Planeta cu şapte măşti

SERBAREA

Serbarea era în toi. Întreg orașul nu mai părea decât o uriașă mașină de dansat, de strigat, arzând cu o mie de focuri roșii și reci, în vreme ce ochi scânteietori, țâșnind fără veste din piețe, se deschideau și explodau pe cerul negru.

«Frumoase-s rachetele ce luminează-n noapte!»

«Se cațără pe propriile lor piscuri și se plecă să privească. Parc-ar fi niște doamne, dansând cu privirile, în Ioc de a dansa cu ochii, cu brațele și inimile.»

— Poetul ăsta știa, gândi Clara. Cunoștea frumusețea rachetelor. Și nu le-a cunoscut decât în timp de război.

Apollinaire era un nume prețios și magic, pe care-l așezase într-un ungher al minții și pe care-l dezgropa, din când în când, cu multă plăcere. Nu citea niciodată poezii. Dar descoperise versurile astea, din întâmplare, răsfoind o carte. Versurile o izbiseră, și urcau acum în ea ca o boare înmiresmată.

Dansa. Se silea să se rotească în ritmul rachetelor. Își închipui pentru o clipă că era o rachetă, iar cavalerul ei doar capătul de carton negru și ars, care urma să cadă spre Pământ, pe când scânteile aveau să-și urmeze drumul spre stele.

Șuierând sau tăcute, rachetele suiau, asemeni unor păsări sau unor săgeți, sulițe de foc, confetti de jar, vârtejuri de diamant, furtuni de rubin, fluierau leneșe sau furioase, ca niște tauri de lavă scăpați într-o arenă pustie și întunecată. Focurile bengale pătau cu roșu fațadele. Fragmentele de mică din caldarâmul uscat scăpărau în râuri de diamante, încingând orașul cu nenumărate podoabe, iar acordurile false ale orchestrelor se amestecau și, mare sonoră și frenetică, veneau să izbească pereții albi ai caselor și prundișul pustiu al străzilor.

Era plăcut. Nici prea cald, nici prea frig. Blândă adiere a nopții mângâia obrajii, frunțile, mâinile calde și umede.

— Am obosit, spuse ea.

Încetară să danseze. Ritmul sacadat al muzicii deveni absurd. Ochii căscați și goi, pleoapele lăsate ale oamenilor care dormeau, dormeau dansând, deveniră absurde și de neînțeles. Pe furiș se strecurară printre perechi, printr-o pădure de priviri moarte și strălucitoare. Ajunseră la zona de pace relativă ce dăinuia în lumina obișnuită și potolită a felinarelor, de jur-împrejurul pieții. Își scoase pantofii cu tocuri înalte și-și puse tălpile goale pe marginea rece a trotuarului.

Lumea părea de gheață. Era straniu să simți cum stele de frig ți se urcă de-a lungul nervilor. Își ridică fruntea și privi rachetele. Se cățărau libere, pe traiectorii țepene, ca niște șine de cale ferată. Una dintre ele ajunse mai sus decât toate celelalte. Era un vârtej, o ploaie. Se metamorfoză și crescu într-o floare, al cărei lujer se stinse; țăndări de foc țâșniră din nou și luminară noi drumuri necunoscute.

Racheta se îmbucătățea, descreștea, se scufunda în noapte ușurându-se, scuipând întruna, gonind către o țintă nici de ea cunoscută și ple-cându-se în zbor încă înainte de a o fi întrezărit. O țintă necunoscută?

Clara oftă. Se întoarse către tânărul care dansase cu ea. O privea fără s-o înțeleagă. Își vârî mâna în buzunar și scoase un pachet de țigări.

— Nu, zise Clara.

Racheta se încingea. Se afla chiar deasupra lor. Întunecându-se. Îmbătrânind.

Clara își lăsă capul pe spate pentru a urmări cu privirea racheta ce se prăbușea, și-și auzi vertebrele trosnind ușor. Lunecă și se prinse de stâlpul felinarului. Își zise repede: «Aș vrea să fiu o rachetă». Iar atingerea rece a pavajului sub tălpi părea mângâierea aspră a nopții atingând stelele. Rachetele erau niște ochi. Dar nu se uitau niciodată spre Pământ. Dacă se plecau peste oraș și peste orchestre, peste focuri, lampioane și dansatori mureau, se topeau. Era un semn.

«Suntem cam ca rachetele, își spuse. Un veșnic compromis. Cădem fără încetare și fără sfârșit. Iar amintirile noastre sunt regrete. Nu pot spera să gândesc sau să privesc cu altceva decât cu ochii și creierul meu de douăzeci de ani la tot ce văd sau gândesc.»

Și până și asta n-avea nici o noimă. Mâine va fi uitat toate cuvintele. Gândea așa acum, pentru că băuse un pahar de porto și dansase ore și ore, iar stele de frig suiau din caldarâm de-a lungul nervilor ei întinși și vibrând. Probabil că mii de oameni gândeau exact la fel, în termeni mai mult sau mai puțin cețoși, și se exprimau cu ajutorul unor imagini mai mult sau mai puțin frumoase. Dar era fericită că gândea și ea așa. Iar faptul că mintea a mii de oameni, în afara ei, putea cunoaște deodată aceeași străfulgerare n-o stânjenea.

Sucea și răsucea în minte gândul ăsta, îl prelucra, îl ascuțea, îl critica, îl făcea să cânte. Nu era în stare de mai multă adâncime sau originalitate, dar, știind asta, jocul i se părea pasionant.

Părea o pânză de gânduri, o urzeală pe care se încrucișau, goneau, se întorceau, se opreau, defilau o mie de suveici multicolore. Iar desenul era caraghios de simplu și niciodată terminat.

Ochii-i străluceau. I se învârti capul. Pe străzi lampioanele desenau linii șovăitoare, în care toate luminile se amestecau. Deschise gura, dar nu spuse nimic. Ceea ce ar fi vrut să spună era prea îndepărtat sau prea subtil pentru a se pierde în noaptea legănată de muzică proastă, și se temu ca o mie de guri să nu se deschidă, toate o dată, pentru a lăsa să le scape aceleași cuvinte. Ca să vorbească ar fi avut nevoie de o tăcere adâncă și neobișnuită, și chiar atunci cuvintele ar fi părut ciudate, de neînțeles, și ar fi tăcut. Nervii-i cunoșteau cuvintele pe care buzele ei nu le știau. Eva vorba în ele de singurătate și de îndepărtare. Era în ele admirația călătorului care a străbătut un milion de leghe și pătrunde într-o țară nouă. Asta nu mai ținea de porto, nici de dans. Era altceva.

Scoase un strigăt. Un hohot de plâns. Un geamăt.

— Clara. Clara. Racheta s-a lovit de ceva.

Nici o neliniște în glas, doar o curiozitate îndoielnică. Îl ținu de rău pentru curiozitatea asta. Știa că drumul rachetei întâlnise o altă traiectorie, deși avusese ochii închiși în clipa când totul se petrecuse.

Cu elanul retezat, racheta continua să ardă și cădea.

Clara își ridică fruntea. Suferise șocul și el trecuse. Nu mai era decât o amintire, ca ultima undă lăsată de piatra coborâtă în străfundul unui lac.

— Trebuie să-l salvăm, zise ea.

O umbră argintie cobora chiar în dâra lăsată de rachetă.

— Un avion. Racheta s-a izbit de un avion.

— Nu-i un avion, spuse Clara.

— De unde știi?

Începură să alerge. Se depărtau de bal și de orchestră și de luminile jucăușe ale focurilor sărbătorești. Pașii le răsunară din ce în ce mai limpede în văzduhul tăcut. Iar umbrele le creșteau și se ștergeau în ritmul lampioanelor spânzurate deasupra porților. Câinii lătrară. Un ornic bătu. Apoi liniștea se așternu din nou peste anfi-lada străzilor. Își încetiniră pașii.

— E mai departe. Încă și mai departe.

Clara se agăță de brațul tânărului. Avea nevoie de cineva. Se temea de ea însăși. Un străin pusese stăpânire pe mintea ei. Strânse brațul tânărului și râse. Îi dădu drumul pe neașteptate.

Alergau. Ca un abur, umbra de argint atinse pământul. Auziră zgomotul unor clopoței loviți, unor sticle clinchetind în serii nesfârșite, unei brize adiind într-un labirint de cleștar, și Clara gemu pentru a doua oară.

— Repede, repede, zise ea.

— De ce?

— Nu știu.

În urma lor, oamenii alergau greoi și-și strigau unii altora:

— Un accident!

— Da. O rachetă. N-am văzut peste ce a dat.

— Chemați pompierii.

Ajunseră la răscruce și priviră la dreapta și la stânga și înainte. Nu văzură nimic. Apoi săriră îndărăt și o mașină goni val-vârtej prin beznă, gata să-i atingă, neagră și hipnotizând drumul cu ochii albi, orbitori și țepeni, ai farurilor ei. Apoi se auzi scrâșnetul cauciucurilor, mașina frână, derapă, urlă și porni din nou, anonimă, scobind în noapte un tunel liniar cu incisivii ei de lumină, asemeni cârtiței pornită la vânătoare.

Acolo unde mașina deviase brusc deslușiră ceața argintată. Șuvițele lucitoare mai spânzurau de crăcile copacilor.

Se apropiară:

— E un avion.

— Nu. Clara clătină din cap. E prea mic. Și prea ușor.

— Nu arde.

În glasul lui răsuna ca o părere de rău.

— Oh, n-am făcut-o dinadins, n-am făcut-o dinadins. Era serbarea, era racheta, zise Clara frângându-și mâinile.

Cercetară mașina. În inima volutelor precise ale cetii deslușiră un bărbat. Era foarte palid, atât de alb, încât părea străveziu. Și vedeau limpede, prin mașină și prin el, trotuarul neted și trunchiurile noduroase ale copacilor.

— Trebuie să-i dăm o mână de ajutor, zise un glas lipsit de convingere.

— Nu, spuse hotărât Clara.

Se uită la bărbat. Avea trăsături gingașe și regulate și știu că era frumos. Dar asta nu era tot. Se afla dincolo de toate minunile cunoscute de ea. Iar, atunci când privirile zâmbitoare îi întâlniră privirile, își stăpâni hohotul de plâns. Întinse mâna și atinse suprafața de argint.

Închise ochii.

— E o navă, zise ea, o navă din stele.

În clipa aceea auziră cu toții o voce părelnică:

— Sunt un călător. Vin de foarte departe, de foarte departe.

Vocea se amplifică. Vibra asemenea corzii întinse a unei harfe. Se priviră și se simțiră deodată istoviți, pentru că nu înțelegeau și nu, nu, nu putea fi, adevărat, iar, chiar de-ar fi fost, nu li se putea întâmpla lor una ca asta, nu credeau în existența străinului și erau istoviți, atât de istoviți, atât de stupizi în fața propriului lor zid de neștiință. Clara avea febră și tremura.

Nu era un om. Era un străin, un vizitator, dar nu era un om. Aducea cu el miresmele lumilor îndepărtate ce ard în noapte, culorile și visele, navele vidului și trofeele glorioase ale luptelor spațiale, dârele cometelor și beteala stelelor.

— De-aș putea pleca împreună cu el!

Dar nu avea să mai plece. Poate că el nici nu exista. Era doar un miraj în văzduhul călduț și nemișcat al nopții.

— Cine ești? De unde vii?

— Sunt un străin, un călător. Vin de acolo. Întinse o mână spre stele și Clara-și închipui un spectacol de necrezut, punctele scăpărătoare și nemișcate și rachete gonind de la unul la altul. Nu cred că puteți vedea, pe cerul vostru, locul de unde vin, zise vizitatorul. E prea departe. Lumina lui e încă pe drum. Făcu o mișcare: Sunt fericit că v-am întâlnit. Nu puteți ști ce înseamnă să te arunci în vid, în beznă și singurătate, mereu străin ție însuți.

Clara știa. Și mai știa că n-avea să uite niciodată și că întâlnirea asta era ca o fereastră străpunsă în coasta unui lung tunel, prin care vezi desenându-se în ceața zilei liniile nedeslușite ale unui paradis ascuns. Ar fi vrut să ceară o mie de amănunte, dar n-avea cuvinte pentru ele.

— Orașul, orașele voastre străluceau ca niște galaxii, ca niște popoare de stele. Și plecasem de atât de multă vreme. Nici un chip, nici un glas omenesc.

«Om, gândea Clara. Nu, nu era om. Doar dacă ei, locuitorii Pământului, n-aveau nimic omenesc.» Dăinuise din totdeauna o prea adâncă prăpastie de vid între ei și, chiar acum, când era atât de aproape, stăruia un câmp glacial pe care nici un gând, nici o dragoste adevărată nu-l vor putea străbate. Și înțelese deodată că același spațiu exista între ea și oraș, între dansatori, între focuri și rachete. Două flăcări nu se amestecau, niciodată, nicăieri. Stelele goneau unele spre altele, dar niciodată, de la începutul vremurilor, atomii lor nu se ciocniseră și vârtej urile nu li se amestecaseră. Și, măcar că lucrurile și oamenii se repezeau mereu unii spre alții, o adevărată întâlnire nu avusese loc.

— La ce bun tot drumul ăsta? își spuse Clara. Gândea cu voce tare și toți o auziră și se răsuciră spre ea, ca și cum vorbele i-ar fi putut șoca, deși nu le înțeleseseră. «S-a rătăcit pe drum, își spuse, dar de astădată în gând. Acum, când a atins-o, nu cunoaște ținta», și la fel i se întâmplase și ei adineauri, când alerga și când o intuiție o străpunsese cu precizia unui pumnal de gheață. Și îndată, pe loc, într-o secundă, uitase până și umbra a tot ce gândise, uitase tot, în afara regretului de a fi știut, pentru o clipă. Senzația de ciudățenie care ți se scurge printre degete, de îndată ce încerci s-o precizezi.

— Lumea asta e frumoasă, zise bărbatul, și era un fel de a răspunde.

Clara pricepu fără veste că luminile reci, nemișcate și murdare, casele mărunte, copacii înspăimântați, prizonieri pe șesul lor de gudron, și întinzându-și crengile meschine către cerul plin de fum, oamenii oarecari, însemnau pentru el ceea ce fuseseră pentru ea nedeslușitele populații din stele, cu frunți de fildeș, cu ochi de aur, cu plete cioplite în marmură moale, cu mâini bune și iuți ca păianjenii și palatele cu porți de diamant, cu nopți neobosite sub ceruri constelate.

«De-aș putea vedea o clipă cu ochii lui», își spuse Clara. Și, pentru o secundă, i se păru că ar fi cu putință. Dar nu era decât un vis nebunesc, nu se afla nicăieri mijlocul în stare să-i îngăduie străbaterea, uriașei breșe dintre ceea ce simțea ea și ceea ce percepea omul ăsta, iar numai faptul că se simțea cuprinsă de aceeași neliniște și părere de rău însemna, într-un fel, o victorie. Un oraș trebuia să pară atât de frumos din înaltul cerului. Nu și-l putea închipui, dar putea face un efort și astfel se și pomenea străbătând o jumătate de drum. Și toți ceilalți rămâneau atât de încremeniți și de reduși, încât era sigură, absolut sigură că era singura care vedea capătul unui asemenea drum.

— M-a izbit ceva, zise bărbatul, și am căzut. O rachetă. Era război? Vă temeți de vreun năvălitor din spațiu?

— Te așteptam, zise foarte repede Clara, și serbarea, racheta, erau în cinstea dumitale. A fost un accident… Eu… îmi pare rău. O rachetă, cel mai ușor lucru de pe Pământ, șopti ea, aproape fără glas.

— Îmi place cum minți, zise vizitatorul. Dar e prea târziu. N-are de ce să-ți pară rău. E un accident. Nava mea e atât de ușoară, atât de fragilă… prea fragilă.

«O bulă irizată, un văl de timp, gândi Clara, asta-i e toată nava.»

— Sunt fericit să știu că existați. Nu mai suntem singuri.

«Nu, gândi Clara, fără pic de veselie. Oh, de-ar… de-ar muri repede, înainte de a ne cunoaște și de a afla că suntem iremediabil străini.»

— Ai să… zise Clara.

— Da, zise bărbatul.

Nu putea fi adevărat. Glasul lui era limpede și liniștit, dar un sânge de argint îi curgea din frunte. Pentru o clipă se lăsă tăcere.

— Nu-i nimic, zise vizitatorul.

Într-adevăr, nimic în stare să-i întristeze pe oameni. Făcu un efort și-și îndreptă trupul.

— Aș vrea să mai văd lumea asta. Câtă ciudățenie. Câtă splendoare.

Rachetele explodau, pocnind. Serbarea se apropia de sfârșit. Vântul începu să sufle. Nava de argint se zdrențui, se desfăcu, se descompuse.

— N-ar fi trebuit să cobor. Și iată-mă înghițit și sfâșiat de adâncuri.

Clara întinse mâna. Dar degetele-i erau prea neîndemânatice, prea dense. Știa că ar fi de ajuns s-o atingă, pentru a fărâmă năluca în nouă sute de mii de cioburi de sticlă. Era o minune inaccesibilă, prea gingașă, o jonglerie fragilă. Îi veni să plângă. Degetele-i tremurară.

Nava pieri. Bărbatul dăinui pentru scurtă vreme, apoi făcu o mișcare și deveni și mai străveziu. Deslușeau din ce în ce mai limpede, prin trupul lui, caldarâmul și scoarța aspră a copacilor. Se topi în văzduh.

— Aș vrea să cred că am visat, rosti un glas.

Clara se dădu cu un pas îndărăt. Se întoarse. Oftă.

— S-a sfârșit. S-a sfârșit.

Își lăsă capul în piept. Inutile, rachetele șuierau și fluierau ca niște meteoriți condamnați.

— I-am arătat ce avem mai bun.

În jurul ei glasurile prinseră a șopti cuvinte nedeslușite.

— N-o să ne mai întâlnim cu așa ceva. N-o să aflăm niciodată.

Păianjeni strălucitori atârnați de Pământ cu mătasea lor vaporoasă, rachetele urcau pe cerul negru. Se înapoiară spre balul, alămurile și muzica și focurile tot mai slabe.

— Sunt cu tine, zise un glas Ia urechea Clarei.

Glasul vibra, asemenea corzii întinse a unei harfe.