Planeta cu şapte măşti

AVIZ DIRECTORILOR DE GRĂDINI ZOOLOGICE

Cer iertare daca, pentru a spune ce știu, o iau mai pe ocolite, dar nu-i ușor să reduc totul la uscăciunea unui raport. Și, măcar că publicul căruia mă adresez, directorii de grădini zoologice, e alcătuit din oameni de știință, n-are să-mi ia în nume de rău, sper, încercarea de reconstituire până în cele mai mici amănunte a drumului meu în vederea elucidării unei enigme. El știe că urmărirea adevărului ia ades calea unui labirint, căruia e bine să-i însemni toate ocolurile. Rezumat în câteva cuvinte, avertismentul meu ar fi prea greu de crezut pentru ca să îndrăznesc să-l aștern măcar pe hârtie. De aceea, înainte de a porni într-o scurtă misiune, căreia nu-i supraapreciez și nici subestimez primejdia, țin să las o expunere cât mai completă a descoperirilor mele, în stare să precizeze împrejurările așa fel încât să devină verosimile. Pe deasupra, în clipa când înfrunt necunoscutul și primejdia, perspectiva de a lăsa posterității o mărturie de oarecare valoare literară sporește curajul de care am cea mai arzătoare nevoie și făgăduiește să mă vindece, dacă voi fi avut-o vreodată, de ori ce zgârcenie în folosirea cuvintelor.

Mă duc des pe la Jardin des Plantes. Locuiesc la numai o sută de metri de intrarea discretă și pitorească dând spre strada Cuvier și, cum profesiunea mă silește la lungi meditații în singurătate, le continui uneori la umbra venerabilă a cedrilor lui Jussieu[3].

O îngustă potecă pavată trece pe lângă o clădire leproasă, apoi șerpuiește pe sub o boltă frumos arcuită. Un corp de clădire izolează cu totul complexul de stradă, iar, uitându-te la tăblițele primitive care-l împodobesc spre latura Orangeriei dovedindu-i vechea vocație științifică, precum și la ferestrele triste, cenușii și provinciale, la scara joasă și la tufele care-l înconjoară, ai putea crede pentru o clipă că ai făcut un salt de o jumătate de secol, sau chiar de un secol și mai bine în trecut. Berthelot experimentează dincolo de una dintre ferestre. La fereastra geamănă strălucește pentru o clipă, în recipientul Mariei Curie, ucigătorul licăr al radiumului. Sub grinzile podului, Cuvier reconstituie un megatherium.

Dacă înaintezi, lăsând la stânga amfiteatrul, saluți în trecere elefantul de mare, de obicei întins pe marginea piscinei lui ovale. O mitologie ruginită îi dăruie o șuviță de apă. Pentru animalul ăsta am o profundă simpatie. Trece cu o minunată ușurință peste strigătele și gesturile provocatoare ale mulțimii de gură-cască. Nu doarme niciodată. Rumegă, cu ochii întredeschiși, uriaș butoi neted prevăzut cu o înotătoare obscenă, paznic singur și liber al unei temnițe animale, senior al locului, econom în mișcări, dar generos cu formele lui, scutit de infamia spectacolului pe bani. Căci, pentru a-i vedea pe toți ceilalți, vii sau scheletici, înotând sau plutind în baia lor de formol, cu colți, cu pene, cu gheare, cu solzi, sau păroși, apărați de oameni cu ajutorul zăbrelelor, a sticlelor acva-riumurilor, al vitrinelor sau barierelor, trebuie să plătești, iar stavila asta monetară îi închide în condiția lor de proletari.

În ziua aceea meditația mea s-a spulberat pe neașteptate. O plimb de obicei pe aleile largi, mărginind straturile cu flori din centru. Văzând că nu ajung la nici o concluzie, am târât-o până la intrarea menajeriei de la capătul unei gropi cu urși, din păcate nelocuită. Am plătit și am intrat. Am nimerit din întâmplare peste construcția rotundă, înconjurată de un gard circular împărțit în mici sectoare, semănând cu niște grădini de periferie. Acolo locuiesc elefanții.

Un adevăr banal le atribuie viciul cabotinajului. Elefantul pe care-l aveam sub ochi nu înceta să salute cu capul și cu laba, să-și strecoare printre zăbrele o trompă cerșetoare și să bată aerul cu urechile. Nu eram totuși decât trei spectatori. Un puști de vreo cinci ani tot întindea elefantului o alună, în vreme ce fratele lui mai mare, neliniștit sau poate lacom, încerca să-l împiedece. Trompa elefantului sau brațul copilului mai aveau nevoie de vreo zece centimetri pentru ca darul să poată fi primit. Degeaba se lungea elefantul ca un gigantic prepelicar, își întindea proboscida riscând să și-o scrân-tească, își așeza membrele anterioare chiar la marginea gardului, își strivea fruntea de zăbrelele cu patru laturi, tot nu ajungea la alună. Imaginea asta sfâșietoare a incomunicabilității m-a făcut să zâmbesc.

Am luat băiatul în brațe și l-am ridicat cu un metru. Trompa apucă, aluna pieri în botul mare. Elefantul se trase îndărăt și salută.

S-a petrecut atunci ceva nemaipomenit. Elefantul m-a privit lung și mi-a făcut cu ochiul. Putea să nu fie decât un semn obișnuit la animalele astea inteligente, dar i-am acordat imediat un înțeles special. Elefantul îmi mulțumea nu pentru că-i furnizasem o alună, ci pentru că ajutasem băiatul. Era sătul de alune. Cu siguranță nu-i făceau de loc bine la stomac, dar urma să le înghită din respect pentru munca bine făcută. În gestul meu instinctiv văzuse un semn de omenie, dacă nu de politețe, care mă ridicase la nivelul lui. Eram complici. Mă veți taxa, dacă vreți, drept antropocentric, deși la stadiul ăsta îl poți acuza de egocentrism, dacă nu de solipsism, pe cel ce schimbă un zâmbet cu un necunoscut, dovedind astfel o neașteptată și trecătoare simpatie. Cred mai puțin în telepatie decât în empatie și nu văd de ce n-am putea-o resimți în raporturile noastre cu animalele.

Elefantul se răsuci, îmi aruncă o nouă privire ca pentru a se încredința că mai sunt acolo, pătrunse în grajdul lui și dispăru pentru o clipă. Atunci când se înapoie, venind drept către mine, privirea-i era foarte gravă, nu amenințătoare, dar serioasă. Fără urmă de slugărnicie, îmi întinse trompa. Atitudinea lui de-acum contrasta cu cea manifestată față de copil, cam așa cum atitudinea unui bancher se deosebește de cea a unei dansatoare. Sub degetul de carne de la capătul trompei ținea un ghemotoc de hârtie. Am întins mâna, mecanic. Mi-a pus în palmă boțul mototolit și umed. Degetele mi s-au închis peste ciudatul dar. Gândindu-mă la o farsă, mi-am luat seama și am vrut să-l arunc. Stingherit, mi-am înălțat privirile și am văzut că elefantul se uita la mine grav, stăruitor, întrebător. Pentru o clipă lungă ne-am privit. Uitasem de copii. Nici elefantul nu mai părea să se ocupe de ei. Mi-am coborât în cele din urmă privirile și am văzut, pe ghemotocul de hârtie pe care-l luasem drept un pachet de alune gol, niște rânduri scrise înghesuit, cu un pix. Nu știu ce m-a făcut să nu-l lepăd pe loc, curiozitatea de a le citi sau privirea elefantului.

Când văzu că păstram ghemotocul, clipi din nou vesel, ca prima dată, bătu din urechi și se răsuci legănându-se, regăsindu-și pe dată alura de clovn. Dar și el și eu știam că nu făcea decât să joace un rol.

Cu ghemotocul de hârtie în mână, m-am depărtat puțin. M-am întors apoi, nehotărât, și am văzut că, legănându-se, salutând, făcându-și vânt cu urechile, mlădiindu-și trompa, elefantul mă urmărea cu privirea. Dădu din cap, apoi se întoarse și se interesă cam prea vizibil de o pereche de îndrăgostiți, care tocmai sosise.

Ghemotocul de hârtie era mai mare, mai tare și mai greu decât mi se păruse din capul locului. Fără să mă gândesc la spectacolul caraghios pe care-l puteam oferi, am început să-l desfac. Nu era alcătuit, așa cum crezusem, dintr-un singur pachet de alune gol, ci din multe alte resturi. Era vâscos din pricina mucozității secretate de trompa elefantului, dar vădea și alte semne. Fusese ghemuit și strâns cu o putere neobișnuită. Purta urme de gheare și dinți de toate formele și mărimile, care deformaseră hârtia fără s-o strice, de parcă o întreagă menajerie s-ar fi jucat cu mingea aceea fragilă, vădind o ciudată precauție. Era mânjită cu pământ, cu nisip și lut, ca și cum ar fi fost târâtă prin adâncurile unei vizuini. Pe moment, m-am mulțumit să adun impresiile fără să le analizez și ele nu și-au căpătat adevăratul înțeles decât mult mai târziu.

Într-o zi de arșiță, în orașul A…, unde cu câțiva ani în urmă exercitasem vremelnic niște funcții oficioase, un bărbat se oprise deasupra mea, pe una dintre serpentinele ce urcă pe dealuri. Purta o cămașă albă cu gulerul răsfrânt, haină bleumarin, pantaloni albi, ciorapi bej și pantofi noi de tenis. Își ferea ochii pe după ochelari cu sticle fumurii. Știam ce era, dar nu știam cine era. Nu știa despre mine nici mai mult, nici mai puțin. Mă plecasem să-mi leg șireturile. Stătea la douăzeci de metri de mine, fără să mă privească. Scosese din buzunar un carnet cu scoarțe de piele negre, desigur o agendă. O răsfoise, apoi ridicase din umeri. Rupsese furios o pagină și o mototolise. O aruncase drept înainte și se răsucise, pornind în sus, de parcă s-ar fi răzgândit pe neașteptate sau și-ar fi amintit că avea o întâlnire.

Ghemotocul de hârtie începuse să se rostogolească pe pantă, venind spre mine. Se izbi de pantoful meu drept, ale cărui șireturi îmi dădeau de furcă. M-am prefăcut că înlătur hârtia, dar de fapt am strecurat-o între pantof și ciorap, chiar sub cocoașa gleznei. Speram că poartă o adresă. M-am îndreptat din spate; bărbatul ajunsese atunci aproape în vârf. Înainte de a pieri, încremenise pentru o fracțiune de secundă și se răsucise pentru a-mi arunca o privire, pe cât de nesfârșită, pe atât de furișă. Își ținea ochelarii în mână. Deși se afla la vreo treizeci de metri de mine, i-am văzut expresia și culoarea neliniștită a ochilor, la fel de bine de parcă aș fi avut un binoclu. Elefantul mă privise cu aceeași intensitate. Pe pagina carnetului scria o adresă. Bărbatul murise a doua zi.

Ghemotocul de hârtie pătruns de vâscozități era alcătuit din douăzeci și șapte de foi, de proveniențe și mărimi felurite. Erau șase pachete de înghețată produse de trei firme diferite, patru pachete de Gauloises dezlipite cu multă băgare de seamă, cinci pătrățele mici care înveliseră caramele și alte trei care făcuseră aceeași treabă cu niște bomboane acidulate. În cea din urmă fusese împachetat un biberon.

Toate paginile fuseseră atent numerotate, sus, în stânga. Pe fiecare parte utilizabilă se scrisese, cu un pix, atât de slab și de înghesuit, încât, în ciuda luminii puternice a după-amiezii, abia puteam descifra rândurile.

Am netezit metodic foile, aproape fără să mă gândesc la ce fac. Le-am rânduit în ordinea numerotării, notând faptul că prima pagină se aflase în mijloc. Am păturit cu grijă teancul în patru și l-am vârât în buzunar. Astăzi îmi vine greu să cred că am putut face toate gesturile astea când încă nu citisem nimic din mesaj. Mă înfior la gândul că l-aș fi putut arunca fără gând rău, dacă privirea elefantului nu mi-ar fi amintit în mod atât de viu privirea bărbatului căruia nu-i știusem numele și care murise. Nu auzisem niciodată de un elefant în stare să se folosească de creion, și asta a fost poate singura și absurda pricină pentru care m-am purtat cum m-am purtat.

Întors acasă, am început să citesc cu lupa scrisul hotărât și, totodată, ciudat de tremurător. Te făcea să crezi că, pentru a scrie, autorul n-avusese uneori la îndemână decât propriul său genunchi și, alteori, o piatră cu asperități. Ici și colo rândurile se încălecau, ca și cum ochii celui ce scrisese ar fi slăbit sau ca și cum ar fi încercat să scrie la lumina unei lămpi ce se clătina. Iată transcrierea integrală și scrupuloasă a documentului:

Mă duc de multe ori pe la Jardin des Plantes. Am simțit de la cea mai fragedă vârstă o atracție de neînvins pentru științele naturale și puține parfumuri mi se păreau ia fel de seducătoare ca mirosul formolului. Hotărându-mă, prin forța lucrurilor, pentru o altă profesiune, am crezut multă vreme că înclinația asta nu va fi niciodată altceva decât o manie inofensivă, dar astăzi știu că și-a găsit înțelesul și utilitatea, de vreme ce, aruncându-mă într-o împrejurare din care nu mai nădăjduiesc să ies viu, încăpățânarea mea de a studia și dezlega uneori misterele naturii mi-a îngăduit să descopăr cea mai cumplită amenințare care a pândit vreodată specia umană. Dar trebuie să fiu concis, pentru că am avut nevoie de lungi săptămâni de eforturi și de unele complicități surprinzătoare pentru a aduna foile astea neobișnuite. Slavă Domnului, am regăsit în căptușeala hainei o rezervă de pix, pe care mă străduiesc s-o fac să țină cât s-o putea mai mult. Nu știu dacă-mi va fi cu putință să-mi reînoiesc mesajul. Sper că va cădea în mâinile unui om destul de cuminte, destul de înțelegător și totodată destul de plin de imaginație pentru a nu-i da prin minte, într-un moment de hachițe, să nu-l ia în seamă. Nu pot să aduc decât puține dovezi în sprijinul relatării mele. Dar, dacă e perseverent, cititorul meu necunoscut va ști, fără doar și poate, să mai strângă și altele. Facă norocul să nu zăbovească prea mult, să nu fie de pe acum prea târziu, să poată face să triumfe adevărul.

Cunosc toate colecțiile și toate departamentele de la Jardin des Plantes, de la botanică la mineralogie, trecând prin zoologie. Fiind din păcate bolnav în iarna asta și neputând ieși din casă, nu fusesem de mai multe luni la Jardin des Plantes. Mare-mi fu mirarea când m-am întors acolo pentru întâia dată, către mijlocul lui mai. Căci, într-un nou țarc, la marginea străzii Cuvier, nu departe de vivarium, pe aleea reptilelor, chiar alături de rhynograde, fuseseră instalate mai multe exemplare dintr-o specie de animale pe care n-o cunoșteam. O stâncărie alcătuind un fel de peșteră sau de vizuină închide fundul țarcului. Solul era tare, uscat și prăfos, și abia dacă mai creșteau pe el câteva tufe de iarbă bolnavă. Două rânduri de zăbrele puse cam la cincizeci de centimetri una de alta despărțeau vizitatorii de țarc. Decorul și precauțiile erau obișnuite. Dar animalele expuse mă făcură să mă simt prost datorită înfățișării lor, poate și pentru că nu mă simțeam în stare să le identific și, încă și mai puțin, să-mi dau seama de unde veneau.

Lungi de un metru cincizeci până la doi metri, stăteau tolănite. Le-am luat mai întâi drept niște tatu de mărime neobișnuită, dar mi-am înțeles curând greșeala, deși nici o pancartă nu le indica specia. Ai fi zis. că sunt produsul monstruos al unui cârliac și al unei reptile. De la cârliac (din familia oniscidelor) aveau carapacea neagră și inelată. Am numărat șase inele ușor încălecate, ca segmentele unei platoșe. Răsărind de sub cel din urmă, o coadă scurtă părea moale și de culoare cenușie. Capul triunghiular se ivea de sub carapace ca o limbă, amintind destul de bine capul unui varan. Doi ochi încremeniți fixau infinitul. Pe creștet, o mică ridicătură încrețită și trandafirie sugera orbita și pleoapa unui al treilea ochi, sau cicatricea rămasă de pe urma unui abces.

Am zărit atunci cinci asemenea animale. Altele se puteau ascunde în umbra peșterii. Pe moment, dacă-mi uitam starea neplăcută pe care o puneam pe seama ignoranței, m-au făcut mai ales curios. Nu păreau mai înclinate spre mișcare decât crocodilii din vivarium și: mi s-a părut, de la o vreme, că ochii lor negri și teșiți, vârâți ca ochii șerpilor într-o sclerotică gălbuie, eram falși. Mi-am spus atunci că era o năzărire ciudată. Visau. Vi-sau probabil la mlaștinile întunecate din Matto-Grosso, puturoase și fumegânde, la văile adânci din Sumatra, albăstrii din pricina unor cețuri vegetale, la tainicele bălți din Tasmania, grele de argilă aurie, unde ar fi putut vedea, deopotrivă, lumina zilei. Căci nu-mi puteam închipui, pe Pământ, ținut mai depărtat putându-le sluji drept leagăn și azil. Într-o asemenea ascunzătoare specia putuse străbate neschimbată milioane și milioane de ani. Mi-am amintit de lucrarea unui zoolog belgian, om bine informat și talentat, consacrată animalelor necunoscute. Dar nu descrisese nimic asemănător.

Un paznic pe care-l cunoșteam întrucâtva se apropie, trăgând un cărucior metalic.

— Noi pensionari, i-am spus, salutându-l. Ciudate animale!

— Ciudate dihănii, într-adevăr, zise el ridicând capacul căruciorului.

Cu ajutorul unei prăjini înzestrată cu un cârlig, scoase dinăuntru un leș puturos, pe care-l zvârli în țarc.

— Nu-s mofturoase, am zis, arătând carnea putredă. A ridicat din u-meri.

— Nu vor decât asta. Sunt idioate de-a binelea. Mă rog, scăpăm ieftin cu hrana.

Am încuviințat. Una dintre carapace scârțâi pe sol. Înceată, puternică, o dihanie se ridicase, de parcă cineva ar fi acționat un cric. Am văzut că stătea pe o pădure de prelungiri, de filamente amintind tufele cărnoase ale tentaculelor unei actinii. Zadarnic am încercat să le număr. Putea fi o iluzie, un fel de blană năclăită de murdărie, dar mi s-a părut că făpturile nu erau patrupede.

Animalul își legănă capul ca și cum ar fi încercat să repereze, după mirosul puternic, halca cea mai apropiată. Atunci am simțit un șoc. Ex-crescența de pe creștetul capului se întredeschisese pentru o fracțiune de secundă și dezvăluise un ochi, în întregime albastru și ager. Cred că s-a uitat la mine. Nu sunt chiar sigur. Dar, în acel scurt răgaz, am fost parcă izbit în moalele capului. În ochiul albastru citisem cruzime, hotărâre și in-teligență. Am simțit că mi se zbârlește părul într-un reflex nestăpânit, dar ochiul se și închisese. Jivina se îndreptă atunci fără șovăială către o bucată de carne și, fără s-o miroase măcar, înaintă până o acoperi cu totul și se prăbuși peste ea. Poate că în felul ăsta nu voia decât s-o frăgezească, să-i grăbească procesul de putrefacție, dar mi-am închipuit mai curând un pântec dezgustător și cenușiu, în care se deschidea o mare gură hăpăitoa-re.

Dihania lăsase pe locul de unde plecase, în solul țarcului, bătut totuși cu maiul, o urmă lungă, un fel de cuib. Pentru a se afunda așa, dacă nu erau obișnuite să sape, animalele trebuiau să aibă o greutate uriașă.

Paznicul, care nu părea să fi observat ceva neobișnuit, nu-mi fu de prea mare ajutor. Se ocupa doar de puțină vreme de noii pensionari. Nu le știa numele și nici locul de baștină. Nu-i găsea mai ciudați decât cea mai mare parte a animalelor din Zoo, căci era un om simplu, dar mi s-a părut că-i pricinuiau o silă instinctivă, pe care poate numai înfățișarea lor o explica îndeajuns. Am prins deodată un miros, atât de slab, încât îmi scăpase până atunci, semănând cu mirosul împuțit degajat de unii viermi, în clipa când sunt striviți. Dar a fost mai mult o bănuială, pe care stărui-toarea duhoare a cărnii putrede o acoperea aproape cu desăvârșire.

Dacă n-aș fi avut patima științelor naturale și dacă îndelungatele mele vizite la Muzeu nu mi-ar fi îngăduit să mă împrietenesc cu mulți dintre cercetătorii lui, totul s-ar fi terminat, de bună seamă, așa. De altfel, în ciu-da silințelor mele, n-am aflat mare lucru. S-ar fi zis că, până atunci, ni-meni nu se interesase într-adevăr de cârliacii giganți. Ne apropiam de perioada vacanțelor. Profesorii, conferențiarii, asistenții și studenții începuseră să fie obsedați de examene. Cei ce dispuneau de puțin timp liber profitau de el pentru a organiza cercetările pe care aveau să Ie conducă în cursul verii. Pe deasupra, cei mai mulți dintre cercetătorii pe tărâmul științelor naturale se limitează de bunăvoie la un domeniu îngust. Era limpede că, oricât păreau de ciudate, animalele nu-i interesau nici pe mineralogiști, nici pe entomologi. Zoologii și botaniștii aveau deja cu toții programe de lucrări și nu țineau să fie scoși din ele. Dacă direcția Muzeului ar fi dispus de mai mulți cercetători și de credite mai serioase ar fi desemnat fără în-doială pe cineva care să se ocupe de noii veniți. Dar lucrurile stând așa cum sunt, trebuia așteptat până la numirea unui nou asistent într-o ramură având cât de cât legătură cu acele făpturi și până ce un profesor s-ar fi hotărât să-i sugereze studierea lor, ca subiect de teză. Până atunci animalele puteau aștepta, și știința o dată cu ele. Așa cum un distins mycolog mi-a atras, nu fără enervare, atenția, existau numai în Masivul Central mai multe duzini de soiuri de ciuperci care nu fuseseră studiate ca lumea, nici măcar clasificate, și nu exista nici-un motiv pentru a se acorda o prioritate specială unei anumite specii animale, sub pretextul că era de mari dimensiuni.

Pe de altă parte, domnea o mare nesiguranță cu privire la departamentul căruia se cuvenea să-i fie repartizată sarcina. Pe dinafară, măcar pentru un profan, făpturile semănau în parte cu arthropodele, dar dimen-siunea, lipsa antenelor și a ochilor compuși, modul lor aparent de locomoție interziceau o asemenea încadrare. Nu puteau fi trecute la repezeală nici printre reptile și amfibii. Iar o categorie intermediară nu exista. Așa că tre-buiau să rămână în purgatoriul științei.

Savanți grăbiți să părăsească totul pentru a se repezi în întâmpinarea noilor mistere nu se întâlnesc decât în romane. Un astronom demn de a-cest nume nu se va lăsa abătut de la studiul lui asupra emisiunii unei stele depărtate de cine știe ce cometă năvălind asupra Pământului. Tot așa, un zoolog competent n-ar trece strada pentru a se uita la marele șarpe de mare arătat într-o baracă de bâlci, decât dacă l-ar putea lega cumva de do-meniul său de cercetare. Știința este, în primul rând, o disciplină a spiritu-lui. Și pe lumea asta numai ziariștii se împrăștie care-ncotro, fără a ajunge vreodată undeva, devreme ce un nou subiect le solicită atenția chiar înainte de a fi izbutit să-l pătrundă pe cel vechi.

Am aflat, de altfel, că unul dintre acești redactori de fapte diverse se interesase, cu două săptămâni în urmă, de straniile făpturi pe care se grăbise să le boteze gândaci uriași, confundând probabil, așa cum fac oamenii de rând, libarca (Blatella Germanica sau Phyllodromia Germanica) cu cârliacul. Adusese cu el un fotograf, pusese trei întrebări și-și luase tălpășița. Nu s-a mai petrecut nimic, doar că într-un ziar din centrul Franței apăruse o fotografie destul de proastă, sub legenda: Gândaci sau crocodili, aceste fosile vii sunt strămoșii omului. Mai bine informate, sau mai blazate, cotidanele din capitală nu publicaseră nimic. Singur Le Monde dăduse o notiță sub titlul: O noua specie de mamifere își face intrarea la Jardin des Plantes. Nu părea să fi declanșat nici cea mai vagă curiozitate în rândul publicului cultivat.

Firește, nu m-am dedat la o adevărată anchetă care ar fi cerut o lentă și subtilă înaintare pe ramurile copacului ierarhic. Și, din pricina asta, s-ar putea să-mi fi scăpat vreo hotărâre de seamă. La vremea aceea încă nu acordam problemei o importanță deosebită. Grădinile zoologice sunt pline de făpturi foarte puțin cunoscute. Dar în timpul convorbirilor pe care le-am avut, am trezit, cu toate astea, o mulțime de reacții felurite și, uneori, surprinzătoare.

Unii dintre interlocutorii mei zâmbeau amuzați. Alții se grăbeau să schimbe vorba, ca și cum pătrunderea noii specii în citadela științei, de natură să zdruncine poate taxonomia, ar fi echivalat cu o indecență. Unii mărturisiră că nu văzuseră niciodată făpturile pomenite și făgăduiră vag să le cerceteze. Au fost câțiva care s-au supărat de ceea ce numeau zelul meu de neofit. Nu l-am putut hotărî pe nici unul să mă însoțească pentru a se uita pe loc la obiectele convorbirii noastre. În genere, mi s-a părut că deslușesc de fiecare dată o impresie neplăcută. Frica nu lipsea din asemenea manifestări, dintre care unele mi s-au părut curat morbide. Dar n-am putut stabili dacă proveneau din incapacitatea de a clasa făpturile sau dacă-și trăgeau izvorul din înfățișarea lor respingătoare.

Bineânțeles, l-am consultat pe bibliotecarul Muzeului, om de oarecare vârstă, cu o înfățișare fragilă, cu sprân-cene de zăpadă și totodată stufoase, a cărui politețe nu rămâne cu nimic în urma celei, proverbiale, a colegilor lui de la British Museum. Șchioapătă puțin, în urma unui accident. Printre cele cinci sute șaptezeci și unu de mii de volume ale Bibliotecii Muzeului, părea să nu se afle nimic în stare să-mi dea vreo informație. Nu spun că le-am cercetat pe toate.

— Distinsul profesor Schmetterlinck v-ar fi putut fi, cred, de folos, îmi zise bibliotecarul la capătul epuizantei urmăriri. Se interesa de animalele acestea.

Îmi aminteam vag de Schmetterlinck ca de un bă-trân foarte puțin distins și întrucâtva rău mirositor. Nu cred că are, într-adevăr, dreptul la titlul de profesor, căci, pe câte știu, nu și-a susținut niciodată lucrarea de diplomă. Trecuse, pe nesimțite, din turma studenților în corpul profesoral, dar fără a fi încetat să facă într-adevăr parte din cea dintâi, și am fost lesne îndemnat să cred că păstrase în el destulă curiozitate juvenilă pentru a se ocupa de făpturile în cauză.

— A plecat? am întrebat, dezamăgit.

— Firește, firește, spuse în șoaptă bibliotecarul, deși eram închiși în biroul lui. Dar ar fi mai exact să spunem că a dispărut.

— Dispărut? am repetat, fără să înțeleg.

— S-ar părea că lipsește de vreo cincisprezece zile. N-a mai fost văzut de atunci. Secretarul Muzeului a sfârșit prin a trimite pe cineva la el, pentru a afla dacă nu-i bolnav. N-a telefonat. Dar ușa era închisă, obloanele trase. Portăreasa nu știa nimic.

— A putut să se simtă rău, am spus făcând o strâmbătură, și…

— Nu, nu. Portăreasa, care era și femeia lui de serviciu, mătură în fiecare dimineață cele două odăi. S-a învoit să le arate directorului…

— S-a deranjat directorul?

— Nu chiar îndată. Peste câteva zile. Totul era în bună rânduială, ceea ce nu-i de mirare dacă ținem seama de portăreasă. Atunci cineva a părut sa-și amintească de o destăinuire pe care Schmetterlinck i-ar fi făcut-o. Urma să studieze fauna peșterilor din Ariège, în vederea unei publicări. Plecase, fără îndoială, nițel mai devreme decât la data când lua vacanță. Conform regulamentului, ar fi trebuit să anunțe Secretariatul și să lase o adresă, dar s-a dovedit că asta nu intra în obiceiurile lui. Așa că nimeni nu și-a mai bătut capul. Schmetterlinck va apărea, de bună-seamă, într-una din zilele ce vin. Între noi fie zis, lipsa lui nu mă prea supără. Are prostul obicei de a îndoi paginile și de a răsfoi cărțile, umezindu-și degetul.

— Familia lui n-a fost anunțată?

— Nu pare să aibă familie.

— Nici poliția?

Bibliotecarul tresări.

— Poliția, dragă domnule? Dar repede o mai luați! Pentru o escapadă! Păi, dacă s-ar face câte o dramă din fiecare lipsă neanunțată a unui profesor, ar trebui să recurgem la poliție de douăzeci de ori pe an. Notați că spun neanunțată, și nu nemotivată. La noi libertatea cercetătorului nu-i o vorbă goală! Nu, nu căutați un mister în toate astea. Vă spuneam doar că plecarea în concediu a distinsului profesor Schmetterlinck e regretabilă, pentru că v-ar fi putut, poate, da informații. Clipi, își deplasă cu câțiva centimetri piciorul țeapăn, își trecu mâna prin părul rar. Cu toate astea, șopti el, devenise din ce în ce mai ciudat în ultima vreme. Cu mult prea ciudat, dacă vreți să-mi cunoașteți părerea. Nu vreau să spun că purtarea lui era îndeobște scutită de ciudățenii, dar în ultima vreme întrecuse măsura. Cred că devenise cam… iertați-mi expresia… cam țicnit.

— Țicnit? am zis.

— Mi-a spus într-un rând, păstrați asta pentru dumneavoastră, că animalele acelea vorbeau, că vorbeau între ele. Firește, am crezut că glumește, dar părea serios ca un Inspector General. Animale! Care vorbesc! într-o grădină zoologică!

— Le-a cercetat multă vreme? am întrebat.

— Mult prea multă, după părerea mea. Dar nu l-au prea interesat, de vreme ce, până la urmă, a plecat în Ariège.

— Ei bine, aș fi fericit să-l văd când se întoarce, am spus, în chip de concluzie.

Dacă-mi pot îngădui să anticipez asupra urmării povestirii, trebuie să atrag atenția asupra faptului că tare mă îndoiesc să-l mai văd vreodată pe profesorul Schmetterlinck, chiar de-aș scăpa de aici. Nu dispun de nici o dovadă putând elucida misterul dispariției sale. Poate că s-a întors, pur și simplu, din Ariège. Sau poate că m-a precedat aici și a fost dus într-altă parte, sau soarta i-a fost pecetluită. În această ultimă ipoteză nu pot decât să aduc un emoționat un omagiu lucidității care I-a condamnat, din păcate, întocmai ca și pe mine, la imprudență.

Cercetările fără rezultat nu-mi potoliseră curiozitatea, mai degrabă o stârniseră. Îmi petreceam aproape tot timpul liber în imediata apropiere a țarcului cârliacilor giganți. La început mă așezam foarte aproape de zăbrele, apoi m-a cuprins un fel de rușine, fără să pot spune dacă venea din teama ca vreun paznic să nu se mire de contemplarea mea stăruitoare sau din gândul că animalele se puteau simți observate. Umblam în sus și în jos pe alee. Mă făceam că mă interesez de cușca de alături, a rhynogradelor, sau priveam de departe, pe deasupra peluzei unde pășteau okapii. Aveam simțământul fără noimă, dar din ce în ce mai puternic, că giganții mei cârliaci se abțineau în prezența mea de la orice activitate, pentru a-și scoate pârleala de îndată ce le întorceam spatele. Aș fi vrut să le surprind obiceiurile și mă și pregăteam pentru revelația vreunei mârșăvii, măcar că experiența animalelor m-a obișnuit cu astfel de lucruri și cred sincer că am părăsit în cea mai mare parte antropocentrismul care-i îndeamnă pe prea mulți să extindă la tot regnul animal categoriile morale și concepția noastră despre decență. Dacă n-ar fi avut o înfățișare atât de bizară, aș fi zis că animalele se încăpățânează să-și joace rolul de pensionare ale unei grădini zoologice. Le-am văzut de două sau trei ori luându-și masa, dacă pot numi așa respingătoarea operație pe care am mai descris-o. Și, tot gândindu-mă la fascinația aproape morbidă pe care o exercitau asupra mea, am înțeles că provenea din privirea ochiului albastru, rece și aspru, inteligent, care se ațintise asupra mea, la prima noastră întâlnire.

Dar pleoapele frontale rămâneau acum, cu încăpățânare închise. Câteodată, întorcându-mă, aveam impresia că trei sau patru pupile necruțătoare se îndreptau spre spatele meu, dar, oricât de repede m-aș fi răsucit, nu puteam vedea decât umflătura cărnoasă neplăcută, a frunții. Nici măcar nu mai eram sigur că văzusem un asemenea ochi. Nu fusesem oare înșelat de vreo lucire a carapacei? Imaginația nu-mi jucase vreo festă? Aș fi fost mai îndemnat s-o cred dacă iluzia m-ar fi izbit chiar atunci, și nu pe când animalele mă mai lăsau destul de indiferent. Nu dădeam o prea mare însemnătate celor câteva cuvinte șoptite de bibliotecar, cu privire la ciudata nebunie a bătrânului Schmetterlinck. Dar mi se întâmpla să-mi pun tot felul de întrebări. Căci posesorul unui ochi de felul celui pe care îl văzusem era în stare să vorbească, de asta eram sigur. Se spune de multe ori că privirea animalelor e grăitoare, înțelegându-se printr-asta că exprimă întreaga emoție pe care o transmite. Dar, măcar în amintirea mea, ochiul acela mi se părea de natură să completeze un limbaj. Înțelegeam, explicam aproape ciudata năzărire a lui Schmetterlinck. Dacă aș fi îndrăznit, aș fi înaintat până în dreptul barei și aș fi încercat să mă adresez cârliacilor giganți, pentru a le înregistra reacția. Dar mă temeam să par caraghios, dacă nu sărit. Într-adevăr, n-aș fi vrut să le șoptesc doar «mititelul, mititelul», cum i-am văzut pe unii în fața crocodililor, a elefanților, a șerpilor și chiar a păianjenilor, la vivarium, ci să le adresez un adevărat discurs, să le pun întrebări; apoi, dacă ar fi vădit vreun semn de înțelegere, să încep să-i învăț limba noastră, pornind de la cuvintele simple. Dar activitatea neîntreruptă, forfota vizitatorilor, sosirile neașteptate ale paznicilor mă opreau și-mi stânjeneau până și observațiile. Veneam la orele de mai puțină afluență, dimineața devreme, sau seara, chiar înainte de închidere, dar, dacă pe alei nu se vedeau atunci mai de loc vizitatori, grădinarii umblau de colo-colo, paznicii verificau zăbrelele și broaștele, iar oamenii de serviciu strângeau gunoaiele aruncate de public. Trișam nițel și nu plecam decât atuni când se închideau porțile, bucurându-mă de bunăvoința paznicilor și portarilor față de un om al casei. Toate strădaniile nu făceau decât să-mi întărească părerea că, în lipsa mea, se petreceau acolo lucruri ciudate.

Într-o dimineață, când mă strecurasem în Jardin de Plantes o dată cu personalul, cu mult înainte de deschiderea pentru public, am băgat de seamă că poarta țarcului era întredeschisă. Probabil că m-am năpustit pe alee strigând și nu mi-am venit într-adevăr în fire decât atunci când un paznic, cel cu accent belgian, mă apucă de braț și-mi spuse, holbând ochii și țuguindu-și buzele sub mustața lui groasă, de focă:

— Ei bine, domnule, dar ce-ați fi văzut?

A trebuit să fac un efort uriaș pentru a nu-i răcni în față: «Cârliacii au deschis poarta și au fugit!» M-am stăpânit în cele din urmă și am șoptit:

— Poarta-unei-cuști-e-deschisă și mă tem că animalele au șters-o.

S-a schimbat la față și și-a tras mâna de pe brațul meu. A început să alerge în direcția pe care i-o arătasem. M-am temut pentru o clipă să nu găsească poarta închisă, cum se cuvenea, și două explicații cu putință mi se înfățișară îndată, fără să pot hotărî la care m-aș fi oprit, dacă era cazul, deși amândouă erau la fel de neverosimile. Sau avusesem o halucinație, sau ocupanții cuștii închiseseră ei înșiși poarta, adăpostindu-se îndărătul năzărelii ce-mi va fi pusă în seamă și mascându-și astfel vicleșugul. Dar poarta era într-adevăr deschisă. Paznicul mă măsură bănuitor. Știam ce gândea. Pe de-o parte mă cunoștea în-trucâtva, îmi prețuia de ajuns purtarea pentru a mă socoti un om cu scaun la cap și nu vedea în mâinile mele nici o unealtă care să-mi îngăduie să meșteresc broasca, la drept vorbind cât se poate de simplă; pe de alta, experiența îl pusese în contact cu destui dezechilibrați cu aspect inofensiv, dar a căror pasiune pentru animale lua pe neașteptate o formă de ajuns de violentă pentru a-i îndemna să le elibereze sau să se strecoare în cuștile lor. Adevărul e că violența reacției mele și intensitatea emoției de care dădusem dovadă în fața gravei încălcări a regulelor unei grădini zoologice bine întreținute pledau în favoarea mea; dar un observator perspicace ar fi văzut poate în ele tresărirea febrilă a unei conștiințe alarmate. N-aș fi fost eu însumi prea departe de a-mi atribui o asemenea subtilitate și de a crede în propria mea vină dacă nu m-aș fi știut cu desăvârșire incapabil de a forța o încuietoare, chiar dacă aș fi dispus de arsenalul complet al unui spărgător. Din fericire, paznicul nu era atât de perspicace și bănuielile i se risipiră repede.

— Iar s-a pilit c… mormăi el, după cum mi s-a părut că înțeleg. Le-a schimbat culcușul și a lăsat poarta deschisă.

A făcut atunci o faptă, pe care o cred curajoasă. S-a aventurat singur în țarc, numai cu legătura de chei drept armă, și a tras după el poarta, care s-a închis cu un zgomot asurzitor. În incinta absolut pustie s-a îndreptat spre peștera artificială. A pierit înăuntru pentru o clipă, apoi s-a ivit din nou, scărpinân-du-se la ceafă. Atunci, când nici nu-și dădea seama de curajul lui, mi-a apărut aureolat de o anume măreție.

— Nici o problemă, zise el, sunt toate acolo. Ce mă miră e că am văzut opt. Credeam că nu-s decât șapte. Ultima dată le-am numărat greșit, pesemne. Sunt toate mari și nici nu-i vremea… Mi s-a părut că se întreabă, ca și mine, care privisem doar mai larg problema, cum se reproduceau neobișnuitele făpturi. La urma-urmei, nu-i treaba mea! hotărî el. Închise cu băgare de seamă poarta, verifică broasca încercând-o cu una dintre cheile lui, trase de câteva ori, în sfârșit, păru mulțumit. Se întoarse către mine, cam stânjenit: Ar fi bine s-o lăsăm baltă, zise, uitându-se în pământ. Am putea avea necazuri… să fie nevoie de un raport. L-am asigurat de tăcerea mea. S-a înseninat: Nu sunteți un om rău, zise în cele din urmă. Dacă aveți cumva nevoie de răsaduri, n-aveți decât să spuneți.

Grădinăritul nu mă interesează din cale-afară, dar dovada de prietenie pe care mi-o dădea astfel m-a mișcat, ca unul ce știu ce luptă necurmată duc paznicii cu amatorii de plante și, îndeosebi, de cactuși. Îndrăzneala și ingeniozitatea hoților nu dă înlături de la nimic. Pe moment nu mi-a trecut prin minte că încerca să-mi cumpere tăcerea. Ca să-i fac plăcere i-am spus că, la nevoie, am să-i dau de știre. Și mi-am luat rămas-bun, poate cam prea repede, înainte de a-i lăsa răgazul să-mi propună niște legume. Incidentul era închis.

Versiunea pe care mi-o dăduse era plauzibilă. Dacă te gândeai, era chiar singura verosimilă. Dar nu mă mulțumea: eram gata să construiesc o mulțime de ipoteze pornind de la licărirea de inteligență pe care o văzusem, o singură dată, în cel de al treilea ochi al unui cârliac. Îmi închipuisem cârliacii meșterind noaptea închizătoarea alcătuită dintr-un arc ce trebuia împins și o pană ce trebuie făcută să lunece, apoi împrăștiindu-se în adormita Jardin des Plantes, poate chiar pe-afară, și înapoindu-se în cele din urmă, în țarc, în zori, așa cum se zice că ar fi făcut unele maimuțe, înainte de a li se înzestra cuștile cu închizători prea complicate pentru degetele lor ingenioase. Nu-mi mai găseam liniște nici în somn. Ca măsură de igienă și, totodată, pentru a mă potoli, m-am apucat să fac lungi plimbări nocturne pe lângă Jardin des Plantes, care începură să semene a ronduri. Grădina Zoologică nu doarme niciodată. Și, în vreme ce zgomotele orașului se domolesc, răgetele, urletele, lătrăturile, miorlăiturile, nechezaturile, trompeta elefanților și urletul lupului, rânjetul hienei și țipătul bufniței se propagă din aproape în aproape. În puterea nopții, jungla începe la două străzi mai încolo. O junglă cosmopolită, amestecată, utopică și neobișnuit de pașnică. Mergeam de-a lungul gardului cu zăbrele, mă opream din când în când, pândind în corul de glasuri semnele unei panici anormale. La capătul străzii, în dreptul intrării în labirint, curgea fântâna lui Cuvier, dar nici un animal nu venea să bea de acolo. Porțile erau închise cu încăpățânare. Când scârțâiau, de ațâțare sau de frică îmi simțeam inima bătând mai tare. Dar numai vântul încerca să le forțeze. Și, deși erau mâncate de rugină, ar fi trebuit să le mai zgâlțâie timp de decenii pentru a le smulge din țâțâni. Încercam să străpung bezna. Zadarnic. Mi se părea că sunt pândit, că nu se întreprinde nimic numai pentru că eram acolo, prea la vedere. Nu mai aveam răbdare să stau pe dinafară. Apucam zăbrelele, ca și cum aș fi vrut să le smulg sau să mă cațăr pe ele. O rafală de urlete sporite îmi îngheța deodată inima sau mă îndemna să sper în nu știu ce dezastru. Căci, mărturisesc astăzi — și mă îndoiesc că, în împrejurarea în care mă aflu, vreun cititor va avea cruzimea să mă condamne — așteptam și nădăjduiam ceva. Poate numai o dezmințire categorică, de natură să-mi redea liniștea, dar ce fel de dovadă m-ar fi putut mulțumi? Mai curând o revelație, un semn, o umbră care să-mi dea o fărâmă a realității din care mă simțeam exclus. Și căscam ochii mari, în-cercând să văd prin frunzarele ce înăbușeau lumina felinarelor, turbând că sunt despărțit în felul ăsta de enigmă chiar în clipa când ea se dezvăluia, poate. Am zguduit de multe ori cu furie clanța porților care-mi opuneau rezistență. Ce n-aș fi dat să locuiesc într-una dintre clădirile burgheze ce mărginesc Zoo-ul pe latura lui de sud-vest! Era unul dintre visurile mele cele mai vechi, dar căpăta atunci o nouă putere.

Întâlneam deseori agenți de poliție care-și făceau rondul de noapte. M-am temut, la început, să nu li se pară suspectă insistența mea de a scruta bezna. Dar aparițiile mele regulate îi făcură probabil să creadă că îndeplineam vreo funcție discretă. Ajunseră să mă salute, mai întâi rece și scurt, apoi saluturile se lungiră și se oficializară, cumva. Mi-am dat seama că oamenii ăștia de treabă se plictiseau și că nu doreau nimic mai mult decât să pălăvrăgească pentru a omorî timpul. Îmi făcea plăcere să-i învăț să recunoască strigătele feluritelor specii animale. În schimb, căpătam frânturi de informații referitoare la ceea ce se petrecea în orele când îmi întrerupeam veghea. Mi-am îmbogățit așa cunoștințele cu privire la folclorul cartierului. Sunt pe-acolo destui vagabonzi. În genere, polițiștii nu le vor răul, deși concepțiile metafizice și morale ale acestor două categorii ale umanității sunt destul de depărtate. Paznicii de la Jardin des Plantes, dimpotrivă, îi urmăresc cu înverșunare pentru că, mai ales în nopțile frumoase de vară și în puterea iernii, când căldura degajată de sere menține în jurul lor o temperatură primăvăratecă, amărâții se străduie să-și petreacă noaptea în incintă și, dacă se poate, să doarmă în fânul pus la păstrare sau într-o cușcă goală. Și nu trece anul, îmi ziceau polițiștii, pe jumătate serioși, pe jumătate sceptici, fără ca vreun vagabond să piară, mâncat de o fiară căreia, imprudent și involuntar, îi ceruse găzduire. După ei, paznicii nu erau întotdeauna străini de asemenea accidente. O poartă se închide repede, când alta se deschide. Bineânțeles, direcția Muzeului nu afla nimic. Cât privește paznicii, nu-și băteau capul să risipească zvonurile circuiând pe seama lor, sperând poate ca prin asemenea legende să-i facă pe feluriții pierde-vară să nu mai ia Zoo-ul drept caravanserai. În cursul ultimilor ani, cel puțin, nu se putuse dovedi nimic. Nu se deschisese nici o anchetă. Dar în cursul ultimelor luni fauna umană a cartierului se ușurase de câteva specimene. Jo Momeală, Fernand Știrbul și Fund-Mărunt, binecunoscuți pentru stăruința lor în a frecventa zi și noapte aleile și dependințele Zoo-ului, nu-și mai arătaseră nici una dintre șuvițele hălăciugilor lor năclăite. Poate că apropierea zilelor frumoase îi îndemnase să se ducă la cerșit pe Coasta de Azur, poate că vreo mașină-i răsturnase prin alt cartier și zăceau pe vreun pat de spital sau, mai rău, la morgă, așteptând ca viitorii doctori să binevoiască a-și deprinde scalpelul pe bietele lor schelete, poate că, într-o seară de beție sau de slăbiciune, se înecaseră în Sena? Sau poate reînoiseră o veche tradiție, sfârșind sub colții unui leu. Eu aveam o altă teorie, pe care am păstrat-o pentru mine. Mă gândeam la dispariția bătrânului Schmetterlinck și, dacă nu prea credeam că exasperarea putea duce paznicii de la Jardin des Plantes până la pierderea oricărei omenii, îmi închipuiam prea bine groaza de care sărmanii vagabonzi fuseseră cuprinși pomenindu-se, chiar pe aleile Zoo-ului, prăzile unei vânători neașteptate. Strigaseră oare? Dar avuseseră măcar răgazul să strige?

— Animalele au fost al dracului de ațâțate ieri dimineață, îmi spuse un polițist, într-o noapte. Între două și trei, mai că n-au încetat să urle.

Am dat din cap cu tristețe. La ora aceea mă aflam în pat, bucurându-mă de un somn aproape liniștit.

— Ce-i drept, aveau de ce, supralicită celălalt. Cred că cineva făcea experiențe sau fotografii. Am văzut lumini cam peste tot și după aia, deodată, un fascicol roșu, apoi verde, gros cât degetul mic, care s-a tot plimbat până s-a ridicat, fără veste, drept spre cer. Trecea într-una de la verde la roșu și de la roșu la verde. Ai fi zis că-i un drug.

Am întrebat dacă făcuseră vreun raport.

— De ce? se răzvrătiră într-un glas. Ce-i rău într-asta? Și, la urma urmei, se petrecea înăuntru, nu în stradă. Nu pe terenul nostru. Dacă s-ar fi plâns careva, mă rog. Dar ce se întâmplă de cealaltă parte a gardului, îmi spuseră, e treaba dumitale, lăsându-mă astfel să înțeleg că-mi atribuiau o răspundere în sferele înalte ale Muzeului.

Nu prea știu de ce am bălmăjit ceva cu privire la secret, la care mi-au răspuns mormăind Apărare Națională, mi-au făcut cu ochiul și mi-au dovedit un respect și mai mare. Plimbările mele le apăreau acum într-o nouă lumină. Cedau deliciilor conspirației.

Coboram, pe strada Cuvier, către cheiul Saint-Bernard. Se opriră și cel mai jovial întinse un deget:

— Uite, cam de aici pornea socoteala aia luminoasă.

Ne aflam chiar sub clădirea secției de fiziologie generală și comparată. Punctul pe care mi-l arăta coincidea cu direcția țarcului cârliacilor giganți.

— Strașnică idee, zise el, să faci experiențele aici. Un loc discret. Pe nimeni nu l-ar duce mintea! Eu, dacă nu mi-ați fi spus…

Îl bănuiesc pe celălalt polițist de a fi pus capăt perorației printr-un cot bine plasat. Am încercat să rămân rece, dar tremuram de ațâțare. Incidentul era, într-adevăr, neașteptat. Lumina și zarva la care polițiștii fuseseră martori puteau să n-aibă nici o legătură cu cârliacii. Sau puteau proveni de la experiențe făcute pe cârliaci. Sau, în sfârșit, puteau fi pricinuite de cârliaci. Ultima ipoteză n-avea nici un sens și, dacă-mi trecu prin minte, o alungai îndată. Dar a doua zi mi-a fost cu neputință să obțin, din partea obișnuiților mei informatori de la Muzeu, nici cea mai mică indicație cu privire la vreo cercetare făcută pe cârliaci. Dacă era vorba de un secret, era bine păstrat. Ba mă cam îndoiam, chiar, că putea fi păzit până într-atât. După cum vă închipuiți, Muzeul n-avea nici un fel de tradiție militară.

Atunci m-am hotărât să intru noaptea în Jardin des Plantes sau să mă las închis într-o seară și să pândesc ce se petrece în preajma incintei cârliacilor giganți. Ținând seama de înălțimea gardului, cea dintâi soluție mi se păru a-mi depăși posibilitățile. A doua, mi se păru mai lesnicioasă, de vreme ce o aplicau și vagabonzii. Faptul că mai mulți dintre ei pieriseră, poate, în aventura asta nu-mi clinti hotărârea. Dacă na prin putere fizică, îi întreceam, cu siguranță, prin ingeniozitate. Cunoșteam Jardin des Plantes și oaspeții lui, lăsând la o parte cârliacii, așa că n-aveam să dau de bucluc. Voi lua cu mine, în lipsa altor arme, un baston zdravăn și ferecat. În cazul cel mai rău, aveam să mă adăpostesc în odăița Societății Prietenilor Muzeului, a cărei ușă se deschide cu ușurință.

Chiar lângă menajerie și în prelungirea Școlii Botanice se află un țarc aparent părăsit, parcul ecologic, în care feluritele plante din Île-de-France sunt lăsate să crească în voie. Locul e împrejmuit cu un gard destul de mărunt. Relieful terenului, grosimea boschetelor, densitatea bălăriilor îngăduie să te ascunzi cu ușurință. Am hotărât să mă vâr acolo.

A trebuit să aștept, nu fără enervare, ca o pereche să înceteze a se deda, chiar lângă locul pe care mi-l alesesem, la niște efuziuni foarte puțin științifice. Un scaun așezat lângă gard, o cracă de care m-am apucat, un salt, și m-am regăsit în ilegalitate! Am ocolit o clădire mică, nu fără a lua sub braț unul dintre scaunele pliante pe care administrația le pune la dispoziția vizitatorilor. Avea să-mi ușureze întoarcerea și să-mi îngăduie să aștept, in cele mai bune condiții, ora potrivită. Toate ușile micului depozit, în care sperasem să mă adăpostesc, erau închise. Așa că m-am afundat pe cât am putut în tufișuri, nu fără riscuri, pentru că se făcuse aproape nouă și era întuneric de-a binelea. Eram conștient de faptul că săvârșisem o crimă științifică minoră, perturbând mediul sălbatic. M-am străduit barem, fără succes, mă tem, să nu las nici o urmă.

M-am așezat pe pământ într-o mică vâlcea, neîndrăznind însă să mă folosesc de scaun, ca nu cumva să fiu văzut de afară. Apoi am lăsat orele să se scurgă. Pașii paznicilor se vătuiră. Curând tăcerea n-a mai fost tulburată decât de tunetul înfundat al circulației de pe cheiuri, care descreștea și el, precum și de urletul întâmplător al vreunei fiare. Știam din experiență că atavismele se redeșteaptă și că cel mai cumplit concert începe doar la miezul nopții. N-aș prea putea spune azi în ce direcții mi se îndreptară gândurile. Treceam prin momente de teroare irațio nală ce mă scăldau în sudori și prin altele, de un calm olimpian. Cu capul pe spate, sprijinit pe o pernă de ierburi înalte, priveam stelele. Luminile pâlpâitoare ale unui avion străbătură într-un rând cerul, răscolind constelațiile și m-am gândit la apropierile mincinoase și la falsele frontiere care determină imaginea pe care ne-o facem despre lume. Doi polițiști măsurau strada Cuvier. Zidul încojurând Jardin des Plantes mă apăra deocamdată de ei cu mai multă siguranță decât un continent, în cazul când crima mea ar fi fost dată în vileag. Lipsa unui nume, a unui loc de baștină, a unei familii, îmi condamna cârliacii la indiferență. Iată cum rămân oamenii orbi la ce-i face să se împiedice, atâta vreme cât nu li se arată piedica, și încă și atunci mai susțin deseori că simțurile le sunt perfecte și că misterul nu există.

Mi-am spus că, dacă veghea mea de noapte rămâne fără rezultat, aș putea rămâne acolo, în inima mărăcinișului și să devin un Robinson modern în inima unuia dintre cele mai mari orașe ale planetei. Să refuz agitația absurdă a lumii exterioare și să aștept ceasul adevărului.

M-am străduit de nu știu câte ori să văd ora pe cadranul luminos al ceasului, fără a îndrăzni să-mi aprind lampa de buzunar și căznindu-mă să tot schimb în cifre palidele dungi verzui ale arătătoarelor. Până la urmă mi-am desfăcut scaunul pliant și m-am așezat, clătinându-mă pe solul inegal, întinzându-mi cu voluptate membrele înțepenite de răcoreala ierbii. Mulțumit, mi-am decernat toate brevetele de mare spion, tot sucind și răsucind între degete mânerul bastonului. Către ora unu n-am mai avut răbdare. M-am întors pe unde venisem, ajutându-mă câteodată cu scurtele fulgere ale lanternei, temându-mă să nu atrag atenția enigmaticilor experimentatori descoperiți de către polițiști, dar temându-mă. Încă și mai tare că-mi scrântesc glezna. M-am pomenit, fără multă tevatură, pe aleie. Mai aveam de trecut o barieră, Menajeria.

Am izbutit, clădind o remarcabilă schelărie de scaune, care a trebuit să stârnească, a doua zi, mânia paznicilor. Aveam de gind, bineînțeles, să pun totul la loc, dar am fost împiedicat s-o fac.

Eram, în sfârșit, înăuntru. Mă temusem că voi dezlănțui un vacarm infernal. Mirosul se simte de departe, oricât de încărcat de duhori grele ar fi aerul Menajeriei. Dar tăcerea nu fu întreruptă. Înaintam, pe jumătate aplecat, încercând să evit scârțâitul pietrișului sub tălpi. Am ajuns în dreptul țarcului cârliacilor. Duhoarea lor cumplită mă strânse de gât.

Poarta era deschisă. Inima mi s-a oprit. Până să înceapă să bată am și aprins, fără să-mi dau seama, lanterna. Țarcul era pustiu. Am făcut atunci un lucru de care, cu siguranță, nu m-aș fi crezut în stare. Cu bastonul ridicat, cu lanterna în stânga, am înaintat în arenă. Gura peșterii artificiale vărsa o beznă pe care fasciculul de lumină al lanternei nu părea în stare s-o împrăștie.

Îmi amintesc că am auzit, de pe alee, un zgomot umed. O masă enormă, din care se prelingea apa, era târâtă pe pământ. O pală de duhoare îmi pătrunse în nări, îmi umplu plămânii și mă făcu să sughit. Am vrut să mă întorc, dar picioarele nu mă mai ascultau. O vibrație îmi străbătu șira spinării, explodă în țeastă. M-am întrebat dacă asta e frica. Lanterna și bastonul îmi scăpară din mâini. Eram sigur că aveam să mor și, lucru ciudat, mi-a fost cu neputință să-mi amintesc cum mă cheamă. Apoi oasele mi s-au lichefiat și am început să curg pe jos, capul mi s-a izbit de pământul bătătorit, chiar în dreptul lanternei. Fasciculul de lumină mi-a pătruns în ochi. Apoi totul s-a stins.

Mirosul era pretutindeni. Aveam ochii închiși, lipiți. Eram ghemuit, cu genunchii la bărbie, poziție pe care n-o mai luasem cu siguranță de la vârsta de patru ani. Eram complet gol. Dar nu era prea frig. Dacă mă mișcăm, dădeam în toate părțile de ceva moale și călduț.

Mă aflam într-un cocon.

Am deschis ochii. Am văzut în jur niște mărunte puncte luminoase, portocalii, și care nu luminau mai viu decât licuricii. Mi-am spus că mă aflu sub pământ,

În adâncurile unei vizuini și mi s-a părut că tone de lut aveau să se prăbușească peste mine. Mi-a fost frică. Am închis ochii. Capul mi se odihnea pe un fel de pernă. Mi-am mișcat mâinile, prinse între pulpe și coapse, cu degetele mari în afară și aproape atingându-mi genunchii. M-am întins încet. Am deschis ochii, din nou.

Lumina era atât de slabă, încât culorile păreau șterse și abia dacă îmi puteam vedea degetele. În jur, universul era alcătuit din filamente. Închipuiau pe jos, unde erau mai numeroase și mai strânse, un fel de saltea. Peste capul meu, la nu mai mult de douăzeci de centimetri, puteam desluși, printre fibre, un fond cenușiu. Am întins mâna, mi-am strecurat anevoie degetele printre filamente și am izbutit să culeg nițel pământ.

Era lut, într-adevăr, fără urmă de humus. Mă aflam la cel puțin cinci sau șase metri sub pământ, poate mai mult. M-am întrebat la ce adâncime începe stratul calcaros. Știusem cândva. Mi-era cu neputință să-mi amintesc. Am încercat să rup o fibră. Mi-am rănit degetele, dar n-am izbutit. M-am răsucit pe burtă. Perna strecurată sub cap era un pachet cu haine. Ale mele. Le-am scotocit, căutându-mi briceagul. Nimic nu mi se părea mai important decât să rup o fibră. Hainele-mi fuseseră căutate cu băgare de seamă și buzunarele erau goale. Doar mai târziu, într-o cută a căptușelii surtucului, am descoperit rezerva unui pix, cu care scriu rândurile astea. Mi-am dat seama că, mai de peste tot, fuseseră decupate din haine niște pătrate de stofă. Cămașa de nylon, mai ales, fusese folosită din plin. Nu mai rămânea din ea decât un fel de dantelă. Am renunțat s-o mai pun. Cureaua, ciorapii și pantofii lipseau la apel. Cravata fusese tăiată în fâșii subțiri, ce urmăreau cu luare-aminte motivul țesăturii. Mi-a venit greu s-o recunosc. Contorsionându-mă, am izbutit să-mi trag pantalonii și să-mi pun haina, și am răsucit rămășițele cămășii pentru a face din ea un soi de fular, pe care mi l-am legat la git. Am suferit dintotdeauna de gât.

Am început să mă târăsc de-a-ndaratelea, căci n-aveam loc să mă întorc în tunelul care se deschidea în dreptul picioarelor. Am sfârșit prin a ieși într-un culoar destul de mare, în care am putut să mă ridic. Avea o secțiune grosolan circulară. Era și el luminat de licuricii portocalii. Deschideri de felul celei ce-mi îngăduise să trec se căscau cam pretutindeni, în cea mai mare neorânduială.

Șovăind, am așteptat o clipă, apoi am pornit. Eram neliniștit, mai degrabă decât speriat. Mă durea capul și toți mușchii ini-erau înțepeniți. Dacă nu voiam să mă prăbușesc, mai de vreme sau mai târziu, într-o panică abjectă, trebuia să întreprind ceva.

Puteam sta în picioare. Creștetul abia daca-mi atingea tavanul tunelului. Culoarul era sinuos. Mi-am spus mai apoi că civilizația lor nu cunoștea, cel puțin în toate manifestările ei concrete, linia dreaptă.

Și apoi i-am văzut. M-am sprijinit de perete și am vomat. Erau acolo, în picioare, într-o sală, cu trupurile odihnindu-li-se pe o scârboasă pădure de viermi ce mișunau, și-și îndreptau spre mine ochii albaștri de ciclopi, îndoindu-și râtul către piept. Cârâiau și șuierau. Am sughițat, aveam ochii plini de lacrimi, am scuipat bale cu fiere. I-am înțeles deodată pe oamenii care urăsc păianjenii sau șerpii până a simți că, atunci când îi văd, nu-i mai țin nervii. Era ceva ce nu cunoscusem, dar am înțeles de cum i-am văzut. Și am înțeles că, pentru ei, eu eram păianjenul sau șarpele.

N-are rost să-mi povestesc captivitatea în amănunt, cu atât mai mult cu cât am pierdut cu desăvârșire simțul timpului și memoria mă lasă. Îmi amintesc limpede tot ce a precedat sosirea mea aici. Dar tot ce s-a petrecut între timp alcătuiește o magmă nedeslușită. Nu sunt sigur nici măcar de ordinea evenimentelor. N-are, de altfel, o prea mare însemnătate. Am să încerc doar să rezum ce am aflat, deși totul se reduce la foarte puțin.

Cred că mă aflu sub Jardin des Plantes, într-un labirint din care nu sper să mai scap. N-am decât o vagă idee cu privire la dimensiunile lui. Sunt încredințat că se afundă în măruntaiele pământului cu mult mai mult decât trecerile a căror explorare mi-e îngăduită. Căci, dacă n-au pus piedici în calea mea, mă izbesc într-unele direcții de câte un opercul țesut din fibrele care acoperă pereții și pe care nu le pot rupe. Ei le străbat dizolvându-le și lipindu-le la loc, în urma lor.

Sunt sigur că labirintul comunică sus, în Jardin des Plantes, cu peștera artificială din țarc și că pe acolo m-au adus, neînsuflețit, pe tărâmul lor. Poate că mai există și alte ieșiri? Mi-au rămas necunoscute. N-am aici decât statutul unui animal domestic. Nu mă maltratează, dar mă supun la testuri, mă cercetează cu regularitate și mă silesc să îndeplinesc mici treburi cărora, de cele mai multe ori, nu le înțeleg rostul. Par să nu cunoască aproape de loc metalul și folosesc pentru mașinile lor și, pe câte mi s-a părut, chiar pentru a conduce electricitatea, un fel de materiale plastice. Cunoștințele lor de chimie organică trebuie să le depășească mult pe ale noastre. Sunt incapabil să le înțeleg tehnologia, fie pentru că nu mă pricep să interpretez ce văd, fie pentru că nu mă lasă să ajung la nimic în stare să-mi ofere vreo indicație. Comunică între ei, cel puțin în egală măsură, prin mișcările scârboaselor lor pseudopode, ca și prin strigăte și fluierături foarte ascuțite.

Dar n-am reușit să aflu dacă bătrânul Schmetterlinck și-a putut confirma teoriile. Nu știu care i-a fost soarta. N-am găsit nici urmă de făptură omenească. Poate că sunt conștienți de primejdia pe care ar reprezenta-o o ceată de prizonieri și-și țin victimele în sectoare izolate cu grijă. Poate că l-au ucis. Au o putere de neînchipuit. Nu m-am răzvrătit. Voi fi luat poate drept laș, dar nu îndrăznesc să mă apropii de ei, chiar dacă m-am obișnuit întrucâtva cu înfățișarea și mirosul lor. De altfel, cred că revolta nu mi-ar sluji la nimic. Vreau să rezist cât voi putea mai mult, nu pentru a-mi prelungi viața, cât pentru că sunt aici, în mod conștient, un agent al omenirii. N-am intrat de bună-voie în bârlogul lor, dar dacă nu mi-aș fi dus ancheta până la ultimele consecințe n-aș fi căzut în puterea lor. Făcând asta, am aflat un lucru mărunt. Că poți deveni erou din întâmplare sau încăpățânare, cum poți ajunge erou, cel puțin în egală măsură, datorită curajului. Cred că sunt un erou, chiar dacă mă târăsc gol prin culoarele lor. de când hainele mi s-au făcut ferfeniță. Poate că-i o idee naivă, dar mă ajută să fac față. Aici, cel mai rău lucru e hrana. Fac pentru mine ce pot. Cred chiar că-mi păstrează cele mai bune bucăți din carnea putredă cu care se prefac, acolo sus, că se hrănesc. Probabil că o dezinfectează, altminteri aș fi murit de mult. Din când în când mă silesc să iau niște pilule, care trebuie să fie vitamine sau antibiotice. Apa pe care mi-o dau e curată, dar impregnată de mirosul lor.

De curând m-au făcut să ascult niște înregistrări și cred că au să încerce să învețe franceza și să comunice cu mine pe cale orală. Până acum, semnele și desenele au alcătuit esențialul convorbirilor noastre. Înregistrările lor sunt deformate în chip ciudat. Am auzit dialoguri, pe care le-au prins de bunăseamă în Jardin des Plantes, și emisiuni de radio. Prima dată am început să plâng. Tare aș vrea să știu în câte suntem. Și să vorbesc cu cineva. Se silesc să-mi imite sunetele. Rezultatul e îngrozitor.

Mi se pare, în afara oricărei îndoieli, că civilizația lor e cel puțin tot atât de avansată ca a noastră și poate chiar mai avansată. Nu izbutesc să înțeleg cum au reușit să treacă neobservați până în zilele noastre, fie și în cel mai îndepărtat ungher al Pământului. Doar dacă, dar e o ipoteză pe care abia îndrăznesc s-o formulez, nu vin dintr-o altă lume. De pe Marte? De pe Venus? Am citit, e mult de atunci, pe Camille Flamarion și Războiul lumilor, de H.G. Wells. Dar, ori de unde ar veni, dacă s-au născut pe planeta noastră dintr-o ramură aberantă și până acum necunoscută a evoluției, dacă au căzut din spațiu sau s-au ivit dintr-o altă dimensiune, sint sigur că pun la cale dimineți cumplite pentru omenire. Nu știu exact câți sunt, dar mi s-a întâmplat să văd mai multe zeci în același timp. Specimenele cu care se mândrește Jardin des Plantes nu-s decât o amăgire. Sunt încredințat că trec, acolo sus, prin echipe succesive, pentru a sta de pază și a ne spiona. obiceiurile. De asta își țin închis ochiul unic, care le-ar da în vileag inteligența diabolică și se prefac a privi lumea cu ajutorul ochilor falși. Au simțuri pe care abia le bănuiesc. Fac tot felul de lucruri pe care nu le înțeleg. Din adâncuri suie uneori niște trepidații surde, arătând că forțe mari sunt puse la treabă. Mă tem să nu pună la cale o invazie și sorocul să ne fie aproape.

Dar Pământul nu-i lipsit de apărare. Simt că se va coaliza tot. Mii de semne îmi vin în minte. Până și animalele au înțeles primejdia și vor face cauză comună cu omul. Căci sunt solidare, deși ades dușmane, și cârliacii sunt străinul absolut. Rezistența a și început. Dacă bârlogul e capul de pod al unei invazii, eu sunt avantpostul apărării. Săpăturile șobolanilor, chișcanilor și ale cârtițelor nimeresc câteodată în regiunile superioare ale labirintului, la care mai am acces. Înseamnă că doar câțiva metri mă mai despart de suprafață. Nu destul de puțini pentru a spera să evadez, dar pot spera să pun în gardă omenirea. Cu toate că nu pot comunica cu frații noștri inferiori, i-am îmblânzit în destulă măsură pentru ca să-mi aducă bietele lor prăzi. Bunăvoinței lor le datorez foile astea. Și nu mă îndoiesc că vor izbuti să le facă să ajungă la suprafață. Am să-mi recopiez manuscrisul până mi se va epuiza mâna sau până mă vor lăsa ochii. Facă Cerul ca măcar unul dintre mesajele mele să ajungă la suprafață și, la capătul unui periplu pe care nici nu mi-l pot închipui, să cadă în mâinile unui om de bunăvoință, destul de curios pentru a-l descifra, destul de înțelept pentru a-l înțelege, destul de încrezător pentru a-l crede…

Așa se încheie ciudatul manuscris pe care mi I-a încredințat un elefant. Animalul justifica astfel încrederea pe care autorul și-o punea în solidaritatea planetară.

L-am transcris fidel, mărginindu-mă să-l împart în paragrafe pentru a-i ușura lectura, să restabilesc ici și colo punctuația și să suprim, sau să înlocuiesc prin ceea ce părea verosimil, câteva cuvinte ce s-au dovedit indescifrabile. Înțelesul major al textului nu a fost alterat. Întrebarea care se poate pune, totuși, e dacă manuscrisul e complet. Într-adevăr, primele pagini în ordinea numerotației se găseau în mijlocul ghemotocului pe care mi l-a întins elefantul. Ultimele pagini sunt, așa cum am mai spus, mânjite cu pământ și, în parte, rupte. Nu e deci imposibil ca una sau mai multe pagini ale manuscrisului să fi dispărut în straniul «periplu» de care vorbește, în mod destul de impropriu, autorul. O asemenea amputare ar explica de ce textul nu menționează nicăieri numele și profesiunea sechestratului, ca și faptul că nu s-a adresat cuiva în mod specia], ceea ce reiese de altfel destul de limpede din ultimul paragraf.

Se pot lua în considerație trei ipoteze: textul poate fi opera unui mistificator, a unui alienat mintal sau a unui biet prizonier. În funcție de primee două, el nu corespunde întru nimic realității. Conform ultimelor două, convingerea autorului nu poate fi contestată. Studierea împrejurărilor poate îngădui verificarea autenticității faptelor; cea a textului însuși, prin care voi începe, sinceritatea autorului.

Nu poți să nu fi izbit, de la prima lectură, de o anume prolixitate a stilului. Omul e, în orice caz, înzestrat cu o anume cultură. Dacă iei manuscrisul în serios te poate mira dezechilibrul compoziției. Prima parte, care privește evenimente anterioare răpirii, e pe departe cea mai lungă. E plină de incidențe și digresiuni filosofice, fără nici o legătură cu problema expusă. A doua, care se petrece «sub pământ», e, dimpotrivă, scurtă și ciudat de săracă în amănunte. E de la sine înțeles că unui mistificator i-ar fi mult mai greu să născocească o «civilizație» străină decât să descrie Jardin des Plantes. Dar, pe de altă parte, e de înțeles ca un om care a trăit clipe neobișnuit de grele, care de pe urma încercărilor prin care a trecut are moralul zdruncinat, dacă nu chiar mintea tulburată, să prefere în mod inconștient să stăruie asupra amintirilor din viața lui calmă și să treacă repede peste ororile pe care le-a înfruntat. De notat, în acest sens, alterarea compoziției și a stilului, caracteristice ultimei părți a textului. Ai impresia că omul se grăbește să încheie, fie din pricină că se teme să nu fie surprins, fie pentru că simte că-l lasă puterile. Repetițiile și termenii improprii se înmulțesc. Dacă ne-am lua după legile verosimilității, un mistificator s-ar fi străduit să-și compună textul cu un condei la fel de convingător. Sunt chiar îndemnat să cred că, spre sfârșit, ar fi acumulat amănuntele, atât pentru plăcerea lui, cât și pentru a induce mai deplin în eroare.

Pe de altă parte, textul nu prezintă, după mine, nici unul dintre semnele caracteristice alienației. Dacă unele pasaje și, îndeosebi, unele digresiuni sugerează creșterea unei obsesii, toate întâmplările fiind interpretate în lumina «teoriei», e de notat că povestitorul are grijă să arate că nu ezită să se creadă el însuși victima unei halucinații. Deși asemenea cazuri de subtilitate nu lipsesc din analele psihiatriei, ele rămân cu totul excepționale și, în limitele cunoștințelor mele, nu vădesc niciodată o asemenea doză de scepticism științific. Povestitorul pare să fi întâmpinat dificultăți în a se convinge de autenticitatea aventurii sale, măcar în prima ei fază, și revine bucuros asupra șovăielilor lui, despre care presimte sau chiar precizează că trebuie să fie și ale cititorului. Revelațiile finale nu sunt de fel explicitate din capul locului, în vreme ce un nebun începe, de regulă generală, prin a-și trânti adevărul, înainte de a-l justifica, de bine de rău. Autorul e persecutat de îndoială. Cu toate astea, putem considera că un mistificator abil ar fi procedat chiar așa, distilându-și cu grijă revelațiile de-a lungul expunerii. Trebuie să recunoaștem însă că i-ar trebui un frumos talent literar și că specia scriitorilor mistificatori pare a se fi stins. Sunt departe zilele când Merimée publica Teatrul Clarei Gazul.

Dacă autorul manuscrisului dovedește unele cunoștințe științifice, măcar în domeniul științelor naturale, și autentifică astfel personajul pe care pretinde a-l reprezenta, se pare — și o putem regreta! — că literatura științifico-fantastică îi e aproape cu totul străină. Aluzia finală la Războiul lumilor ar atesta faptul în suficientă măsură, dacă tot textul nu ne-ar duce către o asemenea concluzie. Ne putem întreba cât de probabilă e existența unui mistificator care, fără a avea nici o înclinație pentru fanteziile științifice, și-ar alege-o tocmai pe aceea de a fabrica una. Poate că vreun savant glumeț ar cădea în asemenea păcat. Dar nici atitudinea, nici stilul omului nostru nu sunt chiar ale unui om de știință. Dacă se pricepe să observe un amănunt, o face fără metodă. Când hazardează explicații, se lasă târât de emoții. Dacă e sincer și totodată veridic, nu putem decât regreta încă o dată că nu e un amator de anticipații. Într-adevăr, pare probabil că atunci ar fi fost dus mult mai repede spre considerarea ipotezei unei vizite, dacă nu a unei invazii a unor extratereștri, și s-ar fi comportat în consecință. În Ioc de asta, s-a vârât drept în gura lupului. Putem socoti, pe de altă parte, că — odată prizonier — s-ar fi comportat față de niște extratereștri într-un mod mai consecvent. Oricare cititor de literatură de anticipație, cât de cât experimentat, ar fi izbutit probabil să pună la punct o metodă îngăduindu-i să comunice cu acele ființe — sau măcar ar fi încercat s-o facă — și s-ar fi preocupat mai serios de originea lor.

Ipoteza unei origini pur terestre nu l-ar fi reținut nici o clipă, în timp ce ea l-a orbit pe povestitor într-una, până înainte de sfârșit. Altminteri ar fi apreciat, chiar în adâncul celei mai depline decăderi, șansa extraordinară ce i se oferea de a ridica vălul ce acoperă civilizațiile stelare și de a fi, în definitiv, Indianul acestor noi Columbi. Căci nu s-ar fi oprit la o origine marțiană, nici la una venusiană. Dacă a putut lansa asemenea teorii, cultura astronomică a omului nostru trebuie să fie chiar neobișnuit de redusă.

Marea masă a făpturilor și puterea uriașă, la care povestitorul face într-un rând aluzie, sugerează o ipoteză. Știm că o stea pitică relativ apropiată de soarele nostru, steaua lui Barnard, care nu se află decât la șase ani- lumină de el, are un tovarăș întunecat, a cărui masă e de ordinul a o dată și jumătate cât cea a lui Jupiter. Însoțitorul acesta e, fără doar și poate o planetă gigantă. Poate că leagănul cârliacilor noștri nici nu trebuie căutat altundeva. În condițiile acestea e cu atât mai de înțeles că se apără sub pământ de arșița soarelui nostru care, față de cea a piticei roșii, trebuie să li se pară de neîndurat. Dar conjunctura asta, a cărei fragilitate e evidentă, nu trebuie să ne ducă la credulitate.

Rămâne faptul global al mesajului. În ce mă privește, nu izbutesc să-mi închipui un mistificator care să-și asume incredibila sarcină de a-și recopia proza pe un suport atât de fragil și atât de puțin verosimil ca acela pe care l-am descris, și care să-și asigure, pentru a-l face să ajungă în mâini necunoscute, serviciile unui elefant. Dacă unui maniac i se poate atribui destulă încăpățânare, rămâne de explicat cum de a putut beneficia de complicitățile neapărat trebuincioase în rândurile personalului de la Jardin des Plantes.

Cârliacii giganți există într-adevăr. M-am dus la Jardin des Plantes pentru a-i vedea, pe aleea reptilelor, lângă rhynograde. Nu poartă nici acum vreun nume și nici o etichetă nu le arată locul de baștină. Recunosc că sunt destul de respingători. N-am avut privilegiul de a le zări al treilea ochi, dar le-am cercetat bine cei doi ochi teșiți și, mărturisesc, par mai degrabă falși decât adevărați. N-am numărat niciodată mai mult de șapte exemplare. Firește,e cu neputință să vezi ce se petrece în peștera artificială care le slujește drept adăpost.

Am regăsit, de asemenea, tăieturile de presă pomenite în manuscris. La drept vorbind, nu reprezintă decât un document neinteresant, de vreme ce se mărginesc să semnaleze, cu multe inexactități, prezent» făpturilor în Jardin des Plantes, lucru pe care toată lumea îl poate constata de visu. De două sau de trei ori am încercat să mă interesez la bibliotecar de «profesorul» Schmetterlinck, dar bibliotecarul, pe care abia dacă-l cunosc, a rămas foarte evaziv. Nu s-ar zice că «profesorul», care n-ar fi fost mai mult decât un laborant, a reapărut. I-am căutat zadarnic adresa în cartea de telefon. Pe de altă parte, poreclele vagabonzilor pomeniți în manuscris n-au părut cu totul necunoscute patronului din localul unde-mi iau cafeaua de dimineață. Zvonuri culese ici și colo se referă la manifestări luminoase mai mult sau mai puțin misterioase, care s-ar desfășura noaptea în incinta lui Jardin des Plantes. S-ar fi adresat chiar o scrisoare către o asociație particulară, bine cunoscută pentru faptul că se interesează de obiectele zburătoare neidentificate. Nu dau decât puțină crezare conținutului probabil al scrisorii, pentru că tare mă îndoiesc că o farfurie zburătoare s-ar putea plimba, chiar și în miez de noapte, pe deasupra celui de al V-lea arondisment, fără a fi observată și semnalată de sute de noctambuli.

Vă rog să credeți că mi-am consacrat toate eforturile pentru a străpunge misterul identității povestitorului. Singura tentativă posibilă era aceea de a-l lua în serios și de a cerceta dacă figurează pe listele dispăruților. Am studiat în acest scop ziarele, fără să dau totuși peste niciun semnalment acceptabil. Contrar a ceea ce se crede îndeobște, cotidianele se interesează prea puțin de dispariții. Extrasele după fișierul cercetărilor făcute la cererea familiilor, publicate de către unele organe specializate, nu mi-au fost de mai mult ajutor. De remarcat că povestitorul nu face nicăieri aluzie la o soție sau la o familie. Ceea ce ar putea fi de ajuns pentru a arăta că trăia singur și că nimeni, prin urmare, n-a avut calitatea de a anunța poliția. Evident, incertitudinea privind data evenimentelor povestite în manuscris mi-a stânjenit mult cercetările.

Ținând seama de unele amănunte, pot spune, cred, că ele au avut loc acum cel mult trei luni, adică, de vreme ce ne aflăm în toamnă, că răpirea ipotetică trebuie să se fi petrecut în iulie sau august. E limpede că, la Paris, dispariția cuiva în august poate trece cu totul neluată în seamă. Am înlăturat cu desăvârșire posibilitatea ca mesajul să dateze de anul trecut. Dacă ar fi fost târât prin noroiul iernii n-ar fi ajuns la mine într-o atât de bună stare de conservare. E și așa un miracol că ploile dese din vara asta nu l-au făcut ilizibil. De altfel, cârliacii giganți n-au fost aduși în Jardin des Plantes decât în februarie.

În ciuda îndoielii care subzistă, nu pot să nu mă înfior la gândul captivității acestui om, care durează poate de mai bine de trei luni de zile. Trebuie să fi pierdut cu totul socoteala timpului. Ba sper să-l salvez, ba mă cuprinde deznădejdea. În clipele când mă încredințez realmente de autenticitatea, de adevărul și de sinceritatea manuscrisului, încerc o profundă stimă, o vie simpatie pentru omul, aparent atât de oarecare, dar care a știut, dincolo de o teamă de înțeles, de o evidentă zăpăceală, să păstreze de-a lungul unei încercări cumplite destulă luciditate și încredere pentru a face apel la solidaritatea planetară, destul curaj pentru a se expune încercând să ne trezească inconștiența sau, mai bine zis, să ne risipească ignoranța. Și, în numele meu propiu, îi confirm bucuros brevetul de eroism, pe care și l-a decernat singur, în chip naiv.

Aș putea fi întrebat, atunci, de ce n-am întreprins o acțiune energică pe lângă autoritățile Muzeului, pe lângă poliție, chiar pe lângă marea presă? De n-ar fi decât o șansă la mie pentru ca manuscrisul să fie adevărat, viața unui om, destinul civilizației noastre, supraviețuirea speciei noastre merită să înfrunți de nouă sute nouăzeci și nouă de ori ridicolul. Am meditat la asta îndelung. Dacă n-am lăcut-o, n-a fost din respect uman. Dar eram prea sigur că nu voi fi ascultat. Nici unul dintre elementele pe care le-am adunat nu constituie o dovadă, chiar dacă, toate împreună, militează viguros în favoarea autenticității. În ansamblu, povestea e de asemenea proporții, încât voi fi acuzat mai degrabă de născocire. Lumea noastră e prea pașnică pentru a da crezare relatării unei invazii.

Și totuși…

O invazie nu se mărginește la brutala năvală a inamicului. Ea se pregătește. Are nevoie de cercetași, de avangarde, de capete de pod. Vă întreb, ce cap de pod mai bun decât o grădină zoologică ar putea afla niște extratereștri războinici, incapabili, datorită înfățișării, să se infiltreze în societatea noastră? Cu un minimum de precauții, acolo ar fi și la adăpost, și la locul acțiunii. Căci toate capitalele, toate marile orașe ale Pământului au câte o grădină zoologică. Iată de ce cer stăruitor tuturor directorilor de grădini zoologice să verifice dacă una sau mai multe specii animale necunoscute n-au intrat de curând în colecțiile lor. Infiltrarea într-o menajerie nu trebuie să prezinte dificultăți de netrecut pentru un extraterestru inteligent și hotărât. Oricât de monstruoasă, de respingătoare i-ar fi înfățișarea, poate fi sigur că va găsi fără prea multă greutate niște făpturi omenești care, din lăcomie sau prostie, n-ar șovăi să-și trădeze planeta. Un cargobot venit dintr-o țară îndepărtată sau menajeria unui circ ar sluji apoi drept cal troian; doi sau trei asemenea vectori inconștienți ar alcătui un lanț întrerupt, cu neputință de reconstituit. Directorii de grădini zoologice, pe de altă parte, și nu le reproșez asta, sunt avizi de specimene noi, cu condiția ca întreținerea și cumpărarea lor să nu-i coste prea scump. Nu sunt de loc sigur că acestor cârliaci giganți le plac într-adevăr hoiturile, dar un asemenea menu are meritul de a fi economic. E o luptă cu arme cinstite.

Mă întreb cum va fi ziua invaziei? Nu mă îndoiesc că cercetașii și-au și legat galeriile de rețeaua canalelor, dacă nu de aceea a metroului și a pivnițelor. Astfel, în loc de a cădea din cer, dușmanul se va ivi, într-un val de nebiruit, din noroi, căci cred într-adevăr, măcar că povestitorul nu suflă o vorbă despre asta, că dispune de transmutătoare de materie. Trebuia să-și deschidă porți în inima orașelor. Câțiva voltijori curajoși au fost de ajuns. Fără îndoială că materialul necesar le-a fost adus noaptea, pe calea aerului sau poate pe cea, mai tainică, a fluviului. Dar legiunile și armele lor pătrund azi în spațiul nostru, prin breșa deschisă.

Poate că nici nu ne mai rămâne decât să ne pregătim de apărare. Dar trebuie să-i convingem pe oameni de primejdie, dacă există, și să-i convingem în masă, o dată pentru totdeauna, în loc de a juca rolul Casandrei și a pierde un timp prețios cu discursurile. E nevoie de o dovadă irecuzabilă.

De asta voi pătrunde îndată în Jardin des Plantes, înarmat cu un pistol automat «Beretta» și înzestrat cu un aparat de fotografiat «Exakta». Pentru orice întâmplare mi-am vârât în buzunar și patru tuburi de lapte condensat. În contrast cu povestitorul, sunt un om prevenit. Nu-mi voi asuma riscuri inutile. Mă voi mulțumi să observ. Dacă veghea din noaptea asta rămâne zadarnică, am s-o iau de la cap. Am avut odinioară parte de un antrenament special care, chiar destul de sumar, m-a învățat totuși unele tehnici. Am fost obișnuit cu primejdia și nu-s chiar ruginit de-a binelea. Sunt celibatar. Nimeni nu depinde de mine. La nevoie, nu voi șovăi să fiu al doilea combatant din acest război.

Las pe masă nota asta și paginile ridicole și sublime ale manuscrisului. Vor fi publicate dacă nu mă înapoiez sau dacă aduc o dovadă zdrobitoare.

Mai sper, mai vreau să cred că totul nu-i decât o glumă.

1969