Planeta cu şapte măşti

UN LOC LA BALCON

Pământul scuipă racheta printr-un larg rotogol de fum. Apoi se așternu tăcerea, o tăcere moartă și întunecoasă, tăcere a stâncilor rătăcind în străfundul spațiului.

Dar în rachetă era viață, zgomotul vieții. O viață mecanică ce zăngănea, sfârâia, înregistra, ținea conciliabule luminoase și scuipa fulgere co-lorate, și mai era viața oamenilor striviți pe podea, care priveau țintă găurile de lumină ale stelelor pe ecrane și, din când în când, vorbeau.

— Un loc la balcon. Cine ar fi zis că ni se va da vreodată un loc la balcon ca să ne uităm cum pârâie, pe unul din deșerturile Pământului, niște uriașe pocnitori atomice. Un ditamai focul sărbătoresc, și să sări peste el până-n Lună, și să te uiți, de sus. cum arde. Să mergi în Lună ca să vezi aprinzându-se stele pe Pământ.

— N-o să vedem nimic. Doar o scânteie. Pentru a gusta cum se cuvine focul ăsta sărbătoresc ne-ar trebui ochi de telescop, antene înfipte în creștet și detectoare în urechi. Suntem doar niște oameni. N-o să vedem nimic.

— Nu mergem în Lună pentru a vedea ceva, observă cu blândețe căpitanul. Mergem în Lună pentru a înregistra acolo, din afara Pământului, o explozie atomică, pentru a măsura, a calcula, a extrapola. Nu suntem niște turiști. Nici un om de pe Pământ nu-i destul de bogat ca să-și îngăduie să facă turism în spațiu sau să-și cumpere de ziua nașterii o lumânare mai strălucitoare decât Soarele.

— Putem fi și turiști, căpitane. Putem să și privim și, mai târziu, să povestim cum s-a dat foc unui deșert doar pentru noi și cum, acolo sus, în vid, n-am simțit nimic.

— Mai târziu, poate, când veți avea lungi bărbi albe și veți tremura în fotolii. Peste cincizeci de ani. Acum e totul secret.

— Poate fi păstrat vreun secret aici? Poți împiedeca pe cineva să se proptească în spațiu și să privească Pământul?

— Nu-i nimeni aici. Suntem singuri, cei dintâi.

— De unde știi? Poți să-i împiedici pe astronomii marțieni să se plece peste telescoapele lor și să se minuneze de gigantica erupție care va desfigura Pământul? Poți opri chestiile care planează în spațiu să vină și să-și încălzească aripile la marele foc de materie aprins pe Pământ?

Luna lucea pe ecrane ca un ban de argint. Alungase stelele și năvălea peste nava nemișcată în spațiu.

— Va trebui să ne întoarcem. Atenție!

— Călătoria n-a ținut cine știe cât. N-o să avem mare lucru de povestit.

«Și uite și Luna, își spune căpitanul. Luna, cu fața ei de brânză proaspătă, cu miile ei de guri știrbe, cu pescarul care a prins marea… Luna, care va privi în seara asta, căscându-și toți ochii, marele foc de artificii aprins în cinstea ei.»

Racheta aluniză într-o mare vijelie. Pulberile descriseră cercuri largi, ca aripile unor păsări cenușii. Apoi se lăsară încetișor, fără zgomot, pe fundul mării de vid. Își puseră ciudatele costume de protecție semănând cu ale scafandrilor. Mergeau în ele ca niște marionete cu sforile foarte destinse și elastice.

— Deschide poarta, Fleury.

«Ce-i dincolo de ea? își spuse Fleury. Păduri, mai verzi și mai pașnice decât cele de pe Pământ? Pajiști,pâraie? Sau un deșert? Sau un fund uscat de mare? Telescoapele și ecranele nu ne-au mințit oare întotdeauna?»

Răsuci volanul. Percepu șuierul. Împinse poarta. Văzu un deșert imens, un ținut pustiu. Ceilalți se înghesuiau în spatele lui. Văzu un fulger gonind pe suprafața Lunii. Un fulger auriu, în care se amestecau două universuri nespus de aride. Văzu deodată niște dune acoperind craterele; o siluetă alergând de departe către el și apropiindu-se fără a părea să vadă racheta, fără a părea să-i vadă.

Văzu un petic de albastru prăfuit, pe cerul negru; văzu stelele pălind; alți oameni trecură alergând.

Își mișcă mâna. Se apucă să strige. Oameni pe Lună. Aer pe Lună. În zare, un mare turn de fier.

Aerul auriu se depărtă apoi, se topi și dispăru.

— Ce-i, Fleury? Ești nebun. Ai văzut ceva?

Celălalt șovăi:

— Am văzut oameni alergând. Am văzut un cer albastru. Am văzut o mare construcție de fier. E cineva pe Lună.

— Păi nu suntem noi primii? spuse căpitanul. Să fi ajuns cineva pe Lună înaintea noastră?

O cută neliniștită îi brăzda fruntea.

Năvăliră afară. Se afundaseră până la genunchi în praf. Căscară ochii. Își suciră gâtul, încercând să privească dincolo de orizont.

Nimic. Nici turn. Nici oameni.

— Ai visat, Fleury. Atât de tare ai crezut că vezi ceva, încât ai și văzut. Unde ți-s oamenii? Că n-au pierit fără veste.

Puteau vedea, până la douăzeci de kilometri, priveliștea goală. Și nicăieri vreo adâncitură în care cineva să se poată ascunde. Doar nesfârșita mare de praf și craterele, tare departe. Nici un palat cu vitralii luminate. Nici canale scăpărătoare, pe care să lunece gondole de fum și de vânt. Nici castele cu turle îndesate, în care dorm balimezele deșteptate în zile de sărbătoare.

Prin urmare, Luna e doar atât. Un loc ca oricare altul. Un loc parcă mai puțin ciudat, mai puțin necunoscut datorită atâtor planuri, atâtor hărți, atâtor fotografii atent relevate și studiate, adânc încrustate în tainițele creierului. Luna impresionează mai puțin decât marea, când o vezi scânteind pentru întâia oară. Luna-i o dihanie moartă și uscată, care nici măcar nu mai miroase.

— Au dispărut, zise Fleury. Dar sunt sigur că i-am văzut, sigur că n-am visat. Au fost aici, aproape, într-un fulger. Nu ne-au văzut și am făcut gesturi mari și i-am strigat. Nu purtau nici costume de protecție, nici căști, doar haine albastre. Nu făceau salturi; alergau așa cum am fi alergat noi, pe Pământ. Acum nu se mai vede nimic. Până și priveliștea s-a schimbat.

— A mai văzut careva ceva? întrebă căpitanul.

— Nu, spuseră ceilalți. Ne aflam în spatele lui și am zărit șesul cu un sfert de secundă după el. Nu era decât un nor mare de praf auriu, care gonea ca un fulger.

— Nu mai visa, spuse cu asprime căpitanul, întorcându-se către Fleury.

Descărcară racheta. Despachetară, asamblară metodic o mie de elemente metalice. Montară și reglară marele telescop. Cam peste tot semănară detectoare. Din când în când aruncau o privire spre Pământ. Se aurea ca un fruct pârguit, nemișcat, suspendat. Undeva, pe un deșert al Pământului, fitilul uriașelor pocnitori avea să se aprindă curând.

— Căpitane, căpitane! Chemarea răsună ca un strigăt. Am auzit ceva! Am auzit ceva!

— Cine-i? Dumneata, Fleury?

— Nu, e La Salle. Aici, La Salle. Am auzit ceva.

Sosea în goană. Fața lui scăldată în sudoare era zguduită de ticuri nervoase. Se împiedeca în mers.

— Văzut ceva?

— Nu, nu, nimic. Dar am auzit ceva. L-am auzit pe cineva fluierând… M-am întors și nu era nimeni. Dar cineva, pe care nu-l puteam vedea, fluiera.

— Unul dintre oamenii lui Fleury, probabil, glumi căpitanul. Îl mai auzi?

— Nu. V-am chemat de îndată ce a încetat.

— Unde a fost asta?

— În spatele rachetei.

Se duseră acolo. Nu văzură decât urmele pașilor lui La Salle. Nu auziră nimic.

— Vezi bine, ai visat și dumneata.

— Nu, n-am visat! Am auzit o melodie. Pot s-o și repet. N-am mai auzit-o niciodată, dar știu că-i o melodie de pe Pământ.

— Stai. Aveai difuzorul deschis, nu-i așa?

— E întotdeauna deschis.

— Atunci, poate că unul dintre noi a fluierat și l-ai auzit.

— Nu. Nu venea din difuzoare. Venea de undeva, din spatele meu.

— Vidul nu transmite undele sonore.

— Știu. Dar am auzit.

— Dacă unul dintre noi a fluierat melodia acum un minut, ai să mă crezi?

Celălalt chibzui.

— Poate.

— Oh, strigă căpitanul în microfon. Încetați lucrul. Adunați-vă la poalele rachetei. Vreau să vă întreb ceva.

Neliniștiți, se uitară la căpitan și la La Salle, care se apropiau de rachetă. Se întoarseră unii spre alții.

În ciudata bucătărie întunecată a spațiului, Pământul lucea ca fundul lustruit al unui ceaun. Se pregăteau, se amestecau și se agitau în ea filtre de foc.

— A mai văzut careva ceva?

— Nu, zise căpitanul. Păstrați-vă calmul. La Salle a auzit pe cineva fluierând. Ați fluierat vreo melodie, de când ați sosit pe Lună?

— Nu.

— Nu cred. N-am auzit nimic.

— O melodie cam așa, zise La Salle.

Începu să fluiere.

— E o melodie de pe Pământ, spuse unul dintre oameni. O cunosc. Am tot auzit-o acolo. Iată-i cuvintele:

Ascultară în tăcere. Picioarele li se afundau în pulbere, de parcă erau niște foarte vechi statui, pe jumătate îngropate în nisipul adunat.

— Cam așa. Nu-mi mai amintesc bine.

— Cunoșteai melodia, spuse căpitanul. Ai fluierat-o probabil fără să-ți dai seama. Ești absolut sigur că n-ai fluierat?

Neliniștiți, așteptară să-l audă vorbind. El șovăi:

— Nu, n-am fluierat; sunt sigur.

— Ai auzit-o undeva, pe Pământ. Îți umbla prin minte și aici, în tăcere, ți-ai reamintit-o. Tăcerea și singurătatea nu-s făcute pentru oameni. Atât dumneata cât și Fleury sunteți obosiți, enervați.

— N-am visat, căpitane, am auzit ceva.

— Iar eu am văzut ceva, zise Fleury.

— Reluați-vă lucrul. Și, dacă mai auziți sau vedeți ceva, închideți ochii și astupați-vă urechile. Luna nu-i o casă de odihnă pentru nevrozați.

Nimeni nu se urni.

— E cu siguranță ceva, căpitane. Să cercetăm.

— Vedeți voi ceva? Căpitanul își roti mâna. Credeți că poate trăi ceva aici?

Se uitară la marea de praf, la luminile înghețate ale Pământului căzând pe craterele depărtate, la stelele lucind ca niște nestemate pe cerul gol de aer.

— Căpitane!

— Tăcere! Ascultați, pentru numele lui Dumnezeu!

Auziră, foarte deslușit și aproape de tot, un zgomot de motor. Trecu peste capetele lor, pe deasupra rachetei.

— Un elicopter, un elicopter pe Lună. De data asta am înnebunit cu toții!

Nimic pe cer. Zgomotul se depărtă și muri.

— Nu-i cu putință. Fantome. Fantome.

— Trebuie să ne punem pe lucru, zise căpitanul. Se apropie ora. O să vedem mai târziu.

Dar nimeni nu făcu vreo mișcare.

— Trebuie să știm.

— Am o idee, zise Fleury. Am o idee. Oamenii pe care i-am văzut, deșertul pe care l-am văzut erau niște oameni și un deșert de pe Pământ. Melodia pe care La Salle a auzit-o era o melodie de pe Pământ. Poate că-i un miraj? Poate că se află în spațiu un nod și locul ăsta ține deopotrivă de Pământ și de Lună. Poate că vedem și- auzim cele ce se petrec colo sus. Spațiul se poate răsuci și lega într-un fel atât de ciudat…

— Un nod al spațiului? Absurd, absurd. O șansă la milioane. O posibilitate la miliarde. Să ne grăbim. Se apropie ora.

Pământul avea să se aprindă și să ardă. Pământul avea să-și aprindă lanternele pentru o secundă, în cinstea Lunei. Poate că în câteva ore aveau să cadă pe cerul negru niște pulberi venite de pe Pământ. Niște pulberi încă încărcate cu foc invizibil, încă pătrunse de gustul aerului, al apei, al vegetalelor, al vântului și a tot ce Luna nu va cunoaște nicicând.

Ațintiră telescopul. Declanșară detectoarele.

— Zece secunde, spuse căpitanul.

Își coborâră vizierele lustruite.

— Cinci secunde.

Mâinile se crispară. Genunchii se îndoiră nițel. Privirile înțepeniră pe oculare, pe cadrane. Degetele se fixară pe butoane.

— O secundă!

Văzură o floare de foc născându-se departe, pe cratere. Văzură înălțându-se o uriașă ciupercă de fum și de aburi. Văzură tone de praf cățărându-se pe scările cerului. Văzură un fulger și un deșert auriu.

Se aruncară pe burtă și-și îngropară fețele în nisip. O mână gigantică îi apucă și-i ridică. Se simțiră luați, târâți de un suflu îngrozitor.

Apoi fu arșița. Ochii li se umplură de lacrimi; și vedeau roșu, violet, toate culorile metalului în fuziune, iar aburii albăstrii se întindeau până la stele…

Când pacea reveni, se ridicară. Pământul era din nou întunecat. Pe cer se desenau dâre de praf. Dar racheta era răsturnată și zăcea inutilă, eșuată într-un estuar al spațiului, asemeni carcasei unui cetaceu al vidului. Adio, Pământ. Începură să alerge unii spre ceilalți.

Îl ridicară pe La Salle. Casca-i era sfărâmată.

— A murit. N-am visat. Nu suntem nebuni.

— La balcon, nu ne aflam la balcon. Eram alături de scenă.

— O bombă pe Lună, zise căpitanul. O bombă atomică pe Lună. Nu-i cu putință.

— Un nod în spațiu, spuse Fleury. Un deșert de pe Pământ.

Se uitară, prostiți, la rachetă.

— N-o să mai facem observații, zise mecanic căpitanul. N-o să mai facem nici un fel de observații. N-o să povestim niciodată nimic.

Telescopul răsturnat își ațintea ochiul gol spre Pământ.

— În cinci secunde, o altă bombă, zise căpitanul. Mai puternică. Cincizeci de kilometri mai la vest. Îndreptați telescopul cu cincizeci de kilometri spre vest. Apoi a treia. Apoi a patra. La câte douăzeci și cinci de secunde.

Pricepură și se răspândiră ca niște furnici înnebunite. Văzură jarul incandescent țâșnind de pe Pământ. În aceeași clipă simțiră Luna tremurând. Văzură, aproape de tot, bila de foc crescând peste măsură. Apoi le arseră ochii.

«Un nod în spațiu», își spuse Fleury și simți sub palme nisipul auriu al Pământului și auzi mugetul vântului dezlănțuit.

Casca i se fărâmă apoi, și se prăbușiră cu toții într-un haos de foc…