RECRUTORII

Se aventurase într-o parte a orașului pe care n-o cunoștea și o neliniște nelămurită-i îngreuna pașii, alcătuită din șovăiala de a apuca pe străzile întunecate și înguste și din presimțirea că se rătăcise. Se opri sub un felinar și-și aprinse o țigară. Locul era pașnic, întunecat, călduț, umed, pătruns de o veche ceață. Clădirile se înălțau ca pereții unui puț, ca povârnișurile trecătorii unui munte.

Trase din țigară și porni din nou, deși nu știa încotro să se îndrepte. Fumul, acru în umezeala nopții, îl făcu să tușească. La drept vorbind, nu-i prea păsa că se rătăcise. Petrecea afară o bună parte din nopțile verii pe sfârșite și, hoinărind prin orașul adormit, i se tot părea că descoperă o lume ciudată și pustie, un univers pur mineral, un primejdios labirint de cristale negre. O fereastră se afla uneori întredeschisă și un pătrat luminos se decupa atunci pe o fațadă, sau se întâlnea cu cineva, sau auzea, de pe o stradă apropiată, sunetul înăbușit sau sprinten al unui pas, iar universul ireal și mort se prăbușea atunci și dispărea, făcând pentru o clipă loc realității animate, imaginii tuturor oamenilor întinși în paturile lor, citind și oftând, vorbind prin somn sau privind țintă, cu ochii deschiși, câte un tavan luminat treptat de apropierea zorilor.

Oboseala-i cotropea mușchii, pe nesimțite. Simți nevoia de a bea o cafea fierbinte și dulce și de a asculta glasurile stăruitoare, deși diluate, ale ultimilor sau celor dintâi consumatori ai barului. Grăbi pasul. În drum, pe firma unui ceasornicar, văzu cât era ceasul. Patru și douăzeci și opt, dimineața.

Avea noroc. Se afundă la nimereală în două sau trei străduțe, pătrunse într-un pasaj atât de întunecat și de îngust, încât fu silit să meargă atingându-i pereții cu vârfurile degetelor. Se împiedică într-un rând de un trup, auzi un mormăit, ceru iertare și porni mai departe fără a aștepta să i se răspundă.

Avea noroc, căci la capătul pasajului văzu lucind, cu două rânduri de case mai încolo, o vitrină. Se stă-pâni cu greu să n-o ia la fugă. Vitrina strălucea în beznă ca un foc de lemne într-un cămin și simți nevoia impe-rioasă de a se usca la lumina unui asemenea foc.

Împinse ușa, o sonerie țârâi. Intră. Era o cafenea cu totul obișnuită, percolatorul sclipea, patronul se foia la bar, patru obișnuiți ai localului jucau cărți, senini de parcă s-ar fi aflat în plină după-amiază. Poate că, de altfel, jucau fără încetare așa, zi și noapte, și reprezentau într-un fel permanenta rațiune de a fi a cafenelei. Câțiva muncitori în salopete albastre, cu sacoșa lângă ei, se aflau la mese sau în fața tejghelei.

Aruncă o privire circulară asupra asistenței, schiță un semn din cap care voia să fie un salut, își puse coatele pe tejgheaua barului și ceru o drojdie.

Se uită la patron care alegea cu grijă un pahar, îi lustrui buza cu marginea șorțului, îl puse cu gingășie pe tejghea, apucă îndemânatic o sticlă, vărsă alcoolul incolor în pahar, astupă sticla și o puse la adăpost. Bău dintr-o înghițitură.

— Nou prin cartier? întrebă patronul, cercetându-l.

Ridică și el fruntea și-l privi, amănunțindu-i fața gălbejită și puhavă, trăsăturile șterse și moi, pe care luceau doi ochi afundați, cu căutătura rea și vicleană.

— Nu chiar, răspunse evaziv. Doar că vin aici pentru întâia oară.

— Ei bine, atunci dau un rând! Să-ți fie de bine!

Văzu mâna grasă și albicioasă mângâind sticla, apucând-o, iar paharul se umplu înainte ca el să fi avut răgazul de a face o mișcare.

— Mulțumesc, bolborosi nedeslușit.

De astă dată bău mai încet. Drojdia începea să-l încălzească pe dinăuntru și simțământul de neliniște, pe care-l încercase în bezna străzilor, se risipi.

Patronul întoarse nițel capul ca și cum s-ar fi adresat cuiva, peste umărul noului mușteriu, iar una dintre pleoapele Iui coborî încet, grotescă perdea de carne, sfârșind prin a-i acoperi cu desăvârșire măruntul ochi strălucitor.

— Ceva datorez?

— O, doar nu te grăbești, zise tărăgănat patronul. Poți să stai aici până se luminează de zi. Aici ești ca acasă. Unul dintre domnii de colo are să-ți țină de urât, dacă vrei.

— Mulțumesc, dar trebuie să plec, zise el.

Simți că pălește. Îl cuprinse o neliniște fără rost.

— Haide, haide, n-ai de ce să-ți fie frică, aduce oare cafeneaua mea a cuib de tâlhari?

Ochii lui mărunți clipeau neregulat, ca niște faruri transmițând un mesaj în cod.

— Păi… nu mi-e frică.

— Mi-am zis și eu așa, spuse patronul, am crezut, văzându-te gata să pleci. Încercă să zâmbească, dar fața lui galbenă și puhavă rezistă la toate eforturile. Glasul se dorea liniștitor: Mai ia o drojdie, dacă de asta ai nevoie să-ți vii în fire. N-aș vrea ca un client să nu se simtă bine la mine, asta nu.

Consumatorul dădu să refuze, dar paharul și fusese umplut și îl duse mecanic la buze și lăsă alcoolul să-i lunece lin în fundul gâtlejului. Se clătină oleacă și se sprijini mai bine de bar.

— Așa, așa, zise patronul, e mult mai bine. Acum cred că unul dintre domni ține să-ți vorbească. Să-ți propună ceva.

Cuvintele ajunseră la el printr-o ceață albăstruie. Vru să protesteze, dar nu găsi vorbele și limba i se împletici. Se încurcă într-o silabă și o repetă de două-trei ori. O mână binevoitoare îl luă de braț, îl petrecu până la o masă și-l așeză pe un scaun. Cineva luă loc în fața lui, un bărbat mărunt, cu trăsături uscate și pronunțațe, foarte negricios, cu părul tăiat scurt, fața triunghiulară și arsă de soare și cu ochi scânteind de răutate sau de nerăbdare. Purta niște haine întunecate și strânse pe trup, care-l făceau să pară subțire și nervos.

— Îți place să călătorești, așa-i? zise bărbatul, cu un glas nițel cântător.

Își ațintise privirile în ochii noului venit.

— Depinde unde.

Neâncrederea se furișa în el, pe nesimțite.

— Numele? întrebă politicos bărbatul mărunt cu păr negru.

Avea buze fine și aspru desenate și abia le mișca.

— Thibaud, răspunse el, golindu-și din nou paharul.

Lumea se dilata în jurul lui. Încăperea se umfla și creștea sub presiunea luminii, iar el însuși descreștea, copil bălăngănindu-și picioarele la o masă prea înaltă pentru el, apoi simplu fir de praf într-o sală imensă. Făcu un gest vag, care se adresă îndepărtatului său interlocutor.

— Nu te simți bine? susură vocea neliniștită și batjocoritoare.

— Ba da, mormăi el, ba da, foarte bine.

— Sunt locuri minunate pe lume, zise bărbatul mărunt. Poate c-ai dori să le cunoști?

— Poate, răspunse Thibaud. Vorbea mecanic. Auzea cuvintele și le înțelegea, buzele lui răspundeau: Am băut, adăugă, n-ar fi trebuit, nu-i bine, e vina dumitale.

— Îți trece cât ai clipi, zise celălalt. Răspunde: Vrei să călătorești? Îți place să te plimbi noaptea prin orașul adormit? Înseamnă că-ți place schimbarea, înseamnă că-ți place să călătorești, așa-i?

— De bună-seamă, zise Thibaud. Cred că-mi place să călătoresc. Se opri pe neașteptate și răsuflă adânc. Ești un voiajor comercial, nu, un fel de negustor?

— Dacă vrei, zise omul mărunt îmbrăcat în negru, cu un râs cristalin și ușor, aproape feminin, dar cumplit de aspru, nespus de crud. Sunt un negustor.

— Și unde te duci de obicei? întrebă Thibaud, sughițând.

— Unde mă cheamă datoria, șopti vocea care aproape nu se mai auzea, microscopică. N-ai familie, așa-i, pe nimeni, nici prieteni?

— N-am, zise Thibaud, aveți dreptate, pe nimeni!

Ridică privirile și zări, aplecată peste el, fața gălbejită și umflată a patronului care-l cerceta neliniștit, cu o licărire plină de atenție în fundul ochilor strălucitori și afundați în masa de carne. Îl văzu îndreptându-se deodată, întorcându-se și pierind ca și cum l-ar fi stânjenit faptul că fusese surprins.

— Vrei să vii cu mine, băiete? Semnează aici și ai să vezi lumea.

Ceva umed îi atinse vârfurile degetelor, apoi și le simți apăsate pe o suprafață tare. Încercă să-și tragă îndărăt mâna dreaptă; mușchii nu-l ascultară.

— Dar știu că s-a pilit, zise un glas străin.

Clipea des. Izbuti să-și țină ochii deschiși și cineva îi strecură între degete un creion sau un stilou. Îl scăpă și auzi zgomotul pe care-l făcea, căzând pe podea. Un sunet de clopot.

— Scrie-ți numele, frățioare, zise o voce prietenoasă.

Cineva îi apucă mâna și i-o conduse.

— Semnează, frățioare, hai dă-ți puțină silință. Ai să vezi ce-o să facem noi împreună. Vrei să călătorești? Ești nebun după călătorii? Scrie-ți numele.

Încercă să-și vină în fire. Se sili să strângă stiloul între degete. Era un cilindru subțire, dintr-un material plăcut, cum nu mai văzuse. Și simți foaia de hârtie rece sub palmă, de parcă ar fi fost de metal.

Începu să scrie, dar îi venea greu, ochii lui întredeschiși zăreau marginile literelor doar ca niște nori impreciși.

— Hai, încă nițel.

Scoase limba și saliva-i curse pe la colțurile buzelor. Cineva îl apucă de braț și zise:

— Destul!

Brațu-i căzu și i se păru că mâna se desprinde din încheietură, atât era de grea. Trupul i se prăbuși apoi înainte. Degetele-i bătură pe suprafața tare a mesei.

Ochii-i priveau paharul irizat și urechile-i prinseră un sunet tot mai puternic, tot mai strident.

— Bea asta, băiete.

Duse paharul la buze și-l goli. Creierul nu i se limpezi, dar picioarele-și regăsiră siguranța, gesturile i se făcură mai precise. Încetă să clipească.

— Foarte bine, zise măruntul bărbat negricios. E foarte bine. La revedere.

— Pot să plec? zise Thibaud.

Își regăsise glasul.

— Bineînțeles, fă ce vrei. Îți dăm noi de veste, la timpul potrivit.

— Contez pe dumneata, zise el încet, neștiind despre ce vorbește și întrebându-se vag ce rost avea să răspundă așa.

Se ridică și văzu toate fețele îndreptate spre el, ochii strălucitori și gurile închise și șovăi, apoi se hotărî, despică mulțimea care-l înconjura și se îndreptă către ușă. O deschise și ieși.

— La revedere, auzi încă o dată, când închise ușa.

Se întoarse acasă pășind mecanic, fără să se înșele aproape de loc asupra drumului, se întinse îmbrăcat pe pat și adormi.

«O farsă!» își spuse, încă moțăind cu ochii închiși, întins pe spate și cu țeasta strivită de o migrenă cumplită. Nu izbutea să-și amintească limpede tot ce i se întâmplase în timpul nopții.

Făcu baie, luă micul dejun și se așeză în fața mașinii de scris, cu gândul de a începe un articol. Dar mintea-i era preocupată și cuvintele nu voiau să se alinieze pe foaia albă. «O farsă!» își spunea, dar asta nu lămurea nimic.

Sfârși prin a se îndoi de realitatea celor întâmplate. Era ca un coșmar căruia-i uiți liniile esențiale, dar din care unele imagini rămân întipărite în amintire, cu o precizie halucinantă.

Înghiți un calmant și se simți mai bine. Începu să scrie încet și lucra încă, pe la sfârșitul după-amiezii când telefonul sună. Se gândi pentru o clipă să-l lase să sune până ce necunoscutul pisălog avea să se plictisească. Apoi se ridică și apucă receptorul.

— Alo! spuse.

— Alo! zise un glas pe care-l recunoscu, fără să-l poată totuși lega de un chip. Era un glas cântător și cristalin, aproape un glas de femeie, dar atât de rece. Deseară. Te așteptăm tot acolo, la unsprezece. Înțeles?

Glasul devenise dintr-o dată poruncitor.

— Alo! zise Thibaud. Cine-i acolo? Despre ce-i vorba? Răspundeți!

— Haide-haide, Thibaud, știi prea bine.

— Așteptați! Cine sunteți?

— Pe diseară, Thibaud, la revedere.

— Nu închideți, strigă el.

Auzi declicul. Cu băgare de seamă, puse receptorul pe furcă.

O amintire-i plutea prin minte. O amintire încă nedeslușită, care refuza să vorbească, să se explice, dar care mișca și tremura, speriată ca o vietate, ca un pește roșu într-un borcan. «Nu-i cu putință!» își spuse. Apoi: «N-am să mă duc. Am să rămân aici toată noaptea. Am să ascult un disc sau am să citesc, dar nu ies din casă pentru nimic în lume!»

Gândul nu-l părăsi însă toată seara și nu izbuti să lucreze. Amintirea se răsucea și se zbătea în capul lui, deși n-o putea preciza. Îl apucă din nou durerea de cap. Înțelese că nu va fi împăcat cu el însuși decât dacă va putea afla cine-i telefonase și ce i se întâmplase în noaptea trecută.

Ieși, începând să rătăcească pe străzi; sclipind cu nenumăratele-i focuri, un cinematograf, imensă caracatiță, îl atrase cu tentaculele lui de lumină. Se repezi înăuntru, își alese un loc și răbdă, timp de jumătate de ceas, un film insuportabil și plicticos. Își propusese să rămână în sală până la sfârșitul celei de a doua reprezentații. Încercă să adoarmă.

Luminile se aprinseră deodată. O voce diformată de uruitul difuzoarelor începu să înșire cuvinte monotone:

— Un domn Thibaud, care trebuie să se afle în sală, e chemat la telefon. De urgență. Un domn…

Șovăi. Poate că nu era decât o capcană. Poate că farsa stupidă continuă? Cineva se juca cu el, de parcă ar fi fost o păpușă? Nu te duce. Stai liniștit. Vezi-ți de treabă. Stai pe Ioc. Sau era chemat, într-adevăr?

Sfârși prin a se ridica, fu îndreptat spre o cabină telefonică și apucă receptorul, iar, chiar înainte de a avea răgazul de a spune ceva, auzi glasul ușor și cristalin, neputând fi confundat nici dacă ar fi fost înecat într-o mie de alte glasuri.

— Te așteptăm, Thibaud, frățioare. Haide, te așteptăm!

— Cine-i la aparat? răcni el.

Se simțea cuprins de mânie.

— Haide, Thibaud, știi foarte bine.

Auzi un râs abia perceptibil, aerian.

— Ce poftiți? strigă.

— Nu atât de tare, Thibaud, nu atât de tare. Poate te mai aude cineva. Știi bine cine sunt. La revedere, Thibaud, pe foarte curând. La revedere.

— Alo! răcni el, dar nu mai auzea decât zumzetul mort al aparatului.

Se așeză pe scaunul de metal al cabinei. Simțea că se înăbușă de furie. Se zări, congestionat, în reflexul ușii de sticlă. Inima-i bătea cu putere. I se părea că-i un cărăbuș dintre cei de care puștii leagă o sfoară și pe care-i târâie după ei. Zboară, zboară, cărăbușule!

Cineva îl privea curios de cealaltă parte a geamului și, citind un fel de teroare în ochii celuilalt, înțelese că înfățișarea lui trebuia să aibă ceva înspăimântător. Ieși din cabină și se îndreptă spre barul cinematografului.

Barul era absolut pustiu. Se urcă pe unul dintre taburetele înalte și comandă o drojdie, apoi își dădu seama că gura-i era încă amară de pe urma drojdiilor pe care le băuse în ajun și voi să ceară altceva, dar era prea târziu — paharul se și afla în fața lui și sticla se apleca, licoarea străvezie cu reflexe irizate i se și scurgea în pahar.

Sorbi drojdia pe îndelete. Treptat, își regăsea încrederea. Mânia-l părăsea. Își spuse că o să le arate el, că se duce să-i caute și să-i atingă peste bot pentru gluma lor idioată; nici nu-l cunoșteau și-și îngăduiau să-i facă asemenea figuri.

Apoi își spuse că nu putea fi o glumă, că prea era totul absurd, că de-ar fi fost doar o glumă n-ar fi izbutit niciodată să dea de el, să știe că se afla chiar în acel cinematograf, că nu l-ar fi chemat pretextând o urgență.

Marșezi, băiete, alergi tocmai unde vor să te aducă ei! își spuse că, de bună seamă, se așteptau să-i caute într-o clipă de enervare. Își spuse că ghiciseră aproape exact.

Aproape!

Căci nu se va duce.

Sau, mă rog, se va duce, că nu putea lăsa treaba așa, încurcată, pentru că cine sunt ei, ce vor de la mine, nu le-am făcut nimic, nu, nimic, într-adevăr, n-am nici prieteni, nici dușmani, nimănui nu-i pasă de mine, nimănui afară de ei.

O va lua pe un alt drum decât cel pe care apucase în ajun, se va apropia binișor și va încerca să afle cine erau și ce voiau.

Nu-i plăceau armele, detesta să simtă în buzunar, în mână greutatea de metal rece a unui revolver. Dar avea o armă micuță, un automat de salon, sclipitor ca o lacrimă, precis și suficient pentru împrejurarea de față.

Ieși din cinematograf și începu să alerge pe străzile deodată răcoroase. Fără zgomot, se făcuse noapte și, în loc să cadă din cer, lumina suia, într-o reverberație umedă, din solul ud. Urcă scara sărind câte patru trepte deodată, răsuci brusc cheia în broască, făcu un salt care-l duse până în bibliotecă, răscoli un vraf de cărți într-un dulap și dădu de revolver. Verifică încărcătorul și-l vârî în buzunar.

Ploua. Stropii mărunți țeseau o perdea aproape opacă, stingând lumina stelelor. Cauciucurile mașinilor lunecau și derapau. Luminile vitrinelor și ale felinarelor se estompau, se amestecau, liniile se topeau, nuanțele intrau unele într-altele. Ploaia prăbușise un curcubeu pe străzile orașului.

Mergea zdravăn, dar îl chinuiau amintirile. Liniștea-i era pur exterioară. Din când în când vâra mâna în buzunar și mângâia bucata de metal, micul trăgaci blocat cu siguranța și țeava de oțel, tare și plăcută la atingere. Simți cum suie în el, mai puternică decât oricând, senzația de ciudată apăsare care-l cuprindea atunci când rătăcea noaptea pe străzile orașului. Ca și cum ar fi uitat cu desăvârșire orele de peste zi, ca și cum ar fi descoperit pe neașteptate, pe străzile lungi, clădirile prea înalte, prea grele, ca și cum ar fi pătruns pentru întâia dată într-o cetate din altă lume, neștiind nimic despre locuitorii ei, despre obiceiurile lor, despre vrăjmășia sau ospitalitatea lor, neîncrezător, gata să cadă în cea dintâi capcană, admirând fără a înțelege, șovăind fără să-și dea seama.

Aproape că alerga. Tălpile-i lunecau pe solul ud. Străbătea străzile una după alta, ocolind, abătându-se, sigur că nu se înșeală, dar evitând cu băgare de seamă drumul pe care apucase în ajun. Ai fi zis că merge printr-o mare pădure, vânat și totodată vânător, atent să nu facă nici cel mai mic zgomot și să nu lase vreo urmă. Văzu vitrina cafenelei lucind în depărtare și se întrebă ce avea de făcut. Era prea târziu pentru a mai putea pătrunde în vreo casă și a cere informații. Își suflecă mâneca și se uită la ceas. Unsprezece fără cinci. Venea exact la întâlnire, deși nu se sinchisise de asta. Vitrina cafenelei strălucea de cealaltă parte a străzii și desluși, în plină lumină, siluetele a trei bărbați rezemați de bar. După care neliniștea explodă în el ca o grenadă. Picioarele-l lăsară și începură să-i tremure degetele; își vârî dreapta în buzunar și strânse patul armei, dar nu era decât o bucată de metal înghețat, ostil și inutil. Se trase încet îndărăt, necutezând să se întoarcă. Apoi avu zidul în față. Se dădu iar îndărăt, pipăind zidul cu stânga și ținând ochii mereu pironiți asupra vitrinei luminate.

Și cineva îl bătu pe umăr și-i șopti ceva la ureche.

Atunci scoase revolverul din buzunar și începu să alerge nebunește, atent la pocnetele pașilor care-l urmăreau. Se întoarse și trase la nimereală. Glontele ricoșă de un perete. Auzi un strigăt, dar nu era decât un strigăt de mirare. Nădăjdui că în casele întunecate îl va auzi cineva, că va deschide o fereastră și va striga după ajutor. Dar, în timp ce alerga, văzu că se afundă într-un cartier de birouri și uzine, pustiu în vremea nopții și prost luminat.

«E cazul să mă opresc și să mă bat? se întrebă. Poate că nu-mi vor răul?»

— Acum! strigă un glas.

Inima-i bătu mai tare și el privi drept înainte și genunchii i se ridicau și se lăsau pe rând, întocmai ca bielele bine unse ale unei mașini.

Dar erau tare aproape. Auzi răsuflările gâfâitoare, mormăielile, cuvintele pe care le schimbau între ei și se întoarse fără veste și stătu locului, ridică revolverul cu o mișcare prea largă și apăsă pe trăgaci.

Gloanțele nu-i opriră. Poate că nu-i nimerise sau, poate, își spuse cu un neliniștitor sânge rece care-l surprinse, gloanțele trecuseră prin ei fără să-i rănească? Purtau salopete albastre și-i recunoscu. În ajun îi zărise în cafenea, instalați pe la mese, cu coatele pe tejghea, bând, vorbind, jucând cărți. Un panou al decorului. Un element al capcanei.

Scoase un strigăt și se zvârli îndărăt, crezând că au să se repeadă la el pentru a-l lua la bătaie. Dar nu se obosiră până într-atât. Unul dintre ei înaintă încet, fără ca el să se poată mișca, fără să-i poată desluși trăsăturile în beznă, fața-i era doar o pată palidă și neclară, și ridică un pistol cu țeava lungă și umflată. Thibaud se aruncă înainte. Dar ceva tare îl izbi în frunte și el căzu, urechile-i țiuiră, iar bila explodă cu un zgomot sec și răspândi, pe el și în jurul lui, un val de panglici, de cordeluțe argintii care-l înfășurară strâns și-i înțepeniră membrele. «N-am auzit niciodată de asemenea armă», își spuse; ceva îl izbi apoi cu putere în ceafă, iar stelele cerului și petele palide ale chipurilor se stinseră.

Pereții cubului împrăștiau o strălucire egală. Temperatura era constantă și plăcută. Aerul, ușor și lipsit de miros.

De cum făcuse ochi se uitase la tavan și se gândise la un cer cenușiu, ciudat de luminos. Apoi, până și amintirea cerului pierise. Rămânea doar un cub, destuî de încăpător de vreme ce trebuia să facă cinci pași mari pentru a-l străbate. Thibaud se cercetă și-și dădu seama că fusese îmbrăcat într-un fel de colant cenușiu, elastic, cu ochiuri mărunte, rezistente și strânse, moale ca o piele, care nu-i lăsa libere decât capul și mâinile, fără să se vadă nici urmă de cusătură, de parcă ar fi fost țesut în jurul lui.

Nu-și prea bătu capul, la început, întrebându-se unde se află. Apoi, cum timpul trecea, o veche neliniște îl încercă din nou. Se așeză într-unul dintre colțurile cubului, pe sol, și privi muchea din fața lui, încercând să recheme amintiri ce se spulberau chiar în clipa când le deștepta, se afundau în ceața cenușie și translucidă, în materia argintie și unsuroasă, ca niște vapoare pierind într-o masă de cețuri.

Și ceața se sfâșie deodată, se deschise ca marea sub tăișul unei etrave, pentru a lăsa să treacă un bărbat. Părul lui negru era tăiat scurt, trăsăturile inteligente și mobile păreau cizelate într-o aramă veche. Purta un colant negru, care-i sublinia finețea membrelor. Avea niște urechi ciudate, mici și ascuțite, care fre-mătau ușor.

— Vă urez bun-venit, zise el.

Buzele-i subțiri zâmbeau, zâmbetul părea a nu fi însă decât o contracție normală a mușchilor obrazului. Avea un glas grav, dar cântător, ca și cum n-ar fi fost obișnuit cu limba pe care o vorbea, ca și cum i-ar fi accentuat silabele la întâmplare.

— Cine sunteți? strigă Thibaud.

— N-are importanță, zise bărbatul.

Thibaud simți deșteptându-se în el o antică știință, o veche neîncredere, moștenire a unor oameni și ani de mult înghițiți, deopotrivă, de noapte.

— Lăsați-mă să ies, spuse Thibaud, dar se ghemui în colțul cubului și trebui să ridice capul pentru a cerceta chipul bărbatului cu surâs neliniștitor, ca al unei măști.

— Veți ieși curând, spuseră buzele subțiri. Curând vom avea nevoie de dumneavoastră.

— De ce m-ați răpit? De ce m-ați adus aici?

— Ați semnat contractul, zise bărbatul și zâmbetul i se preciză, iar ochii-i scânteiară batjocoritor.

Își duse mâna la piept, atinse cu un deget veșmântul și țesătura se sfâșie sub unghia lui. Scoase din deschizătură o lungă foaie sonoră, iar josul paginii foșnitoare, pe care o întinse către Thibaud, purta numele lui Thibaud.

Recunoscu scrisul, era al lui.

— Ce contract? strigă.

— Un contract foarte vechi, zise zâmbetul încremenit. Un contract foarte avantajos. Mulți alții l-au semnat înainte. Știți că, în ciuda trecerii timpului, abia dacă am fost nevoiți să-i schimbăm termenii? Ne-am și putea lipsi de el, de altfel. Dar nu ținem. În felul nostru, suntem îngrozitor de formaliști.

Cunoașterea patinată, neliniștea veche se precizază în mintea lui Thibaud.

— Un pact, zise el din vârful buzelor.

Gâtlejul i se uscă, aidoma văzduhului la trecerea unei adieri venită din Sud.

— Un pact, dacă vă plac termenii desueți, încuviință glasul grav și muzical. O afacere excelentă. Vă oferim spațiul, stelele, un fel de veșnicie, tot ce ați visat dintotdeauna, nu-i așa, miriadele de lumi rotindu-se prin spațiu, aventurile de neînchipuit, splendorile Universului și fel de fel de cuvinte noi, care le pot exprima.

Foaia se înfășură de la sine, cu un pocnet uscat. Bărbatul o vârî în veșmântul lui și netezi stofa. Des-picătura pieri sub degetele sale.

— Și doriți, în schimb?…

O neliniște ucigătoare îi strângea inima. «Nu, își spuse. Nu, n-am crezut niciodată! Nu-i cu putință!»

— În schimb, vă cerem ajutorul. Nimic mai mult. Ajutorul, inteligența, îndemânarea, toată îndemânarea.

— Sunteți?.

Dar vorbele-i rămaseră în gât.

— Nimic din câte v-ați putea închipui. Glasul se făcu mai adânc, mai puternic, evoca vântul suflând prin răsuflătorile unor pivnițe, vibrând în cablurile întinse deasupra orașelor, mai bătrân decât construcțiile oamenilor și sfidându-le, era vântul. Nu suntem decât o rasă foarte veche, pornită la asaltul stelelor. Puteți să vă închipuiți o mână de oameni deodată în stare să cutreiere Universul de la un capăt la altul, în stare să populeze milioane de planete, o rasă deodată atât de izolată în imensitatea spațiului pe care-l stăpânește, atât de slabă deodată, atât de diluată în aceste întinderi ale vidului, încât devine neputincioasă, deși contemplă chipul Universului. Asta-i tot ce suntem. Ați privit vreodată cerul? Contemplat stelele, numărat punctele astea luminoase? V-ați gândit vreodată că pot fi pe lume mai multe grupuri de stele decât oameni pe fața Pământului? V-ați gândit vreodată că planeta voastră, mișunând de viață, n-ar mai fi decât o soluție diluată în deșerturile care o înconjoară, dacă făpturile care o populează s-ar risipi în cele patru colțuri ale Universului? Iată ce suntem! Dezesperant de puțini. Nemurirea nu ne servește la nimic. Și iată ce vă oferim: întregul Univers. Libertatea, în locul găurii de șobolani în care erați prinși. Puterea, bogăția, viața. Nu vă convine?

— Nu știu, zise încet Thibaud. Imagini străbăteau câmpul ochilor lui închiși. Planete multicolore, stele rătăcind și explodând ca niște mingi de foc într-un ocean întunecat și fără maluri, și astronave brăzdând căile luminii. Nu știu, zise el. Se gândea la întunecatele cetăți ale Pământului, la ploile mohorâte de toamnă, la dezlănțuirile sorilor, caracatițe de lumină populând cerul. Mâinile i se lăsară pe solul elastic și cenușiu. Poate, zise el, și înțelese că zâmbetul încremenit pe buzele bărbatului îmbrăcat în negru era alcătuit din spaimă și trufie. Apoi: De ce nu v-ați arătat niciodată popoarelor Pământului? De ce n-ați spus niciodată cine sunteți, de unde veniți, ce faceți? Ați fi aflat mii de recruți, toți cei ce găsesc că Pământul e prea mic, toți cei ce-și ridică fruntea spre cerul nocturn și suspină, toți cei ce visează imperiile stelare la care nu vor ajunge niciodată.

— Am făcut-o, zise glasul, deodată trist. Am făcut-o odinioară, pe Pământ și aiurea. Și am eșuat. Am văzut civilizații prăbușindu-se. Nu era vina noastră. Nu știam că facem rău. I-am văzut pe ai noștri spânzurați, arși, puși la chinuri. Acum ne ascundem și suntem puternici. Fără zgomot, îi luăm pe cei de care avem nevoie. Contactul dintre două civilizații inegal dezvoltate, știm, o distruge pe cea mai înapoiată. Am plătit scump învățătura asta. Oamenii nu rabdă să vadă dezvăluindu-li-se dintr-o dată minuni pe care nu le cunoșteau. Iar societățile mor din pricina asta. Iată de ce suntem discreți. Dar, în taină, am stabilit contacte între lumi ce se ignoră. Veți întâlni ființe de toate rasele și de toate națiunile, de pe toate planetele și de pe toate galaxiile. Suntem de pretutindeni și de nicăieri, patria noastră se numește Universul.

— Nu îndrăzniți să vă arătați popoarelor de pe Pământ. Vă temeți că ar putea descoperi de unde veniți. Nu spuneți adevărul.

Glasul lui Thibaud se făcu tot mai ascuțit. El tăcu apoi fără veste și-și dădu seama că sângele-i bătea în tâmple mai tare.

— Facem ce putem, zise măruntul bărbat negricios. Urechile-i ascuțite fremătau și zâmbetul mai că-i pierise. Avem nevoie de oameni. Avem atâta nevoie de oameni.

— Pământul nu-i pentru voi decât o rezervă, strigă Thibaud, o crescătorie!

— Poate, poate. De ce n-aș fi sincer? Populația planetei voastre a crescut de zece ori și mai bine în ultimul secol. Așa am vrut. V-am dat jucăriile necesare. Avem din ce în ce mai multă nevoie de oameni. Imperiul nostru se întinde. Și, dacă vrem să păstrăm secretul, nu putem lua decât o mică parte din populația lumilor.

— Și asta ne-a adus războaie uriașe, zise rar Thibaud. A făcut ca oamenii să piară cu milioanele. Dar puțin vă pasă. Aveați nevoie de oameni. Vă urăsc! Lăsați-mă să ies! Vreau să mă întorc pe Pământ!

Mușchii i se contractară. Căută un punct de sprijin și-l găsi. Se năpusti.

— Nu face asta, strigă bărbatul mărunt și zâmbetul lui pieri, și Thibaud desluși groaza din glasul celuilalt.

«Te am în mână!» își zise, repezindu-se într-un salt. Îl văzu pe bărbatul mărunt făcând un gest și privindu-l cu ochi înspăimântați, din care orice răceală pierise. Își simți trupul neînchipuit de greu. Urlând de frică și de durere, se prăbuși pe sol și simți cum greutatea unei lumi îi apăsa spinarea. Mișcă din cap și-l zări pe bărbatul mărunt, care nu se clintise. Ochii-i erau striviți în orbite. Bețele a o mie de tobe îi bătură în tâmple. Durerea îl părăsi apoi, i se păru că trupu-i plutește în ceața cenușie. Făcu o mișcare nehotărâtă.

— Minți! strigă el. Minți! Apoi: Lasă-mă să ies, șopti. Vreau să mă întorc acasă.

— Prea târziu, zise un glas trist.

Citi milă și suferință pe fața răvășită a bărbatului mărunt. Îl văzu făcând un gest. Îl auzi scrâșnind printre dinți: «Oh, nu mă urî.»

Unul dintre pereții cubului se întunecă. În mijlocul marelui ecran negru lucea o uriașă pată de foc, o imensă sferă purpurie. Era spațiul și o stea apropiată.

Devoră cu ochii fereastra deschisă către lume și lumina-i arse luminile ochilor. Era prea mare și prea apropiată. «Focul, își spuse înspăimântat, focul.» Se afunda în depărtări de necuprins. Pământul nu mai era decât o ceață depărtată, o amintire ștearsă, invizibilă.

Făcu o sforțare. «Focul, își spuse, în vreme ce mingea de lumină sângerie pătrundea în el pe porțile căscate ale ochilor. Focul a fost dintotdeauna simbolul Infernului.»

Загрузка...