Planeta cu şapte măşti

TUNICA NESSEI

Dincolo de zidurile Tulei, oaza de cristal, se petrec multe. Nimic mai ciudat pe cerul ușor al lui Marte, nimic pe orizontul teșit, pustiu, dincolo de care siluetele neînsemnate ale caravanelor pornite spre sud coboară în căutarea fabuloaselor produse ale minelor. Și chiar străzile Tulei îl dezamăgesc pe turistul care, căzut din cer, sosit de pe o stea îndepărtată, sau pur și simplu de pe Pământ, se rătăcește printre clădirile precise sau vechi pe care vântul le-a lustruit și parcă le-a dat cu ver-nis, căci, în afara anumitor ore, anumitor zile, străzile Tulei sunt aproape pustii. Câte un băștinaș trece furiș, înfășurat în faldurile mantiei lui de nisip. Câte o poartă se cască, o țesătură freamătă în deschiderea triunghiulară a unei ferestre, una dintre turlele de cristal cânta în bătaia vântului și, în peșterile adânci, uruie câteodată apa, sângele lui Marte. Așa trec orele.

Cu toate astea, în Tula mai multe universuri se suprapun din cele mai vechi timpuri. Lumea lui Marte, bine înțeles, și patricienii ei închiși prin case, pe care nu-i vezi niciodată bântuind prin piețele orașului, obișnuiți, cum sunt, să privească defilarea zilelor prin pânzele metalice și multicolore ale jocurilor lor de umbre; și lumea Pământului, veche, rigoristă, cam prăfuită și care încearcă să păstreze sau să descopere demnitatea patricienilor de pe Marte, care vine când și când la Tula pentru a căuta un exemplu în schimbul puterii ei, întrucâtva slăbită, desigur, dar sprijinită de forța tânără a lumilor stelare.

Fără cei din stele și fără exuberanța lor, fără predilecția lor pentru amețeală și simțul lor pentru delir, fără naiva lor patimă pentru antichități, fără veselia lor grosolană, fără odioasele și mereu înfloritoarele lor traficuri, fără brutalitatea fățișă și admirația lor, fără bogăția lor, în primul rând, Tula n-ar mai fi decât un morman de ruine, Marte o lume moartă, iar Pământul, pe cât se șoptește, o clădire veche. Dar cei din stele vin la Tula în cete vesele, sau evadează în libera cetate marțiană din chingile unei legi necunoscute aici, și se întâmplă ca epave ciudate să fie lepădate pe malurile marelui deșert marțian, acest cap al spațiului. Rase diferite se întâlnesc astfel, se ceartă sau se ignoră. Ci liniștea străzilor nu-i decât o mască înșelătoare, zic unii, care acoperă realitatea foșgăitoare a locuințelor din Tula și a turlelor de cristal. Lipsa aparatelor și a mașinilor, care-l izbește pe turist, ascunde prost tehnologia deșănțată ce bântuie în unele sălașe. O duzină de vechi științe mai sunt exercitate aici și uitate pretutindeni aiurea. Uneori parcă se ivesc din pământ niște ființe ce nu pot Veni din aceeași dimensiune cu navele ale căror curbe grațioase se înalță în portul stelar sau cu veșmintele pestrițe ale turiștilor.

Ca o monedă, Tuia are două fețe.

Sau, ca o tunică, și față și dos.

Tinerii urmăreau fata de o bună bucată de vreme. Unul era blond, iar pletele celuilalt, băteau în negru. Pe veșmintele și trăsăturile lor aspre scria că veneau din stele.

Altminteri purtau la cingătoare câte-o armă măruntă, dar de temut, pe care Pământul o interzice, iar Marte o disprețuiește. Zăriseră fata pe când străbăteau o piațetă, chiar cea în care, cu trei sute cincizeci de ani în urmă, un om de pe Pământ, pe nume Voșin, încheiase cu patricienii, în numele planetei sale, o alianță. Și-n amintirea tratatului o fântână curgea zi și noapte în piață — lucru de care tinerii nu se mirară de loc, de vreme ce veneau dintr-o lume înzestrată cu oceane. De altfel, se sinchiseau prea puțin de Istorie. Văzuseră fata și le plăcuse, așa așezată pe marginea fântânii, prefăcându-se că nu-i ia în seamă, netezindu-și pletele albastre și trecându-și în răstimpuri degetele subțiri peste fruntea curată, înaltă și boltită. Se ridicase la apropierea lor și plecase, dreaptă, cu pași înceți, spre una dintre străduțele din apropiere. O urmăriseră. Plecarea ei li se păruse o sfidare. Nu înțelegeau că o fată de pe Marte putea dori să scape de ei, mai ales o fată care, vădit, nu făcea parte din familiile patricienilor și care n-avea pe ea decât o biată tunică prea lungă și strângându-i atât de caraghios trupul.

Nu spuseră nimic și o urmăriseră. N-aveau nevoie să-și spună nimic. Pe alte lumi li se întâmplase ades să pornească, așa, la o vânătoare tăcută și să încolțească prada fără să fi fost nevoiți să schimbe un singur cuvânt. Erau siguri de ei, mândri de ei, și de originea lor, de lumea, de veșmintele, de armele, de averea, de violența lor. Așa cum fuseseră obișnuiți, vorbeau cu dispreț despre oamenii de pe vechile planete.

Cu toate astea, chiar dacă ar fi vrut, n-ar fi îndrăznit să se atingă de o marțiană. Lașitatea începe acolo unde puterea încetează. Dar fata, era limpede, nu era marțiană. La drept vorbind originea ei îi interesa prea puțin, cu condiția să fie străină și să nu-i oblige să riște prea mult.

Fără a grăbi pașii, o urmăriseră în labirintul curb al străzilor din Tula. Nu se temeau că s-ar putea rătăci, hoinăriseră adeseori prin oază, în căutarea unei aventuri. Ba chiar se mirau, în tăcere, că nu întâlniseră niciodată fata, nici pe străzi, nici în casele din port, cărora le epuizaseră, metodic, plăcerile provinciale.

Se plictiseau. Și tocmai de asta urmăreau fata. Veniseră pe Marte, la Tula, cu prilejul unei lungi călătorii ce trebuia să-i ducă pe numeroase lumi și să-i învețe obiceiurile, înșelăciunile, zădărniciile și slăbiciunile popoarelor pe care, demne vlăstare ale unor Prinți Coloni, aveau să le jupoaie mai târziu. Ținuseră mai puțin să învețe, cât să trăiască. Și gustul pentru amintiri îi vârâse în câteva povești urâte. Le lipsea din colecție o amintire de pe Marte. Și tocmai asta voiau de la fată, o amintire din Tula.

Fata nu se hotăra s-o ia la fugă. Faptul îi supăra. Ar fi preferat o goană nebună, o rezistență îndârjită, ba chiar o luptă menită să dea piper întâmplării, de al cărei deznodământ erau siguri. Într-adevăr, la Tula oamenii nu se sinchiseau de dezordine. Patricienii nu coboară niciodată în stradă; pe turiști îi doare prea puțin soarta celor ce nu fac parte din lumea lor, iar poliția portului își bate capul cu alte pricini decât cu siluirea unei fete.

Blondul Hjalmar o luă înaintea lui Mario. Ținea mai mult decât celălalt la urmărire și mai puțin la împărțirea prăzii. Când văzu că străina alege străduțele întortocheate ale Epipolei îi păru rău. Urma să dea curând de zidurile orașului și, nemaiavând unde să fugă, avea să fie nevoită să cedeze. Căci zidurile n-au decât o singură poartă, apărată prin treceri în zig-zag de vânturile ce domnesc aici: singurul dușman pe care Tula l-a cunoscut, în afara celor coborâți din cer și pe care nici un zid nu-i putea opri, e nisi-pul. Și nu găsești un fir pe străzi, deși dunele pornesc la asaltul zidurilor mereu despresurate.

Mario trecu în frunte și, crezând că va ajunge fata la colțul unei străzi, începu să alerge. Dar, când să pună mâna pe ea, fata o luă deodată la fugă și se depărta. Întorcând capul, Mario îi zâmbi lui Hjalmar. Adevărata vânătoare abea începea.

Cu toate astea fură dezamăgiți, căci fata se abătu din drum după vreo sută de pași și, când ajunseră în dreptul străduței înguste, pierise. Străduța era o crăpătură între doi pereți albi și netezi, pe care-i puteai atinge cu amândouă mâinile, aproape fără a trebui să întinzi brațele. Strânsă între marginile paralele ale zidurilor înalte, o alee de cer îi slujea drept acoperiș. Domnea acolo o umbră pe care albeața pereților o făcea să pară de zăpadă.

Cu Mario în frunte, înaintară cu pași grăbiți. Ațâ-țarea lor era până într-atât dublată de plăcerea explorării, încât fură gata să treacă prin fața porticului fără să-l vadă. Îl depășiră, apoi se întoarseră din drum. Porticul era o deschidere triunghiulară, înaltă cât să-i îngăduie unui om să intre aplecat, și a cărui bază se afla la înălțimea genunchiului. Deschiderea dă-dea într-o grădină marțiană, o grădină de piatră.

Cercetară prin deschizătură grădina și, văzând cât era de părăginită, nu șovăiră să intre. Nici un patrician de pe Marte n-ar fi îngăduit ca fragi-lele echilibre ale cristalelor recoltate în pustiu să se prăbușească. Prin urmare, casa trebuia să fie locuită de străini.

Erau atât de surprinși, încât uitaseră de pradă. Patima lor pentru vâ-nătoare se prefăcuse în sete de descoperire. Înaintară, tăcuți și prevăzători, pe aleile ale căror pietre fuseseră, fiecare, obiectul unei alegeri și al unei subtile potriviri. Iar pașii lor grei nimiciră în-trucâtva rânduiala grădinii.

Mario rupse cu arătătorul ramura unui cristal ce se arcuia în fața lui și, lovită, floarea cu înfățișare de chiciură își pierdu solzii, se fărâmă în tăcere. O măruntă catastrofă se răspândi din creastă în creastă, în vreme ce rețeaua moleculară se destrăma.

Mario căută privirea lui Hjalmar, care părea nițel stânjenit, și începu să râdă. Totul era vechi aici și nimic nu mai supraviețuia decât prin apa-rență, sau aproape. Grădina de piatră era după chipul și asemănarea Tulei.

O mișcare aurie atrase atenția lui Hjalmar. Văzu că, printre pietre, se mișcă niște insecte, sau niște jucării ciudate. Mersul lor era atât de vechi, repetat în ritmuri neschimbate, încât lustruise pârtiile. Insectele sau automatele introduceau în grădină mișcarea. Și erau poate acele desprinse ale unui orologiu arătând ore neregulate?

Mario se dădu în lături, părăsi aleea și ridică piciorul să lovească. Dar Hjalmar îl opri și-i arătă cu degetul, într-un colț, o trecere triunghiulară, simetrică celei prin care intraseră.

— Fata! spuse el.

Mario reveni pe potecă.

Fata nu putuse fugi prin altă parte, decât dacă, potrivit legendelor, împletitura liniilor și a cristalelor deschidea porți către continente îndepărtate. Deși era străină, cutezase să se afunde în adâncurile palatului, ceea ce dovedea cu prisosință că patricienii nu-l mai locuiau. Cu urechile țiuindu-le de mii de povești cumplite, șovăiră cu toate astea, pentru o clipă, în fața umbrei, atât de crudă de parcă ar fi fost zugrăvită pe zidul cretos. Apoi, cam prea hotărâți parcă, se aruncară într-însă și noaptea ce-i înconjură fără veste li se păru o apă înghețată.

Înaintară cu mâinile întinse, lovindu-se de coturile neașteptate ale labirintului ce șerpuia prin grosimea palatului. Peretele refuza până într-atât să oglindească ziua, încât, chiar întorcându-și capetele, nu puteau desluși vreun nimb de lumină. Mario, care pășea în frunte, sonda solul.

Departe, peste capetele lor, ziua se ivi ca o bătaie de aripă căzând de la o înălțime de neînchipuit între pereții cenușii și desenând un scurt zig-zag, ce repeta, pe cer, traseul culoarului îngust.

Acum alergau pe un covor de nisip.

Pereții se întredeschiseră și coborâră, în vreme ce labirintul sfârșea printr-o lungă spirală. Mario se repezi și se împiedecă. Fără ajutorul lui Hjalmar ar fi căzut. Un băț țâșnit dintr-un morman de zdrențe îi lovise glezna.

Zdrențele se mișcară cu o încetineală ceremonioasă. Un braț prelungea bățul și-i semăna. Mario ridică piciorul, dar Hjalmar îl împinse. Era de ajuns că forțaseră intrarea palatului pentru a nu-l mai ucide și pe paznic.

— Fata? întrebă el.

Ochii albi îl priviră, atât de țepeni și de palizi că-i socoti orbi. Chipul era de fildeș gălbui, ca brațul și bățul, dar cutele țesuseră pe el o rețea albăstrie, care-i cuprindea trăsăturile.

Buzele uscate se deschiseră ca un cioc. Mario văzu doar atunci că trei dintre degetele mâinii care ținea bățul căzuseră și că degetul mare și inelarul, care-l strângeau, păreau să fi crescut ca două rădăcini în jurul unei pietre.

— Păcat, zise bătrânul. Ciudat, glasul nu-i tremura: Sunteți tineri. Ați putea avea parte de o viață plăcută și îndelungată.

— Fata, strigă supărat Mario și Hjalmar descoperi că, în ciuda pereților numeroși, locul era cu totul lipsit de ecou.

— Nu se cade, zise bătrânul. Trebuie să trăiți. E o piază-rea.

Mario izbucni într-un râs prefăcut și-și puse piciorul pe bățul care trosni.

— Fata, repetă el, de parcă ar fi fost singurul cuvânt din limba veche pe care-l știa. Ascultă, plătesc. O cumpăr. Nu-i marțiană.

— S-o căutăm singuri, zise stingherit Hjalmar, trăgându-l de braț. Probabil că nu știe nimic. Marțienii nu-și prea bat capul cu străinii.

— Așa e, zise bătrânul. Cred că nimeni, aici, nu știe de unde vine. Poartă pe ea un demon.

— Lasă-l, zise Hjalmar. Vezi bine că-i nebun.

Pe neașteptate, Mario apăsă bățul care se rupse. Hjalmar tresări. I se păruse că aude trosnetul unui os.

— Dacă-ți pierzi vremea cu vorbe, o caut singur.

Dezgustat, Mario clătină din cap și-l urmă.

Chiar înainte de a da cotul, Hjalmar se uită îndărăt. Bătrânul își pusese amândouă mâinile pe creștet; era un semn de mare durere. Hjalmar se întrebă, pentru o clipă, care era soarta pe care bietul paznic al palatului violat o deplângea astfel.

Curtea îi înghiți. De astă dată nu mai era o grădină, deși solul fusese acoperit cu un nisip cenușiu, mai fin decât cel al dunelor și adus odinioară din cariere îndepărtate, după ce fusese cernut de douăsprezece ori. Se aflau în inima palatului, iar cele șase ziduri albe care-l închideau erau străpunse, după o lipsă de ordine, de nișe triunghiulare, acum legate între ele printr-o arah-neană rețea de crăpături. Ochiul căuta instinctiv o simetrie, niște linii, ca atunci când scrutează cerul înstelat, dar era biruit de proiectul arhitectului, care zvârlise pe ziduri numele unei puternice familii. Căci alveolele âdu-când a orbite întunecate și muchiile care le legau de sol și păreau niște mari coaste de os alcătuiau niște litere. Peste ele timpul își pusese propria semnătură, iar schelele care înlocuiau ici și colo arcadele prăbușite încurcau cu totul intențiile constructorului.

În mijlocul curții, un bazin pe trei sferturi umplut cu un nisip albastru, primise odinioară șuvițele de apă că-zând din nările a șase monștri, ale căror trăsături fuseseră zdrobite.

— Litera harin, strigă Mario. Semnul rău!

O puteau citi în fața lor, la șase-șapte metri înălțime.

Mario se năpusti. Hjalmar îl opri din nou și-și duse mâna la cingătoare, unde-i spânzura arma. Un întreg popor mișuna în nișe, și nu toți erau oameni.

Ciudat lucru, se mulțumeau să privească. De după cârpe brodate se ițeau boturi. Sus de tot, pe un zid, un filament negru pocni ca un bici. La capătul lui strălucea un ochi, care se trase îndărăt cu legănări de cumpănă.

Mario își scoase arma, dar Hjalmar îi puse o mână pe braț și Mario plecă țeava. La intrările nișelor, ochii erau prea numeroși.

— Hai, zise Hjalmar. Dar vâră-ți arma în teacă.

Mario șovăia și ar fi făcut, cale-ntoarsă. Dar Hjalmar avea să meargă acum până la capăt. Și, în vreme ce nisipul le scârțâia sub cizme, vacarmul se dezlănțui în jurul lor. Era alcătuit din țipete ascuțite, din chelălăieii, din fluierături, din urlete scurte și răgușite, din răsuflări gâtuite și mecanice, din zornăit de huruitori de argint, din șuierături, din cuvinte fără noimă scuipate într-o duzină de limbi.

— Știi ce spun? suflă Mario. Hjalmar tăcu. Vorbesc de o primejdie. Ne avertizează.

— Ei bine, zise Hjalmar, uitându-se la semnul harin.

Vacarmul încetă. Simțeau, pe umerii lor, privirile palatului. Numai litera harin rămânea oarbă. O complicată și fragilă construcție de liane ale nisipului, care de departe li se păruse o schelă, se cățăra pe zid și lega în-

tre ele două-trei nișe, printre care alveola harin. Hjalmar îi încercă tăria cu piciorul. Alcătuirea tresări, dar rezistă.

— E acolo sus.

— Urc eu.

Fură gata să se certe, dar Hjalmar nu se lăsă. Îl iubea cumva pe Mario și-i iubea lipsa de răspundere. La urma urmelor, feciori de prinți neguțători, era bine să arate că nu se tem de nimic. Nici chiar de o fată. În spațiu, viața se cumpără ades cu prețul fricii depășite. Dar ținea să fie primul care pătrunde acolo sus, în văgăună, și descoperă necunoscuta.

Mlădios ca o pisică se cățără pe treptele clătinate și, de sus, fără să privească măcar nișa, îi zâmbi lui Mario, care veni lângă el. Văzu în fund o pată luminoasă care se mișca și, când i se obișnuiră ochii, recunoscu blana cu peri scurți a tunicii. Ghemuită pe o banchetă de lut și strângându-și fața în palme, fata-l urmărea cum se apropie. Degetele desfăcute îi croiau niște pleoape monstruoase.

Mario înaintă spre ea și, fără asprime, întinse mâna. Dar fata se năpusti, îl mușcă și dădu să fugă. El se înfurie atunci, o apucă strâns de amândouă brațele și o duse către banchetă. Apoi, ținându-i mâinile cu o singură mână, vru să-i smulgă tunica.

Scoase un strigăt.

Hjalmar îl văzu schimbându-se la față. Fata încetă să se zbată. Mâna Iui Mario se afunda în blană, ca înghițită de ea, iar tunica sugea spasmodic mâna pe care Mario, gâfâind, se străduia să i-o smulgă. Tunica și începea să lunece pe el. Fără să răsufle, aproape goală, fata îl privea cu ochii ei de piatră. Mario îi slobozise încheieturile și lupta cu amândouă mâinile, gâfâind și plângând.

Tunica îl zdrobea.

Hjalmar înaintă, nesigur ca într-un vis, și apucă tunica și vru s-o smulgă, dar ea i se răsucea printre degete, caldă și vie și tare ca o suplă foaie de metal. Fata se năpusti asupra lui, îl lovi cu furie și-l sili să se depărteze.

Pe brațul lui se și ivise semnul negru al unei apăsări cumplite.

Fata era goală, dar Hjalmar nu auzea decât zgomotul groaznic, șuierul aerului ce țâșnea din plămânii striviți ai lui Mario și nu vedea decât sângele brobonind sub tunică, și convulsiile care o agitau, și el începu să urle pentru a deștepta strigătul absent al lui Mario.

Își plecă privirile. Blana plecase. Târându-se ca un vierme teșit, se înapoiase pe umerii fetei. Nimic din ce zăcea pe jos nu mai semăna cu Mario. Era, purpurie și albă, informă, o meduză de sânge, înțesată cu așchii de os.

Hjalmar vărsă. Apoi, cu ochii încețoșați de lacrimi, văzu fata și blana cercănată cu sânge. Se răsuci, își făcu vânt și, clătinându-se, sări în gol.

Trebuia să aștepte, să aștepte plutind ore și zile întregi în lichidul antiseptic și călduț, căci avea mai bine de o sută de oase fărâmate. Când ieșise din lunga noapte anestezică scosese un urlet, sau prelungise un strigăt vechi, simțind pătura care-i apăsa trupul. Fusese liniștit și vârât într-o cadă.

Știa că trăia datorită fetei. Vestise la vreme unul dintre posturile de pază. În mod ciudat, se mirase că n-o vede la căpătâiul lui. Nu știa cum se isprăvise totul. Dar se îndoia că avusese încurcături, de vreme ce, ca de obicei atunci când era la mijloc moarte de om, în timpul anesteziei îi extrăseseră probabil din creier o mărturie incontestabilă. Mario și cu el purtau întreaga răspundere. Din principiu, i se aplicase fără îndoială o amendă, de care n-avea să audă însă niciodată. Legea de pe Marte fusese respectată.

Din când în când o dorea pe fată și descoperea relativitatea memoriei și fragilitatea ei, și urma ce rămâne în locul amintirii. De mai multe ori fu gata să întrebe dacă nu fusese văzută și cine era, dar nu găsi cuvintele. Simți că, rostindu-le, i-ar fi dezamăgit pe psihologii însărcinați să-l vindece.

Orele și zilele treceau în lente maree de umbră. Ca să-l distreze, i se proiectau uneori, pe un perete, imagini de pe Marte sau de pe alte lumi. În joacă, vâra întotdeauna printre ele pletele albastre ale fetei. Închidea ochii și o vedea goală, cu tunica la picioare, iar pielea ei emana o lumină blândă și rece, care alunga noaptea.

Când ieși din cadă fu nevoit să reînvețe să meargă. Apoi, sprijinit de automate, călcă din nou solul tare al străzilor Tulei. Se grăbea să iasă din port și din cartierul stelar, unde fusese îngrijit, pentru a da din nou de zidurile oarbe ale oazei. Lăcomia, care-l purtase și mistuise până atunci, îl părăsise. Mirându-se singur, se întreba uneori dacă se va mai întoarce vreodată pe lumile furtunoase și pline de larmă ale domeniului său. Pofte trecute muriseră, de parcă Mario le-ar fi încercat și le-ar fi șters, murind. Se surprinse într-un rând zgâriind pe un perete litera harin. În fața uneia dintre porțile de sticlă. Dincolo de ea, dunele aveau culoarea moale a unui os vechi.

Marte-l uzase.

Când putu umbla singur, căută și regăsi grădina. Curtea era pustie. Niște zdrențe zăceau pe jos. Făpturile care locuiseră în orbitele adânci ale pereților fugiseră, temându-se, poate, de răzbunarea celor din stele.

Atunci începu să rătăcească prin oraș, știind pe cine caută. Zilele care-l apropiau de data plecării treceau. În port, se făceau pregătirile pe crucișătorul ovoid, purtând însemnele lui și ale lui Mario. Ultimele erau barate cu negru.

Zilnic, la tot alte ore, se întorcea în piața lui Voșin și privea apa curgând în bazin și undele înalte și încete, aproape încremenite, rânduindu-se în cerc în jurul țâșniturii.

Într-un rând văzu fata. Îi întorcea spatele și bea. Era de necrezut cum o strângea tunica prea lungă. Înaintă încet, luând seama la scârțâitul cizmelor lui, dar n-o atinse. Când vru s-o salute, gâtlejul nu lăsă să-i scape decât un sunet neterminat.

Ea se întoarse repede și el se trase cu un pas îndărăt, întinzându-si palmele deschise. Fata n-o luă la fugă și-l privi. Abia atunci văzu că ochii ei erau de topaz și că tremura.

Se folosi de vechea limbă de pe Marte și vorbele i se rostogoliră anevoie printre dinți.

— Te căutam, spuse, conștient de neîndemânarea lui.

— Ca să mă ucizi?

— Ca să… ca să-ți mulțumesc, zise el. Apoi, pe neașteptate: Nu ești marțiană?

Ea dădu din cap și păru că încearcă să-și amintească.

— Nu. Mâinile-i părăsiră ghizdurile fântânii și ea adăugă: Sunt fericită că n-ai murit.

Îi întinse o mână pe care o strânse, iar degetele lui atinseră marginea tunicii. I se păru că blana-i străbătută de o undă. Ar fi dorit să-și afunde degetele într-însa, dar amintirea lui Mario îl opri și trebui să-și stăpânească o clipă de dezgust. Ea îi apucă mâna și o trase spre ea și o așeză binișor peste blană, fără ca el să se împotrivească prea tare. Și parcă o gură i-ar fi atins palma, parcă un animal familiar și gingaș i-ar fi cerșit o mângiiere.

— Mă apără, zise fata. E vie. E a mea, de când m-am născut.

Își scormoni în van amintirile. Nicăieri, pe băncile niciunei școli, în povestirile niciunui călător nu auzise de una ca asta. O amintire mitologică străbătu întinderi haotice, pline de fapte și violențe. Tunica lui Nesus. În visele unui popor, sfărâmase sau arsese un erou.

Hjalmar întrebă fără veste:

— Cum te cheamă?

Ea șovăi.

— N-am nume. De ce aș avea un nume? Sunt unică.

— Unică? repetă el, neîncrezător.

Îi privi pletele albastre. Nu păreau vopsite. Rădăcinile părului erau încă și mai închise, de o culoare minerală. În felul ei, spunea probabil adevărul. Fusese zvârlită, o dată cu tunica ei, își zise Hjalmar, pe țărmurile astea de nisip, la capătul unei călătorii nefericite prin spațiu sau timp. Nu venea de nicăieri.

Și iată de ce-i dărui, curând, o foarte veche salbă marțiană, zărită în umbra triunghiulară a unei du-gheni. Fata și-o puse la gât și nu se mai gândi la ea. Era limpede că nu avusese vreodată alte veșminte decât tunica și că rămăsese nepăsătoare la frumusețea minerală a salbei.

Nu vorbiră niciodată de Mario și arareori despre altceva, căci înțelegerea dintre ei era făcută din tăcere. Fata accepta tovărășia lui Hjalmar, așa cum își acceptase singurătatea. O regăsea la aceeași oră lângă fântână și-i aducea, din tainice prăvălii, miere, pâine și serghir topit în lapte. Uneori indiferența ei îl des-nădăjduia și alte ori era aproape mândru de ea, căci simțea că mirarea și poate dragostea pe care i-o purta se născuseră din faptul că era inaccesibilă, invulnerabilă. Nimic, nici încercarea, nici sentimentul nu păreau s-o atingă, de parcă tunica ar fi fost o armură nu doar pe trupul, ci și pe sufletul ei.

— Și din ce trăiește? o întrebă într-o zi.

— Din mine, zise ea.

Ședeau singuri, într-o grădină părăsită. Îl învățase să le descopere după semne mărunte și știa acum cât erau de numeroase și cât de tare, îndărătul măștii ei de lut, se apropia Tula de moarte. Peste capetele lor un copac artificial bătea văzduhul cu elicele lui de cristal tors. Ea își ridică poalele tunicii și el văzu sus, pe coapsă, trei zgârieturi lunguiețe, zări și dosul tunicii, pe care niciodată nu-l văzuse în plină lumină. Semăna cu o piele foarte fină, aproape albastră și cu multe vine. Trei guri minuscule, într-un colț, îl priveau ca niște ochi.

— Te mușcă, zise el îngrozit.

Fata abia dacă zâmbi. Își lăsă jos tunica și-și descoperi umărul stâng. Hjalmar văzu chiar deasupra sânului trei semne identice și, tot așa, i se păru că tunica îl pândește. Trei ochi, trei guri ca niște agrafe, ancorate în carnea fetei. Își aminti tot ce învățase în materie de simbioză. Îi trecu prin minte un gând, vrednic de strămoșii lui: trebuia să afle de unde venea blana. Deși era mohorâtă, soțiile bogate ale celor din stele și-ar fi dat podoabele pentru ea. Și-ar fi împăcat astfel patima pentru blănuri și dragostea pentru animalele de casă. Se întrebă dacă, răspândite prin galaxie, tunicile ar fi semănat pretutindeni indiferență.

Apoi, aproape mânios, alungă gândul. Fără îndoială că nu se afla nicăieri o altă tunică, nici altă fată cu plete albastre, oricât părea de imposibil într-un univers în care individul nu-i decât chipul trecător al speciei.

— Vreau să-ți dau un nume, zise el nerăbdător, ca și cum așa ar fi dorit s-o reducă la un semn. Nessa. Ești Nessa.

— Nessa, repetă ea, fără convingere.

Și el văzu limpede că, asemenea salbei, numele era așezat pe ea, dar nu-i pătrundea în carne.

Echiparea navei se apropia de sfârșit. La drept vorbind, putea fi gata demult, dar, nedorind să părăsească lumea lui Marte, Hjalmar răsturna zilnic toate pregătirile. Într-un salon interior pusese să se reproducă la scara de unu la șase o grădină de pe Marte, iar insecte — sau mașini — multicolore țeseau în ea urzeala neclintitelor și încetelor lor traiectorii.

Își dădu curând seama că Nessa nu dorea să-l vadă plecând. Și, cum nu era marțiană, își propuse s-o ia cu el. Nimeni n-avea să se împotrivească. O duse de două ori în portul stelar și-i arătă nava. Nava n-o interesă, dar îl apucă de braț atunci când îi spuse că avea să plece curând. A doua oară o îndemnă să intre și-i arătă grădina marțiană. Ar fi putut, printr-un gest, să dea semnalul de plecare și s-o răpească, fără ca ea să-și dea seama. Dar nu-i plăcea.

— Aș vrea să văd spațiul, zise Nessa.

Atunci făcu un semn. Pereții de lut pieriră și cerul aproape negru al lui Marte se deschise deasupra lor. Dominau oaza și domul ei de cristal strălucea blând sub reflexele Lunelor. Nessa se întoarse către el și, pentru întâia dată, un zâmbet deschis îi lumină privirile. Așa, își spuse Hjalmar, gândindu-se la improbabila planetă de pe care venise, așa privesc naufragiații marea, după o îndelungată ședere într-o insulă numită singurătate. În aceeași clipă indiferența o părăsi, veșmântul de sticlă invizibilă care o apărase de atingerea lui Marte crăpă, se fisură și-i căzu la picioare, iar lui i se păru că aude clinchetul cristalin pe care-l făceau cioburile de indiferență, căzând pe reproducerea exactă a dalelor din vechea grădină de pe Marte.

Se apropie de el, își plecă fruntea și întredeschise buzele. Îi cuprinse în palme pletele albastre, apoi o lipi de el. Dar ea se depărtă în joacă până-n dreptul bazinului cu nisip care împodobea grădina și acolo, în picioare, începu să-și desfacă tunica. Lui Hjalmar i se păru că-i vine greu să și-o smulgă de pe trup și văzu pe urmă, chiar deasupra sinului, trei mărunte picături de sânge.

— Te iubesc, zise ea.

El se apropie șovăind și cu gândul la Mario. Tunica se afla pe jos, în spatele ei, grămadă întunecată și fără formă, iar Nessa nu mai purta decât strălucitoarea salbă marțiană și ceva ca șase mărunte rubine pe picior și pe piept.

O întinse cu blândețe pe nisip și-i spuse Nessa, și că pielea ei avea luciul stâncilor netezite de vânt, și ea îl privea cu ochii larg deschiși, încremeniți ca niște pietre. Îi spuse, chiar dacă, asemenea oricărui bărbat în asemenea împrejurări, simțea cum răsar în el orizonturile reci ale uitării, că vor merge împreună în întâmpinarea stelelor. Îi luă un sân în palmă și celălalt între buze, iar mâna-i zgârie nisipul peste umărul Nessei.

Degetele-i atinseră tunica. O atingere ușoară. Închidea ochii și, neînchipuit de mlădie, blana-i urca pe braț ca o mângâiere a pletelor albastre.

Un răcnet. Tunica-i strângea brațul ca o menghine. Se rostogoli, făcând-o să zboare. Ea căzu peste el. Fără a înceta să răcnească, scoase din cizmă un pumnal și străpunse tunica. Dar ea luneca peste el și-l acoperea, în vreme ce fata o izbea cu pumnii, o zgâria, încerca s-o smulgă, o ruga, gemea.

Nessa începu să urle.

Când slujitorii intrară, încetase. Abia dacă-și întoarse capul spre ei. Cu nespusă grijă și cu migală, acoperea cu nisip ceva ce nu putură recunoaște. O rămășiță de țesătură se mai vedea. Restul fusese ascuns.

Din tunica prea lungă și care strângea caraghios trupul fetei, slujitorii, buimăciți, vedeau curgând subțiri șuvițe de sânge. Înainte de a lua fata, adunară mărgelele sfărâmate ale unei salbe marțiene.