LINIE DESPĂRȚITOARE

Cele două telefoane sunară în același timp. Jérôme Bosch ezită. Coincidență regretabilă, deși destul de frecventă. Dar niciodată la ora aceea, niciodată la nouă și cinci dimineața, când abia ai venit la birou și-ți plimbi privirea mohorâtă pe întinderea ternă și cenușie a peretelui, pe alocuri întreruptă de câteva pete, atât de abstracte, atât de palide, încât nu oferă nici un punct de plecare pentru vis.

La unsprezece și jumătate, da, ora la care oamenii încep să se simtă în formă, își rezolvă treburile cu gândul să smulgă câteva minute pentru a prinzi mai în voie, firele sunt saturate, toate telefoanele sună pretutindeni, ora când, în peșterile lor răcoroase, centralele telefonice încep probabil să vibreze, să fumege, să se topească.

Problema avea mai multe soluții. Să apuce unul dintre aparate, să răspundă și să-l lase pe celălalt să sune până ce corespondentul obosește și ia hotărârea să cheme din nou, peste cinci minute. Să ridice unul dintre receptoare, să întrebe cine-i la aparat, să se scuze. Să ia al doilea receptor, să întrebe cine-i la aparat, să-l roage să aibă răbdare. Să aleagă interlocutorul cel mai important, sau cu cel mai lung nume, să asculte mai întâi femeia, dacă e vreo femeie la capătul firului. În afaceri femeile sunt mai concise. Sau să vorbească la ambele aparate, în același timp.

Jérôme Bosch ridică amândouă receptoarele. Soneriile încetară. Își privi mâna dreaptă, cu mica halteră rece și neagră, aproape fără greutate,

Îi veni să le izbească una de alta, sau să le așeze binișor una lângă alta pe birou, în sens invers, așa încât cei doi interlocutori să poată sta de vorbă și, cine știe, poate avea să iasă ceva dintr-asta.

Dar, în orice caz, nimic pentru mine. Sunt un intermediar. La asta sunt bun. Să ascult și să repet. Un filtru între un receptor și un microfon, un cornet între o gură și o ureche, un toc automat între două scrisori.

Duse câte un receptor la fiecare ureche.

Două glasuri:

«Jérôme… te-a mai chemat cineva?»

«Sunt cel dintâi, nu-i așa… răspundeți…»

Un glas cumpănit, precis. Un glas neliniștit, gata să înnebunească. Ciudat de asemănătoare, păreau unul ecoul celuilalt.

— Alo, zise Jérôme Bosch. Cu cine am onoarea?

O formulă înțepată, desuetă, prudentă, nițel ridicolă, dar și oamenii, de ce nu se prezintă?


«Ar dura cam mult să-ți explic… riscăm să fim întrerupți… greu să te prind. Ascultă bine, e șansa vieții tale. Trebuie să spui da și să te duci.» (Clic, troznet, zgomotul unui jet de nisip pe o tablă de tinichea.) «… să nu șovăi.»

«…nu… nu…. nu trebuie… nu trebuie… pretext…. sunt… nu… nu………………………..

— Cine sunteți? strigă Jérôme Bosch în cele două microfoane.

Tăcere.

Un șuier dublu. La dreapta, un foșnet metalic. La stânga, horcăitul unei mașini. La dreapta, zgomotul mărunt al unei coji de ou zdrobite. La stânga, mângâierea unei pile pe arcul unei somiere.

— Alo! zise zadarnic Jérôme Bosch.

Clic. Clic. Ton. Tăcere. Ton. Tăcere. La dreapta, la stânga. Semnalul ocupat, de ambele părți.

Puse pe furcă receptorul din stânga. Rămase o clipă cu celălalt aparat în căușul mâinii drepte, lipit de ureche, ascultând mica muzică mecanică și tristă ce cânta pe două note, zgomot și tăcere, zgomot și tăcere, oftând ca o sirenă a absenței în adâncurile scoicii de materie turnată.

Apoi puse pe furcă și receptorul din dreapta.

Cercetă prin fereastra deschisă cerul decolorat, pe care planau păsări urbane mânjite cu funingine, sau, oricum, negre, peretele de cărămidă răscoaptă de vreme, care-i astupa o bună parte din orizont, apoi, înăuntru, lângă fereastră, calendarul artistic oferit de o societate de calculatoare electronice și care, pe deasupra numărului zilelor, dăruia reproducerea îngrijită a unui tablou baroc, Vizita rinocerului. Părând nemulțumit, rinocerul se întorcea cu spatele la vizitatori, pentru a se arăta mai bine amatorului de artă, pesemne. De cealaltă parte a unei împrejmuiri destul de scunde, o femeie mascată, în rochie lungă, un arlechin și doi copii cu panglici se distrau privind monstrul.

Era același glas. Dar cum putea vorbi cineva la două aparate în același timp și, mai ales, cum putea spune simultan cuvinte diferite, pe două linii diferite?

Am cunoscut glasul. L-am mai auzit undeva.

Trecu în revistă vocile prietenilor, vocile clienților, vocile oamenilor cu care venea uneori în contact fără să-i fie prieteni și fără să încerce să le vândă ceva, voci de funcționari, de doctori, de băcani, de dispeceri de taxiuri, toate vocile pe care le auzi în adâncurile receptorului fără a fi vreodată în stare să le adaugi un chip, voci grase, voci țâfnoase, voci uscate, vesele, glumețe, metalice, severe, răgușite, crispate, distinse, prețioase, populare cu inflexiuni bețivănești, suave și aproape înmiresmate, lugubre, înțepate, precise, pretențioase, amare sau sardonice.

De un lucru era sigur. Auzise, din amândouă părțile, un glas de bărbat.

Au să mai cheme, își spuse.

Are să mai cheme, că era vorba de unul și același personaj, cu toate că la stânga glasul fusese limpede, sigur de el, exigent și aproape triumfător, iar la dreapta vătuit, înspăimântat și aproape plângăreț.

Fantastic, câte puteai afla despre oameni, doar ascultându-i vorbind la telefon.

Se apucă de lucru. Avea la îndemână un teanc de coli albe, o cutiuță cu clame, trei pixuri de culori diferite și un întreg vraf cu fel de fel de formulare. Trebuia să redacteze o scrisoare, să adune un dosar, să facă un raport, să verifice câteva tabele cu cifre. De ajuns ca să-i umple dimineața. Alcătuirea raportului îi va lua probabil și o parte din după-amiază. Înainte de a se duce la masă își va pune complicata problemă a alegerii între cantina întreprinderii și unul dintre micile restaurante de cartier. Ca de obicei, se va duce la cantină. În primii doi ani se hotăra întotdeauna pentru unul sau altul dintre micile restaurante, pentru că-l deprima cantina. Ea îi amintea că trăia într-un univers pe care nu și-l alesese și, atâta vreme cât izbutea să scape dintr-însul, fie și în mod simbolic, avea impresia că nu se află acolo decât temporar. Un hop de trecut, ca școala sau serviciul militar. Nu prea anevoios, de altfel. Lucrul era ades interesant, iar colegii se dovedeau inteligenți și cultivați. Câțiva dintre ei citiseră chiar una sau alta dintre cărțile pe care le scrisese.

— Mi-a făcut cineva o farsă.

Cu un magnetofon e simplu de tot. Nici n-a avut loc vreun dialog. M-am mulțumit să ascult și să strig allo și să întreb cine e. Un banc fără cap și fără coadă.

Începu să lucreze. Curios era că, lucrând, nu se putea împiedeca să nu se gândească la poveștile pe care ar fi avut chef să le scrie, pe care trebuia să le scrie, precum și la cea pe care o scria anevoie seara, în locuința lui luminată de la un capăt la celălalt, căci nu suporta să întâlnească noaptea, trecând dintr-o odaie într-alta. Și atunci, fapt nu mai puțin curios, se gândea la lucrul de peste zi, nu se putea împiedica să nu-și facă sânge rău pentru cutare treabă și felul cum avea să primească nu știu cine explicațiile, cam șchioape, desigur, documentul definitiv urma oare să iasă la vreme, tot felul de probleme care ar fi trebuit să piară în tăcere și să-l lase liber să viseze. Un om, își zicea, nu poate duce până la capăt două treburi cu totul diferite. Sfârșește prin a dezvolta două personalități care se luptă, se sfâșie între ele. Apucă pe drumul despicat al schizoidiei.

Puse mâna pe unul dintre telefoane și formă un număr de interior.

— Doamna Duport? Da… Bosch. Ce mai faceți?… Bine, mulțumesc… Vreți să-mi aduceți dosarul Marsilia? Mulțumesc.

Într-o zi, într-o zi nu va face decât să scrie. Dar, la gândul ăsta, o teamă neașteptată îi tăia răsuflarea. Va mai fi oare în stare să scrie, să născocească povești, să înșire alte cuvinte decât cele din rapoarte și scrisori? Cineva bătu la ușă. «Intră», spuse el. Femeia era tânără și plăcută. Avea o față rotundă și un năsuc ascuțit. Ce ai dori să faci, gândi el, dacă n-ar trebui să ții dosarele la zi, să bați la mașină? Să pictezi, să coși, să citești, să te plimbi, să ai mai multe experiențe sentimentale? Era o întrebare pe care n-avea s-o pună niciodată. Și cu toate astea, își spuse, ar trebui să se facă o asemenea anchetă, singura anchetă meritând să fie dusă la bun sfârșit. Oamenii ar trebui întrebați pe străzi, în cafenele, în cinematografe, în teatre, în vehiculele transportului în comun și până și la ei acasă ce ar face dacă ar fi absolut liberi, cum s-ar hotărî să cheltuiască marfa rară numită Timp, în ce flacoane ar dori să-și toarne nisipul măsurat al vieții? Își putea închipui șovăiala, neîncrederea, reticența, panica. Ce vă privește? Nu știu, nu, zău că nu, nu m-am gândit niciodată! Stai! Poate că…

Îl văzu căzut pe gânduri și, fără o vorbă, puse dosarul pe birou și se făcu nevăzută.

Luă dosarul și-l deschise.

Telefonul din stânga sună.

— Alo, zise el.

— Alo, Jérôme Bosch?

Era glasul precis.

— Da.

— Te-am chemat acum două zile. Se auzea prost. Acum mă auzi mai bine?

— Da, zise el. Dar ați chemat adineauri, nu acum două zile. Dacă-i o glumă…

Glasul îi tăie vorba:

— Pentru mine a fost acum două zile. Și nu-i o glumă.

— Cam așa mi se pare, zise Jérôme Bosch. Două zile sau adineauri nu-i tot aia. Și de ce mă tutuiți?

— Mi-au trebuit două zile ca să regăsesc combinația sau, mai degrabă, ca să adun condițiile favorabile. Nu prea e comod să chemi dintr-un timp într-altul.

— Poftim? zise Jérôme Bosch.

— Dintr-un timp într-altul. Prefer să-ți spun adevărul. Te chem din viitor. Sunt tu însuți, mai bătrân cu… E mai bine să știi cât mai puțin.

— N-am vreme de pierdut, spuse Jérôme Bosch, cu ochii la dosarul deschis.

— Nu-i o glumă, pledă glasul calm și rațional. N-aveam de gând să-ți spun adevărul, dar n-ai vrut să mă asculți. Mereu vrei explicații, precizări.

— Și tu, zise Jérôme Bosch, intrând în joc, devreme ce tu ești eu.

— M-am cam schimbat, zise glasul.

— Și cum o duci?

— Mult mai bine decât tine. Fac o treabă care mă interesează, am timp să scriu cât vreau. Destui bani, cel puțin din punctul tău de vedere. O vilă la Ibizza, alta la Acapulco, soție și doi copii. Sunt foarte fericit.

— Felicitări! spuse Jérôme Bosch.

— Toate astea-s ale tale, bineînțeles, sau mai bine zis vor fi ale tale. Trebuie doar să nu comiți vreo greșeală. De asta te-am și chemat.

— Pricep. Chestia cu ziarul de mâine. Cursurile la bursă. Sau primii trei câștigători la cursele de săptă-mâna viitoare, sau…

— Ascultă, zise glasul, enervat. La unsprezece și cincizeci și opt în dimineața de azi ai să primești un telefon de la un om de seamă. Are să-ți facă o propunere. Trebuie să primești. Nu ezita să pleci, chiar în seara asta, la capătul lumii. Ai încredere.

— Sper că-i măcar vorba de o propunere cinstită, zeflemisi Jérôme Bosch.

În receptor, glasul păru jignit.

— Absolut cinstită. Tot ce aștepți de ani de zile. Ia-mă în serios, ce Dumnezeu! E șansa vieții tale. Cea care nu se mai întoarce. Personajul ăsta își cam schimbă părerile. Nu-i da răgaz. Va fi începutul unei cariere, strălucite, rodnice.

— Și de ce mă chemi, de vreme ce ai reușit?

— N-am să reușesc decât dacă te hotărăști. Ai în asemenea măsură obiceiul de a șovăi, de a tărăgăna. Și apoi

Telefonul din dreapta începu să sune.

— Sunt chemat la celălalt telefon, zise Jérôme Bosch. Te las.

— Nu întrerupe! zise glasul, frenetic. Nu…

Puse telefonul pe furcă.

Așteptă o clipă, ascultând celălalt aparat care suna, și timpul se dilată deodată. Soneria se întindea pe un kilometru de secunde și tăcerea era ca o imensă oază de pace și de răcoare. Ibizza. Acapulco. Nume pe hărți. Vile albe și roșii, agățate de coastele unor coline prăpăstioase. Tot timpul să scriu.

Își aminti de ziua când auzise glasul. Ieșea din difuzorul unui magnetofon. Era propriul lui glas. Telefonu-l schimba, bineînțeles, îl depersonaliza, îl vătuia, dar era propriul lui glas. Nu cel pe care era obișnuit să-l audă, ci glasul deosebit pe care i-l înapoiau aparatele de înregistrare. Cel pe care-l auzeau ceilalți.

Telefonul din dreapta sună pentru a patra oară.

Ridică receptorul.

Mai întâi crezu că nu era nimeni la capătul firului; nu prindea decât o falsă tăcere plină de șuierături și de ecouri, de serâșnete mecanice, depărtate de parcă linia ar fi primit niște sunete emise într-o mare peșteră, îngropată adânc în pământ, plină de zgomote microscopice, de curgeri infime, de râcăit de gâze, de surpări minuscule. Apoi auzi glasul, chiar înainte de a pricepe ce spunea sau, mai degrabă, psalmodia, într-o șoaptă nedeslușită.

— Vă aud foarte slab, zise el.

— Alo, allo, allo, allo, spuse glasul, acum ceva mai limpede. Nu trebuie să porniți… sub nici un pretext… Jérôme, Jérôme, mă auziți? Ascultați-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu plecați…

— Vorbiți mai tare, vă rog, zise el.

Umbra de glas se istovea, se înăbușea.

— Refuzați… refuzați… mai târziu…

— Sunteți bolnav? zise Jérôme Bosch. Să anunț pe cineva? Unde sunteți? Cine sunteți?

— Țțțțț, făcu glasul. Tu.

— Iar? zise el. Păi celălalt glas zicea…

— … sunt în viitor… nu plecați… lăsați. Înțelegeți…

Cineva bătu timid la ușă.

— Intră, spuse Jérôme Bosch, luând pentru o clipă receptorul de la ureche și punând, fără să-și dea seama, mâna pe microfon.

Noul curier intră. Era prima Iui slujbă și îndeletnicirile bărbaților și femeilor închiși în birouri, unde înnegreau la hârtie cât era ziua de lungă, îl impresionau. Roșea cu ușurință și era întotdeauna pus la patru ace. Așeză pe marginea biroului ziarul de dimineață și poșta.

— Mulțumesc, zise Jérôme Bosch, făcând un semn din cap.

Ușa se închise din nou.

Își lipi iar receptorul de ureche. Dar glasul plecase, se pierduse în labirintul firelor ce goneau în jurul lumii. Declic. Ton.

Gânditor, puse aparatul pe furcă. Era propriul lui glas, ca adineauri? Nu era sigur. Cu toate astea, cele două glasuri, cel din dreapta și cel din stânga, aveau un aer de familie. Două momente din viitor, își spuse, două momente diferite, care încearcă să dea de mine.

Deschise scrisorile. Nimic de seamă. Le adnotă și le puse într-un paner. Aruncă plicurile la coș. Apoi scoase ziarul din banderolă, întoarse grăbit paginile pentru a ajunge la rubrica economică. Aproape ca în fiecare dimineață, privirea-i rătăci pe pagină și se fixă asupra cronicii meteorologice. Nu-l interesa în mod special. Era o simplă chestie de dispunere în pagină. Harta înțesată de simboluri atrăgea privirile. Citi:

Vreme rece și umedă în regiunea pariziană…

Ochii-i săriră peste două sau trei rânduri.

Perturbarea ciclonică din Antile se deplasează către nord-est, peste Oceanul Atlantic. E de așteptat să…

Își îndreptă atenția către susul paginii, parcurse în diagonală cursurile de la bursă și ale principalelor materii prime. Valori ferme, dar tranzacții puțin numeroase. Creșteri la valute. Ușoară scădere la cacao.

Totul era cât se poate de obișnuit. Închise ziarul.

Începu să citească primul act din dosar. Reciti de patru ori cel dintâi paragraf, fără să-l înțeleagă. Ceva nu era în regulă, nu în paragraf, ci în mintea lui. O veveriță beată se răsucea într-o colivie semănând cu un cadran telefonic.

Fără să se gândească, ridică receptorul din dreapta și făcu numărul centralei.

— … Vă ascult, zise o voce înțepată.

— Am primit adineauri două telefoane. Știți cumva dacă interlocutorii mei și-au lăsat numerele?

Cei de la centrală obișnuiau să noteze toate convorbirile, nu dintr-o josnică mentalitate polițistă, ci pentru a putea restabili, la nevoie, o convorbire întreruptă.

— Ce interior?

— 413, zise Jérôme Bosch.

— … să văd. Rămâneți la aparat.

Auzi, la capătul firului, glasuri nedeslușite.

— Încă n-ați fost chemat niciodată în dimineața asta, domnule Bosch. Cel puțin, nu din exterior.

— Am fost chemat de patru ori, zise Jérôme Bosch.

— Nu din exterior, domnule Bosch. În orice caz, nu la interiorul dumneavoastră.

— N-am ieșit din birou.

— Vă asigur…

Își limpezi glasul.

— Pot fi chemat din exterior fără a se trece prin centrală?

Telefonista așteptă o clipă.

— Nu văd cum s-ar putea, domnule Bosch. Neliniștită: Nu mi-am părăsit postul. Politicoasă, dar rece: Doriți reclamațiile?

— Nu, zise Jérôme Bosch. Probabil că am visat.

Închise și-și trecu mâna peste fruntea umedă.

Era o farsă. S-au servit de unul dintre magnetofoanele secretarelor și nu s-au obosit măcar să folosească rețeaua exterioară. Trebuie să urle de râs în vreun birou de alături. Malchior și-a făcut o specialitate din a imita glasurile.

Tăcere. Staccato-ul unei mașini de scris, înăbușit de grosimea a două uși. Un pas îndepărtat. Larma orașului pătrunzând pe fereastra deschisă, punctată de tunetul eșapamentelor.

Se uită la cele două telefoane, de parcă nu le-ar fi văzut niciodată. Era cu neputință. Telefoanele erau înzestrate cu două sonerii deosebite: stridentă pentru exterior, înăbușită pentru interior. Soneria care precedase fiecare dintre cele patru convorbiri telefonice îi răsuna încă în urechi.

Se ridică atât de brusc, încât fu gata să-și răstoarne fotoliul. Culoarul era pustiu. Împinse ușa întredeschisă a unui birou, apoi a doua, apoi a treia. Toate birourile erau goale și pe suprafața netedă a meselor nu se afla măcar o foaie de hârtie pentru a aminti că fuseseră ocupate cândva. În cel din urmă birou ridică receptorul, apăsă butonul corespunzând rețelei interioare și formă interiorul lui. O sforăială înfundată, venind din biroul său, umplu culoarul. Nimeni nu intervertise firele soneriilor.

Străbătu culoarul, bătu la ușă și pătrunse în biroul secretarei, care încremeni, cu degetele în aer, deasupra mașinii de scris.

— În dimineața asta nu-i nimeni aici?

— Vacanțele, zise ea. N-a mai rămas decât directorul-adjunct, dumneavoastră și cu mine. Și curierul, adăuga ea, peste o clipă.

— Ah! zise Jérôme Bosch, uitasem.

— Plec și eu săptămâna viitoare. Își mișcă degetul prin aer: Nu uitați. E cazul să angajăm o înlocuitoare?

— Nu știu, spuse el descumpănit. Vorbiți cu direcția.

Se sprijini de pervazul ușii.

— Credeți că se face frumos, domnule Bosch?

— Habar n-am! Sper.

— Azi-dimineață au anunțat la radio un ciclon deasupra Atlanticului. Iar o să ne plouă.

— Sper că nu, zise el.

— Ați avea și dumneavoastră nevoie de odihnă, domnule Bosch.

— Am să plec în curând. Să mai termin cu două trei chestii. Fiindcă veni vorba, ați auzit în dimineața asta sunând telefonul la mine în birou?

Secretara dădu din cap afirmativ.

— De două sau trei ori. De ce? Nu erați acolo? Trebuia să răspund?

— Eram acolo, zise Jérôme Bosch, stingherit. Am și vorbit. Mulțumesc. Unde vă duceți?

— În Landes, răspunse ea, cercetându-l curios.

— Vă doresc vreme frumoasă.

Ieși, trăgând ușa după el, așteptă o clipă în tăcerea culoarului pustiu. Staccato-ul mașinii reîncepu. Liniștit, se întoarse în biroul lui.

Se plecă din nou asupra circularei.

Telefonul din dreapta începu să sune.

Se uită la ceas. Unsprezece și cincizeci și opt.

— Alo?

— Domnule Bosch, zise telefonista. Sunteți chemat din străinătate. O clipă, vă rog.

Declic. Auzi depărtarea, valsul electronilor trecând fără pașaport peste frontiere, undele trimise pe deasupra oceanului de rachetele intercontinentale ale sateliților săltând prin spații, strecurându-se de-a lungul cablurilor așezate pe fundul mării.

— Alo, zise o voce bărbătească. Domnul Bosch? Jérôme Bosch?

— Da, zise Jérôme Bosch.

— Oscar Wildenstein la aparat. Vă chem din Bahamas. Tocmai v-am terminat ultima carte, Ca într-o lungă grădină. Foarte frumos, excelent, dragul meu, cu totul original.

O voce gravă, virilă, sigură de ea, vibrantă, cu un mic accent străin, italian poate, sau american, sau având ceva din ambele. O voce cu miros de țigară scumpă, îmbrăcată într-un smoching alb, vorbind de la marginea unei piscine sub un cer cu desăvirșire albastru, bântuit de un soare torid.

— Vă mulțumesc, zise Jérôme Bosch.

— Am citit toată noaptea. Fără să mă pot smulge. Vreau să fac un film. Cu Barbara Silver. O știți? Bine. Vreau să vă văd. Ce faceți acum?

— Sunt la birou, zise Jérôme Bosch.

— Vă puteți face liber? Bine. Aveți un avion care pleacă de la Paris- Orly la ora patru, ora locală. Stați puțin… Mi se spune că la patru treizeci. Pun să vi se rețină un bilet. Agentul meu din Europa vă va însoți la aeroport. N-are rost să vă luați nimic. Găsiți de toate la Nassau.

— Aș vrea să mă mai gândesc.

— Gândiți-vă. Bineânțeles. Nu pot să vă spun totul la telefon. O să discutăm amănuntele mâine-dimineață, la micul dejun. Barbara e tare excitată la gândul că are să vă cunoască. Începe să citească romanul. Îl termină până mâine-dimineață. Am să-i traduc pasajele mai grele. Natașa vrea să vă vadă și ea. Și Sybil, și Merryl, dar asta-i doar figurația.

Vocea se îndepărtă. Jérôme Bosch auzi râsul unor femei, apoi glasul lui Wildenstein, nițel dintr-o parte, dar limpede, atât de limpede că ar fi zis că vorbește din odaia de alături: No, you can't speak to him just now.

— Sunt nebune de-a binelea. Vor să vă vorbească neapărat acum. Nu se poate. Le-am spus să aștepte până mâine. Harding sau Hardy, nu mai știu cum îl cheamă, în sfârșit, reprezentantul meu în Europa, se va ocupa de dumneavoastră. Încântat că am putut pălăvrăgi nițel. Pe mâine. Domani. Mañana.

— La revedere, zise încet Jérôme Bosch.

Cât o fi ceasul acolo? se întrebă.

Șase sau șapte dimineața. A citit, într-adevăr, toată noaptea. Un roman care nu poate fi adaptat pentru ecran. Poate doar de mine. La urma urmelor, știu mai bine decât oricine ce-am vrut să spun. A înțeles că, dacă s-ar apuca de treabă, toți scenariștii lui și-ar rupe dinții. O carieră strălucită, rodnică. Două case, la Ibizza și la Acapulco.

O bătaie în ușă.

— Intră, spuse el.

Secretara rămase în prag, cu o expresie ciudată pe față. Ținea în mână o bucățică de hârtie.

— Ați fost chemat în vreme ce vorbeați, domnule Bosch. Mi s-a dat mie legătura.

— Ei bine? zise vesel Jérôme Bosch.

— N-am înțeles prea bine. Se auzea foarte prost. Probabil că vorbea de departe. Îmi pare rău, domnule Bosch.

— Ce a zis?

— N-am înțeles decât două sau trei cuvinte. A zis Îngrozitor… Îngrozitor… de două sau trei ori, apoi… accident… sau occident. Am însemnat aici.

— N-a spus cine e?

— Nu, domnule Bosch, și nu și-a dat nici numărul. Sper să cheme din nou. Sper că nu vi s-a întâmplat nimic rău în familie. Un accident, Dumnezeule, vine când nici nu te aștepți.

— Nu cred că-i cazul să ne neliniștim, zise Jérôme Bosch, apucând micul dreptunghi de hârtie. Privirea-i rătăci peste hieroglifele stenografice, apoi se îndreptă asupra celor trei cuvinte scrise deasupra: Îngrozitor… Îngrozitor… accident. A-ul de la accident era subliniat și deasupra lui se afla un o. Mulțumesc doamnă Duport. Nu vă neliniștiți. Nu cunosc pe nimeni care să fi putut fi victima unui accident. Nu, nu mai cunosc pe nimeni.

— Poate era o greșeală?

— Era, cu siguranță, o greșeală.

— Mă duc la masă, domnule Bosch.

— Poftă bună!

După ce închise ușa, se întrebă dacă s-o aștepte până se întoarce, înainte de a pleca de la birou. Se aranjau de obicei să fie mereu cineva acolo pentru a nota comunicările urgente. Dar era epoca vacanțelor. N-aveau să fie nici comunicări.

Doar dacă cele două glasuri n-au să cheme din nou.

Ridică din umeri, uitându-se pieziș la rinocer. Adevărata problemă era să știe ce va hotărî. La urma urmelor, era epoca vacanțelor. Putea pleca pentru o săptămână, chiar fără a fi nevoit să se justifice. Insulele Bahamas. Poate că agentul lui Wildenstein n-are să dea semn de viață? Poate că apelul a fost o simplă fantezie de miliardar, uitată pe loc. Cineva îi citise cartea, în insulele Bahamas, sau auzise numai vorbindu-se de ea și voise să-i audă glasul, să verifice dacă exista.

Își vârî ziarul de dimineață în buzunar. Privi pentru o clipă telefoanele ca și cum s-ar fi așteptat ca soneriile să țârâie din nou și, pe când străbătu culoarul cu mocheta roasă, tăiată de dungi paralele ce păreau fantoma parchetului desfăcut, pe când cobora marea scară de piatră, trase cu urechea, aproape mirat că o sonerie poruncitoare nu-l cheamă îndărăt. Străbătu curtea, se pomeni în stradă. Se îndreptă spre micul restaurant basc.

Urcă la etajul întâi, unde știa că, la vremea aceea, nu dă peste nimeni. Cercetă lista numai din obișnuință, că o știa pe dinafară, și comandă o salată de roșii și un pui â la basquaise, cu o jumătate de sticlă de vin roșu. Era aproape ora unu. În Bahamas trebuia să fie opt. Wildenstein își lua micul dejun împreună cu Barbara, Sybil, Merryl, Natașa și o jumătate de duzină de secretare, sub un cer absolut albastru, la umbra palmierilor exotici și, în timp ce mânca, telefona în toate colțurile lumii, în toate orașele lumii, iar glasul lui viril, sigur de el, răsuna pretutindeni în același timp, vorbea în trei sau patru limbi despre toate cărțile pe care le citise în cursul nopții.

Jérôme Bosch își desfăcu ziarul.

Începea salata de roșii, când chelnerița îl căută:

— Sunteți domnul Bosch, nu-i așa?

— Da, zise el.

— Sunteți chemat la telefon. Persoana a zis ca luați masa în sala de sus. Telefonul e jos, lângă cassă.

— Mă duc, zise el, consternat deodată.

Era oare glasul stins, depărtat, nedeslușit, aproape acoperit de paraziți, sau glasul celălalt, cel ce telefona de la Ibizza sau Acapulco? Sau, în sfârșit, agentul lui Wildenstein?

Telefonul trona pe o etajeră înghesuită între cassă și bucătărie. Jérôme Bosch se vârî într-un colț pentru a îngădui chelnerițelor să treacă.

— Alo, zise el încercând să-și apere urechea liberă de zgomotul farfuriilor.

— A fost greu să dau te tine. Oh! bineînțeles, știam unde te afli. Dar nu-mi mai aminteam numărul restaurantului. La drept vorbind, nu l-am știut niciodată. Nu-i ușor să găsești un număr când nu cunoști nici numele patronului, nici adresa exactă a restaurantului.

Era glasul din stânga, precis, limpede, dar parcă mai nervos decât de dimineață.

— Wildenstein te-a chemat?

— La ora precisă, spuse Jérôme Bosch.

— Ai să primești? Glasul era neliniștit.

— Încă nu știu. Trebuie să mă mai gândesc.

— Dar trebuie să primești. Trebuie să pleci. Wildenstein e un tip extraordinar. Vă veți înțelege amândoi perfect. Din prima clipă. Împreună cu el ai să faci lucruri extraordinare.

— Și o să fie bun filmul?

— Care film?

— Adaptarea după Ca într-o lungă grădină.

Glasul începu să râdă:

— N-ai s-o faci niciodată. Știi, ca și mine, că romanul nu poate fi adaptat. Ai să-i dai o altă idee. Va fi încântat. Nu, nu-ți pot spune care. Trebuie… trebuie să-ți vină ție.

— Și Barbara Silver? Cum e?

Glasul se îmblânzi.

— Barbara, oh! Barbara. Vei avea toată vremea s-o cunoști. Toată vremea. Pentru că… Îmi pare rău. Nu-ți pot spune.

O scurtă tăcere.

— De unde chemi?

— Nu-ți pot spune. Dintr-un loc tare plăcut. Nu trebuie să-ți cunoști viitorul. S-ar putea răsturna tot felul de lucruri.

— M-a mai chemat cineva azi-dimineață, zise pe neașteptate Jérôme Bosch. Cineva care avea glasul tău, sau al meu, dar tremurător, istovit. Îl auzeam tare rău. Mi-a spus să nu fac un anumit lucru. Să refuz un anumit lucru. Poate propunerea lui Wildenstein.

— Chema din viitor?

— Nu știu. O tăcere. Apoi: Vorbea de un accident.

— Ce-a zis?

— Nimic. Doar un cuvânt. Accident.

— Nu înțeleg, zise glasul. Ascultă, nu-ți bate capul. Vezi-l pe Wildenstein și lasă-te în voia lui.

— A chemat de mai multe ori, zise Jérôme Bosch. O să mai cheme, cu siguranță.

— Nu te dezumfla, zise glasul, îngrijorat. Întreabă-l de când telefonează, pricepi? Poate că cineva încearcă să te împiedece să reușești. Cineva care mă pizmuiește. Ești sigur că avea glasul nostru? Glasurile se imită.

— Aproape sigur, zise Jérôme Bosch. Așteptă o clipă, o chelnăriță se afla chiar în spatele lui. Chema poate din viitorul tău, adăugă el. Poate că ceva se încurcă în ce te privește și voia să mă prevină. Ceva ce a început cu Wildenstein.

— Imposibil, zise glasul. Wildenstein a murit. Nu… n-ar trebui să știi. Uită. Nu-i nimic. Oricum, nu știi când.

— Va… va muri într-un accident, nu-i așa?

— Un accident de avion.

— Poate că de asta-i vorba. Tu… tu nu erai amestecat?

— De fel. Te asigur. Glasul se enerva: Ascultă, nu-ți rata viitorul pentru povestea asta. Nu riști nimic. Știu ce o să ți se întâmple. Am trăit totul.

— Nu-ți cunoști viitorul.

— Nu, zise glasul. Dar pot să-i fac față. Am să fiu atent. N-o să mi se întâmple nimic. Și, chiar dacă mi se întâmplă ceva, sunt mult mai bătrân decât tine, nu, nu trebuie să-ți spun ce vârstă am. Să zicem că ai înainte încă vreo zece ani. Și ani buni. N-aș renunța la ei nici de-ar fi să mor mâine.

— Să mori mâine, 2ise Jérôme Bosch.

— Vorba vine. Zece ani e mult, știi. Și sunt sănătos tun. Mult mai sănătos decât la vârsta ta, fii sigur. Primește. Pleacă în Bahamas. Nu te leagă cu nimic. Făgăduiește că primești.

— Aș vrea să știu ceva, zise rar Jérôme Bosch. Cum de-mi poți vorbi? S-a inventat în viitor o mașină de explorat timpul? Sau ai meșterit-o chiar tu?

Glasul începu să râdă la celălalt capăt al timpului. Un râs cam silit.

— Ea există și în epoca ta. Nu știu dacă se cuvine să-ți spun. E secret. Foarte puțini sunt la curent. Oricum, n-ai știi să te folosești de ea. De fapt, nici acum nu știe nimeni cum merge. E nevoie de noroc, de un concurs fericit de împrejurări. Mașina e telefonul.

— Telefonul? repetă Jérôme Bosch, uluit.

— Oh! Nu receptorul pe care-l ții în mână. Ci rețeaua, ansamblul rețelei. E cel mai complicat lucru făcut de mână de om. Mult mai complicat decât cel mai mare ordinator. Gândește-te la miliardele de kilometri de fire, la milioanele de amplificatoare, la încâlceala de nedescurcat a centralelor. Gândește-te la miliardele de mesaje care fac ocolul Pământului. Și totu-i interconectat. Din când în când, se petrece ceva neașteptat în harababura asta. Din când în când, în loc să lege două locuri, telefonul leagă două momente. Cândva, treaba va deveni, poate, oficială. Dar mă îndoiesc. Prea multe imponderabile. Și prea multe riscuri. Numai câțiva sunt puși la curent.

— Cum ai făcut?

— Vei avea prieteni foarte inteligenți, în viitor, dacă primești propunerea lui Wildenstein. Dar vorbesc prea mult. N-ai nevoie să știi tot. Primește. Și gata.

— Nu știu, șopti Jérôme Bosch, când auzi un declic ia celălalt capăt al firului.

Cineva aștepta în spatele lui.

— Oh! Iertați-mă, spuse el. Am vorbit cam mult.

Se strădui să zâmbească. Sui din nou scara, trăgând de rampă. Puiul sosise în lipsa lui. Era aproape rece.

— Vreți să vi-l pun la încălzit? întrebă chelnărița.

— Nu, zise el. Merge și așa.

Nu dispuneau de mașini de călătorit în timp. Dar descoperiseră o nouă întrebuințare a telefonului.

Telefonul.

Încercuia toată planeta. Gonea de-a lungul drumurilor, a căilor ferate, agățat de păduri rectilinii. În haine de cauciuc, se arunca sub fluvii și sub oceane. Alcătuia un ghem dens și, totodată, arahnean. Firele lui se suprapuneau, se încrucișau. În zilele noastre nimeni n-ar mai fi în stare să deseneze diagrama completă a rețelei telefonice. Și în zece ani? Și în douăzeci de ani? Rețeaua depășea probabil în complexitate până și creierul omenesc.

Încercă să-și închipuie peșterile întunecate și răcoroase ale marilor centrale unde, în tăcere, impurități impalpabile, înecate în inima unui cristal, orientau glasuri nenumărate. Iar, într-un fel, rețeaua era vie. Oamenii o extindeau fără încetare și o reparau minuțios, o perfecționau. Centralele erau tot atâția ganglioni. Calculatoare automate decupează mesajele în lamele fine pentru a le încrucișa și a umple tăcerile. Ce mirare că telefonul era în stare de o minune suplimentară?

Își aminti de poveștile — poate niște legende — care circulau pe seama telefonului. Numere pe care le puteai forma noaptea și care te puneau în contact cu voci necunoscute. Nu una, ci voci anonime, descarnate, schimbând între ele cuvinte banale, sau glumețe, sau fără perdea, rostind lucruri ce n-ar fi fost spuse niciodată sub acoperirea unui chip sau a unui nume. Își aminti de glasurile fantomă care, zice-se, rătăceau fără încetare, timp de ani de zile în bucla fără sfârșit a rețelei și repetau mereu același lucru. Își aminti de ceasul vorbitor și de instalațiile de ascultare a convorbirilor.

Mai devreme sau mai târziu, își spuse, fiecare lucru din Univers își găsește o întrebuințare pentru care nu fusese conceput. Ca omul. Cu un milion de ani în urmă alerga prin pădure, culegea fructe și vâna cu mâinile goale. Iar acum înalță orașe, scrie poeme, aruncă bombe și telefonează.

Ca telefonul.

Împinse farfuria, comandă o cafea, o bău, plăti și ieși. Soarele sfârșise prin a alunga norii. Făcu un ocol în direcția cheiurilor. Dar, de când le ocupaseră mașinile, nu se mai putea hoinări pe cheiuri. Până și pescarii renunțaseră. Mă învârtesc în cerc, își spuse. Știu pe dinafară toate străzile cartierului. Lucrez, locuiesc în inima unuia dintre cele mai prestigioase orașe ale lumii și uite că a încetat să mă mai miște. Nu-mi mai spune nimic. Trebuie să ies din el.

Se uită la ceas. Aproape două și jumătate. E timpul să mă întorc și să fac ce n-am putut face dimineața. Mereu asemănătoare, zidurile și vitrinele erau cenușii și parcă transparente, uzate de frecvența, de insistența excesivă a privirilor. Rămâneau fetele, pe care le împrospătau sezoanele, mutările, întâmplările slujbelor și autobuzele cu turiști. Dar, din acest punct de vedere, nu era un an bun. De mai bine de o săptă-mână nu zărise o singură fată într-adevăr frumoasă.

În Bahamas, Barbara, Natașa, Sybil și Merryl se bălăceau într-o piscină, sub ochii mulțumiți ai lui Wildenstein. Are dreptate, își spuse. Trebuie să primesc. E o șansă cu care nu mă mai întâlnesc.

Ușa secretariatului rămăsese deschisă. Secretara îl pândea. Iar am fost chemat, își zise cu o strângere de inimă.

Se plecă spre el:

— Vă așteaptă cineva în birou, domnule Bosch.

Se opri deodată, simțind un nod în gât. N-aveam nici o întâlnire. Cine a venit să mă vadă? Să fi reușit ei să străbată fizicește timpul? Nu le ajunge oare că-mi telefonează? Șovăi în fața ușii, își luă inima în dinți. Nu, nu pot decât să telefoneze, să expedieze glasuri, mesaje de-a lungul timpului. Deschise ușa.

Un bărbat care nu semăna cu Jérôme Bosch aștepta, șezând pe un colț al biroului, cu un picior atâr-nând și celălalt atingând mocheta roasă. Avea o față prelungă, trăsături rasate. Părul de culoare închisă era lung, dar tăiat cu grijă la nivelul gulerului. Era îmbrăcat cu haine de aparență sobră, dar stofa cu carouri mari, numărul năucitor de buzunare — cel de deasupra inimii prevăzut cu o batistă colorată și mototolită artistic — reverele înguste, le subliniau fantezia. Purta o cămașă cu dungi, o cravată cu picățele, pantofi negri împodobiți cu motive complicate și ciorapi roșii. Lângă mâna dreaptă, o servietă neagră, de piele lucitoare. Părea englez din creștet până-n vârful unghiilor. Se ridică.

— Domnul Jérôme Bosch? Sunt deosebit de mândru că vă cunosc. Avea un glas cultivat, senin, colorat de un accent fără doar și poate britanic. Jérôme Bosch încuviință din cap. Fred Hardy, zise bărbatul, întinzând o mână nesfârșită și îngrijită, cu unghii pătrate, tăiate scurt. Domnul Wildenstein mi-a telefonat înainte de a vă chema. Dorea să mă ocup de toate amănuntele. Deschise servieta, înșiră pe birou o mână de acte: Iată biletul de avion, domnule Bosch. Iată o viză specială, pe care n-aveți decât s-o strecurați în pașaport. Aveți un pașaport, nu-i așa? Portofelul cuprinde cincizeci de livre în traveller's checks la purtător. Tot ce aveți de făcut e să le încasați. Mi-am zis că, pentru călătorie, vă ajung. Acolo, domnul Wildenstein va suporta chiar el cheltuielile. Și iată o.scrisoare pe care i-o veți da vameșului, la Nassau. Guvernatorul e un prieten personal al domnului Wildenstein. Nu va trebui să vă ocupați de nimic. Domnul Wildenstein nu se află probabil la Nassau, dar cineva vă va aștepta la aeroport și vă va conduce la insula domnului Wildenstein. Vă doresc călătorie plăcută!

— Încă n-am primit, zise Jérôme Bosch.

Hardy începu să râdă politicos.

— Oh! sunteți liber, domnule Bosch. Am pregătit toate în ipoteza unui răspuns favorabil.

— Ați fost rapid, zise uluit Jérôme Bosch, privind biletul de avion, viza, portofelul și plicul. Locuiți în Paris?

— Vin de la Londra, domnule Bosch, zise Hardy. Domnul Wildenstein ține la eficacitate. Domnul Wildenstein mi-a recomandat să vă conduc chiar eu la aeroport. De altfel, avionul meu decolează cu o jumătate de oră după avionul dumneavoastră. Orarele astea, între Paris și Londra, sunt practice.

Telefonul din dreapta începu să sune. Hardy își luă servieta sub braț:

— Vă aștept pe culoar, domnule Bosch. Taxiul e jos. Avem tot timpul.

Zâmbi, dezvelindu-și larg diații lați și imaculați. Ușa se închise în urma lui.

Jérôme Bosch ridică receptorul.

— Alo, zise el. Nimeni. Ecoul unei peșteri, un lung tunel. Un puț. Alo, zise el mai tare. I se păru că sunetul glasului său e aspirat de microfon, înăbușit, distrus. Fără convingere, întrebă: De când mă chemați? Ce doriți?

Trase spre el biletul de avion și-l răsfoi. O pagină dus Paris — Nassau, via New York și Miami. O pagină întors. Hardy le făcuse bine pe toate. Nu era o cursă. Orice s-ar fi întâmplat, se putea înapoia. Și Hardy venise special de la Londra. Ia să vedem, Wildenstein îl chemase la zece și jumătate, poate la unsprezece. Luase avionul de prânz. La unu era la Paris. La două fără un sfert, în biroul lui Jérôme Bosch. Foarte simplu. Trăia într-o lume în care se sărea dintr-un. avion într-altul, în care se purtau haine ce păreau sobre, dar erau de fapt extravagante, pantofi de comandă, unde invitai la dineu guvernatori și unde telefonai în cele patru colțuri ale planetei. Nu-l pot trimite plouat înapoi la Londra, își zise Jérôme Bosch.

Era un bilet de clasa întâi. Pe colțul de sus, din stânga, al copertei fusese aplicată o ștampilă: V.I.P, și cineva adăugase de mână: Fm WDS.

Very Important Person. From Wildenstein. Din partea lui Wildenstein.

A făcut pe dracul în patru. Nu mă pot mulțumi să-i spun: mâine, dacă vreți, dar nu azi, trebuie să mă mai gândesc. O să-mi râdă în nas. Nu, e mult prea bine crescut. Are să spună că domnul Wildenstein va fi dezolat, dorea să vă vadă mâine dimineață. Se va înclina, va vârî în servietă biletul, viza, cele cincizeci de livre și scrisoarea pentru guvernator și se va înapoia la Orly pentru a-și aștepta avionul. Cât e ceasul? Aproape trei. Avionul decolează peste o oră și jumătate. Nassau, via N.Y. și Miami. Sunt în stare să-l întârzie cu un sfert de oră, numai pentru mine.

— Alo, zise Jérôme Bosch în telefonul mut.

Deschise un sertar al biroului, singurul încuiat. Ridică niște hârtii oficiale. Dădu de pașaport, pată albastră, îl trase spre el cu o mână, îl deschise. O fotografie veche de trei sau patru ani. Era aproape frumos pe atunci, mai slab, cu ochii ageri.

— Alo, zise el pentru ultima oară și puse receptorul jos.

Avea mâinile umede și degetele-i tremurau. N-am experiența unor asemenea situații. Nu știu ce să fac. Strânse în dreapta pașaportul, biletul, viza, portofelul și scrisoarea. Deschise un sertar mare și, cu mâna liberă, se grăbi să înfunde în el formularele, dosarul, pixurile și cutia cu agrafe.

La capătul culoarului, Hardy aștepta zâmbitor, nici măcar rezemat de perete, cu ambele mâini pe mânerul servietei, nepăsător.

Jérôme Bosch ciocăni la ușă și intră la secretariat.

— Trebuie să plec pentru câteva zile, doamnă Duport, zise el. Domnul…

— Era un accident, nu-i așa?

Părea speriată. Ce-o să-și închipuie? se întrebă. Dar nu-i pot spune adevărul. Nu-i pot spune că până într-o oră am să fiu în văzduh, în drum spre insulele Bahamas.

— Nu, zise el cu glasul deodată răgușit. Nu un accident, dimpotrivă. O… chestiune personală. Am să lipsesc câteva zile. Cred că-i mai bine să se angajeze o înlocuitoare. Ca să… ca să răspundă la telefon. Am să vă trimit o carte poștală.

Secretara se hotărî, în sfârșit, să zâmbească:

— Călătorie plăcută, domnule Bosch.

Pe punctul de a ieși, se răzgândi:

— Dacă… dacă mă cheamă cineva, spuneți-i că am plecat în vacanță. Nu prea am mult timp. Domnul de pe culoar… O să-i explicați totul directorului-adjunct, nu-i așa?

— Fiți fără grijă. Călătorie plăcută, domnule Bosch.

— Mulțumesc.

Pe culoar, Hardy scotea o țigară dintr-o cutie roșie și aurie. Îi bătea capătul pe încuietoarea servietei, o punea în gură, bricheta țâșnea din buzunar, flacăra, trăgea un fum, sufla fumul într-o șuviță subțire, aproape fără să-și descleșteze buzele.

— O țigară, domnule Bosch?

— Nu, mulțumesc, spuse el. Eu… fumez pipă.

Își pipăi buzunarul, dar știa că pipa lui bruyère neagră, cea plesnită și care avea să aibă o viață scurtă, deși o prefera celorlalte, nu era acolo. O lăsase dimineață acasă. De altfel, n-o lua niciodată la birou. Nu fuma cu ea decât când scria sau citea, acasă, în liniștea apartamentului său în care toate lămpile erau aprinse.

— Domnul Wildenstein va fi încântat de hotărârea dumneavoastră, domnule Bosch. Va fi fericit să vă vadă. Îi plac oamenii care se decid repede. Timpul e atât de prețios, nu-i așa? Coborau marea scară de piatră. Poate că trebuie să preveniți pe cineva, domnule Bosch? spunea Hardy. Puteți telefona de la aeroport. Se uită la ceas. Nu mai avem timp să treceți pe acasă. N-are nici o importanță. Domnul Wildenstein e cam de mărimea dumneavoastră și are o garderobă bogată. La nevoie, găsiți tot ce vă trebuie la Nassau. Domnului Wildenstein îi place să călătorească fără bagaje. Pietrișul curții scrâșnea sub tălpile lor. Aveți taxiuri atât de comode, în Franța, domnule Bosch. N-am avut decât să telefonez din Londra înainte de plecare și o mașină m-a așteptat la Orly. Radio-taxiuri, nu-i așa? Taximetrele noastre sunt atât de demodate, la Londra! Și la New York e atât de greu să obții un șofer care să te aștepte. S-a făcut frumos, nu găsiți? La Londra ploua, azi-dimineață. La Nassau e încă și mai frumos. Dar cerul nu are nuanța, culoarea asta gingașă. Aș vrea să vă vorbesc despre cartea pe care ați scris-o, domnule Bosch, dar mă simt foarte prost, încă n-am avut răgazul de a o citi. Vă cunosc atât de imperfect limba. Sper că va fi tradusă în curând. O să vă placă domnul Wildenstein. E un om cu temperament. Sau se spune, cumva, caracter?

— Și acum, baroane, zise șoferul când se instalară pe bancheta din spate a Renault-ului D. S., încotro?

— La Orly, zise Hardy.

— Prin Raspail sau prin Italie?

— Ia-o pe bulevardul Saint-Germain și bulevardul Saint-Michel, zise Hardy. Îmi place atât de mult să trec pe lângă Luxembourg.

— Cum doriți, dar o lungim.

Bulevardele erau aproape pustii. Luminile stopurilor treceau în fața lor pe verde, de parcă șoferul le-ar fi telecomandat. Nu-i mai lipseau mașinii, își spuse Jérôme Bosch, decât un steguleț și o sirenă. Nu, o sirenă ar fi sfâșiat tăcerea vătuită. Adevărata putere se măsoară după discreție. Nici zgomot, nici bagaje. Invizibilitate. Un nume pentru un pașaport.

Cum depășeau grădina Luxembourg, radioul începu să zumzăie. Era un model vechi, cu un fel de aparat telefonic. Fără a încetini, șoferul ridică receptorul și și-l atârnă în dreptul capului.

— Ascult, zise el.

O voce fornai câteva cuvinte.

Șoferul privi prin retrovizor.

— Vă cheamă Bosch? zise el.

— Da, zise Jérôme Bosch.

— Nu-i un lucru obișnuit, dar cineva vrea să vă vorbească. Trebuie să fie important, dacă stația a hotărât să vă dea legătura. Pentru că asta, pricepeți, nu-i o cabină telefonică, e un taxi. Hai, luați tubul, de vreme ce sunteți chemat. Dar n-am mai văzut una ca asta. Și conduc de douăzeci de ani, vă dați seama.

Cu gâtul încleștat, Jérôme Bosch apucă aparatul. Fu nevoit să se plece înainte, să se rupă din șale pe speteaza scaunului din față pentru că firul telefonului era prea scurt. Își strivi bărbia de catifeaua roasă.

— Alo, zise el.

— Jérôme, spuse glasul. Apucat să dau de dumneavoastră… greu… Pentru numele lui Dumnezeu, nu plecați. O să se întâmple… Nu…

Paraziți. Troznete.

— De când chemați? întrebă Jérôme Bosch cu o voce pe care încerca s-o facă mai sigură și, totodată, mai discretă.

— De ce, de ce, de ce? spunea glasul plângăreț, glasul tremurător, glasul care scâncea. De… mâine… sau poi… Nu știu…

— De ce nu trebuie să?…

Tăcu, gândindu-se că Fred Hardy are să- audă. A venit de la Londra dinadins ca să mă pună în avion.

— Accident, zise glasul.

Era mai aproape decât oricând. Dar, fiind mai limpede, părea și mai jalnic și mai uzat.

— Cine-i la aparat?

— Tttt… tu, zise glasul către singurul Jérôme Bosch. Am mai…

— Atunci de ce mă luați cu dumneavoastră? întrebă deodată Jérôme Bosch.

— Sunt departe… atât de departe, zise galsul, de parcă ar fi dat o explicație.

Mașina luă viteză. Goneau pe culuarul din stânga al autostrăzii.

O intuiție îl izbi pe Jérôme Bosch, ca un pumn.

— Sunteți… bolnav, încheie el.

Nu îndrăznise să spună mai mult. În fața șoferului, în fața lui Fred Hardy.

— Nu, nu, nu, zise glasul, nu asta… nu asta… mai rău, e îngrozitor. Nu trebuie… Eu… aștept.

— Ce nu trebuie?

— Nu trebuie să plecați, zise deslușit glasul și pieri îndată, ca și cum ar fi furnizat un ultim efort epuizant, cumplit.

Jérôme Bosch rămase o clipă sleit, plecat înainte peste spătar. Sudoarea îi curgea pe frunte. Receptorul îi scăpă din mână, săltă pe pernă, apoi rămase spân-zurat de fir, izbind genunchiul șoferului, sunând pe metal.

— Gata? zise șoferul.

— Așa cred, zise Jérôme Bosch dintr-o suflare.

— Cu atât mai bine, zise șoferul, punând aparatul la loc.

Un avion cu reacție trecu deasupra lor, foarte jos.

— Păreți nervos, domnule Bosch, zise Fred Hardy.

— Nu, zise Bosch, de loc.

Gândi: încă n-am plecat. Pot să mă răzgândesc. Să spun că m-au chemat. O treabă urgentă. Să las pe mâine.

— Aerul din Nassau vă va face bine, domnule Bosch, zise Hardy. Agitația marilor orașe uzează nervii.

— Plecare sau sosire? întrebă șoferul.

— Plecare, zise Hardy.

Mașina trase la marginea trotuarului. Jérôme Bosch se plecă înainte și văzu că suma marcată de contor avea trei cifre. Hardy plăti. Ușile de sticlă se deschiseră automat înaintea lor. Evitară cozile din fața ghișeelor de înregistrare și se prezentară la intrarea unui birou discret. Jérôme Bosch își duse mâna la buzunarul stâng, umflat de pașaport, bilet, viză și scrisoare. Îndepliniră formalitățile.

— Nu, nu pe acolo, zise» Hardy când Jérôme Bosch se îndreptă spre scara cea mare.

Îl duse către un culoar îngust. Marmura făcu loc unei mochete groase. O ușă lunecă fără zgomot.

— V-ați și întors, domnule Hardy, zise băiatul de la lift.

— Da, din păcate, zise Hardy. Nu profit niciodată de Paris.

Se pomeniră în holul de sus.

— Aveți tot timpul să cumpărați ziare, domnule Bosch. Sau o carte. Până la Nassau aveți zece ore de zbor, socotind și escalele. La plecarea de la Londra se zboară direct, dar avionul nu pleacă decât o dată pe săptămână.

Pot să refuz, iși zicea Jérôme Bosch. Să mulțumesc, să aștept cu el avionul de Londra, să-i făgăduiesc că plec mâine. Să zic că am uitat ceva. De când mă chema? De unde mă chema? De ce a spus mâine? Cum m-ar putea chema de mâine? Mâine nu voi ști să telefonez în timp, așa cum nu știu nici azi. Unde se afla?

Treptat se lăsa îmbătat de ambianța holului.

— Nu mi-ați dat nici răgazul de a-mi lua un pardesiu, zise el.

— Nu-i nevoie. La Nassau n-aveți ce face cu el. V-ar trebui mai degrabă un costum subțire. La Nassau sunt croitori englezi excelenți. Cele mai bune case de la Londra!

De cealaltă parte a peretelui de sticlă așteptau avioane uriașe, nemișcate, înghețate. Altele se târau încet. Și un altul mugea din reactoare la capătul unei piste, se zvârlea înainte, refuza să părăsească solul, apoi se oprea deodată, se cabra, se ridica. Sunt într-un acvarium. Nici sunetele nu pătrund în închisoarea asta de sticlă. De cealaltă parte, în albăstrimea cerului, începe libertatea.

Gândurile lui Jérôme Bosch fură abătute de apropierea unei femei tinere, trasă în două exemplare. Două gemene. Absolut identice. Lungi plete de miere încadrând două chipuri cam fade, dar de o prospețime încântătoare. Aveau picioare lungi și subțiri. Fiecare dintre ele purta în bandulieră câte o mică geantă de piele roșie. Fac cinema sau fotografie, își zise Jérôme Bosch, de fapt mirat că între ele și el nu detectează grosimea unei vitrine sau adâncimea de nestrăbătut a unei săli de cinema, sau luciul glasat al unei pagini de magazin. Mașina de născocit povești se puse binișor în mișcare. Un bărbat îndrăgostit de una dintre gemene, n-avea importanță de care, și se întreabă pe care s-o aleagă. Pe A sau pe B? O alege pe A. Care-și dă foarte repede pe față caracterul cicălitor. Înțelege că ar fi trebuit să se însoare cu B., care e blândă, afectuoasă și-l iubește în tăcere. Ce poate face? Să divorțeze și s-o ia pe B. Dar fata nu se învoiește. Își iubește prea mult sora. Descoperă o metodă prin care poate telefona prin timp. Își telefonează lui însuși în ziua când a luat hotărârea. Ia-o pe B., strigă neliniștit către trecutul său nehotărât. Ce va face trecutul? Și dacă, la întrebuințare, B. se dovedește cicălitoare? Complet idiot! își spuse Jérôme Bosch.

— Surorile Berthold, zise Fred Hardy. Pretind că sunt suedeze, dar sunt de fapt austriece și poate chiar iugoslave. Domnul Wildenstein se gândise să le întrebuințeze. Dar nu știu să joace. Nimic de făcut. Nici urmă de prezență scenică. Ca și cum una ar fi reflexul celeilalte, și viceversa. La Hollywood, Jonathan Craig pretindea că amândouă n-au decât o umbră. Au să joace acum într-un mic film francez.

— Întâlniți mereu aceleași persoane pe aeroporturi, domnule Hardy?

— Nu, dar câteodată dai de mutre cunoscute. Mai ales pe ruta Paris — New York. Ca pe o linie de periferie. Londra e azi periferia New Yorkului, domnule Bosch.

— Nu-i periculos să călătorești cu avionul? zise impulsiv și naiv Jérôme Bosch.

Auzea glasul: accident… accident…

— Desigur, domnule Bosch, zise Hardy. Dar mai puțin decât dacă ai lua o mașină. Există statistici. Eu iau avionul în medie de trei ori pe săptămână, iar domnul Wildenstein face parte din clubul milionarilor. Ați auzit de el. Asta înseamnă că a făcut mai bine de un milion de kilometri în avion. Nici un accident. N-ați urcat niciodată în avion, domnule Bosch?

— Ba da, zise Jérôme Bosch, rănit deodată în propria lui frică. Am fost de două sau de trei ori la Londra, și la Tunis, și la New York. De asemenea în Germania și la Nisa. Dar nu-mi plac decolările și aterizările.

Îi veni să povestească pe loc cum văzuse, în Algeria, un elicopter arzând, în timpul războiului. Aparatul șovăind ca o muscă mare, apoi derapând, aplecându-se cine știe de ce, răsturnându-se. Un neașteptat fulger de magneziu. Un fum negru, des, nici o explozie, ardea numai, sirenele pompierilor, lințoliul zăpezii, spumă carbonică pe un bloc de nimica toată, mai puțin de un metru pe una dintre laturi, tot ce rămânea din elicopter.

— Minunată vreme, domnule Bosch, zise Fred Hardy. Veți avea parte de un zbor admirabil. Priviți, avionul dumneavoastră a fost anunțat.

Jérôme Bosch se întoarse către panoul de afișaj. Căută și citi: Zbor 713 B.O.A.C. Paris — New York — Miami — Nassau. Sala 32

— Avem tot timpul, zise Hardy. Zău, ar trebui să vă cumpărați ziarele, o carte, o pipă, niște tutun. Sau poate preferați să meditați în avion? Avioanele sunt locuri atât de liniștite.

Privirea lui Jérôme Bosch lunecă două rânduri mai jos: Paris — Londra. 17 h. Air France. Zbor A. Sala 57 Zbor B. Sala 58.

— Avionul dumneavoastră, zise el.

Fred Hardy cercetă tabelul.

— Oh! I-au dublat.

— Pe care-l luați? întrebă fără veste Jérôme Bosch.

— N-are importanță, zise Hardy. Dacă nu mai au locuri la A., au să mă pună la B. Cred că sosesc în același timp.

Dar dacă avionul B. are un accident, își spuse Jérôme Bosch, n-ar trebui insistat pentru a-l lua pe A.? Șansele sunt oare matematic egale? Cum să alegi?

— Sunteți căutat, zise Fred Hardy.

— Cine, eu?

— Difuzorul, zise Fred Hardy. Poate domnul Wildenstein.

Impecabil, elegant, zâmbea cu țigara între degete, cu servieta pe brațul unui fotoliu, sprijinită de șold. Tăcere.

— Domnul Jérôme Bosch e rugat să se prezinte la biroul de recepție, spunea vocea asexuată, dar feminină, angelică, prea gravă, prea suavă, prea calmă.

— Probabil că sunteți chemat la telefon, zise Fred Hardy. Pe aici. Drept înainte. Vreți să vă cumpăr ziarele? O pipă? Spumă sau bruyère, domnule Bosch? Ce tutun preferați? Amsterdamer, Dunhill?

Dar, zăpăcit, împleticindu-se, Jérôme Bosch apucase să și plece. Prea mult zgomot… Prea multe fețe. Un itinerar complicat. Unde o fi? Pancartele. Recepție.

Se agăță de tejghea, ca și cum s-ar fi înecat. Înțelesese. În mintea lui crescuse o idee. Până atunci se răsucise ca un pește într-un vas bine închis. Sferic. Înțelegea. Credea tot.

— Sunt Jérôme Bosch, îi spuse femeii tinere, zâmbitoare, cu o beretă cenușie așezată strâmb pe creștet. Avea ochii prea mari, aspru subliniați cu negru și dinții prea mari și ei. Am fost chemat, zise Jérôme Bosch, nervos. Sunt Jérôme Bosch.

— Desigur, domnule Bosch. O clipă, domnule Bosch. Apăsă pe un buton invizibil, spuse ceva, ascultă. Un apel telefonic, domnule Bosch. Cabina 3. Nu, pe aici. La stânga.

Ușa se închise automat după el. Tăcere. Urletul avioanelor nu ajungea până acolo. Ridică receptorul și, fără să mai aștepte, spuse în aparat:

— Nu vreau să plec.

— N-ai să renunți acum, zise glasul din stânga, glasul ferm și hotărât.

— Celălalt, zise Jérôme Bosch. Nu telefonează din viitorul tău. Cheamă dintr-un alt viitor. I s-a întâmplat ceva. A luat avionul și a avut un accident și…

— Ești nebun! zise glasul. Te temi să iei avionul și născocești ce-ți dă prin mine. Știi, te cunosc destul de bine.

— Poate că te născocesc și pe tine, zise Jérôme Bosch.

— Ascultă, zise glasul. Mi-a fost destul de greu să dau de tine. Știam că ai să șovăi. Nu țin să ratezi prilejul ăsta.

— Dacă nu plec, zise Jérôme Bosch, nu mai exiști. De asta stărui.

— Și dacă? zise glasul. Eu sunt tu, nu-i așa? Ți-am vorbit de Ibizza, de Acapulco. Tot timpul pentru a scrie. Și Barbara. Doamne, n-ar trebui să-ți spun, dar ai să te însori cu Barbara. N-ai să ratezi una ca asta. O iubești.

— Încă nici n-o cunosc, zise Jérôme Bosch.

— Ai să te întâlnești cu ea, zise glasul. O să fie nebună după tine. Nu imediat. Zece ani, Jérôme. Mai bine de zece ani de fericire. Are să joace în toate filmele tale. Ai să fii celebru, Jérôme.

— Lasă-mă să mă mai gândesc, zise Jérôme Bosch.

— Cât e ceasul? Se uită la ceas.

— Patru și zece.

— Trebuie să te sui în avion.

— Dar glasul celălalt, care telefonează de nu știu unde? Îmi spune să nu plec. Un alt viitor, o altă posibilitate. Spunea că mă cheamă de mâine.

— Un alt viitor, zise glasul, nehotărât. Păi sunt aici, nu? Am luat avionul și nu mi s-a întâmplat nimic. Am luat avionul de o sută de ori. Acum fac parte din clubul milionarilor. Știi ce-i asta? Nici un accident.

— Celălalt a avut un accident, zise încăpățânat Jérôme Bosch.

Tăcere. Scuipături. O gâză abisală ronțăie firul undeva, pe fundul unui ocean.

— Să zicem, se învoi glasul. Poți să înfrunți riscul, nu? Uite statisticile. Ai nouăzeci și nouă la sută șanse să ajungi cu bine. Mai mult. Nouă sute…

— De ce să te cred pe tine, zise Jérôme Bosch, și nu pe celălalt?

— … șansă la două…

— Alo, zise Jérôme Bosch, te aud foarte prost.

— Chiar dacă n-ar fi decât o șansă la două, zicea glasul care striga și rămânea departe, care vorbea de cealaltă latură a unui perete de sticlă, care răcnea dintr-o cutie închisă, nu poți lăsa lucrurile baltă. N-ai să-ți petreci viața în biroul ăla, nu?

— Nu, zise Jérôme Bosch, lăsând-o mai moale.

Un glas minuscul la capătul firului, ca și cum interlocutorul s-ar cufunda acolo într-o spumă, s-ar prăbuși în labirintul infinit al firelor telefonice.

— Grăbește-te, zicea o gâză, ai să pierzi avionul.

Clic.

— Alo, allo! strigă Jérôme Bosch.

Tăcere. Aparat mort. Se uită la ceas. Șaisprezece și paisprezece minute. Sunt cu un minut sau două în urmă. Hardy se întreabă probabil ce fac. Am să pierd avionul. Să plec? se întrebă Jérôme Bosch.

— E timpul, zise Fred Hardy, zâmbitor. V-am cumpărat o servietă. O pipă de spumă. Domnul Wildenstein preferă pipele de spumă pentru că nu-i nevoie să le… cum se spune… ardeți. Trei pachete de tutun. Le Monde și Le Figaro, New York Times, Paris-Match, Playboy și ultimul Fiction. E revista franceză în care vă publicați nuvelele, nu-i așa? V-am luat o perie de dinți. O sticlă de whisky. Chivas. Vă place Chivas, nu-i așa, domnule Bosch? Avem exact timpul necesar. Nu, nu pe-aici.

Polițistul zâmbi, îl salută pe Fred și făcu un semn.

Vameșul îi lăsă să treacă.

— Spuneți-i domnului Wildenstein că la Londra e totul în regulă, domnule Bosch. Am să-i telefonez mâine. Nu, domnule Bosch, pe aici.

Difuzoarele împrăștiau o muzică dulce.

Înaintau într-un culoar nesfârșit, mărginit la capăt de o mare oglindă care le trimetea îndărăt propria imagine spre care se repezeau. Dar nu se atinseră. Fred Hardy îl apucă de cot pe Jérôme Bosch, îl sili să facă un sfert de întoarcere spre dreapta și coborâră, nemișcați, pe o scară mecanică, la etajul de jos.

Sala de așteptare era împărțită în două. La dreapta, niște oameni la coadă. Jérôme Bosch dădu să li se alăture. Dar Fred Hardy îl duse spre cealaltă poartă. În fața ei nu era aproape nimeni. Un costum cenușiu cu trăsături marcate, ținând în mână o servietă de piele neagră și lucioasă, și o femeie, foarte înaltă, foarte frumoasă, căreia lungile plete palide îi mângâiau umerii goi. Nu se uita la nimeni.

Mai era de trecut o ușă.

Nu vreau să plec, își zicea Jérôme Bosch, alb la față. Am să spun că mi-e rău, că am uitat o întâlnire, că trebuie să-mi iau un manuscris. N-am să le spun nimic. Nu mă pot sili. Nu mă pot răpi.

— Poftim, spuse Fred Hardy, întinzându-i servieta. Vă doresc călătorie plăcută. Mi-ar fi făcut plăcere să vă însoțesc, dar mă așteaptă biroul, la Londra. Am să mă reped poate în Bahamas către sfârșitul lunii. Sunt foarte fericit că v-am întâlnit, domnule Bosch.

Poarta se deschise. O stewardesă intră, zâmbi, se uită la cei trei pasageri de clasa întâia, le luă tichetele roșii și pieri.

— Fiți buni și luați loc în autobuz, vă rog.

— Adio, domnule Hardy, zise Jérôme Bosch, depărtându-se.

…………………………………………………..


Jérôme Bosch ei aproape singur în autobuzul care duce călătorii de clasa întâia. Autobuzul merge încet, după un itinerar complicat, pe o imensă suprafață de beton neted, pe care nimic nu pare s-o balizeze. Jérôme Bosch nu simte nimic, nici măcar mărunta ațâțare ce întovărășește orice călătorie. Își spune că nu i se mai poate telefona, dar se înșală. Își spune că nimeni nu va mai încerca să-i influențeze comportarea, pentru că nu mai are importanță. Autobuzul se oprește. Jérôme Bosch coboară din autobuzul care pleacă să ia porția de pasageri de clasa a doua. Urcă scara mobilă rezemată de partea dinainte a aparatului. Șovăie pătrunzând în cabina de clasa întâi. Se lasă condus în dreptul unui fotoliu, lângă un hublou, în fața aripilor. Își prinde centura sub ochiul vigilent al stewardesei. Aude larmă, târșâit de picioare, în spatele lui se instalează pasagerii de clasa a doua. Vede stewardesa îndreptându-se către cabina de pilotaj, dispărând pentru o clipă, revenind, apucând un microfon. O aude urând bun-venit în trei limbi, recomandând stingerea țigărilor și verificarea centurilor. Se aprinde un panou care reînnoiește instrucțiunile. I se întinde un coș cu bomboane. Alege una. Știe că-i vorba de un rit, că aparatele sunt presurizate și că timpanele nu-l vor durea, chiar dacă nu se obosește să înghită, că, de altfel, va înghiți bomboana înainte ca avionul să sfâr-șească decolarea. Aparatul pornește. Lui Jérôme Bosch i se pare că vede silueta elegantă a lui Fred Hardy, dincolo de poarta de pe acum îndepărtată a salonului de așteptare. Avionul încremenește. Motoarele rag, și, fără a mai aștepta, Universul năvălește înainte și-l lipește pe Jérôme Bosch de spătar. Încearcă să privească prin hublou. Aparatul a părăsit solul. Un șoc. Roțile au intrat în lăcașul lor.

Jérôme Bosch se destinde. Nu se va întâmpla nimic. I se întinde un ziar, cel de dimineață și, în mod mecanic, îl deschide la pagina economică și ochii i se îndreaptă spre mica hartă meteorologică. Pune ziarul deoparte. Deschide servieta, caută și găsește pipa, o cercetează, calitate superioară, o umple, o aprinde. I se servește un whisky. Zboară deasupra norilor. Se întreabă dacă civilizații efemere și minuscule nu se dezvoltă în cutele acestor munți de ceață. Crede că-i în curs de a uita telefonul. Încearcă să-și închipuie cum arată Nassau. Începe să descopere că a plecat. Ia în stăpânire cabina. Își acționează fotoliul. Se întreabă asupra probabilităților celor două viitoruri. I se pare, dar nu e sigur, că glasul din stânga, glasul ferm, sigur, Ibizza, Acapulco și Barbara n-a Încetat a se depărta, a deveni mai puțin deslușit de la convorbire la convorbire, iar celălalt mai prezent. Chestie de legături telefonice. I se aduce de mâncare. I se servește șampanie. O privește pe stewardesă, care zâmbește ori de câte ori trece pe lângă el. Mai cere șampanie. Bea o cafea. Doarme.

Când se trezește — dar cât o fi ceasul? — avionul zboară pe deasupra mării, într-un cer absolut senin. Jérôme Bosch n-a visat sau nu-și poate aminti visele. Privind marea, regretă în mod absurd că nu și-a luat un slip de baie. Domnul Wildenstein are cu siguranță o duzină de slipuri de baie. Jérôme Bosch înțelege, în sfârșit, că stewardesa i se adresează. Ea îi întinde o bucățică de hârtie albastră, îndoită în mod complicat, ca o telegramă. Pare mirată.

— Un apel pentru dumneavoastră, domnule Bosch. Radiofonistul se scuză, dar n-a înțeles decât câteva cuvinte. E electricitate statică în aer. A cerut confirmarea, degeaba.

Desface hârtia și citește doar două cuvinte, însemnate în grabă, cu un pix: Pe curând…

Domnul Wildenstein, își zice. Dar nu e sigur.

— Vă rog, zice el, puteți întreba cam cum era glasul?

— Să văd, zice stewardesa, care se îndepărtează, dispare în cabina pilotului, revine peste o clipă.

— Domnule Bosch, zice ea, radiofonistul nu prea știe să descrie un glas. Vă roagă să-l iertați. Spune că glasul părea foarte apropiat, că se auzea foarte puternic și că nu crede, în ciuda paraziților, că ar fi vrut să spună și altceva. A cerut din nou confirmarea.

— Mulțumesc, zice Jérôme Bosch în timp ce o vede depărtându-se, apucând microfonul, luând aer în piept, după care o aude rostind cu voce suavă:

— O clipă de atenție, vă rog, doamnelor și domnilor. Vom străbate o zonă de perturbații. Fiți buni și puneți-vă centurile, stingeți țigările. Ladies and gentlemen, your attention, please, fasten your seatbelts…

Nu mai ascultă. În străfundul cerului, altminteri curat, privește prin hublou o mică pată noroasă, apoape neagră, peste care se află un intens clocot întunecat și către care avionul se aruncă. Neagră, neagră, neagră, ca un ochi.

1969


SFÂRȘIT

Загрузка...