Planeta cu şapte măşti

VALEA ECOURILOR

De astă dată ne aventurasem cu puțin dincolo de munții trandafirii ai Tulei, oaza de cristal, și cutreierasem zile întregi printre nenumărate dune. Cerul marțian era tot atât de limpede, egal cu el însuși, de un albastru foarte închis, bătând câte o dată în cenușiu, cu minunate eflorescențe trandafirii la răsăritul și apusul soarelui.

Tractoarele ne mulțumeau pe deplin. Ne aventuram în regiuni încă puțin explorate, cel puțin de pe uscat, și eram cât de cât siguri că suntem cei dintâi care depășeau locurile astea pustii. Cei dintâi oameni, barem, pentru că, mai mult sau mai puțin conștient, căutam urma unei vechi civilizații. Pământul nu s-a împăcat niciodată cu gândul că Marte nu e numai o lume moartă, ci și o lume dintotdeauna pustie. El a tras multă vreme nădejdea că vom descoperi rămășițele unor imperii defuncte și, poate, câțiva urmași decăzuți ai miticilor stăpâni ai planetei roșii. Prea multe povești au circulat pe seama lui Marte pentru ca zece ani de explorare științifică și, din acest punct de vedere, lipsită de roade, să poată spulbera toate legendele.

Dar nici Ferrier, nici La Salle, nici eu nu prea credeam în posibilitatea unei astfel de fantastice întâlniri. Eram oameni în toată firea și întrucâtva obosiți, și părăsisem cu ani în urmă Pământul pentru a scăpa de vântul de nebunie care ne mătura atunci planeta natală. Era un lucru de care nu ne plăcea să vorbim, că ne făcea rău. Ne spuneam uneori că faptul se datora nemărginitei singurătăți a unei specii care abia devenise conștientă de ea însăși, care înfrunta Universul, dorea să capete un răspuns, fie el și ucigător, la propria-i sfidare. Dar spațiul rămânea mut și planetele pustii.

Coboram așadar spre Sud, în direcția ecuatorului marțian. Hărțile mai erau imprecise la acea epocă și eram însărcinați să facem unele releveuri geologice care nu pot fi efectuate din avion. În calitate de psiholog eram destul de puțin calificat pentru o asemenea misiune, dar mă pricepeam să conduc un tractor și să mă servesc de instrumente, și oamenii erau rari pe Marte.

Ce-i mai neplăcut, zi de zi, e monotonia. Pe Pământ, confortabil instalați la birourile lor, unii oameni scriu despre noi lucruri care-i fac pe mii de cititori să verse lacrimi de compătimire, vorbesc de eroismul nostru și de aventura care ne pândește la fiecare pas, de splendorile mereu reînnoite ale lumilor necunoscute. N-am întâlnit niciodată așa ceva. Cunoaștem primejdia, dar ea nu se ivește dintre dune: e primejdia vicleană a unei scurgeri în aparatul de respirat sau a unei pene simultane a tractoarelor și a aparatelor de radio. Cea a plictiselii, mai ales. Marte-i o lume pustie. Orizonturile sunt aici scurte și mărginite. Și există priveliști mai entuziasmante decât cea a unui imens șes de nisip cenușiu, presărat cu licheni. Peisajul nu-i îngrozitor în sine. Dar ceea ce trăiești cu o acuitate sfâșietoare e conștiința miilor de kilometri asemănători care se întind în jurul tău, pe care nu-i vezi și care se desfășoară puțin câte puțin sub roțile mașinii, în vreme ce rămâi nemișcat. E aproape ca și cum ai fi sigur să găsești, în mâine, replica exactă a lui azi.

Atunci conduci, ore și ore, ca o mașină. Și ești mașina, ești tractorul, te strecori ore în șir printre dune, ocolești mormane de pietre alene modelate de vânt și menite să se facă nisip și, din când în când, ridici ochii spre cer și, clipind des, zărești scânteierea stelelor în plină zi, ceea ce surprinde la început, apoi obosește în asemenea măsură, încât ai da orice ca ochii ăștia ai nopții să se închidă odată.

Așa că visezi la ce vei face, când te vei întoarce pe Pământ; ai ascultat știrile; sunt proaste, mereu proaste; pe Pământ nu se petrec decât absurdități; «Anii zănatici» îți spui, și cheful de a te întoarce se preface într-un fel de silă, ți se apleacă.

Conduci mai departe. Fără a spera nimic. După o bucată de vreme vezi ceva ivindu-se printre dune. Te grăbești să faci un ocol, dar nu-i nimic, niciodată nimic. Și unii adorm; ceilalți își dau seama de asta pentru că tracLorul merge, pe neașteptate, anapoda; îl zgâlțâie pe șofer saii iau ei volanul; prilej de recreație.

În ce mă privește, depinde. Câteodată născocesc povești. Povești care se petrec pe Marte sau în spațiu sau pe o altă lume, dar niciodată pe Pământ. Prefer să nu mă gândesc la Pământ. La Salle îmi seamănă. Cu Ferrier e mai rău, nu se poate împiedeca să se gân-dească la Pământ, măcar o secundă. Mă întreb unde o să ajungă.

E geolog. L-am văzut scormonind solul și învârtind pe toate fețele cine știe ce scoică microscopică, străveche locuință a unei ființe de mult uscată și dusă de vânturile domoale de pe Marte. N-a descoperit niciodată vreo fosilă mai evoluată, rămășițele unei făpturi mai mari și mai puternice, mai fragile totodată. L-am văzut luptând împotriva evidenței. L-am văzut cuprinzând cu privirea colinele de pe Marte și zicându-și în gând că milioanele astea de tone de nisip vor trebui cândva răsturnate, în speranța de a descoperi, în inima planetei, foetusul albit al unei specii uitate. Cred că nu vorbește destul. Nu-i bine ca un om să tacă pe Marte. Nici în spațiu. Stă mut, de parcă milioanele și milioanele astea de litri de nisip l-ar apăsa. Ca La Salle și ca mine, a căutat în spațiu o ieșire, o cale de a scăpa de Pământ, dar n-a așteptat de la spațiu numai asta. A sperat să dea aici de altceva, decât tot de el; credea că se va întâlni cu străinul deplin, socotea că va citi pe falezele de pe Marte povestea unei lumi cu desăvârșire nouă, pentru Pământ. De bună seamă că, în copilărie, ascultase cu luare-aminte poveștile cu omul din lună.

Întocmai ca La Salle și ca mine, de altfel. Vedeți, sunt unele lucruri pe care nu le-am răbda dacă n-am fi siguri că vom descoperi într-o bună zi, la colțul spațiului sau între două coline, un oraș sclipitor sau niște făpturi ideale. Dar La Salle și cu mine știm că una ca asta nu se va petrece mâine, poate nici poimâine, pe când Ferrier nu mai poate aștepta.

Suntem trei și nu-i un număr potrivit ca să jucăm cărți. Uneori citim. Ni se întâmplă să ascultăm și emisiunile de radio. Dar, mai ales, dormim. E un mijloc de a economisi oxigenul. E un mijloc de a te proiecta în timp. Nu visăm niciodată.

Când se face seara, ne dăm jos de pe tractor, ne despachetăm aparatele. Trecem la unele măsurători. Expediem rezultatele. Punem în mișcare soba catalictică; funcționează liniștit sub clopotul ei străveziu, roșiatică în beznă, ca o floare de seră. Mâncăm. Desfășurăm cortul, un fel de umbrelă care împiedică frigul ucigător de pe Marte să ne muște până la oase și încercăm, din nou, să dormim. Dar nu izbutim. Pentru că, vedeți, am moțăit aproape toată ziua legănați de hurducăitul tractorului, apucând pe rând volanul și, când se lasă noaptea, masca ne stânjenește, ne înăbușim, ni se face pe neașteptate sete și rămânem cu ochii deschiși, privind țintă cupola lăptoasă a cortului, ascultând scâr-țâitul enervant al firelor de nisip pe care vântul le izbește de plastic, râcâind ca niște picioare de insectă.

Ni se întâmplă uneori, în nopțile astea, să visăm la ce ar putea fi spa-țiul, la ce ar putea fi planetele. Ni se întâmplă să ne gândim că, într-o zi, oamenii vor înzestra planeta Marte cu o atmosferă și cu oceane și cu păduri, și că orașe se vor înălța aici, fabuloase, mai înalte decât toate cetă-țile Pământului, și că navele vor lega planeta asta de alte luni, și că hotarele necunoscutului vor fi așezate altundeva în spațiu, împinse mereu din-colo de orizontul vizibil. Neliniștea noastră se stinge și știm că Pământul și oamenii greșesc cerând de la Marte ceea ce lumea asta nu poate da, gre-șesc întorcându-se către trecut, trecându-l cu deznădejde prin ciurul memoriei, în speranța de a regăsi acolo urmele unei vechi înfrângeri. Tremu-rând, înțelegem atunci că răspunsul se află în viitor și că în viitor se cuvi-ne să ne aruncăm.

Și ne dăm uneori seama de caracterul paradoxal al situației în care ne aflăm. Suntem totodată trecutul și viitorul. Facem parte din visele nebunești ale generațiilor moarte de curând și deschidem drumurile copiilor ce abia se vor naște. Anonimi, am fost mituri, uitați, vom fi legende.

Noaptea nu călătorim, din pricina frigului, slaba densitate a atmosferei îngăduind mari diferențe de temperatură. Dar plecăm dimineața, pe la nouă.

Azi am depășit o zonă de nisip cenușiu, am descoperit apoi o întindere presărată cu pietre turtite și negre, prundiș eolian ciudat lucrat uneori, și am ajuns în cele din urmă la ultima limită a întinderii roșcate ce înconjură unele puncte ale ecuatorului marțian. Câțiva munți erodați se ridică domol peste orizont. Împrăștiate, dunele s-au micșorat. Podișurile tocite, care ne opresc privirile, apără șesul de vânt. Urmele noastre sfarmă iregularitatea aleatorie a deșertului. Ne vor supraviețui.

Suprafața podișului cobora lin, ca și cum ne-am fi afundat într-o mare secată, în adâncurile iluzorii ale unui litoral închipuit. Și, fără veste, am văzut ivindu-se, crescând la orizont, niște ace translucide, niște stânci atât de fine și de înalte, cu marginile atât de ascuțite, că nu ne-am crezut ochilor. Ferrier, care conducea, a scos un strigăt. A apăsat pe accelerator și zdruncinăturile neașteptate ale tractorului au fost cât pe ce să ne arunce, pe La Salle și pe mine, de pe scaune.

— De necrezut!

— Un adevărat pisc.

— O faleză, mai de grabă.

Dar nu era nimic din toate astea, ne-am dat seama de îndată ce ziua a mai crescut. Era un masiv, probabil cristalin, un accident țâșnit în timpuri îndepărtate din măruntaiele planetei, sau poate chiar căzut din cer, iar vreun cutremur de neconceput îl plesnise atât de bine încât părea, pe șesul încremenit, un dinte spart, dar încă nemaipomenit de ascuțit.

— Pentru întâia dată văd un unghi ascuțit pe Marte, zise Ferrier.

— Eroziunea nu se produce aici. Vântul și nisipul n-au izbutit să ata-ce stânca. Poate că nu-i decât un cristal uriaș, care a crescut încet, care a concentrat încet atomi asemănători, sau poate că…

Ne-am privit. Aveam un cuvânt pe buze: Artefact. Era oare, în sfârșit, mărturia pe care Pământul o așteptase de atâta vreme?

Cred că nu-i nimic mai rău decât să fi înșelat de un obiect. Pentru că nu i-o poți reproșa. Brusc, am avut încredere în Marte. Ca niște copii.

Și ne înșelasem. Nu era un artefact.

Nu voiam să recunoaștem că noi eram de vină. Fusese o nebunie să sperăm. Dar nu ne-am putut împiedeca.

Ne-am petrecut noaptea la poalele munților cristalini și ne-am găsit somnul încă și mai greu decât în celelalte zile. Eram dezamăgiți și mulțumiți. Călătoria nu va fi fost zadarnică, măcar că obiectivul ei secret nu fusese realizat.

Când a venit dimineața și temperatura a ajuns suportabilă ne-am pus măștile și am ieșit. Eram hotă-râți să explorăm masivul stâncos, să părăsim tractorul și să luăm cu noi doar puține bagaje, provizii și instrumente.

Falezele cristaline nu erau prea abrupte. Aveau falii și spărturi care ne îngăduiră să ne cățărăm. Stânca purta culoarea cernelii și, uneori, un fel de transparență adâncă, amintindu-ne blocurile de gheață ce rătăcesc prin spațiu, rămășițe ale unor oceane neînchipuit de vechi, frânturi de banchize spulberate, resturi, în sfârșit, ale unor planete pulverizate.

Ne străduiam să ajungem la falia cea mare, sperând să descoperim astfel adâncurile masivului și să-i cunoaștem structura. Un lac de mercur ne aștepta acolo, poate, sau niște stânci gravate, sau chiar vreo ființă, o poartă către o altă dimensiune, urmele vizitatorilor precedenți, căci stânca supraviețuise de milioane de ani lentei îngropări în nisip ce pândește totul pe Marte, scăpase mareei de pulbere ce gonește la fața planetei roșii, ca și mișcării dunelor fără încetare cărate de vânturile domoale și era un fel de martor al unor vârste trecute, al unor epoci în care oamenii încă nu îndrăzneau să-și ridice fețele spre cer și, încă și mai puțin, să viseze că aveau să călătorească într-o zi, istoviți, printre constelații.

Dar, când s-a petrecut, lucrul ne-a luat pe neașteptate. La Salle, care pășea în frunte, a scos un strigăt. L-am auzit limpede și ne-am repezit. Ferrier, care venea după mine, m-a zorit. La Salle părea cât se poate de atent.

— Ascultați, ne-a spus.

La început n-am auzit nimic, apoi, când am mai făcut un pas, am prins un scrâșnet pornit din marginile ce despart tăcerea de sunet.

Am încremenit. Și nu era nici glasul vântului, nici cântec, nici chiar zgomotul ușor al unei pietre sau trosnetul unei stânci încrețită de ger. Era un șuier regulat, ca larma acumulată a milioane de semnale suprapuse.

Văzduhul de pe Marte e prea ușor pentru ca urechile noastre să poată prinde sunetele pe care le transmite. De altfel, timpanele nu ne-ar rezista la diferența de presiune dintre mediul extern și sistemul nostru respirator. Așa că avem urechile acoperite în întregime, iar mărunte amplificatoare ne îngăduie să ne auzim sunetul glasurilor și să deslușim zgomotele de pe Marte. Iar asta, pot garanta, se deosebea de tot ce auzisem până atunci pe planeta roșie. Nimic omenesc, nimic mineral.

Mi-am mișcat imperceptibil capul și am auzit deodată altceva, dominând șuierul și reducându-l la un neînsemnat și veșnic zgomot de fond. Am deslușit o voce, sau mai bine-zis șoapta unui milion de voci, zarva unui întreg popor rostind cuvinte de necrezut, de neînțeles și pe care nu le-aș putea transcrie cu ajutorul semnelor fonetice folosite pe Pământ.

— Sunt aici, îmi spuse La Salle și ochii-i străluceau.

Am făcut un pas sau doi înainte și l-am văzut reglându-și repede in-tensitatea sonoră. L-am urmat și am procedat la fel, căci șoapta devenise furtună, glasurile insectelor se prefăcuseră în urlete stridente și de neîndurat, în sunete surde și înspăimântătoare.

Înaintam de-a lungul unei înguste falii, între doi pereți de stâncă. Și sunetul ne asalta în valuri succesive, rotitoare. Eram beți. Simțeam, știam că aveam să găsim, în sfârșit, ceea ce venisem să căutăm pe Marte, ceea ce zadarnic ne rugasem de spațiu să ne dăruie.

Contactul cu o altă formă de viață.

Căci, în vreme ce sunetul creștea, n-am avut nici umbră de îndoială. Nu eram oameni ușor de înșelat sau gata să-și lase imaginația să rătăceas-că. Neânchipuita bogăție a modulației sonore nu putea fi decât opera vieții. Puțin ne păsa că nu pricepeam nimic; pentru rezolvarea unor asemenea probleme aveam încredere în Pământ, încredere în creierele și mașinile lui. Nu eram decât ambasadori ai Pământului.

Valea se ivi, în sfârșit, în fața noastră, la ultimul cot al faliei. Semăna cu fundul unui lac secat strâns între faleze înalte, netede, tot mai abrupte pe măsură ce urcau. Capătul celălalt al văii se îngusta și se pierdea într-o trecătoare stâncoasă, care se oprea în cele din urmă în fața unui perete final.

În afara drumului pe care apucasem nu se afla altul ducând în vale, dacă nu te lăsai să cazi din înaltul cerului. De altminteri, era un crater; mai degrabă decât o vale, un mare crater lunguieț. Și pustiu.

Iar vocile ininteligibile ne asaltau de pretutindeni.

Vedeți, era un lac invizibil, un lac de sunete și de pulbere, o pulbere impalpabilă, pe care anii o depuse-seră acolo, la adăpost, o pulbere căzută din stele, purtată de vânt, pe care nici un pas nu lăsase urmă, o pulbere în care se împotmoliseră, poate, se afundaseră cei ce ne chemau.

— Salut! strigă cu glas stins La Salle.

Voia să răspundă, spera într-o tăcere, într-o mirare, dar craterul era pustiu și valurile dese de sunete veneau unele după altele, pentru a se prăbuși peste noi. Cuvinte șușotite, cuvinte rostite, fraze zvârlite dintr-o suflare, țâșnind de pe buze nevăzute.

— Unde sunteți? Oh, unde sunteți? strigă posomorât La Salle.

Nu-i ajungea ce aude, voia să-i vadă pe mesagerii necunoscuți, dorea să vadă ieșind din lacul de pulbere nu știu ce forme hidoase sau admirabile. Îi tremurau mâinile, și mâinile mele tremurau, iar din spate auzeam răsuflarea șuierătoare și scurtă a lui Ferrier.

— Salut! strigă o voce neînchipuit de slabă, de la celălalt capăt al văii.

Era vocea lui La Salle. Se detașa cu migală pe fondul sonor al nenumăratelor voci, era o epavă minată spre țărmul nostru.

— Ne răspund, îmi spuse La Salle, fără s-o creadă.

Și glasul lui renăștea în mii de puncte ale văii, glas de insectă, ascuțit, șoptit, fărâmat, distorsionat: «Salut, salut, salut, zicea el. Unde sunteți, unde sunteți-sunteți, sunteți sun sun-sun-sun-sun»…

Un ecou, mi-am spus. Un ecou, și La Salle se întoarse către mine și am citit în privirile lui că înțelesese și am simțit mâna lui Ferrier lăsându-mi-se pe umăr. Glasurile noastre, zgomotele pe care le făceam se amestecau cu materia sonoră ce umplea valea și creau jocuri de interferență și se întorceau la noi ca reflectate de niște stranii oglinzi ale sunetului, transformate, dar nu slăbite. Era cu putință ca o asemenea vale să existe pe Marte, o vale a ecourilor, o vale în care văzduhul străveziu și ușor să poarte pe vecie sunetele reflectate de pereții cristalini?

Exista oare în tot Universul un loc unde fosilele să nu fie minerale, ci sunete? În sfârșit, auzeam oare glasurile vechilor locuitori ai lui Marte, cu mult după ce nisipurile vor fi tocit și înghițit ultimele urme ale trecerii lor? Sau era vorba de mărturiile unor alți vizitatori, veniți din lumi pe care nu le cunoșteam încă? Trecuseră pe acolo ieri sau cu un milion de ani în urmă? Nu mai eram singuri?

Instrumentele aveau să ne-o spună mai târziu și, poate, să descurce ghemul undelor, să dezlege nodurile, să extragă un sens lămuritor din mesajul involuntar.

Valea era atât de pustie și de moartă. Un receptacol. Marte, tot, nu era decât un receptacol, care ne primea urmele pentru a le nimici. În afara acestui punct, în afara acestei văi a ecourilor, care ne va purta fără îndoială sunetul glasurilor de-a lungul vremurilor, până la urmașii noștri îndepărtați, poate nici măcar umani.

Ferrier își trase mâna de pe umărul meu, mă împinse și-l dădu în lături pe La Salle și începu să alerge către inima văii:

— Ascultați-i, striga, ascultați-i!

Cizmele i se afundau în pulberea impalpabilă și ea se ridica în jurul lui în vârtejuri. Și am auzit glasurile, desfășurând în urechile noastre furtuna pe care el o stârnise. Îl vedeam alergând și înțelegeam ce erau sirenele, glasurile care-i șopteau la ureche, care-l chemau, pe care le dorise și căutase zadarnic în toți anii irosiți, și se arunca acum în marea sonoră și se afunda în pulbere și doream să mă aflu lângă el, dar nu eram în stare să fac o mișcare.

Glasurile-mi ciocăneau timpanele.

— Nebunul, zise trist La Salle. Oh, bietul nebun…

Ferrier răcnea. Ferrier chema, iar glasurile imuabile, glasurile vechi îi răspundeau. Absorbea glasurile. Le bea, le devora, le răscolea cu mișcări demente.

Și ele descrescură pe nesimțite. Deranjase vreun echilibru instabil, stricase un mecanism subtil. Trupul lui alcătuia un ecran. Era prea greu, prea material pentru ca glasurile ușoare să-i rabde atingerea.

Vocile slăbiră. Le-am simțit părăsindu-mă treptat, le-am simțit plecând într-o ultimă vibrație, le-am auzit sfârâind și murind. Iar Ferrier tăcu, în sfârșit. Și în căștile mele am prins o ultimă șușotire.

Un fel de bun-rămas.

Tăcerea. Tăcerea de pe Marte.

Când Ferrier s-a întors, în cele din urmă, am văzut, în ciuda depărtării, în ciuda norilor de pulbere ce se lăsau alene, prin masca lui mânjită, am văzut lacrimile care-i curgeau pe obraji.

Și și-a dus mâinile la urechi.