Planeta cu şapte măşti

PLANETA CU ȘAPTE MĂȘTI

Trecu liniștit pe poarta de sidef și lumina zilei făcu deodată loc strălucirii vesele a unei nopți de sărbătoare. O mireasmă plutea prin văzduh. Străzile în pantă, care împărțeau mormanul baroc al orașului străin în stânci întunecoase și deopotrivă de mari, îl atrăgeau cu însuflețirea discretă și zgomotul vătuit al glasurilor lor anonime. Fu cât pe ce să se întoarcă, dorind să mai zărească o dată, prin porticul de sidef, întinderile monotone ale deșertului.

Venea dinspre dune și, chiar înainte de a străbate deșertul, trecuse peste o altă întindere, mai vastă și încă și mai moartă, spațiul. Căci făcea parte din rasa celor ce nu se simt nicăieri acasă, iar acolo unde s-au născut, mai puțin decât oriunde: oamenii. Avea fața albă, sau palidă, aidoma norilor de nisip stăruind uneori în jurul orașului cu șapte porți. Cu ani în urmă auzise vorbindu-se de planeta cu șapte măști și făcuse o bună bucată de drum pentru a descoperi o minune de felul lumii cu sărbători neîntrerupte. Își părăsise nava departe de oraș, în pustiu, deoarece știa că fragilele clădiri ar fi fost nimicite de uruitul motoarelor ce scuipau energie. Și zi după zi urcase și uitase dunele, se măsurase cu fluviile de nisip roșcat ce curg pe versantele cristaline din nord și se varsă, departe spre apus, în întinsa mare uscată.

Era un bărbat aspru și oboseala nu se prindea de el. Îl încercase totuși foamea și setea, iar ceasurile de odihnă-i fuseseră drămuite. Dar nerăbdarea învinsese, în el, vlăguirea. Știa că planeta cu șapte măști era o

lume ciudată, ce nu cunoștea războiul, dușmănia și durerea, rezultat al unei civilizații ajunsă la apogeu și, de atunci, bătând pasul pe loc. Pe Pământ, unii o socoteau în declin și tocmai asta stârnise curiozitatea lui Stello, atras de desăvârșire și știind s-o găsească acolo unde lumina orbitoare a succeselor se stinge, unde torțele victoriilor pier în fața strălucirii mai potolite a lampioanelor de sticlă, și îndoindu-se până la urmă de un atât de îndelung declin, de un sfârșit mereu prelungit, de vreme ce nimeni n-a contestat faptul că, încă înainte ca Pământul să fi fost locuit, planeta cu șapte măști era ceea ce este.

De aceea, atunci când trecu pe una dintre cele șapte porți, și anume pe cea care lucea sub razele dure ale soarelui asemenea interiorului unei scoici rare, făcând mai apoi ocolul orașului, cercetând zidurile ciudate și scăpărătoare ca o haină cu paiete și numărând porțile închinate câte unei tainice simbolici a aparențelor, ceva ce învățase să uite pe alte lumi și în spațiu, ceva ce credea că pierduse tot privind focurile reci ale instrumentelor de bord și cifrele vorbărețe ale cadranelor se moleși în el.

De parcă cizmele i-ar fi răsunat pentru întâia dată pe dalele unui vechi oraș al Pământului, al unui oraș care fusese al lui și pe care-l descoperea ca și cum ar fi pătruns într-o casă necunoscută, ce i-ar fi adăpostit totuși copilăria, se simți cuprins de un amestec de curiozitate, de mirare și de tremurătoare amintiri.

Partea asta a orașului era aproape pustie. Pereții străzilor, netezi, os-cilau ca niște flăcări. Își aminti de alte arhitecturi întrezărite pe alte lumi, mai puternice, mai masive; cea de acum n-avea decât fragilitate și, doar prin ochii privitorului, existență.

Întrebarea care-l muncise în timpul lungului drum prin deșert îi reveni în minte: Planeta cu șapte măști era locuită de oameni? Asupra acestui punct documentele nu erau nici neîndestulătoare, nici incomplete, ci doar nesatisfăcătoare. Sunt trăsături ce nu pot fi descrișe prin cuvinte, nici chiar prin cifre, iar aparențele nu sunt decât învelișuri, măști.

O ciudată tradiție le cerea locuitorilor planetei cu șapte lune să apară întotdeauna mascați; din pricina asta civilizația lor fusese luată drept veșnică serbare sau rit neîntrerupt, dar poate că nu era decât un fel de a trăi, un fel de a fi, de a ridica o stavilă de netrecut între înăuntru și afară, sau poate o zâmbitoare amenințare, expresia unei seninătăți depline, părând neliniștitoare datorită prea marii ei stabilități.

Șapte măști, șapte porți și șapte Lune pe cer, așa cum șapte sunt vocalele Limbii Vechi, luminând cu sonorități vii labirintul viclean al neclintitelor cuvinte. Șapte măști în stare să traducă cele șapte stări sufletești fundamentale, fără să ceară schimbarea trăsăturilor încremenite ale chipurilor uitate. O mască pentru fiecare poartă și o poartă pentru fiecare Lună. Și, de bună seamă, o Lună pentru fiecare vocală. Era vorba de o limbă înscrisă în spațiu, înscrisă pe zidurile orașului așezat în inima deșertului, înscrisă pe chipuri, o limbă străveche, poate mai veche decât toate celelalte.

O umbră se desprinse din dreptul unui portal triunghiular și se apropie de el. Forma înfășurată până la umeri într-o mare mantie multicoloră putea fi omenească. Masca părea ca o pată purpurie pe triunghiul negru al glugii. Glasul străinului era grav; rostea cuvintele Limbii Vechi, folosită în galaxia asta și a cărei origine e necunoscută, limbă vorbită de toate popoarele, chiar de cele care n-au buze, nici dinți.

— De unde vii? zise umbra, fără asprime.

— De pe Pământ, zise Stello.

— Înțeleg. Ai intrat pe poarta de sidef. Mantia multicoloră se înfioră ca și cum n-ar fi acoperit decât un vârtej. Stello înaintă cu un pas și desluși mai bine trăsăturile măștii stacojii. Ca un ochi, o piatră albastră strălucea în mijlocul feței de metal neted. O ciudată lucrătură evoca niște buze neverosimile, uriașe, batjocoritoare, dar senine, închise peste un adevăr hotărâtor și de nerostit. Înțeleg, repetă umbra, porți masca palidă. Și ai intrat pe poarta de sidef. De pe Pământ, ai spus?

Stello făcu un gest de nerăbdare. Venise pe poarta de sidef pentru că nu era nimeni acolo. Nu-i plăcuse să străbată grupurile șușotitoare din preajma celorlalte porți. Singură din cele șapte, poarta de sidef era liberă.

— Nu port niciun fel de mască, zise rar Stello.

Masca purpurie fluieră încetișor printre buzele ei încremenite.

— Fie, zise ea.

Blândețea glasului amintea netezimea pietrelor tocite de contactul neîntrerupt cu nisipurile, prospețimea cristalelor întinsei mări secate. Cuvintele Limbii Vechi erau și ele niște pietricele târâte de-a lungul vremurilor de multe popoare și care exprimaseră simțămintele cele mai felurite, de la furia trufașă a dragostelor geloase până la pacea finală a raselor bătrâne.

Umbra așteptă, șovăind. «Ce vrea de la mine? se întrebă Stello. Am și încălcat vreun obicei al lumii de aici, de care nu s-a auzit pe Pământ? Am și devenit un criminal? Poarta de sidef o fi interzisă?»

— Ai, de bună seamă, unde să tragi, zise masca, răsucindu-se către inima orașului. De bună seamă, străine, ai aici vreun prieten?

— Vin de departe, zise Stello, în care mânia creștea. Mi-e foame, mi-e sete și sunt istovit. Am adus cu mine unele lucruri socotite, în țara mea, a fi de preț. Cred că voi putea lua ceva bani pe ele?

Piatra albastră scăpără sub lumina unui far rătăcitor. Lui Stello i se păru că buzele de metal gravat zâmbesc.

— Vă cunosc obiceiurile, zise masca purpurie, dar aici nu se potrivesc. Nu vei avea nevoie de bani. Nu știi că te afli în orașul cu șapte porți, străine? O planetă, o poartă, o mască pentru fiecare rugăminte. Aici vei găsi ce cauți!

— Nu mă poți călăuzi prin cetate? întrebă Stello. Aș avea nevoie de un acoperiș.

Cuvintele Limbii Vechi i se rostogoleau anevoie printre dinți. Nenumăratele culori ce bălțau mantia părură a se mohorî și sclipirea albastră a pietrei ce strălucea în mijlocul măștii purpurii se întunecă.

— N-ai văzut culoarea măștii mele? întrebă umbra cu o bună-cuviință în care Stello desluși o urmă de tristețe.

— Iartă-mă, zise Stello, fără să înțeleagă.

— Te rog, zise umbra. N-ai decât să te adresezi primului venit. Te va primi și te va călăuzi. Îmi pare rău că n-o pot face eu. Dar port masca purpurie.

Mantia încremeni și culorile i se reîmprospătară.

— Cu bine, zise Stello, întorcându-se către inima orașului.

— O clipă, zise umbra. De pe ce lume, spuneai?

— De pe Pământ.

— Pământul. Fie! Poate că ți-ai ales cu ușurință masca. O mai poți schimba. Cu bine!

Și Stello se pomeni din nou singur. Începu să pășească, dus pe gânduri. Nu știa ce voise să-i spună celălalt, vorbind de mască. Se felicita că o scosese atât de bine la capăt. Dar trebuia să-și amintească fără încetare că se afla într-o cetate străină și că înțelesul pe care locuitorii ei îl dădeau cuvintelor Limbii Vechi putea să nu fie cel pe care-l aveau și pentru el, că gândirea, obiceiurile, istoria lor era alta și că nu știa nimic despre ei, și că ei nu știau nimic despre el, că îndepărtata lui lume, Pământul, nu era pentru ei decât un nume și că ei nu erau deocamdată pentru el decât un spectacol, obiecte strălucitoare învârtindu-se sub lumina Lunelor, și că în ochii lor părea o dihanie cumplită, ivită dintr-o junglă străină planetei nisipurilor. Și că s-ar putea să n-aibă niciodată ceva comun cu locuitorii orașului cu șapte porți. Nu se născuse, ca ei, în incinta cu porți deschise către deșert, către fluviile de nisip roșcat și, abia vizibilă departe la apus, într-o spumegare de căldură, către întinsa mare uscată, abis de pulbere impalpabilă pe care plutesc, rătăcitoare, cristale cu muchii precise.

Crescuse într-o lume mai puțin desăvârșită și mai aspră. Era conștient de puterea și soliditatea lui, de ciudățenia lui acolo, de barbaria lui, de faptul că era un bloc de piatră informă, un șuvoi impetuos necunoscând blândețea marmurei lustruite, liniștea apelor de șes. Fusese nisipul luat de vânt, un om al Pământului, unul dintre cei ce nu se opresc nicăieri, un rătăcitor.

Și faptul fusese plăcut în toți anii duși. Fusese plăcut să hoinărească printre lumi, ducându-și cu el nimbul de legende neștiute și neliniștitoare, salutând porturile cu gesturile largi ale celui ce se mărginește să treacă, până și ziua când se socotise pironit pe Tara, până și în zilele nefericite pe care le petrecuse singur sub un cer jos, privind la nesfârșit colinele de nămol ce înconjurau portul stelar, da, totul fusese măreț. Dar nu aici.

Ceva îl despărțea de lumea, de calmul ăsta, ceva pentru care nu avea nume, ceva cu neputință de descoperit, ceva ce-i punea o albeață translucidă pe ochi.

Ridică fruntea și văzu pe cer cele șapte Lune, desenând o coroană de lumină în jurul planetei. Fiecare dintre ele scotea o notă curată, o culoare strălucitoare și rece, o Lună pentru fiecare poartă, Luna de rubin, Luna de aur, cea de argint, de smarald, de sidef…

De sidef… o stea palidă, un șancru în noapte, un ochi închis și sinistru.

Privirile-i coborâră și se opriră pe clădirile ce-l înconjurau. Înaintă încet și zidurile se înălțară deodată în jurul lui ca niște faleze, bolțile i se închiseră deasupra capului și parcă niște valuri se năpusteau acum într-un neașteptat iad de spumă lătrătoare, nesigură, peliculă subțire de apă și săpun pocnind fără zăbavă sub suflarea aeriană a unei guri fragile.

Bântuia aleile cu arbori, turnurile citadelelor și, ridicându-și privirile, vedea prin umbrare de sticlă cele șapte Lune încremenite pe cerul întunecat. La ferestre luceau măști, zburau efemere mantii de frunziș, insecte rotindu-se în ritmul scărilor în spirală desfășurate în largi corole cristaline, crescând și desfăcându-se într-o proliferare minerală.

Iată cuvântul! Noaptea era minerală. Planeta era minerală, ca și Lunele de pe cer, ca și cele șapte porți, ca și consonanța metalică a vocalelor Limbii Vechi, ca și sideful însuși, un soi de carne pietrificată și fosilizată de secole fără număr… iar el, Stello, vrând-nevrând, era viu. Își simțea sângele bătând în tâmple și căldura mușchilor, netezi sub piele. Își trecu palmele peste fața arsă de vânt și de soare, încă palidă din pricina lungilor zile petrecute în spațiu, își zbârli perii scurți ai bărbii crescute, încă invizibilă, dar lungindu-i-se parcă sub degete, conform mecanismului necurmat al vieții.

Ce se află dincolo de măștile lor? O perfecțiune rece și definitivă? Niște forme de nisip și de mâl, gata să se prăbușească sub presiunea indiscretă a unei priviri, sau muchii tăioase de cristal, sau lustrul plăcut al unui metal, sau potriveala ireală a unei scârțâitoare populații de angrenaje, dinte pe dinte, scripeți gingași? Erau ființe de carne sau mașini de sărbătoare, cu rotițe sensibile?

Sau purtau sub mască o altă mască, și așa mai departe, la nesfârșit, înșelând și înșelându-se, ignorându-se, pierzându-se în întortochelile de nedezlegat ale unui labirint intim? Sau masca nu era decât o podoabă, atât de veche încât fusese uitată de mult?

Se gândi cât de urât sau cât de ininteligibil putea fi un chip. O dată trecut de munții ce se ridică la orizont, expresiile ce păruseră limpezi nu mai aveau același înțeles nici pe Pământ. Măștile puteau fi și un limbaj al emoției.

În vreme ce înainta pe străzile orașului, către o țintă centrală și încă nedeslușită, întâlni grupuri mai mari de umbre sclipitoare. Măști de aur, măști de argint, măști de onix și de jad. Se încrucișă cu măști singuratice, purpurii. Măștile puteau, trebuiau să fie niște semne, simboluri corespunzând unui statut social, vreunui sistem de caste, iar unele contacte erau probabil interzise. Aerul rece îl făcu totuși să simtă întreaga fragilitate a unei asemenea teorii.

Fără să-și fi dat seama că părăsise adăpostul îngust dintre pereți, întinderea fu deodată în fața lui. Pe dinaintea ochilor îi jucară lumini. Dar pricepu curând că erau reflexele unei mulțimi, jocuri de culoare pe măști și legănata pâlpâire a mantiilor, ca tot atâția sâmburi de foc. Esplanada nu era decât o întindere de nisip, firele i se părură însă cel mai gingaș lucru pe care-l văzuse vreodată, deși nu era vorba de o pulbere, ci de o pânză curată și moale ca un vast fund marin, inert, ciudat modelat, de o întindere îngustă, dar simbolizând depărtări fără veste adunate la un loc. I se păru că nici un om viu n-ar putea ajunge până la celălalt capăt al esplanadei.

Nici nu încercă. Fără nimic apăsător, o atmosferă reculeasă plutea peste mulțime, o simplă tăcere împăcată, bătând cu valuri calme în sunetul țesăturilor mototolite.

O năframă stacojie se umflă, sări și explodă în mijlocul arenei de nisip, iar el prinse un fel de șuier de încuviințare, cuvintele retezate ale Limbii Vechi, și încă ceva. Sclipire. Un vârtej agil, o urcare nemișcată, în vreme ce muzica lua naștere, în vreme ce lucirile dansau. Își spuse, pentru o clipă, că nisipul cenușiu putea sluji drept ecran, căci lucirile țâșniseră pe neașteptate, din nimic. Dar curând își dădu seama că erau însuflețite de o viață a lor, aidoma sunetelor ce păreau să evolueze prin spațiu, chiar în mijlocul esplanadei, fără ca el să poată desluși nimic aducând cu vreun instrument.

Năframa stacojie era unul dintre băștinași, își dădu seama îndată, pentru că putu vedea într-o străfulgerare masca de argint palid, goală și netedă, dar expresivă în mișcare, de vreme ce, măcar că nu-i cunoștea cuvintele limbii tăcute, simți în el ceva înduioșându-se la adâncimi de existența cărora nici nu știa, care nu fuseseră niciodată atinse de vreo operă de artă de pe Pământ, sau de pe oricare altă lume, sau de oricare ființă. Se înfioră, nu de teamă, nici, în ciuda vântului, de frig, ci de singurătate, datorită nedeslușitului simțământ că era o ciudățenie, un barbar zvârlit acolo de către vânturile spațiului.

Cineva îi atinse brațul, dar el nu-l luă în seamă.

Nisipul trebuia să aibă o densitate specială, căci, în ciuda fineții lui, băștinașii nu ridicau nici cel mai mărunt vârtej de praf. Urmărea fără îndoială un dans, dar cuvântul era neajutorat și grosolan, căci, la urma urmei, dansul nu era pe Pământ decât o artă de mâna a doua. Termenul potrivit ar fi fost, mai degrabă, cel de joc cu spațiul, deși, chiar folosind silabele expresive ale Limbii Vechi, adunarea părea cumva amestecată. Se arătau lucruri ce n-ar fi putut fi spuse, nici zugrăvite, nici chiar extrase din metalul cu cea mai fină granulație, lucruri tainice ivite fulgerător din nisip pentru a se reîntoarce în nisip, potrivit legilor jocului cu spațiul.

Merse înainte, și mantiile îi făcură loc, și el se opri la marginea esplanadei și, atingând cu cizmele nisipul și întipărind în el urme aspre și nete, privi țintă spre silueta imprecisă, schimbătoare. Căci, în dezlănțuirea mantiei, Stello spera totuși să prindă mișcarea unui trup, omenesc sau de altă natură. Dar așteptarea îi fu zadarnică. Mantia nu era decât o flacără, o pensulă jucând pe ancestrala pânză a nisipului și zugrăvind pe ea conture efemere.

Conture ce erau cuvinte. Gândul crescu în mintea lui Stello, în timp ce-și ridică privirile spre Lune și spre noaptea încețoșată de lumini. Se simțea în gesturile succesive o limbă, o frază, un poem, o incantație poate, iar cu toții așteptau: un semn din partea Lunelor, sau închiderea unei porți, scoaterea unei măști sau creșterea, din nisip, a unei plante monstruoase, singură vegetală a lumii minerale, cristaline, bântuită de pulbere și de răsfrângeri.

Și, fără veste, prin simplă analogie, cuvintele dansate însemnară pentru el ceva; evocau mișcarea unei ape, a unei cascade, apoi a unui fluviu. Erau oceanul, iar când se lăsă gerul fură banchiza sau mai curând, în ultima lor încremenire, fața iar neîntinată, pentru totdeauna netezită, a unei mări fără furtuni, asemenea unui bloc de sticlă.

Căci mișcările se sleiseră în încremenire și încremenirea sugerează moartea. Stello văzu în cele din urmă masca, atunci când coaja de argint păru că se desprinde de pe obraz, căzând ca frunza unui copac de pe Pământ, dar topindu-se îndată, redusă la spectrul nervurilor, ele însele mistuindu-se înainte de a atinge nisipul, și ea izbucni într-o culoare palidă, gălbejită. Era o mască de sidef.

Stello simți un fel de neliniște. Purtau oare atâtea măști suprapuse? Nu erau decât măști și aparențe? în sfârșit, se puteau descoji, schimbându-și fețele?

Brațul îi fu atins, pentru a doua oară.

— Dansezi, străine? întrebă un glas blând.

— Nu, spuse el cu gâtul uscat, răsucindu-se pe călcâie.

Sub ochii lui masca era de aur neted, fără cea mai măruntă podoabă, ca o piatră legendară ce cunoscuse mângâierea aerului și apei.

Mantia păru că-și ia zborul. Stello prinse un zgomot ciudat, ca un hohot de plâns, pe care masca l-ar fi înăbușit.

— Oh! nu dansa, străine. Încă nu. Nu acum. Mai gândește-te. Masca pe care o porți…

— Dar nu port nici o mască, zise Stello, silindu-se să-și controleze vocea și simțind cum mânia crește în el. «Ce uneltire o mai fi și asta? își spuse. Să fi jurat cu toții să mă înșele? Și dansatorul ăsta, la urma urmei, de ce nu se dă pe față? De ce încremenirea, de ce tăcerea asta?»

Nu cuteză să-și coboare privirile și să-și privească brațul, pentru că atingerea nu luase sfârșit și poala mantiei întârzia pe încheietura lui.

Își desprinse privirile de pe masca de aur și văzu ceva ca o rază țâșnind dintr-una dintre Lune, din Luna gălbejită, din Luna de sidef, sau era doar o părere, și raza rătăci pe esplanadă, și tăcerea se făcu mai grea, și nemișcarea submarină, abisală și… era de conceput?… da, mantia întinsă și până și masca se chirciră, se turtiră, se amestecară cu pulberea, și clipi de câteva ori și nimic nu se mai afla acolo în afara lacului de nisip.

Era neliniștitor. Mâna dreaptă a lui Stello se întinse spre cingătoare, unde tocul armei era gol. Dar nici o armă, știa, nu i-ar fi putut reda încrederea. La ce fel de rit fusese de față? Era un sacrificiu? Băștinașul pierise cumva sub ochii lui?

— Mă poți călăuzi? i se adresă el răgușit măștii de aur. Sunt străin. Nu vă cunosc obiceiurile. Am făcut un drum lung. Mi-e foame și mi-e sete. Dar poporul meu e puternic și, de la răsăritul până la apusul cerului, rase trufașe-l primesc. Planeta mea e încă necioplită, dar puternică, și știe să-și amintească.

Cuvintele tocite ale ceremonialului Limbii Vechi i se părură a căpăta deodată o nouă strălucire. Deși rostise de mii de ori asemenea vorbe în alte împrejurări și pe alte lumi, ceea ce spunea i se păru proaspăt și nou, de parcă ar fi ieșit din gura lui și nu s-ar fi rostogolit de amar de vreme pe limbile oamenilor.

Dar răspunsul nu fu cel așteptat. Masca de aur se înclină și parcă o adiere suflă când Stello auzi:

— N-ai luat seama la culoarea măștii mele? Stello tresări. Vocea, totuși, era blândă și feminină. E oare nevoie să te conduc, străine? Nu-s oare Lunele aici, și măștile? Scoate-o cât mai e vreme.

— Nu știu, spuse el, ce însemnătate dați măștilor, dar am obrazul gol. M-am născut cu masca pe care o port și cu ea am să mor. Și așa se întâmplă cu toți din neamul meu.

— Într-adevăr, străine? zise vocea, grea de neîncredere și de o atât de vagă tristețe, încât Stello se întrebă dacă n-o născocise chiar el.

— Să plecăm de aici, zise Stello, vrei? Locul ăsta mă apasă, fără să știu de ce.

— Fie.

Merseră pe străzi liniștite, singuri, iar lumina părea când aurie și când palidă, de parcă două dintre Lunele ce dominau cerul și-ar fi disputat privilegiul de a le lumina calea.

— Iartă-mă dacă vorbele mele te izbesc neplăcut, începu Stello, dar nu știu nimic despre lumea asta. Nu-s în stare să vă citesc măștile. Nu știu dacă deosebesc niște caste, dacă sunt un semn al serbării sau chiar dacă vă slujesc drept chipuri…

— E cu putință, străine? zise vocea. Vii pesemne de tare departe. Pesemne că specia voastră e tânără. Căci măștile, pe câte știu, sunt mai vechi decât noi, și încă mai vechi decât Limba Veche, pe care o vorbești atât de ciudat.

— Am învățat-o pe Pământ, zise Stello. Am vorbit-o în spațiu, de la Altair la Vega, am oprit nave cu silabele ei în porturile de pe Ulcinor, am suduit rostindu-i cuvintele cu înțelesuri îngropate, am bălțat-o cu o sută de graiuri, o vorbesc stricat, fără doar și poate, dar fac parte dintr-o specie bastardă, deși tânără, născută pe Pământ și proiectată în spațiu, dominatoare mai des decât supusă, dar mereu în căutare de putere. Vai, să lăsăm toate astea, că lumina încă n-a purtat aici vechile noastre glorii vestejite.

Mantia se agită.

— Nu înțeleg, străine. E amărăciune în vorbele taie? Uită tot. Căci asta-i planeta celor șapte porți și suntem poporul cu șapte măști. Dar e cu putință ca poporul tău să poarte, de la naștere, o mască de asemenea culoare?

— Așa s-ar zice, răspunse Stello. Nu-ți place? Suntem aici niște paria?

Se gândi pentru o clipă la rasele ivite pe Pământ, galbene ca aurul, negre ca tăciunele și la imperceptibila deosebire pe care socotea că o observase în faptul că acești alți oameni aveau, în plus, față de el, o scânteie de veselie sau, mai curând, o lipsă de tristețe. Își aminti de asemenea că, îmbătrânind, deveneau treptat suri, păleau până și cei mai negri, până și cei mai galbeni, începând să semene cu oamenii albi.

Dar nu spuse nimic.

— Nu, nu, zise vocea, răspunzându-i la întrebare. Nu crede așa ceva. Văd că nu știi nimic. Dar de ce ți-ai ales sideful ăsta mișcător?

Stello râse scurt:

— Mi-a fost ales.

— E cu putință? zise vocea, dusă pe gânduri. E de crezut ca o întreagă specie să se fi hotărât să moară? Oare asta lămurește elanul cu care lupți și marea des-nădejde care te aruncă dintr-o margine a abisurilor într-alta?

— Nu pricep.

— N-ai înțeles? îți umblă mintea atât de încet, sau dansul te-a înmărmurit în asemenea măsură? N-auzi ce-ți șoptește vântul? Scoate-ți obrazul. Scoate-ți obrazul.

Stello se înfioră. Se gândea la vorbele formei. Se gândea la obrazul lui, care căpăta deodată însemnătate. Era o pavăză comodă, îndărătul căreia învățase să se ascundă, o haină vie putând spune bucuria, teama sau durerea, admirația, și de care niciodată, nici măcar în vis, n-ar fi vrut să se descotorosească. Se gândi pe neașteptate la un popor fără chipuri, la un întreg popor care și-ar fi scos măștile de carne și își ascundeau acum golul pe după măști minerale, la ființe pe care nimic, nici măcar grosimea unei piei nu le mai despărțea pe unele de altele.

Și se îngrozi. Își trecu mâinile peste față și simți pielea caldă, vie a frunții, a obrajilor, a bărbiei, cedând sub buricele degetelor. Arătătoarele-i lunecară de-an lungul nărilor. «Fața mea, își spuse, o mască. Nu!»

— Nu știu, zise în cele din urmă. Bănuiesc că-i o taină la mijloc și poate că am ajuns pe lumea asta tocmai pentru a-i afla dezlegarea. Nu mă copleși. Pricep că-i o legătură între Lunele, porțile și măștile astea, dar firu-i atât de subțire că-mi scapă.

Masca scoase un râs subțirel.

— Vreau să te cred și nu știu ce să zic. Am trecut pe poarta de aur și am purtat masca asta și am dansat adineauri, și uite că Luna de aur mi-a trimes un tovarăș tare ciudat.

— Iartă-mă, zise Stello.

— Te rog! Dar, într-adevăr, ții atât de mult la masca asta?

Se lăsă o clipă de tăcere.

— Nu știu. Nu înțeleg, zise anevoie Stello.

— La întâmplare? Fără să fi hotărât când?

Vocea era plină de mirare. Și de tristețe:

«Să fie o femeie?» se întreba Stello. Era, în el, mai mult decât curiozitate. Întâlnise, pe lumi felurite, rase de tot felul și ades ciudate, ici și colo se oprise și se bucurase, în măsura în care era cu putință și în care nu existau incompatibilități ucigătoare între oamenii Pă-mântului și unele vise, născute la marginile altor ceruri. Femeile de pe Altair erau frumoase, în ciuda neliniștitoarei răceli a pielii lor, translucide ca un pergament moale. Cele de pe Algol se aflau la limita a ceea ce se numește îndeobște uman, și totuși nu le respinsese, ci, ținându-le în brațe, își pusese adevărata întrebare: există o frumusețe absolută, de necontestat, pe care toți o cinstesc, de oriunde ar veni, sau frumusețea nu-i decât o chestiune de forme gravate în nervii, întipărite în glandele noastre și întrebarea e fără răspuns, în ciuda scrierilor filozofilor despre transcendență și calculelor psihologilor referitoare la comportament, pentru că fiecare frumusețe e, înainte de toate, un accident ținând de naștere și de descoperirea ei, iar accidentul e doar relativ, iar incidența lui e doar absolută și nu poți spune dacă lucrurile au fost scrise înainte de a se petrece decât în cazul în care ești tu însuți autorul marii cărți a lumii.

«E femeie?» se întrebă Stello. Vocea îl tulbura. Și mantia asta, și masca. Se afla, sub faldurile mantiei, o carne pe care o putea strânge în brațe și, sub mască, buze pe care le putea săruta? De altfel, buzele și carnea aveau oare atâta însemnătate și misterul nu era, prin el însuși, de o sută de ori mai ațâțător decât descoperirea?

— Cele șapte Lune ne veghează, adăugă vocea, și ne dăruiesc ce le cerem, ca urmare a unei vechi înțelegeri înscrisă până și în sunetele Limbii Vechi. E de ajuns să porți o mască și să alegi dansul potrivit.

— Înțeleg, zise visător Stello, simțind că mantia-i atârnă mai greu pe braț.

Era o femeie, sau cel puțin o ființă de gen feminin? Prin ce se putea rezuma, exprima, defini una ca asta? Era, pe fiecare lume, o altă problemă, avându-și propria soluție. Dar aici era mai mult decât o problemă. Era o întrebare.

— Fiecare mască e o rugăminte, zise vocea. Masca purpurie cere singurătate și pace. Masca de smarald caută cunoașterea. Masca de aur cheamă dragostea. Iar masca de sidef…

Vocea rostea apăsat cuvintele, ca și cum ar fi vrut să vâre o lecție în capul unui copil foarte mic. Și el asta și era, într-adevăr.

— Taci! strigă Stello, neliniștit.

Credea că înțelesese, dar putea scăpa de masca lui, se afla oare în el o ieșire îngăduindu-i să ajungă aiurea, să regăsească în sfârșit umbra, să ridice masca și să citească fața necunoscută?

— Scoate-o, șopti vocea. Scoate-o cât mai e vreme!

«Cum să-i spun?» se întreba Stello, pentru că vocea era grea de adâncă sfâșiere și de durere adevărată.

Lunele străluceau pe cer și turlele ușoare ale palatelor tresăreau în lumina focurilor. Mergeau. O fântână împodobea mijlocul unei pieți pustii, asemeni unei flori de apă, unduitoare, palpitare imprevizibilă a unui ventricol subteran, explozie de stele repede stinse.

— Ce blestem ciudat și vechi, mai spuse vocea. Scoate-ți masca, scoate-ți masca…

Clătină din cap. I se păru că vede crescând peste măsură Luna gălbejită, Luna de sidef. Și se pleca asupră-i, iscând buze subțiri și lacome, gata să-l înhațe și să-l mistuie, și el alerga neputincios prin orașul pustiu, iar culoarea palidă năvălea asupră-i, și ridică fruntea spre cer și văzu astrul nemișcat.

O pace neliniștită îl cuprinse. Lângă el, mantia se agita nebunește.

— Nu, zise vocea, nu, și el înțelese, după o anume însușire a neliniștii, ce era feminin în glasul speriat.

Închise ochii, purtând întipărită pe retină imaginea perlelor de apă de culoarea celor șapte Lune, foșnet de catifea și de mătasă sfâșiată, și simți țesătura mantiei alergându-i pe piele. Și încă ceva.

Niște mâini, poate?

I se puseră pe obraz.

— Trebuie, zise cu nespusă blândețe vocea, trebuie.

Mâinile-i alergau pe față, ușoare, și căutau ceva, și el scoase deodată un strigăt și ceva-l părăsi, îi alunecă pe obraji, pe nas, pe frunte, pe ochi și plecă, trosnind uscat ca o frunză moartă când e strivită, și el simți răceala nopții.

Știa că țâșnitura de apă a fântânii cădea într-un bazin și că se putea oglindi în apa liniștită de lângă ghizduri.

Dar nu îndrăzni să deschidă ochii.