibilă s-ar fi zbârlit de oroare.

Se cuvine totuși să salutăm în persoana lui Jonathan Swift un remarcabil precursor al ordinei prezente. În nemuritoarea lui «Modestă propunere pentru a-i împiedeca pe copiii săracilor din Irlanda să reprezinte o povară pentru societate, făcând din ei un articol alimentar», din 1729, el întemeia, nu fără a-și ascunde îndărătul ironiei adâncimea proiectului și perspicacitatea vederilor, unele dintre principiile ce urmau să înflorească peste vreo două secole și jumătate. Fără îndoială, procedeul pe care-l propunea ni se pare barbar. Nu se gândea oare, așa cum titlul lucrării sale arată de ajuns de limpede, să dea copiii săracilor drept hrană celor bogați, în așa fel încât produsul vânzării să poată face față nevoilor părinților lor? Copilul rămâne și în zilele noastre o mâncare aleasă, dar nimănui nu i-ar da prin minte, doar dacă nu-i un ticălos nelegiuit, să pună în mod voluntar capăt zilelor pe care Providența le-a hărăzit grațioșilor noștri bibinaci.

A trebuit să așteptăm ultimul sfert al secolului XX pentru ca un bogat excentric, Josua Sinandriola, care făcuse avere din exploatarea și prepararea algelor marine, să întemeieze primul cerc de antropofagie. Regulamentul lui era limpede și simplu. Fiecare dintre membrii clubului își lăsa trupul prin testament, cu toate formele legale, spre a fi servit la masă. Crearea asociației a fost primită fără mare emoție. Se pare că nimeni nu și-a dat seama că o pagină a istoriei fusese întoarsă. Dar scandalul izbucni atunci când, câteva luni mai târziu, încântătoarea și tânăra soție a lui Josua Sinandriola își pierdu viața într-un accident de circulație. Lăsase hârtiile necesare, așa că membrii clubului puseră mâna pe trupul ei și-l mâncară cu sos. După cum știți, au fost arestați a doua zi și dați în judecată. Întemeiat pe buna lui credință, asistat de către cei mai buni avocați, Josua Sinandriola a putut demonstra inexistența delictului. Existau legi împotriva furtului, a asasinatului, a incestului, a violului, a călcării cuvântului, a falsificatorilor, a bigamiei și crimelor economice, dar în țările civilizate nu exista o lege împotriva canibalismului. Parlamentele nu se osteniseră niciodată s-o voteze, neînchipuindu-și măcar că faptul putea fi săvârșit, în lipsa unei alte crime. Pe de altă parte, dreptul fiecărei persoane de a dispune de propriul ei trup era recunoscut în mod expres de aproape toate constituțiile, iar sistemul lăsării prin testament a unei părți sau a întregului cadavru intrase în obicei. Laboratoarele, spitalele găseau astfel posibilitatea continuării cercetărilor lor, dar și pe aceea a prelungirii vieții sau a îmbunătățirii stării bolnavilor și mutilaților. Devenise fapt curent să-ți lași ochii cutărui orb din familie sau dintre cunoștințe, inima cutărui cardiac, ficatul cutărui alcoolic. Legea și tribunalele în-găduiseră chiar instaurarea, până la un anumit punct, a unei burse de organe, care luase în chip firesc loc alături de băncile de sânge, de oase sau de ochi, ce aveau pe atunci o oarecare vechime. Așa a ajuns cu putință vânzarea viageră a propriului trup, la fel cum îți puteai construi o casă. Scriptura nu vorbea ea de trup ca de o locuință vremelnică? Valoarea gajului scădea, bineînțeles, o dată cu vârsta și, tot așa, și ratele. Accidentele de mașină și de avion furnizau în fiecare an un contingent de cadavre tinere și proaspete, lipsite de orice tară sau boală.

Juriștilor lui Josua Sinandriola nu le fu deci prea greu să-i elibereze pe deținuți. Guvernele câtorva țări încercară să voteze legi anti-antropofage, dar pe lângă faptul că ecoul puternic al procesului adusese Cercului un important număr de adeziuni, legile acestea fură respinse, mai devreme sau mai târziu, ca anticonstituționale, de către Curțile Supreme ale diferitelor State. Într-adevăr, nu limitau ele dreptul oamenilor de a dispune de ei înșiși; și nu constituiau o ingerință insuportabilă a Statului în cea mai intimă hotărâre ce se putea lua? Doar Elveția și Italia au menținut până în zilele noastre legile anti-antropofage. Dar, precum știți, ele au ieșit din uz și nici un procuror din aceste țări nu s-ar face de râs, cerând să fie aplicate.

Cu un secol mai devreme, evenimentul ar fi căzut, poate, în uitare. Dar la sfârșitul secolului XX marea explozie demografică începea să-și vădească toate efectele: planeta purta mai bine de zece miliarde de ființe omenești. Cifra poate părea scăzută, dacă o comparăm cu populația de nouăzeci miliarde de indivizi cu care epoca noastră se mândrește, dar ea nu avea mai puține consecințe economice. Carnea animală devenise un produs rar, cu preț inabordabil și era aproape de negăsit. Orașele, drumurile, terenurile de aviație, cosmodromurile acoperiseră treptat toate suprafețele cultivabile. Omenirea ar fi fost silită să moară de foame, dacă progresele culturilor hidroponice n-ar fi îngăduit producerea în uzine a tuturor vegetalelor necesare alimentației. În afara algelor și a planctonului marea nefurnizând resursele așteptate, omenirea trebuia să devină vegetariană sau antropofagă. Se dovedise, într-adevăr, prea scumpă și curând imposibilă creșterea marilor turme de bovine în grajduri de mai multe zeci de etaje, chiar în inima aglomerațiilor. Însemna, practic, să se risipească nouăzeci la sută dintr-o hrană vegetală, de care o parte a omenirii avea cea mai acută nevoie. Convenția Mondială din 2024 validă această constatare și interzise, pe întreaga planetă, creșterea animalelor pentru sacrificiu, cu excepția celor destinate laboratoarelor și grădinilor zoologice. Porcii supraviețuiră o vreme, datorită capacității lor de a consuma resturile. Dar și această ultimă resursă secă atunci când se inventă modul de recuperare a proteinelor din cele mai mărunte rămășițe și cel de a li se da o înfățișare și un gust suportabil. Toți trebuiră să se plece în fața evidenței: omenirea constituia cel mai vast șeptel pe care-l avusese vreodată și singurul care-i rămânea.

Aceste împrejurări explică succesul de care se bucurară ideile lui Josua Sinandriola și ale discipolilor săi. Sinandriola însuși fu degustat în 2037, în cursul unei mese triumfale, deși atinsese o vârstă înaintată și carnea lui nu mai era decât de calitate îndoielnică. De fapt, dacă lăsăm de-o parte Bisericile, care trecură curând la diverse aggiornamentos, singura opoziție adevărată veni din partea corpului medical. Îi era din ce în ce mai greu să găsească organe în bună stare, destinate grefelor și altor operații. Într-adevăr, devenise mai avantajos să-ți vinzi trupul pe viață, pe piața cărnii, decât să-l lași prin testament, chiar contra plată, unui spital. În cele din urmă se încheiară niște contracte definind ceea ce, în trupul omenesc, ținea de chirurgie și ce revenea măcelăriei. Anumite organe, precum ochii, de slabă valoare nutritivă, nu puseră probleme. Dimpotrivă, sângele, care putea sluji la prepararea unui cârnat apreciat de cunoscători, fu obiectul unor discuții pasionate. Până și susținătorii cei mai fanatici ai antropofagiei integrale trebuiră să recunoască faptul că puteau avea și ei înșiși nevoie de o transfuzie și acceptară principiul unei împărțeli echitabile. Aceste acorduri, asupra amănuntelor cărora nu mă voi opri, se află încă în vigoare, deși modalitățile lor sunt redefinite din cinci în cinci ani de către o comisie de experți, ce reunește reprezentanți ai corpului medical, ai Universității Antropofagice și ai Internaționalei Vegetariene.

Cu asta, era contestărilor nu se încheiase. S-a putut crede chiar, la un moment dat, că omenirea avea să se împartă în două clanuri ostile, așa cum mai făcuse de atâtea ori în cursul istoriei. Pe de-o parte, într-adevăr, vegetarienii din convingere sau de nevoie, adică de sărăcie, afișau cel mai cumplit dispreț la adresa celor pe care-i numeau canibali sau, și mai rău, vampiri, prin referire la o veche superstiție. Antropofagiștii, pe de altă parte, reacționară cu violență. Urmă o întreagă perioadă de tulburări, în care antropofagiștii uciseră nu doar un singur vegetarian pentru a-l mânca și, îmi pare rău că trebuie s-o spun aici, vegetarienii asasinară în chip de represalii destui canibali, fără să prea știe ce să facă cu ei.

De fapt, iar mințile sănătoase își dădură seama curând, cele două tabere erau complementare. Omenirea a considerat dintotdeauna carnea carnivorelor ca mai puțin plăcută la gust și mai puțin sănătoasă decât a ierbivorelor. Și doar în epocile de mare foamete se resemnau populațiile să mănânce carne de pisică, de câine, chiar de tigru sau de leu. Oamenii antropofagi nu constituiau, pentru ei înșiși, decât un mic șeptel. Dimpotrivă, vegetarienii reprezentau o rezervă de carne excelentă. Drept care s-a ajuns să se ofere prețuri foarte ridicate pentru trupurile vegetarienilor exclusivi. Experiența fiecăruia și lucrările savanților demonstrară chiar eă însușirile cărnii se ameliorau o dată cu numărul generațiilor exclusiv vegetariene. Devenind conștienți, unii de capitalul pe care-l reprezentau, ceilalți de cantitatea nesperată de carne de prima calitate pe care vegetarianismul o presupunea, cele două tabere se împăcară. Ultimele rezerve ale vegetarienilor căzură atunci când antropofagiștii semnalară faptul că propriile lor trupuri puteau satisface nevoile chirurgilor. Așa se instaură o adevărată împărțire a sarcinilor sau, mai bine zis, a utilizărilor, vegetarienii fiind degustați și antropofagiștii ducându-se să îmbogățească băncile de organe.

La drept vorbind, această soluție echitabilă nu s-a impus de îndată. A fost nevoie de mai bine de o generație pentru înfrângerea rezistenței celor mai îndărătnici vegetarieni. După cum era de așteptat, tinerii au opus mai puțină rezistență la noile obiceiuri. O publicitate abilă și uneori echivocă îi îndemna să-și lase trupurile prin testament. Afișele arătară atunci o blondă angelică la ghișeul unei cooperative antropofagice sub lozinca: «Trupul ei e un capital pe care nu-l va lăsa să se piardă» sau alta, mai laconică:.»O bună bucățică!» Se constată curând că o fată era mai dorită cu cât era mai apetisantă. Atunci a fost lansată moda parfumurilor cu nume de condimente: Piper din Insule, Scorțișoară, Tămâioasă, Civetă, Cuișoare, și Ghimber, de pildă. Cooperativele antropofagice oferiră vegetarienilor, în chip de prime, motociclete, mașini cu motoare puternice, echipament pentru sporturi violente, pretextând că le dau astfel prilejul de a-și dezvolta mușchii, dar contând totodată să ridice procentul accidentelor mortale. Lobby-ul antropofagist coborî la doisprezece ani vârsta de la care o ființă omenească își putea ceda trupul, fără autorizația părinților. El organiza totodată concursuri de greutate, vărsa prime părinților unui contractant, acorda subsidii organizațiilor vegetariene pentru a le îngădui să-și propage ideile.

Până atunci, am spus-o sau am lăsat doar să se înțeleagă, oamenii fuseseră vegetarieni din virtute sau din necesitate. Ceea ce înseamnă că valorile excepționale, pe care le apărăm și care sunt astăzi recunoscute fără contestare, nu erau îmbrățișate în trecut decât de către o îngustă minoritate. La mijlocul secolului XX abia dacă un om dintr-o mie era vegetarian. El constituia ades un obiect de batjocură pentru cei din jur, era ținta ironiilor, eroul nefericit al caricaturiștilor. Pe când azi un vegetarian valorează mai mult decât un antropofag, chiar după mărturisirile acestuia. Conform ultimelor cursuri oficiale pe care le am chiar acum în mână, livra de vegetarian e socotită, la prețul de en-gros, de opt ori și jumătate cât cea de carnivor. La prețul cu amănuntul deosebirea e și mai sensibilă, măcar că unii negustori necinstiți încearcă să strecoare, în ciuda legilor, marfă de calitatea a doua drept una de calitatea întâi.

Această diferență de curs a contribuit în chip însemnat, de-a lungul ultimilor ani, la mărirea numărului aderenților noștri. Încă niciodată în Istorie nobila cauză a vegetarianismului n-a cunoscut o asemenea audiență. Ea n-a fost niciodată mai îndreptățită. Căci există oare, vă întreb, un sfârșit mai nobil decât cel constând în a te perpetua în omul de mâine, o lege mai mișcătoare decât cea care te duce la oferirea propriei tale cărni? Și nu trebuie să ne plasăm în mod cât mai exact printre urmașii celui care le-a spus discipolilor săi: «Iată trupul meu, iată sângele meu; mâncați și beți»?

Creșterea numărului membrilor noștri tinde, îmi dau bine seama, la coborârea prețurilor. Dar distinsul profesor von Gegessen[2] a arătat că, dacă proporția în societate ar fi de nouă vegetarieni la un antropofag, cererea ar rămâne încă foarte mare, atât e de adevărat faptul că un vegetarian nu moare decât o dată, pe când un carnivor mănâncă zilnic.

În orice caz, suntem încă departe de asemenea situație. Și chiar în sânul Internaționalei noastre se desprinde o elită, care atinge cele mai înalte cursuri, pentru că poate dovedi că generații de strămoși prevăzători n-au dus vreodată la gură nici o îmbucătură de carne.

Nu știm ce va fi mâine. Dar știm ce se petrece azi. Cunoaștem prețul imenselor progrese realizate grație noului echilibru social. Urmărit cu mai multă înverșunare ca niciodată, asasinatul a dispărut, în mod practic. Căci întreaga noastră morală se bazează pe interzicerea lui absolută. Războaiele, sângeroasă risipă de carne fragilă, nu mai sunt decât triste fantome. Sinuciderea, flagel al trecutului, devine tot mai rară. Lupta împotriva bolilor, care fac trupurile inapte pentru consum, a înregistrat progrese considerabile, de care cei vii beneficiază de două ori. Prelungirea tinereții a încetat a fi o utopie pentru că slujește interesele tuturor.

În schimb, omul modern, mai matur, mai viril decât strămoșul său, a știut să înmulțească prilejurile de a-Și măsura cu exactitate răspunderile. Pentru a mări șansele de accidente mortale drumurile au fost făcute mai periculoase, desființarea stopurilor și a agenților de circulație a îngăduit economii apreciabile, viteza mașinilor și a aerojeturilor a fost sporită, în timp ce instalarea dispozitivelor menite să apere carnea nefericitelor victime a devenit obligatorie. Sporturile violente sunt încurajate. Duelul și-a recăpătat drepturile. Celor ce-și sporesc astfel șansele de a fi repede consumați li se atribuie prime, care ușurează, eventual, durerea celor apropiați.

Unii preconizează azi legiferarea duelului colectiv, în anumite limite și, deși nu le împărtășesc în întregime părerea, socot că trebuie să rămânem deschiși tururor sugestiilor și sunt de acord că ar putea fi vorba de reînvierea unei forme de eroism, prea mult timp neglijat. Într-un cuvânt, fie că e vegetarian cu dinți teșiți sau carnivor cu canini ascuțiți, omul a regăsit sensul primejdiei, sentimentul sfidării pe care Universul i-o aruncă în permanență și pe care o poate înfrunta cu puterea, cu îndemânarea, dar, mai ales și mai presus de toate, cu inteligența lui.

Frați vegetarieni, nu se cuvine totuși să ne lăsăm în voia simțământului de superioritate pe care unii dintre voi, o știu, îl simt față de oamenii din trecut și față de antropofagi. Oamenii trecutului trăiau în alte vremi, aveau alte obiceiuri. Cât despre carnivori, dacă știu că prețuim mai mult decât ei, pun mai bine decât noi în practică veșnicul precept: «Iubește-ți aproapele!»

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, vă rog să mă iertați că am vorbit atât de mult și vă poftesc să atacați fără zăbavă excelenta tarta cu clorella, garantat fără drojdie, care ne-a fost servită.

1968