Planeta cu şapte măşti

CEI PĂRĂSIȚI

Era plăcut să te plimbi sub Luna strălucitoare ca un ban de aur și să guști plăcerea de a păși aproape fără zgomot pe latura din dreapta a drumului, în pacea și tăcerea relativă.

«Cele mai multe vietăți s-au tras în cochiliile, în bârlogurile lor, își spuse, iar lupul vânează singur.»

Zâmbi. Se simțea fericit și încrezător. Apoi se iscă zgomotul unui alt pas, crescu și se apropie. Răsuna mai sigur decât pasul lui, dar avea ceva supărător, simetric. De parcă o umbră a orașului ar fi încercat să-l maimuțărească, să-și bată joc de el pentru că-i plăcea să se plimbe în aerul ușor, rece și ațâțător al nopții ce se lăsa.

«Caraghios, își spuse. E fără îndoială un alt lup, care nu rabdă să rămână înțepenit în fotoliu, în fața ecranului sau citind o carte.»

Poate că s-ar putea întemeia un club al lupilor, al mergăreților, poate că va fi chiar nevoie de el mai târziu, împărțindu-se imensul labirint al orașului nocturn în sectoare unde fiecare să fie sigur că va găsi tăcere, calm și singurătate.

Ascultă pocnetul celuilalt pas. Izbea astfaltul într-un ritm vesel, optimist, care se răspândea în valuri sonore pe toată lățimea șoselei. Și-i era, totuși, familiar. Fără doar și poate, era felul lui de a păși, modificat totuși în chip subtil, mai hotărât, mai plin de siguranță.

O mână i se așeză pe umăr:

— Nu te întoarce! Nu-ți fie teamă! Ai să mă privești îndată.

— Cine ești? spuse el.

Glasu-i era nițel răgușit.

— Mă tem eă ai să ai o Surpriză. Sunt chiar tu. Leonard Flinck, treizeci și patrii de ani, căsătorit, scriitor.

— Ești nebun? spuse el. Apoi chibzui: «De ce nu? De ce asta nu?» O mie de amănunte urlau că era adevărat. Ești cumva viitorul meu? Am citit una sau două povești tâmpite pe tema asta.

— Nu, sunt tu, chiar acum. Și-n locul ăsta. Dar într-o lume puțin decalată. Ceea ce numiți o lume paralelă. La drept vorbind, nu sunt chiar tu. Câteva amănunte diferă, dar reprezinți totuși cea mai desăvârșită copie pe care mi-o pot visa. Aceiași ochi, aceleași amprente digitale. Aceeași măsură.

— Nu sunt o copie! Poate tu…

— Să nu ne dondănim. Să zicem, între noi, că suntem niște sosii perfecte. Și, acum, întoarce-te!

Mâna care-l apucase de umăr îl făcu să se răsucească. Se inspectară din tălpi până-n creștet.

— Merge, zise Leonard Flinck II. Ceva mai mărunt, nițel pleoștit, dar destul de pasabil.

Leonard I se aștepta să dea de o răsfrângere, dar fu cu totul altfel. Era într-adevăr el însuși, văzut din afară. Doar simțitor îmbunătățit. Frunte mai înaltă, ochi mai negri și mai strălucitori, nas mai drept. Buzele erau subțiri. Mâinile fine. În toate mai delicat, mai elegant.

— Felicitări, spuse cu amărăciune Leonard I. S-ar zice că te-ai descurcat mai bine decât mine.

— Simplă chestie de noroc, dragul meu Leonard. Nu te plânge. Am văzut alții, cu miile, mult mai prost înzestrați.

Leonard I simți că i se întunecă mintea. Mii de universuri deosebindu-se prin culoarea unei petale sau lucirea unei flăcări, lumi în care Leonard Flinck era un geniu și altele în care se târa jalnic de-a lungul unui drum, cu pantofi scâlciați în picioare.

— Îi cunoști… pe toți? întrebă el.

Auzi un hohot de râs. Râsul lui, însă mai spiritual, mai ușor, mai mușcător.

— Nu, bine înțeles, dar mă aflu într-o situație cu totul specială, care-mi îngăduie să arunc o privire la dreapta și la stânga și să fac din când în când câte o plimbare aiurea.

— Trebuie să fie foarte interesant, zise Leonard I, chiar pasionant.

Glasu-i șovăia. Era greu de închipuit.

— Într-adevăr, zise Leonard II.

— Bineînțeles, e un secret la mijloc, zise Leonard I.

— Bineînțeles.

— Și nu mi-l poți spune? La urma urmei, alcătuim o singură ființă.

— Îmi pare rău, dar zău nu pot. Gândește-te ce harababură ar fi dacă toți ar ieși din lumea lor, ori de câte ori le-ar trăsni. Și adăugă cinic: Ai să înțelegi mai târziu.

— Poate că ai dreptate, zise Leonard I.

Merseră în tăcere, cât să treacă de două străzi. «Ciudat lucru, să stai de vorbă cu tine însuți, gândea Leonard Flinck I. Atâția oameni au visat asta. fără s-o poată face vreodată. Parc-ai juca dame sau șah împotriva ta. Cunoști reacțiile adversarului și totuși nu știi ce va întreprinde, pentru că nu te-ai hotărât încă.»

— Oamenii au să ne ia drept gemeni.

Dar orașul era pustiu. Iar farurile mașinilor nu luminau decât drumul și-i lăsau în întuneric.

— Soția ta e foarte frumoasă, zise Leonard II.

— Așa-mi spun și eu câteodată, zise simplu Leonard I.

— E foarte deșteaptă. Are, mai ales, niște ochi minunați, fulgi de cer, sau cristale vii, sau lacuri pline cu stele.

— Asta-i spuneam și eu odinioară.

— De ce odinioară? Și are o piele catifelată, iar linia umerilor și a sânilor…

— Nu-ți dau voie, i-o tăie Leonard I.

— E și soția mea, zise Leonard II, cu un dram de viclenie.

— Așa-i, zise Leonard I, jignit.

— Am făcut o călătorie frumoasă.

— O călătorie?

— Vorbeam de călătoria noastră de nuntă. Și de a ta. Am fost în India, în Grecia, în Egipt. Ne-am dus în India. Îți amintești Benaresul? Era un mic ocol al lumii.

— Ți-ai părăsit spațiul numai ca să-mi spui asta?

— Nu te supăra. Nu. Dar e o legătură.

— Nu-mi dau seama, zise Leonard I.

— Față de a mea, soția ta e ceea ce sunt eu față de tine. Mai desăvârșită.

— Îmi pare rău, zise Leonard I.

— La revedere, zise fără veste Leonard II.

Zgomotul pașilor lui descrescu. Leonard Flinck se regăsi apoi singur pe drum, mergând, și cam în dreptul casei sale.

«Tot nu-mi dau seama, zise el încetișor, împingând poarta gardului de fier.»

— Barbara, strigă.

Ea deschise ușa. Așteptă o clipă în prag, o privi, apoi o apucă de umeri și o sărută pe gură.

— Leonard, zise ea. De ani de zile nu te-ai mai purtat așa.

— Știu, zise el, știu. Dar n-o să mai fie cum a fost. În seara asta am învățat ceva.

«Într-una din zilele ce vin o să plecăm în vacanță, visez la asta de luni de zile.»

Era într-adevăr minunată, avea ceva, o flacără în priviri, o grație în mișcări, fără pereche în tot Universul. «Doamne, cum de mi-a trebuit atâta vreme ca să-mi dau seama? Sau, mai bine zis, cum de-am putut uita atât de repede?»

— Vino să vezi stelele, zise el, sprijinit de pervaz.

— Leonard, sper că nu ești bolnav.

Dar o văzu fericită. «Ce om de treabă și Leonard Flinck II! M-a scos dintr-o mare încurcătură. Fără el… toată viața… stricată…»

Telefonul sună.

— Alo.

— Cum o mai duci, Leonard Flinck?

Își auzi vocea, ceva mai batjocoritoare. Era un ecou ciudat, își închipuia propriile lui buze modulând cuvintele.

— Aproape la fel de bine ca tine, îmi închipui. Auzi, aș vrea să-ți mulțumesc.

— De ce?

— Pentru ce mi-ai spus despre nevastă-mea.

— Tot pentru asta te-am chemat și eu. Aș vrea să uiți.

— Să uit?

— Da. Tot ce ți-am spus. Și chiar că ne-am întâlnit. Îmi pare rău. Nici nu ți-ai fi dat seama. Dar, dacă nu te-aș fi prevenit, mi s-ar fi părut că sunt un ticălos.

— Dat seama? De ce?… Prevenit?

— Nu-ți mai bate capul. N-are nici un rost.

Rămaseră o clipă tăcuți. Leonard I chibzuia. Percepu declicul marcând sfârșitul timpului afectat convorbirii.

— Alo, zise Leonard II.

— Ascult, n-am închis.

— M-am temut, pentru o clipă. Trebuie să-ți mai spun ceva. Cum poți fi sigur că nu ți-ai schimbat universul?

— De ce aș fi făcut-o? Nici nu mă pricep.

— Te întreb, pur și simplu. Să zicem că singura deosebire constă într-o piatră, într-un fir de nisip, în pana unei păsări sau în culoarea unei piei, sau în oricare alt amănunt aparent nesemnificativ. Cum ai putea fi sigur că n-ai sărit peste un perete invizibil?

— Cred că n-aș putea fi sigur.

— Nimeni n-ar putea fi? Așa-i?

— Nimeni.

— Chiar de bună-credință?

— Firește.

— Capcana perfectă. Insesizabilă. Iei pe cineva și-i pui în loc dublura. Foarte nostim!

— Nu mi se pare, mulțumesc.

— Gândește-te, Leonard Flinck. E ultima ta șansă. Joc cinstit. Adio…

Leonard Flinck se întrebă: «Ce-a vrut să spună cu «ultima șansă»? Ce joc? Ce capcană?» Un început de neliniște îi sfredeli mintea și-i atinse inima. «N-are ce face. Un străin! Cel mai străin cu putință. Mă aflu în universul meu.»

Pe seară, preocupat, se întoarse acasă. Auzi radio-ul chiar înainte de a pătrunde în grădină. Soția lui îl aștepta în prag. Faptu-l surprinse. Dar se gândea la altceva. «Ce să însemne? O capcană. Nu in universul meu. Al dracului Leonard Flinck II!»

— … drăguț din partea ta că ai venit să iei masa acasă, Ia prânz…

O îmbrățișă distrat. «Când mă gândesc că ieri am vrut să-i mulțumesc ticălosului de Leonard Flinck II. Nu înțelegeam ce spune.»

— În seara asta pari obosit, Leonard. Erai atât de în formă la prânz.

«Cum? Atât de în formă, la prânz!? La prânz! Nu m-am întors la prânz. Am mâncat în barul cel mic, de la marginea șoselei! Mașini frumoase. Zgomot. Uruit continuu. Să urăști mecanica pentru un secol! Nu m-am întors la prânz.»

Dar nu spuse nimic. Închise ochii. «Atât de în formă, Leonard Flinck II! Ticălosul! Capcana! Jocul.»

— Ai vreo supărare? întrebă Barbara.

— Da, zise el. Și gândi: «Am să câștig jocul!»

— Mi se părea că ești mai înalt, zise ea.

— Are vreo importanță? zise el. Poimâine plecăm în vacanță.

— De ce așa, pe nepusă masă?

— Țineam de mult să plecăm. Tu, nu?

— Ba da, zise ea.

O luă de mijloc și intrară în casă.

A doua zi dimineață se sculă devreme și o privi dormind. Îi mângâie pletele. Se ridică și dădu o raită prin oraș.

Cumpără flori. Își aminti că Barbara cultivă lalele într-o seră mică din spatele casei.

Într-o cofetărie cumpără o cutie cu ciocolată.

— Două locuri pentru Italia, un vapor pentru Atena, un avion pentru Calcuta.

— Călătorie de nuntă? întrebă funcționarul.

— Așa ceva, zise el.

Era sigur că va câștiga jocul. În definitiv, soția făcea parte din universul lui. Leonard Flinck II nu era decât un străin.

Se întoarse cu brațele încărcate de pachete albe.

— Barbara… strigă el.

Tăcere. Străbătu aleia cu pietriș.

— Barbara…

Deschise ușa. Se opri în culoar. Aruncă o privire, pe fereastra din fund, către merii bolnăvicioși, pe cale să îngălbenească.

— Barbara. Nu cumva… Scăpă pachetele. Mototoli biletele în palmă. «Leonard Flinck II nu poate să existe! Nu s-a născut aici. N-a putut s-o răpească! N-are dreptul! Dacă o fi izbutit? Dacă ar face ei doi călătoria?» Și-i închipui pe puntea vapoarelor, în lumină, în saloane somptuoase, sub soarele mușcând și aurindu-le pielea, iar oamenii spunând: Ce splendidă pereche! «Nu-i mai bine așa? se întrebă. Nu-i drept! E Barbara mea» Răcni: Barbara!

— Aici, zise ea posac.

Deschise o ușă. Aproape nemișcată, îl aștepta în fundul salonului.

— Ah, bine, zise el. Se destinse: «Totu-i în regulă. Plecăm! N-am s-o mai părăsesc o clipă și aș vrea să-l văd pe Leonard ăsta…» Barbara…

Stângace, venea spre el. Ochii nu-i mai luceau. Pletele rare păreau unsuroase. Începu să intre la bănuială. Dumnezeule, colțurile buzelor ei erau încremenite și lăsate. Avea pungi sub ochi.

— Oh! zise ea.

Avea un glas oarecare. Citi în privirea ei că-l cerceta cu aceeași mirare. Se apucă să rupă în neștire biletele și se apropie de ea până o atinse, apoi, îmbrățișând-o fără plăcere, știu că era schimbată într-un fel ce nu putea fi precizat, că era alta.