Deposedaţii

8

Se aflau pe terenurile de atletism ale Parcului de nord din Abbenay. Şase cu toţii, bucurându-se de căldura aurie a serii. Erau toţi într-o stare de plăcută suprasaturaţie, deoarece masa de seară durase de fapt toată după-amiaza, o sărbătoare şi un banchet stradal, cu mâncăruri preparate în aer liber. Era sărbătoarea din miezul verii, Ziua Insurecţiei, comemorând prima mare răscoală din Nio Esseia în anul urrasian 740, cu aproape două sute de ani în urmă. În ziua aceea bucătarii şi lucrătorii din cantine erau onoraţi ca oaspeţi ai restului comunităţii, deoarece un sindicat al bucătarilor şi ospătarilor începuse greva care condusese la insurecţie. Erau multe tradiţii şi sărbători de felul acesta pe Anarres, unele instituite de colonişti, iar altele, cum ar fi casele recoltei şi Sărbătoarea Solstiţiului, ivite spontan din ritmurile vieţii pe planetă şi din nevoia celor care lucrează împreună de a sărbători împreună.

Discutau cu toţii, cam la întâmplare, cu excepţia lui Takver. Dansase ore în şir, mâncase cantităţi uriaşe de pâine prăjită şi murături şi se simţea foarte energică.

— De ce a fost Kvigot repartizat la pescăriile de la marea Keran, unde va trebui să o ia de la capăt, în vreme ce Turib îşi desfăşoară programul de cercetare aici? spunea ea, al cărei sindicat fusese asimilat unui proiect condus direct de CPD, iar ea devenise o partizană înfocată a unora dintre ideile lui Bedap. Deoarece Kvigot este un bun biolog care nu este de acord cu teoriile învechite ale lui Simas, iar Turib este o nulitate care îl freacă pe spate pe Simas la băi. Să vedeţi voi cine va prelua conducerea programului atunci când Simas se va retrage. Ea, Turib, pariez cu voi!

— Ce înseamnă expresia asta? întrebă cineva care nu se simţea dispus la critică socială.

Bedap, care se cam îngrăşase în jurul şoldurilor şi trata cu toată seriozitatea exerciţiile fizice, alerga cu toată convingerea în jurul terenului. Ceilalţi şedeau pe o bancă prăfuită, sub copaci, făcând exerciţii verbale.

— E un verb iotic. Un joc pe care îl joacă urrasienii cu probabilităţile. Cel care ghiceşte corect, primeşte proprietatea celuilalt, explică Shevek, care de mult încetase să mai respecte interdicţia lui Sabul de a menţiona studiile sale de limba iotică.

— Cum a intrat unul dintre cuvintele lor în pravică?

— Coloniştii, spuse un altul. Au fost nevoiţi să înveţe pravica fiind adulţi. Multă vreme trebuie să fi gândit în limbile vechi. Am citit undeva că "blestemat" nu se găseşte în dicţionarul limbii pravice — şi acesta este tot iotic. Farigv nu a introdus nici un fel de cuvinte pentru înjurături arunci când a inventat limba, sau dacă a făcut-o, atunci computerele lui nu au înţeles necesitatea.

— Atunci, ce este "la dracu"? întrebă Takver. Într-o vreme credeam că înseamnă rezervorul de rahat din oraşul unde am crescut. "Du-te dracului!" Cel mai rău loc unde te-ai putea duce.

Desar, matematicianul, care acum obţinuse o repartiţie permanentă în cadrul institutului şi care încă îi mai dădea târcoale lui Shevek deşi rareori vorbea cu Takver, răspunse în stilul său criptografic:

— Înseamnă Urras.

— Pe Urras, înseamnă locul unde te duci atunci când eşti blestemat.

— Înseamnă o repartiţie în sud-vest în timpul verii, spuse Terrus, ecologist, un vechi prieten al lui Takver.

— Este în modul religios, în iotică.

— Shev, ştiu că trebuie să citeşti în iotică, dar trebuie să citeşti şi religie?

— O parte din vechea fizică urrasiană este toată scrisă în modul religios. Apar concepte de genul acesta. "Iad" înseamnă locul răului absolut.

— Depozitul de bălegar din Round Valley, spuse Takver. Îmi închipuiam eu.

Bedap se apropie pufăind, albit de praf, cu dâre de sudoare si se aşeză greoi lângă Shevek, respirând cu greutate.

— Spune ceva în iotică, îl rugă Richat, o studentă a lui Shevek. Cum sună?

— Ştiţi deja: La dracu! Blestemat să fie!

— Dar nu mă mai înjura, zise fata, chicotind. Spune o propoziţie întreagă.

— Nu ştiu exact cum se pronunţă, spuse Shevek, după ce, amabil, recită ceva în iotică. Doar presupun.

— Ce înseamnă?

— Dacă trecerea timpului este o trăsătură a conştiinţei umane, trecutul şi viitorul sunt funcţii ale minţii. Dintr-un pre-secvenţialist, Keremcho.

— Cât e de ciudat când te gândeşti la oameni care vorbesc iar tu nu-i poţi înţelege.

— Nici măcar nu se pot înţelege unul pe altul. Vorbesc sute de limbi diferite, toţi aceşti arhaici nebuni de pe Lună…

— Apă, apă, ceru Bedap, încă respirând greoi.

— Nu există apă, spuse Terrus. N-a mai plouat de optsprezece decade. Mai precis, o sută optzeci şi trei de zile. Cea mai lungă secetă din Abbenay din ultimii patruzeci de ani.

— Dacă mai continuă, va trebui să reciclăm urina, aşa cum am făcut în anul 20. Vrei un pahar de pipi, Shev?

— Nu glumi, spuse Terrus. Asta-i sârma pe care mergem. Va ploua suficient? Culturile din sud-est sunt deja compromise. Nici un strop de ploaie de treizeci de decade.

Înălţară privirile către cerul auriu, înceţoşat. Frunzele serate ale copacilor sub care stăteau, înalţi arbori exotici din Lumea Veche, atârnau pe ramuri, răsucite de uscăciune.

— Nu se va mai repeta Marea Secetă, spuse Desar. Uzine moderne de desalinizare. Previn.

— Ar putea ajuta la ameliorare, spuse Terrus.

În anul acela iarna a venit devreme, rece şi uscată, în emisfera nordică. Praf îngheţat adus de vânt pe străzile largi, cu clădiri joase din Abbenay. Apa la băile publice era strict raţionalizată: setea şi foamea depăşeau curăţenia. Mâncarea şi îmbrăcămintea pentru cei douăzeci de milioane de locuitori de pe Anarres proveneau de la plantele de holum: frunze, seminţe, fibre, rădăcini. Se mai aflau ceva rezerve de îmbrăcăminte în magazii şi depozite, dar niciodată nu avuseseră o rezervă prea mare de hrană. Apa era dirijată către pământ, pentru a ţine plantele în viaţă. Cerul, deasupra oraşului era lipsit de nori şi ar fi fost curat, dar era îngălbenit de praful purtat de vânt din ţinuturile mai uscate de la sud şi vest. Uneori, când vântul sufla dinspre nord, din Ne Theras, pâcla galbenă se limpezea şi scotea la iveală un cer strălucitor, pustiu, albastru închis, bătând în purpuriu la zenit.

Takver era însărcinată. În cea mai mare parte a timpului era somnoroasă şi binevoitoare. "Sunt un peşte", obişnuia să spună, "un peşte în apă. Mă aflu în interiorul pruncului din interiorul meu." Dar alteori era suprasolicitată de muncă, ori rămânea flămândă din cauza meselor uşor împuţinate de la cantină. Femeile însărcinate, ca şi copiii şi bătrânii, puteau beneficia zilnic de o masă uşoară, în plus, de prânz la ora unsprezece, dar ea adesea sărea peste aceasta datorită programului strict al serviciului ei. Ea putea să piardă o masă, dar peştii din rezervoarele ci de la laborator nu. Prietenii îi aduceau adesea câte ceva pus deoparte din cina lor, ori rămas de la cantină, un corn umplut, ori un fruct. Takver mânca totul recunoscătoare, dar continua să râvnească la dulciuri, iar dulciurile erau puţine. Când era obosită, devenea nervoasă şi uşor iritabilă, iar temperamentul ei se aprindea la un singur cuvânt.

Către sfârşitul toamnei Shevek a terminat manuscrisul la Principiile Simultaneităţii. I l-a dat lui Sabul pentru aprobare în vederea publicării. Sabul l-a ţinut o decadă, două, trei, fără a pomeni nimic despre el. Shevek s-a văzut nevoit să-l întrebe. I-a răspuns că încă nu ajunsese să-l citească, era mult prea ocupat. Shevek a aşteptat. Era deja mijlocul iernii. Vântul uscat sufla în fiecare zi; pământul era îngheţat. Totul părea să fi atins un moment de nemişcare, o oprire plină de nelinişte, aşteptând ploaia, naşterea.

Camera era întunecată. Abia se aprinseseră luminile în oraş; păreau slabe sub cerul înalt, cenuşiu închis. Takver intră, aprinse lampa, se ghemui, în palton, în faţa grilajului de la încălzire.

— O, e frig! Groaznic! Îmi simt tălpile de parcă aş fi mers pe gheţari, îmi venea să plâng în drum spre casă, aşa de rău mă dureau. Nenorocite cizme profitoare! De ce nu suntem în stare să facem o pereche de cizme mai ca lumea? Ce ai de stai pe întuneric?

— Nu ştiu.

— Ai fost la cantină? Am îmbucat ceva, la surplus, în drum spre casă. A trebuit să rămân, puii de kukuri tocmai ieşeau şi a trebuit să scoatem peştişorii din rezervoare înainte de a-i mânca adulţii. Tu ai mâncat?

— Nu.

— Nu mai fi morocănos. Te rog, nu fi posomorât astă-seară. Dacă încă un singur lucru nu merge cum trebuie, am să plâng. M-am săturat să tot plâng tot timpul. Naiba să-i ia pe hormonii ăştia tâmpiţi! Mi-ar plăcea să pot face copii ca peştii, să depun ouăle şi să mă îndepărtez înot şi gata… Nu mai sta aşa, ca o statuie. Pur şi simplu, nu mai suport.

Ghemuită în faţa suflării calde care ieşea pe grilaj, încercând să-şi desfacă cizmele cu degetele înţepenite de frig, Takver avea lacrimi în ochi. Shevek nu scoase o vorbă.

— Ce mai este? Doar n-o să stai aşa tot timpul!

— Azi m-a chemat Sabul. Nu va recomanda "Principiile" pentru publicare sau pentru export.

Takver încetă să se mai lupte cu şireturile şi rămase nemişcată. Îl privi pe Shevek peste umăr. In cele din urmă, vorbi:

— Ce a spus, exact?

— Critica pe care a scris-o e pe masă.

Ea se ridică, încălţată doar cu o singură cizmă, răscoli prin hârtiile de pe masă şi citi referatul cu mâinile în buzunarele paltonului, aplecată deasupra mesei.

— "Că Fizica Secvenţială este direcţia principală a gândirii cronozofice în societatea odoniană a fost şi rămâne un principiu acceptat de la sine încă de la Colonizarea planetei Anarres. Abaterea egoistă de la această solidaritate de principii nu poate avea drept rezultat decât producerea de ipoteze nepractice, lipsite de utilitate organică socială, sau repetarea speculaţiilor superstiţios-religioase ale unor savanţi iresponsabili, plătiţi, ai Statelor Profirului de pe Urras…" O, profitorul! Demagog mărunt, invidios şi îngust la minte! Va da publicităţii referatul ăsta?

— A făcut-o deja.

Takver îngenunche pentru a-şi scoate cizma. Se uită de câteva ori în direcţia lui Shevek, dar nu se apropie de el, nici nu încercă să-l atingă şi pentru o vreme, nu spuse nimic. Când vorbi din nou, glasul ei nu mai era puternic şi încordat ca mai înainte, având din nou calitatea sa naturală, uşor răguşit, molatec.

— Ce ai de gând să faci, Shev?

— Nu mai e nimic de făcut.

— Vom tipări cartea. Formăm un sindicat de tipografi, învăţăm să punem în pagină şi o scoatem.

— Hârtia se găseşte în cantităţi minime. Nici un fel de tipărituri neesenţiale. Doar publicaţiile CPD, până când plantaţiile de holum vor scăpa de secetă.

— Atunci, poţi să modifici în vreun fel prezentarea? Să maschezi tot ce spui? Împodobeşte-o cu zorzoane secvenţiale, în aşa fel încât el s-o accepte.

— Nu poţi deghiza negrul în alb.

Takver nu îl întrebă dacă nu îl poate cumva ocoli pe Sabul, dacă nu poate trece peste capul său. Nimeni, pe Anarres, nu trebuia să treacă peste capul altcuiva. Nu existau ocolişuri. Dacă nu puteai lucra în solidaritate cu ceilalţi membri din sindicatul tău, lucrai de unul singur.

— Ce-ar fi dacă…, începu ea şi se opri.

Se ridică şi-şi puse cizmele lângă gura de încălzire, să se usuce. Îşi scoase haina, o puse în cuier şi îşi înfăşură umerii cu un şal greu; ţesut manual. Se aşeză pe platforma-pat, gemând puţin, atunci când trebui să coboare ultimii centimetri. Privi profilul lui Shevek, care se afla între ea şi ferestre.

— Ce-ar fi dacă te-ai oferi să-l laşi să semneze drept coautor? Ca la prima lucrare pe care ai scris-o.

— Sabul nu-şi va pune numele pe "speculaţii superstiţios-religioase".

— Eşti sigur? Eşti sigur că nu asta este exact ce-şi doreşte? Îşi dă scama ce are în faţă, ştie ce ai făcut. Întotdeauna ai spus că e un om perspicace. Ştie că asta o să-l arunce pe el şi întreaga şcoală secvenţială la lada de gunoi. Dar dacă ar putea împărţi cu tine? Dacă ar împărţi creditul? El nu e altceva decât un egoist. Dacă ar putea spune că asta e cartea lui…

— E ca şi cum te-aş împărţi pe tine cu el, ca pe cartea asta, spuse Shevek cu amărăciune.

— Nu pune problema în felul ăsta, Shev. Cartea este aceea care contează, ideile. Ascultă. Vrem să păstrăm acest copil, să se nască în mijlocul nostru, vrem să-l iubim. Dar dacă, dintr-un motiv anume, ar muri dacă l-am păstra şi n-ar putea supravieţui decât într-o creşă, dacă niciodată nu l-am mai putea vedea, ori nici nu i-am cunoaşte numele — dacă am avea de ales, ce variantă am alege? Să păstrăm copilul născut mort, ori să dăm viaţă?

— Nu ştiu, răspunse el, cu capul în mâini, frecându-şi fruntea, îndurerat. Da, desigur. Da. Numai că asta… Dar eu…

— Frate, suflet drag, spuse Takver, împreunându-şi mâinile în poală, dar fără a încerca să se apropie de el. Nu contează ce nume e pe carte. Oamenii vor şti. Adevărul este în carte.

— Cartea sunt eu, răspunse Shevek, apoi închise ochii şi rămase nemişcat, iar Takver se apropie de el, timidă, atingându-l la fel de uşor de parcă ar fi atins o rană.

La începutul anul 164, prima versiune incompletă, drastic cenzurată a Principiilor Simultaneităţii a văzut lumina tiparului la Abbenay, cu Sabul şi Shevek drept coautori. CPD-ul tipărea numai rapoarte esenţiale şi directive, dar Sabul dispunea de influenţă la Presă şi la divizia de informaţii a CPD şi îi convinsese de valoarea propagandistică a cărţii în străinătate. Urras, spunea el, se bucură de seceta şi posibilitatea foametei pe Anarres; ultimul transport de ziare iotice era plin de profeţii sumbre cu privire la prăbuşirea iminentă a economiei odoniene. Ce infirmare mai bună poate exista, spunea Sabul, decât publicarea unei lucrări majore de gândire pură, "un monument al ştiinţei", spunea el în recenzia revizuită, "ridicându-se deasupra adversităţilor materiale pentru a demonstra vitalitatea inepuizabilă a societăţii odoniene şi triumful său asupra proprietarismului arhaic în fiecare sector al gândirii umane."

Aşadar, lucrarea a fost tipărită, iar cincisprezece din cele trei sute de exemplare au mers la bordul transportorului iotian Înţeleptul. Shevek n-a deschis niciodată vreun exemplar al cărţii tipărite. Cu toate acestea, în pachetul pentru export, introdusese o copie a versiunii originale, complete, scrise de mână. O însemnare de pe copertă cerea ca aceasta să fie înmânată doctorului Atro, de la Facultatea de Ştiinţe Nobile a Universităţii Ieu Eun, cu complimentele autorului. Era evident că Sabul, care urma să îşi dea acordul final pentru pachet, va observa adăugirea. Dacă scosese manuscrisul, ori îl lăsase în pachet, Shevek nu ştia. Îl putea confisca, din invidie, ori îi putea da drumul, ştiind că prescurtarea lui neputincioasă nu va avea efectul dorit asupra fizicienilor urrasieni. Nu i-a spus nimic lui Shevek despre manuscris. Shevek n-a întrebat.

În primăvara aceea Shevek nu a spus nimănui mare lucru. Acceptase o repartizare voluntară, lucrări de construcţie la o nouă uzină de reciclarea apei în zona de sud a oraşului Abbenay şi mai toată ziua era plecat la acest şantier, ori preda. Revenise la studiile sale în fizica subatomică, adesea petrecându-şi serile la acceleratorul institutului, sau în laboratoare, împreună cu specialiştii în particule. În prezenţa lui Takver şi a prietenilor lor era tăcut, sobru, blând şi distant.

Pântecele lui Takver crescuse foarte mult şi mergea ca o persoană care cară un coş mare, greu, cu lenjerie. Continuase munca la laboratoarele cu peşti până când a găsit şi a pregătit un înlocuitor adecvat, după care veni acasă, unde începu imediat travaliul, la mai mult de o decadă peste termen. Shevek sosi şi el, spre seară.

— Ai putea să te duci după moaşă, spuse Takver. Spune-i că am contracţii la distanţă de patru sau cinci minute, dar că nu se înteţesc prea mult, aşa că nu te grăbi prea tare.

Shevek se grăbi, iar când constată că moaşa e plecată, îl cuprinse panica. Atât moaşa cât şi medicul de bloc erau plecaţi şi nici unul nu lăsase un bilet pe uşă în care să spună unde pot fi găsiţi, cum făceau de obicei. Inima lui Shevek începu să-i bată sălbatic în piept şi deodată văzu lucrurile cu o claritate înspăimântătoare. Văzu că această absenţă a ajutorului era un semn rău. Se îndepărtase de Takver din timpul iernii, de când cu hotărârea în legătură cu cartea. Ea fusese tot mai tăcută, pasivă, răbdătoare. Acum îi înţelegea pasivitatea; însemna pregătirea de moarte. Ea era aceea care se îndepărtase de el, iar el nu încercase s-o urmeze. Nu văzuse decât amărăciunea din inima lui, niciodată teama sau curajul ei. O lăsase în pace deoarece dorise să fie lăsat în pace şi în felul acesta ea îşi continuase drumul, mersese departe, prea departe, va merge mai departe singură, pentru totdeauna.

Alergă la clinica blocului, ajungând acolo cu respiraţia atât de precipitată şi cu o asemenea slăbiciune în picioare încât îşi închipuiră că face un atac de cord. Explică situaţia. Trimiseră un mesaj altei moaşe şi îl sfătuiră să meargă acasă, poate că partenera lui nu vrea să fie singură. Se întoarse acasă şi cu fiecare pas creştea în el panica, teroarea, certitudinea pierderii. Takver nu avea timp de scene afective; era ocupată. Îndepărtase totul de pe platforma-pat, cu excepţia unui cearşaf curat, iar acum era ocupată cu naşterea unui copil. Nu urla, nu ţipa, nu simţea durerea, dar când începea fiecare contracţie o stăpânea prin control muscular şi respiratoriu, după care scotea un fel de "ufff", ca unul care face un efort teribil de a ridica o greutate mare. Shevek nu văzuse niciodată o activitate care să folosească în felul acesta întreaga energie a corpului omenesc.

Nu putea privi un asemenea efort fără a încerca să participe. Putea servi ca mâner şi proptea, atunci când ea simţea nevoia. Ajunseră la acest aranjament foarte repede, prin încercări şi eşecuri, şi îl menţinură chiar şi după sosirea moaşei. Takver născu pe propriile-i picioare, aşezată pe vine, cu faţa lipită de coapsa lui Shevek şi mâinile strânse de braţele lui încordate.

— Gata, spuse moaşa, calmă, printre pufăiturile de locomotivă ale respiraţiei lui Takver, prinzând creatura alunecoasă, dar recognoscibil umană, în momentul în care îşi făcu apariţia pe lume. Urmă un şuvoi de sânge şi o masă amorfă de ceva neomenesc, neviu. Teroarea pe care o uitase îl cuprinse din nou pe Shevek, de două ori mai mare. Ceea ce vedea, era moarte. Takver îi eliberase braţele şi stătea făcută grămadă, lipsită de vlagă, la picioarele lui. Se aplecă asupra ei, încă sub impresia groazei şi milei.

— Asta este, spuse moaşa. Ajut-o să se dea la o parte, ca să pot face curat.

— Vreau să mă spăl, spuse Takver, abia auzit.

— Ajut-o. Ajut-o să se spele. Acolo sunt haine sterile.

— Uau-uau-uau, se auzi o altă voce.

Camera părea plina de lume.

— Uite ce e, spuse moaşa, du-i copilul la piept, ca să ajuţi la oprirea hemoragiei. Vreau să pun placenta asta în congelatorul de la clinică. Nu durează mai mult de zece minute.

— Unde… unde e… ?

— În pătuţ, răspunse moaşa, plecând.

Shevek localiză pătuţul foarte mic, acela care timp de patru decade aşteptase pregătit într-un colţ şi pe copilul din el. Cumva, în această extremă precipitare a evenimentelor, moaşa găsise timp să spele copilul şi chiar să-i pună un fel de cămaşă, aşa că nu mai era atât de alunecos, ca un peşte, ca atunci când îl văzuse pentru prima dată. După-amiaza se întunecase cu aceeaşi rapiditate specifică şi lipsa unei perioade de trecere. Lampa era aprinsă. Shevek ridică copilul şi i-l duse lui Takver. Chipul său era incredibil de mic şi delicat, cu pleoape mari, închise, cu aspect fragil.

— Dă-mi-l, spunea Takver. O, grăbeşte-te, te rog, dă-mi-l.

Shevek traversă camera cu copilul şi, foarte atent, îl puse pe abdomenul lui Takver.

— Ah! exclamă ea uşor, un strigăt de triumf pur. Ce este? mai întrebă ea, după o vreme, somnoroasă.

Shevek era aşezat alături de ea, pe marginea platformei-pat. Cercetă copilul atent, oarecum surprins de lungimea veşmântului în contrast cu micimea deosebită a membrelor.

— Fată!

Moaşa reveni şi dădu ocol camerei, punând lucrurile la locul lor.

— Aţi făcut o treabă clasa-ntâi, remarcă ea, adresându-se amândurora, la care ei consimţiră fără comentarii. Ne vedem din nou dimineaţă, mai spuse ea, înainte de plecare.

Copilul şi Takver erau deja adormiţi. Shevek puse capul pe pernă, lângă Takver. Era obişnuit cu mirosul ei plăcut, de mosc. De data aceasta, se schimbase; devenise un parfum greu şi abia perceptibil, încărcat de somn. Foarte uşor, puse un braţ peste ea, aşa cum dormea, pe o parte, cu copilul la piept. Adormi şi el, în camera mustind de viaţă.

Un odonian se angaja la monogamie în acelaşi fel în care se angaja la o societate mixtă de producţie, un spectacol de balet sau o fabrică de săpun. Parteneriatul era o federaţie constituită voluntar, ca oricare alta. Atâta vreme cât funcţiona, funcţiona, iar dacă nu mai funcţiona, înceta să mai existe. Nu era o instituţie, ci o funcţie. Nu dispunea de nici o consfinţire decât aceea a conştiinţei particulare.

Toate acestea erau în deplin acord cu teoria socială odoniană. Validitatea promisiunii, chiar promisiunea pe termen nelimitat, era adânc înrădăcinată în gândirea lui Odo, chiar dacă ar fi putut părea că insistenţa ei pe libertatea de a schimba ar invalida ideea de promisiune sau de angajament; în esenţă, libertatea făcea promisiunea lipsită de sens. O promisiune este o direcţie adoptată, o autolimitare a alegerii. Aşa cum precizase Odo, dacă nu este abordată nici o direcţie, dacă nimeni nu merge niciunde, nu va avea loc nici o schimbare. Libertatea individuală de a alege şi de a transforma va rămâne neutilizată, exact ca şi cum te-ai afla în închisoare, o închisoare construită de fiecare, un labirint în care nici o cale nu e mai bună decât alta. Aşa că Odo a ajuns să vadă promisiunea, angajamentul, ideea de fidelitate, ca fiind esenţiale în complexitatea libertăţii.

Mulţi considerau că această idee a fidelităţii e aplicată greşit la viaţa sexuală. Feminitatea lui Odo o dirijase, spuneau ei, către un refuz al adevăratei libertăţi sexuale, aici, dacă nu în altă parte. Întrucât tot atâtea femei cât şi bărbaţi veneau cu asemenea critici, părea că nu masculinitatea era elementul pe care Odo nu izbutise să-l înţeleagă, ci un întreg tip, sau secţiune a umanităţii, oameni pentru care experimentul este chiar esenţa plăcerii sexuale.

Deşi poate că nu i-a înţeles pe aceştia, considerându-i aberaţii proprietariste de la normă — specia umană fiind, dacă nu o specie determinată de împerechere, cel puţin o specie supusă timpului — cu toate acestea, s-a ocupat mai bine de aceia conduşi de promiscuitate decât de cei care încercau un parteneriat pe termen lung. Nici o lege, nici o limită, nici o penalizare, nici un fel de pedeapsă ori dezaprobare nu se aplicau vreunei practici sexuale, de orice fel, cu excepţia violării unui copil ori a unei femei, pentru care vecinii violatorului puteau veni cu o răzbunare sumară, dacă acesta nu ajungea, prompt, în mâinile mai blânde ale unui centru terapeutic. Dar molestarea era extrem de rară într-o societate în care împlinirea completă constituia norma de la pubertate încolo, iar singura limită socială impusă activităţii sexuale era aceea de mijloc, de presiune în favoarea caracterului privat, un fel de modestie impusă de caracterul comun al vieţii.

Pe de altă parte, aceia care se angajau să formeze şi să menţină un parteneriat, fie acesta homosexual sau heterosexual, întâmpinau probleme necunoscute acelora mulţumiţi de relaţii sexuale oriunde le găseau. Aceştia trebuie să facă faţă nu numai geloziei şi spiritului posesiv şi altor boli ale pasiunii pentru care uniunea monogamă oferă un mediu de dezvoltare atât de propice, dar şi presiunilor din exterior ale organizării sociale: Un cuplu care se angaja la parteneriat, o făcea ştiind că pot fi despărţiţi în orice moment de exigenţele distribuirii forţei de muncă.

Divlab, administraţia diviziunii muncii, încerca să ţină cuplurile împreună şi să le reunească, la cerere, cât mai curând posibil, doar că aşa ceva nu era întotdeauna posibil, mai ales în însărcinări urgente; nimeni nu se aştepta ca Divlab să refacă liste intregi şi să reprogrameze computerele în încercarea de a face aşa ceva. Pentru a supravieţui, pentru a face ceva din viaţă, anarresianul ştia că trebuie să fie gata să meargă acolo unde este nevoie de el şi să facă treaba care trebuie făcută. Creştea, ştiind că distribuţia muncii este factorul principal al vieţii, o necesitate socială imediată, permanentă, în vreme ce viaţa conjugală este o problemă personală, o opţiune care nu poate fi făcută decât în contextul opţiunii mai largi.

Dar arunci când o direcţie este aleasă liber şi din toată inima, poate părea că toate nu fac decât să avanseze lucrurile. Aşa că posibilitatea şi actualitatea separării adesea serveau la consolidarea loialităţii partenerilor. Dar, a întreţine o autentică fidelitate spontană într-o societate care nu are nici un fel de sancţiuni legale sau morale împotriva infidelităţii şi pentru a o menţine în timpul unor separaţii voluntar acceptate care pot interveni în orice moment şi dura ani de zile, asta însemna o provocare. Numai că fiinţei umane îi place să fie provocată, căutând libertatea în adversitate.

În anul 164, mulţi omeni care nu o căutaseră au gustat un pic din acest fel de libertate şi le-a plăcut, le-a făcut plăcere sentimentul încercării şi primejdiei. Seceta care începuse în vara lui 163 nu cunoscuse nici o ameliorare în timpul iernii. Vara lui 164 cunoştea greutăţile şi ameninţarea dezastrului, în cazul continuării secetei.

Raţionalizarea era strictă; echipele de muncă erau un imperativ. Lupta de a obţine alimente suficiente şi de a asigura distribuirea acestora devenise decisivă, disperată. Cu toate acestea, oamenii nu erau deloc disperaţi. Aşa cum scria Odo: "Un copil eliberat de vina proprietăţii şi de povara competiţiei economice va creşte cu dorinţa de a face ce trebuie făcut şi cu capacitatea de a se bucura de asta. Munca inutilă este aceea care întunecă sufletul. Bucuria mamei care alăptează, a omului de ştiinţă, a vânătorului de succes, a bucătarului de renume, a producătorului iscusit, a oricăruia care face muncă necesară şi o face bine — această bucurie durabilă este, poate, cea mai profundă sursă de afecţiune umană şi de socialitate în întregul ei." Din acest punct de vedere, în vara aceea, la Abbenay se simţea un curent subteran de bucurie. Exista o voie bună în procesul muncii, oricât de grea ar fi fost aceasta, o dorinţă de a trece cu vederea toate necazurile de îndată ce tot ce se putea face fusese făcut. Vechea formulă a "solidarităţii" se înviorase din nou. În definitiv, se manifestă o anumită voie bună atunci când solidaritatea este mai puternică decât tot ce o pune la încercare.

La începutul verii, CPD a împrăştiat afişe, sugerând ca oamenii să-şi scurteze ziua de muncă cu o oră, sau cam aşa ceva, deoarece conţinutul de proteine al alimentelor de la cantină era acum insuficient pentru a îngădui un consum de energie complet. Activitatea exuberantă de pe străzile oraşului începuse deja să stagneze. Oamenii plecaţi devreme de la lucru, pierdeau vremea prin pieţe, jucau popice în parcurile uscate, stăteau în uşile atelierelor şi angajau conversaţii cu trecătorii. Populaţia oraşului era vizibil redusă, de când mai multe mii plecaseră voluntari ori fuseseră repartizaţi la activităţi agricole cu caracter de urgenţă. Dar încrederea reciprocă uşura depresiunea sau îngrijorarea. "Ne vom ajuta unul pe altul să biruim", îşi spuneau ei cu seninătate. Iar sub suprafaţă se simţeau mari impulsuri de vitalitate. Când izvoarele din suburbiile din nord au secat, conducte temporare din alte districte au fost instalate de voluntari lucrând în timpul lor liber, calificaţi şi necalificaţi, adulţi şi adolescenţi, iar lucrarea s-a executat în numai treizeci de ore.

Spre sfârşitul verii Shevek a fost repartizat la nişte lucrări agricole urgente, în comunitatea de la Red Springs, în sud-est. Pe baza promisiunii oferite de câţiva stropi de ploaie care căzuseră cu prilejul sezonului ploios ecuatorial, încercau să obţină o recoltă de grăunţe de holum, plantat şi cules înainte de revenirea secetei.

Se aşteptase la o repartizare de urgenţă, deoarece activitatea sa în construcţii se terminase şi se înregistrase ca disponibil la oficiul general al muncii. Toată vara nu făcuse altceva decât să îşi predea cursurile, să citească mai departe, să participe voluntar la orice activitate se dovedea necesară în blocul lor sau în oraş şi să se întoarcă acasă la Takver şi la fetiţă. Takver revenise la laboratorul ei, numai dimineaţa, după cinci decade. Ca mamă care alăpta, avea dreptul la suplimente, atât de proteine cât şi de carbohidrate şi întotdeauna se folosea de amândouă; prietenii lor nu mai puteau împărţi cu ea surplusurile de hrană, aşa ceva nu mai exista. Era slabă, dar înfloritoare, iar fetiţa era mică, dar zdravănă.

Shevek avea o mare bucurie de pe urma fetiţei. Având singur grijă de ea în timpul dimineţii (nu o duceau la creşă decât atunci când el avea ore, sau făcea muncă voluntară), trăia acel sentiment de a fi necesar, care este povara şi răsplata condiţiei de părinte. Copil vioi, receptiv, fetiţa îi oferea lui Shevek auditoriul perfect pentru fanteziile sale verbale reprimate, ceea ce Takver numea înclinaţia lui spre nebunie. O punea pe fetiţă pe genunchi şi îi adresa nestăpânite conferinţe de cosmologie, explicându-i cum timpul este de fapt spaţiul întors pe dos, un cronon fiind, astfel, viscerele quantum scoase la iveală, iar distanţa una din proprietăţile accidentale ale luminii. O striga pe fetiţă cu porecle extravagante şi mereu schimbătoare, recitându-i formule mnemonice ridicole: Timpul încătuşează, Timpul e tiranic, supermecanic, superorganic — POC! iar la poc, fetiţa se ridica puţin în aer scâncind şi agitând pumnişorii ei dolofani. Amândoi aveau o mare satisfacţie de pe urma acestor exerciţii. Atunci când a primit repartiţia, a fost ca o smulgere. Sperase ceva aproape de Abbenay, nu tocmai de partea cealaltă; în sud-est. Dar, odată cu necesitatea neplăcută de a o părăsi pe Takver si pe fetiţă timp de şaizeci de zile, era şi siguranţa de a reveni la ele. Atâta vreme cât era sigur de asta, nu avea de ce se plânge. În seara dinaintea plecării lui Shevek, Bedap veni şi mâncă împreună cu ei la cantina institutului, după care se întoarseră împreună în camera lor. Continuară discuţia în noaptea fierbinte, cu lumina stinsă şi ferestrele deschise. Bedap, care mânca la o cantină mică, unde aranjamentele speciale nu erau o povară pentru bucătari, pusese deoparte raţia sa de băuturi speciale pe o decadă, aducând-o sub forma unei sticle de un litru cu suc de fructe, pe care o scoase cu mândrie: o petrecere de adio. O împărţiră frăţeşte, savurând-o cu mare plăcere, plescăind din limbă.

— Va mai amintiţi, întrebă Takver, toată mâncarea aceea din ajunul plecării tale din nord-vest? Am mâncat nouă din gogoşile alea.

— Pe vremea aceea purtai părul tuns scurt, spuse Shevek, surprins de amintirea pe care până atunci nu i-o împărtăşise niciodată lui Takver. Tu erai, nu?

— Dar cine credeai?

— La naiba, ce copil erai pe vremea aceea!

— Şi tu erai la fel. Au trecut zece ani. Îmi tunsesem părul ca să arăt deosebită şi interesantă. Mult bine mi-a mai făcut! spuse ea râzând cu râsul ei puternic, voios, pe care-l suprimă repede pentru a nu trezi fetiţa care dormea în pătuţul de după paravan, dar pe care nimic n-o mai putea trezi, odată ce adormea. Vroiam atât de mult să fiu deosebită. Mă întreb de ce.

— Există un punct, cam în jurul vârstei de douăzeci de ani, interveni Bedap, când trebuie să alegi dacă să fii ca toată lumea pentru restul vieţii tale, ori să faci o virtute din trăsăturile tale specifice.

— Sau cel puţin să le accepţi cu resemnare, spuse Shevek.

— Shev e într-o criză de resemnare, spuse Takver. E bătrâneţea care se apropie. Trebuie să fie cumplit să ai treizeci de ani.

— Nu-ţi face probleme, tu nu vei fi resemnată nici la nouăzeci, spuse Bedap, bătând-o pe spate. Ai renunţat deja în favoarea numelui copilului tău?

Numele de cinci sau şase litere, emise de computerul registraturii centrale, fiind unic pentru fiecare individ în viaţă, lua locul numerelor pe care o societate utilizatoare de computere trebuie, altfel, să le atribuie membrilor săi. Un anarresian nu avea nevoie de o altă identificare în afara numelui său. Numele, deci, era considerat o parte importantă a eului, deşi nimeni nu-l putea alege, aşa cum nu-şi putea alege forma nasului, sau înălţimea. Lui Takver nu-i plăcea numele pe care îl primise fetiţa, Sadik.

— Tot mi se pare ca o gură de pietriş, spunea ea. Nu i se potriveşte.

— Mie îmi place, spuse Shevek, îmi sugerează o fată înaltă, zveltă, cu părul lung şi negru.

— Dar e o fată scundă, grasă, cu păr invizibil, observă Bedap.

— Dă-i timp, frate! Ascultaţi, am de gând să rostesc un discurs.

— Un discurs! Un discurs!

— Şşşt!

— De ce şşşt? Copilul ăsta ar dormi şi în timpul unui cataclism.

— Potoliţi-vă. Mă simt emoţionat, spuse Shevek, ridicând paharul de suc. Vreau să spun… Uite ce vreau să spun. Mă bucur că Sadik s-a născut acum, într-un an greu, în timpuri grele, când avem nevoie de frăţia noastră. Mă bucur că s-a născut acum şi aici. Mă bucur că e de-a noastră, odoniană, fiica şi sora noastră. Mă bucur că e sora lui Bedap. Că e sora lui Sabul, chiar şi a lui Sabul! Beau pentru această speranţă: că atât cât va trăi, Sadik îşi va iubi surorile şi fraţii la fel de mult, la fel de voioasă, cum o fac eu în seara aceasta. Şi ca să plouă…

CPD-ul, principalii utilizatori ai radioului, telefonului şi poştei, coordonau mijloacele de comunicare la mare distanţă, la fel cum coordonau mijloacele de călătorie şi expediţie la mare distanţă. Neexistând nici un fel de "afaceri" pe Anarres; în sensul promovării, reclamei, investirii, speculaţiei şi aşa mai departe, poşta consta mai ales din corespondenţă între sindicate industriale şi profesionale, din directivele şi buletinele de informare ale acestora, plus acelea ale CPD şi un volum nesemnificativ de scrisori personale. Trăind într-o societate unde fiecare se poate deplasa oricând şi oriunde doreşte un anarresian avea tendinţa de a-şi căuta prietenii acolo unde se află, nu acolo unde a fost. Telefoanele erau rareori utilizate în cadrul unei comunităţi; nu toate comunităţile erau chiar aşa de mari. Până şi Abbenay păstra îndeaproape modelul regional prin "blocurile" sale, cartierele semiautonome în care puteai ajunge la oricine, sau la orice doreai, pe jos. În felul acesta, convorbirile telefonice erau mai ales interurbane şi erau coordonate de CPD; convorbirile personale trebuiau stabilite anticipat, în scris, sau nu erau conversaţii ci simple mesaje lăsate la centrul CPD. Scrisorile erau nelipite, nu prin lege, desigur, ci prin convenţie. Comunicarea personală la mare distanţă este costisitoare în privinţa materialelor şi forţei de muncă şi întrucât economia privată şi publică erau totuna, exista un resentiment considerabil faţă de scris, sau telefon atunci când nu era necesar, fiind socotit un obicei trivial, cu o tentă de privatism, de egoism. Poate că din acest motiv scrisorile circulau nelipite; nu aveai dreptul să ceri oamenilor să poarte un mesaj pe care să nu-l poată citi. Dacă erai norocos, o scrisoare călătorea cu un dirijabil poştal al CPD, iar dacă nu erai norocos, cu un tren de produse. Până la urmă, ajungea la depozitul de poştă din oraşul unde era adresată şi rămânea acolo, neexistând poştaşi, până când cineva îi spunea adresantului că are o scrisoare, iar acesta venea să o ridice.

Totuşi, individul era acela care hotăra ce era şi ce nu era necesar. Shevek şi Takver îşi scriau unul altuia regulat, o dată pe decadă. El scria:

"Această călătorie nu a fost neplăcută, trei zile, cu un tren direct, de persoane. E o concentrare mare — trei mii de oameni, se zice. Efectele secetei sunt mult mai rele aici. Nu şi lipsurile. Mâncarea la cantină este aceeaşi raţie ca la Abbenay, doar că zilnic primeşti verdeţuri fierte la ambele mese, deoarece au un surplus local. Şi noi începem să simţim că beneficiem de un surplus. Dar ceea ce face mizeria de aici este climatul. Asta e pulberea. Aerul c uscat şi vântul suflă în permanenţă. Mai cad ploi de scurtă durată, dar la o oră după ploaie pământul se zvântă şi începe să se ridice praful. În anotimpul acesta a plouat mai puţin de jumătate din media anuală. Tuturor celor de la Proiect le crapă buzele, le sângerează nasul, au ochii iritaţi şi tuşesc. Pentru copii este deosebit de greu, vezi mulţi cu pielea şi ochii inflamaţi. Mă întreb dacă aş fi observat asta acum o jumătate de an. Devii mai atent atunci când eşti părinte. Munca e doar muncă şi toţi se poartă camaradereşte, dar vântul uscat epuizează. Seara trecută m-am gândit la Ne Theras, iar sunetul vântului în noapte era ca sunetul râului. Nu voi regreta această separare; mi-a îngăduit să văd că am început să dau mai puţin, ca şi cum eu te-aş poseda pe tine şi tu pe mine şi nu mai este nimic de făcut. Realitatea nu are nici o legătură cu posedarea. Ceea ce facem noi este să afirmăm deplinătatea Timpului. Spune-mi ce mai face Sadik. În zilele mele libere predau un curs unor oameni care m-au rugat. Una dintre fete este un matematician înnăscut şi o voi recomanda la Institut. Fratele tău, Shevek.

Takver îi răspundea:

"Sunt îngrijorată de un lucru destul de ciudat. Cursurile pentru trimestrul al treilea au fost afişate acum trei zile şi m-am dus să aflu ce orar vei avea la Inst. Dar pentru tine nu era trecut nici un curs şi nici o sală. Am crezut că te-au omis din greşeală, aşa că am trecut pe la Sind. membrilor, iar ei mi-au spus că da, vor să-ţi dea cursul de geometrie. Aşa că m-am dus la biroul de coord. al Inst, la bătrâna aceea cu nasul mare, şi ea nu ştia nimic, nu, nu, nu ştiu nimic, du-te la Centrală! E un nonsens, am spus eu şi m-am dus la Sabul. Dar el nu era la catedra de fiz. şi nu l-am văzut până acum deşi am mai trecut pe acolo de două ori, cu Sadik, care poartă o minunată pălărie albă tricotată de Terrus din fire nemercerizate şi arată nemaipomenit de bine.

Refuz să-l urmăresc pe Sabul în gaura de vierme ori în camera unde locuieşte. Poate că e plecat la muncă voluntară, ha! ha! Poate ar fi bine să telefonezi la Institut şi să afli ce fel de greşeală au făcut. De fapt, chiar că m-am dus la Centrală, dar nu era nici o nouă listare pentru tine. Oamenii de acolo au fost aşa cum trebuie, dar bătrâna cu nasul ăla e ineficientă şi neserviabilă şi pe nimeni nu interesează. Bedap are dreptate, am lăsat birocraţia să pună stăpânire pe noi. Te rog întoarce-te (cu matematiciana de geniu, dacă este necesar), sunt de acord că separarea este educaţională dar prezenţa ta este educaţia de care am nevoie. Capăt o cotă de jumătate de litru de suc de fructe plus calciu pe zi deoarece nu mai aveam lapte şi S. răcnea cât o ţinea gura. Doctorii, dragii de ei! Totul, întotdeauna, T."

Shevek n-a primit niciodată această scrisoare. Plecase din sud-est înainte ca aceasta să ajungă la depozitul de poştă de la Red Springs.

Erau aproape douăzeci şi cinci de mii de mile de la Red Springs la Abbenay. Un individ în deplasare ar fi făcut pur şi simplu autostopul, toate vehiculele de transport fiind disponibile ca vehicule de pasageri pentru atâţia oameni câţi puteau duce, dar, pentru că patru sute cincizeci de persoane erau redistribuite la posturile lor obişnuite din nord-vest, li s-a pus la dispoziţie un tren. Era alcătuit din vagoane de persoane, sau cel puţin din vagoane utilizate în acel moment pentru pasageri. Cel mai puţin popular era vagonul de marfă care purtase recent un transport de peşte afumat.

După un an de secetă, liniile normale de transport erau insuficiente, în ciuda eforturilor extraordinare ale lucrătorilor de la transporturi de a face faţă cerinţelor. Ei erau cea mai mare federaţie din societatea odoniană, autoorganizaţi, desigur, în sindicate regionale coordonate de reprezentanţi care se întruneau şi lucrau împreună cu CPD-urile locale şi centrale. Reţeaua întreţinută de federaţia de transport era eficientă în timpuri normale şi în cazuri de urgenţă limitate; era flexibilă, adaptabilă la situaţie, iar sindicaliştii de la transporturi manifestau o mare mândrie de echipă şi profesională. Îşi botezau locomotivele şi dirijabilele cu nume ca "Neîmblânzitul", "Trăinicie", "Mănâncă-Vânt"; aveau motto-uri: "Întotdeauna ajungem la destinaţie!", "Nimic nu este prea mult!". Dar acum, când regiuni întregi ale planetei erau ameninţate cu foametea dacă nu se aducea hrană din alte zone, când uriaşe detaşamente de lucrători pentru starea de necesitate trebuiau deplasaţi, cerinţele impuse transportului erau mult prea mari. Nu existau suficiente vehicule; nu erau destui oameni care să le conducă. Tot ce deţinea federaţia, cu aripi sau pe roţi, era pus în funcţiune, iar ucenici, muncitori pensionari, voluntari şi recruţi de urgenţă ajutau la funcţionarea camioanelor, trenurilor, navelor, porturilor, şantierelor navale.

Trenul cu care călătorea Shevek îşi continua drumul în deplasări scurte şi staţionări îndelungate, deoarece toate trenurile cu provizii aveau prioritate. Apoi s-a oprit definitiv timp de douăzeci de ore; un dispecer suprasolicitat şi necalificat făcuse o eroare şi avusese loc o ciocnire, undeva, pe linie.

Orăşelul unde se oprise trenul nu avea plusuri de hrană la cantine sau în depozite. Nu era o comunitate agricolă ci un centru industrial, producând beton şi dale de piatră, construit la fericita confluenţă a unor depozite de calcar cu un râu navigabil. Erau nişte grădini de legume, dar oraşul depindea de transport pentru asigurarea hranei. Dacă cei patru sute cincizeci de pasageri ai trenului ar mânca, atunci cei o sută cincizeci de locuitori ai oraşului ar flămânzi. Ideal, toţi ar trebui să împartă, să mănânce pe jumătate, ori să flămânzească pe jumătate, cu toţii la un loc. Dacă ar fi fost cincizeci, sau chiar o sută de oameni în tren, comunitatea ar fi împărţit cu ei cel puţin un cuptor de pâine. Dar patru sute cincizeci? Dacă le dădeau câte ceva tuturor, lor nu le va mai rămâne absolut nimic, zile de-a rândul. Iar după atâtea zile, va veni trenul cu provizii? Şi ce cantitate de grăunţe va aduce? Aşa că nu le-au dat nimic.

Astfel, călătorii, care în ziua aceea nu mâncaseră nimic, nici măcar micul dejun, s-au văzut nevoiţi să postească şaizeci de ore. N-au căpătat nimic de mâncare până când linia nu a fost eliberată iar trenul lor şi-a continuat deplasarea încă o sută cincizeci de mile, până la o gară cu o cantină aprovizionată pentru pasageri.

Era pentru prima dată când Shevek trăia foamea. Mai postise câteodată, în timp ce lucra, fiindcă nu dorea să fie deranjat cu mâncatul, dar două mese complete pe zi existaseră dintotdeauna, la fel de constant ca răsăritul şi apusul. Nici măcar nu-şi imaginase vreodată cum ar fi dacă ar trebui să se descurce fără ele. Nimeni, în societatea sa, nimeni, în lumea lui nu trebuie să trăiască fără acestea.

În timp ce devenea tot mai înfometat, în vreme ce trenul staţiona ceasuri întregi pe o linie laterală, între o carieră prăpăstioasă şi prăfuită şi o fabrică închisă, îi treceau prin minte gânduri sumbre despre realitatea foamei, despre posibila incapacitate a societăţii sale de a trece printr-o foamete fără a pierde solidaritatea în care consta, de fapt, forţa ei. E uşor să împărţi atunci când este destul, ori aproape destul, pentru toată lumea. Dar când nu ajunge? Aici intervine forţa; puterea care face dreptate, puterea şi unealta sa, violenţa, şi aliatul cel mai devotat, privirea furişată.

— Resentimentele pasagerilor faţă de locuitorii oraşului sporiseră, dar erau mai puţin ameninţătoare decât comportamentul orăşenilor — felul în care stăteau ascunşi dincolo de zidurile "lor", cu proprietatea "lor", ignorând trenul, fără să-i arunce măcar o privire. Shevek nu era singurul pasager morocănos; o lungă conversaţie şerpuia de-a lungul vagoanelor oprite, între oamenii care coborau sau urcau, argumentând şi căzând de acord cu toţii asupra temei generale pe care o urmau gândurile sale. S-a propus chiar, cu toată seriozitatea, şi s-a dezbătut cu multă amărăciune un raid asupra grădinilor de legume care ar fi fost dus la îndeplinire dacă locomotiva nu ar fi fluierat, în cele din urmă, anunţând plecarea.

Dar când s-a târât, în sfârşit, în gară şi au primit de mâncare — o jumătate de pâine de holum şi un castron de supă — mâhnirea lor a făcut loc bucuriei. Când ajungeai la fundul castronului constatai că supa e cam chioară, dar prima lingură, prima fusese minunată, meritase să posteşti pentru ea. Toţi erau de acord cu asta. S-au întors la tren râzând şi glumind împreună. Se ajutaseră în învingerea greutăţilor.

Un convoi de camioane a preluat pasagerii de Abbenay la Equator Hill şi i-a transportat ultimele cinci sute de mile. Au ajuns în oraş târziu, într-o noapte vântoasă de toamnă timpurie. Se apropia de miezul nopţii. Străzile erau pustii. Vântul le străbătea ca un râu uscat, învolburat. Deasupra felinarelor slabe stelele pâlpâiau cu o lumină strălucitoare, tremurătoare. Vântul arid al toamnei şi pasiunii îl duse pe Shevek pe străzi, aproape fugind, cale de trei mile până în cartierul de nord, singur în oraşul întunecat. Sări cele trei trepte de la intrare, se năpusti pe hol, ajunse la uşă, o deschise. Camera era în întuneric. În ferestrele negre ardeau stele. "Takver!" strigă el şi auzi tăcerea. Înainte de a aprinde lumina, acolo, în întuneric, în tăcere, dintr-o dată, înţelese ce înseamnă despărţirea.

Nimic nu lipsea. Nu avea ce să lipsească. Doar Takver şi Sadik dispăruseră. Ocupaţiile Spaţiului Nelocuit se răsuceau încet, licărind uşor, în curentul făcut de uşa deschisă.

Pe masă era o scrisoare. Două scrisori. Una de la Takver. Era scurtă; primise o repartizare de necesitate la Laboratoarele Experimentale pentru Alge Comestibile din nord-est, pentru o perioadă nelimitată. Scria:

"Conştiinţa nu m-a lăsat să refuz acum. M-am dus şi am discutat cu ei la Divlab şi am citit şi proiectul lor trimis la Ecologie, la CPD şi e adevărat că au nevoie de mine pentru că am lucrat exact la acest ciclu — alge-ciliate-creveţi-kukuri. Le-am cerut să te trimită şi pe tine la Rolny, dar bineînţeles că ei nu vor să facă nimic dacă nu ceri şi tu, iar dacă asta nu se poate datorită muncii tale la Inst., atunci n-o vei face. În definitiv, dacă durează prea mult, le spun să-şi caute alt genetician şi mă întorc! Sadik e foarte bine şi spune "umină" în loc de lumină. Nu va dura prea mult. Totul, pe viaţă, sora ta, Takver. Te rog, vino, dacă poţi."

Cealaltă notă era mâzgălită pe un petec de hârtie: "Shevek: catedra fiz. când te întorci. Sabul."

Shevek se învârti la întâmplare prin cameră. Furtuna, pornirea care îl mânase pe străzi, era încă prezentă. Se izbise de zid. Nu mai putea înainta şi totuşi trebuia să se mişte. Privi în debara. Nimic altceva decât haina lui de iarnă şi o cămaşă pe care Takver, căreia îi plăcea lucrul de mână, o brodase pentru el; puţinele ei lucruri dispăruseră. Paravanul era pliat, lăsând la vedere pătuţul gol. Platforma-pat nu era făcută, dar pătura portocalie acoperea frumos cearşafurile rulate la un capăt. Shevek ajunse din nou la masă, mai citi o dată scrisoarea de la Takver. Ochii i se umplură cu lacrimi de supărare. Îl scutura o furie a dezamăgirii, o mânie, o presimţire. Nimeni nu putea fi acuzat. Asta era cel mai rău. Takver era necesară, solicitată pentru a lucra împotriva foamei — a ei, a lui, a lui Sadik. Societatea nu era împotriva lor. Era pentru ei; cu ei; chiar ei formau societatea.

Doar că el renunţase la cartea sa, la dragostea sa şi la copilul său. Cât de mult îi poţi cere unui om să dea?

— La dracu! exclamă el cu glas tare, în pravică.

Pravica nu era o limbă potrivită pentru înjurături. E greu să înjuri acolo unde sexul nu este murdar, iar blasfemia nu există.

— O, la dracu! repetă el.

Răzbunător, boţi notiţa lui Sabul, apoi, în patima sa de a căuta durerea, lovi cu pumnii încleştaţi în marginea mesei, o dată, de două ori, de trei ori. Dar nu se întâmplă nimic. În cele din urmă îi mai rămase să facă patul, să se culce singur şi să adoarmă, un somn cu vise rele, neodihnitor.

La prima oră a dimineţii, Bunub bătu la uşă. Shevek o întâmpină în prag şi nu se dădu în lături pentru a o lăsa să intre. Era vecina lor de pe hol, o femeie de cincizeci de ani, maşinistă la Fabrica de Motoare pentru Vehicule Aeriene. Pe Takver întotdeauna o distra prezenţa ei, dar pe Shevek îl înfuria. În primul rând, vroia camera lor. O ceruse atunci când rămăsese liberă, susţinea ea, dar ostilitatea administratorului o împiedicase să o capete. Camera ei nu avea fereastra de pe colţ, obiectul permanentei sale invidii. Cu toate acestea, era cameră dublă, pe care o ocupa singură, ceea ce, având în vedere criza de locuinţe, era egoist din partea ei. Shevek nu şi-ar fi pierdut niciodată vremea dezaprobând-o, dacă ea, scuzându-se, nu l-ar fi forţat să o facă. Nu mai contenea cu explicaţiile. Că are un partener, un partener pe viaţă, "chiar ca voi doi" şi zâmbea prosteşte. Doar că, unde era partenerul? Într-un fel, întotdeauna se referea la el la timpul trecut. Între timp, camera dublă era destul de bine justificată prin succesiunea de bărbaţi care intrau pe uşa lui Bunub, în fiecare seară un alt bărbat, de parcă Bunub ar fi fost o fată zvăpăiată de şaptesprezece ani. Takver observa procesiunea cu admiraţie. Bunub venea şi îi povestea despre toţi şi se plângea tot timpul. Faptul că nu avea camera de pe colţ era una dintre nenumăratele sale motive de întristare. Era şi insinuantă şi invidioasă, găsind răul în orice şi strângându-l la piept imediat. Fabrica unde lucra era o combinaţie otrăvitoare de incompetenţă, favoritisme şi sabotaj. Întrunirile de la sindicatul ei erau o nebunie de aluzii nejustificate la adresa ei. Întregul organism social era devotat persecutării lui Bunub. Toate astea o făceau pe Takver să râdă, uneori nestăpânit, chiar în nasul lui Bunub.

"O, Bunub, eşti atât de amuzantă!" spunea ea, iar femeia cu părul încărunţit, cu buzele subţiri şi ochii plecaţi zâmbea abia schiţat, în nici un caz ofensată, absolut deloc, continuându-şi monstruosul recitativ. Shevek ştia că Takver are dreptate atunci când râde de ea, dar el n-o putea face.

— E îngrozitor, spuse ea, strecurându-se pe lângă Shevek şi mergând direct la masă pentru a citi scrisoarea lui Takver, pe care Shevek i-o smulse din mână cu o iuţeală calmă pentru care ea nu era pregătită. Pur şi simplu groaznic. Nici măcar o decadă preaviz. Doar, "Vino aici! Acum!" Şi mai spun că suntem liberi, că suntem consideraţi liberi. Ce glumă! Să spargi un parteneriat fericit în felul ăsta! Ştii, de-asta au făcut-o. Sunt împotriva parteneriatelor, se vede tot timpul, intenţionat despart partenerii. Asta s-a întâmplat şi cu mine şi cu Labeck, exact la fel. Nu ne vom mai întâlni niciodată. În nici un caz, cu toţi ăia de la Divlab porniţi împotriva noastră. Uite pătuţul gol. Biata de ea! N-a încetat din plâns în aceste ultime patru decade, zi şi noapte. Mă ţinea trează ceasuri întregi. Bineînţeles, din cauza lipsurilor; Takver nu avea lapte suficient. Apoi, imaginează-ţi, să trimiţi în felul acesta o mamă care alăptează, la sute de mile depărtare! Nu cred că ai să poţi să te duci la ea acolo. Unde au trimis-o?

— Nord-est. Vreau să merg la masă, Bunub. Mi-e foame.

— Nu e un exemplu tipic felul în care au făcut-o când erai plecat?

— Ce zici că au făcut când eram eu plecat?

— Au trimis-o în altă parte — au sfărâmat parteneriatul, spuse ea, citind biletul de la Sabul, pe care îl netezise. Ştiu ei bine când să intervină! Presupun că o să renunţi la camera asta, nu? N-or să-ţi îngăduie să păstrezi o cameră dublă. Takver vorbea despre întoarcerea grabnică, dar se vedea că doar încearcă să-şi păstreze cumpătul. Libertate, se spune că suntem liberi! Ce glumă! împins de colo până colo…

— Ba pe dracu, Bunub, dacă Takver n-ar fi vrut repartiţia, ar fi refuzat-o. Ştii doar că trăim o foamete.

— În sfârşit, mă întrebam dacă nu căuta chiar ea o schimbare. Se întâmplă frecvent atunci când intervine un copil. M-am gândit că ar fi trebuit de mult să fi dat copilul la o creşă. Cât de mult plângea! Copiii intervin între parteneri. Îi ţin legaţi. Nu e decât normal, aşa cum spui şi tu, ca ea să fi căutat o schimbare, şi s-a aruncat asupra ei atunci când s-a ivit.

— N-am spus eu aşa ceva. Mă duc la masă.

Shevek ieşi, tremurând în cinci-şase puncte sensibile pe care Bunub le atinsese cu precizie. Oroarea pe care o reprezenta femeia era că dădea glas celor mai condamnabile temeri ale sale. Bunub rămase în urma lui în cameră, plănuind, probabil, cum să se mute.

Dormise prea mult şi ajunse la cantină chiar înainte de închiderea uşilor. Încă lihnit de pe urma călătoriei, îşi luă porţii duble de porridge şi pâine. Băiatul din spatele meselor îl privi încruntat. În zilele acestea nimeni nu lua porţii duble. Shevek îi răspunse tot printr-o încruntătură şi nu scoase o vorbă. Mersese optzeci de ore pe două castroane de supă şi un kilogram de pâine şi avea tot dreptul să recupereze ce pierduse, dar al naibii să fie dacă o să dea vreo explicaţie. Existenţa este propria sa justificare, nevoia este justă. Era doar un odonian, lăsa sentimentul de vină pe seama profitorilor.

Se aşeză la o masă singur, dar Desar i se alătură imediat, zâmbind, privind către el, sau poate dincolo de el, cu ochi tulburători, impenetrabili.

— Plecat, o vreme, începu Desar.

— Muncă la fermă. Şase decade. Ce-a mai fost pe-aici?

— Slab.

— Va fi şi mai slab, spuse Shevek lipsit de convingere, pentru că mânca, iar mâncarea avea un gust nemaipomenit de bun.

"Frustrare, anxietate, foamete", parcă îi spunea partea frontală a creierului, sediul inteligenţei; dar partea dinapoi, ghemuită într-o profundă revoltă în profunda întunecime a craniului, spuneam "Acum, mâncare! Acum, mâncare! Bine, bine!"

— Văzut Sabul?

— Nu, am venit târziu, azi noapte, răspunse el ridicând privirea spre Desar şi adăugă cu o indiferenţă forţată. Takver a căpătat o repartizare pentru foamete. A trebuit să plece acum patru zile.

— Am auzit, răspunse Desar, dând din cap cu o indiferenţă sinceră. Ai auzit de reorganizarea Institutului?

— Nu. Ce se întâmplă?

Matematicianul îşi întinse mâinile lungi şi subţiri pe masă, privindu-le. Era întotdeauna cu limba legată şi telegrafic. Adevărul este că era bâlbâit, dar dacă era vorba de o bâlbâială verbală sau morală, Shevek încă nu se lămurise. Aşa cum îi plăcuse dintotdeauna de Desar fără a şti de ce, existau momente când îi displăcea intens, din nou fără a şti de ce. Era o anumită viclenie în expresia gurii lui Desar, în privirea lui plecată, ca privirea plecată a lui Bunub.

— Zgâlţâială. Reduceri până la personalul funcţional. Shipeg e pe-afară.

Shipeg era un matematician de o prostie notorie care izbutise întotdeauna, prin linguşirea continuă a studenţilor, să-şi asigure, în fiecare trimestru, un curs la cererea studenţilor.

— Expediat. La vreun institut regional.

— Va face mai puţin rău prăşind holumul de pământ, comentă Shevek.

Acum, când era hrănit, i se părea că la urma urmei seceta ar putea fi de folos organismului social. Priorităţile erau din nou limpezi. Slăbiciunile, punctele slabe, punctele bolnave vor fi toate îndepărtate, organele leneşe vor fi readuse la funcţionarea deplină, excesul din organismul politic va fi eliminat.

— Pus o vorbă pentru tine. Întrunirea de la Institut, continuă Desar ridicând privirea, dar fără a întâlni, pentru că nu putea întâlni, privirea lui Shevek. În timp ce acesta vorbea, deşi încă nu înţelegea sensul vorbelor sale, Shevek îşi dădu seama că Desar minte. Desar nu pusese o vorbă bună pentru el, ci o vorbă împotriva lui.

În momentul acesta, motivaţia clipelor în care îl detesta pe Desar îi deveni foarte clară: recunoaşterea, până aici de neacceptat, a elementului de răutate pură din personalitatea lui Desar. Că Desar, la rândul său, ţinea la el şi încerca să îl domine, era la fel de limpede şi la fel de detestabil pentru Shevek. Pentru el, căile întortocheate ale posedării, labirinturile iubirii şi urii nu aveau nici un înţeles. Arogant, intolerant, trecea de-a dreptul prin zidurile lor. Nu i se mai adresă matematicianului, îşi termină micul dejun şi traversă piaţa, în dimineaţa luminoasă a toamnei timpurii, către catedra de fizică.

Intră în camera din dos pe care toată lumea o numea "biroul lui Sabul", camera unde se cunoscuseră pentru prima dată, unde Sabul îi dăduse gramatica şi dicţionarul de iotică. Sabul îl privi plictisit pe deasupra biroului, plecă din nou privirea, ocupat cu hârtiile sale, imaginea savantului neobosit, absent. Apoi, îngădui ca realizarea prezenţei lui Shevek să se strecoare în creierul său supraîncărcat. După care deveni, în felul lui, exuberant. Arăta slab şi îmbătrânit, iar când se ridică în picioare era mai încovoiat decât de obicei, un fel de încovoiere împăciuitoare.

— Timpuri grele, spuse el. Nu? Timpuri grele!

— Vor fi şi mai grele, replică Shevek, încet. Cum mai merg lucrurile pe aici?

— Rău, rău de tot, răspunse Sabul, scuturându-şi capul grizonat. Acestea sunt timpuri grele pentru ştiinţa pură, pentru intelectuali.

— Există şi timpuri bune?

Sabul scoase un fel de chicotit nenatural.

— A sosit ceva pentru noi în transportul de vară de pe Urras? întrebă Shevek, făcându-şi loc pe bancă.

Se aşeză şi îşi încrucişă picioarele. Pielea sa albă se bronzase, iar puful fin care îi acoperea faţa devenise argintiu în timp ce lucra pe ogoarele din sud-est. Arăta disponibil, sănătos şi liber în comparaţie cu Sabul. Ambii bărbaţi erau conştienţi de contrast.

— Nimic interesant.

— Nici un fel de recenzii ale Principiilor?

— Nu.

Tonul lui Sabul era ursuz, foarte asemănător cu el însuşi.

— Nici o scrisoare?

— Nici una.

— Ciudat.

— Ce e ciudat? Ce te aşteptai, un post de lector la Universitatea Ieu Eun? Premiul Seo Oen?

— Mă aşteptam la recenzii şi la replici. A fost timp destul, spuse el.

— N-a fost timp suficient pentru recenzii, răspunse Sabul si urmă o pauză. Va trebui să-ţi dai seama, Shevek, că o simplă convingere asupra dreptăţii nu e auto-justificatoare. Ştiu, ai lucrat mult la carte. Şi eu am lucrat mult la editare, străduindu-mă să precizez că nu e doar un atac iresponsabil împotriva Teoriei Secvenţei, având chiar aspecte pozitive. Dar dacă alţi fizicieni nu întrezăresc valoarea latentă a muncii tale, atunci trebuie să începi să analizezi valorile pe care le deţii deja, pentru a vedea unde se află discrepanţa. Dacă pentru alţii nu înseamnă nimic, ce rost arc? În ce constă funcţionalitatea sa?

— Eu sunt fizician, nu analist al funcţiunilor, răspunse Shevek, binevoitor.

— Oricare odonian trebuie să fie un analist funcţional. Ai treizeci de ani, nu? La vârsta asta omul ar trebui să-şi cunoască nu numai funcţia celulară, dar şi funcţia organică — care este rolul său optim în organismul social. Poate că n-a trebuit să te gândeşti prea mult la asta, la fel ca alţii…

— Nu. De când aveam zece, sau doisprezece ani, am ştiut ce am de făcut.

— Ceea ce un copil crede că îi place să facă nu înseamnă întotdeauna ceea ce societatea are nevoie de la el.

— Aşa cum spui, am treizeci de ani. Un copil cam trecut.

— Ai ajuns la vârsta asta într-un mediu neobişnuit de adăpostit, de protejat. Mai întâi, Institutul Regional din nord-vest…

— Şi un proiect forestier, un proiect agricol, pregătire practică, comitete de bloc, muncă voluntară de când cu seceta; cantitatea obişnuită de corvezi necesare. Adevărul este că îmi place să le fac. Dar mă ocup şi de fizică. La ce vrei să ajungi? întrebă Shevek, iar când Sabul nu răspunse, adăugă: Ai face bine să o spui deschis, pentru că nu vei ajunge la asta pe calea conştiinţei mele sociale.

— Consideri funcţională munca pe care ai făcut-o aici?

— Da. "Cu cât e mai bine organizată, cu atât e mai central organismul, în cazul acesta centralitatea implicând domeniul funcţiei reale." Definiţiile lui Tomar. Întrucât fizica temporală încearcă să organizeze tot ce este comprehensibil pentru fiinţa umană, aceasta este, prin definiţie, o activitate central funcţională.

— Dar nu aduce pâine în gurile oamenilor.

— Tocmai am petrecut şase decade încercând se realizez aşa ceva. Atunci când voi fi chemat din nou, voi merge din nou. Între timp, ţin aproape de meseria mea. Dacă e de făcut fizică, îmi asum riscul de a o face.

— Ceea ce trebuie să accepţi este că în acest moment nu este nici un fel de fizică de făcut. În orice caz, nu fizica pe care o faci tu. Trebuie să avem în vedere aspectul practic, mai spuse Sabul, răsucindu-se pe scaun, cu un aer posomorât şi neliniştit. A trebuit să eliberăm cinci oameni pentru re-repartizare. Regret să spun că tu eşti unul dintre ei. Asta este.

— Exact unde îmi închipuiam, spuse Shevek deşi, de fapt, până în momentul acela nu realizase că Sabul îl alungă din Institut. Cu toate acestea, de îndată ce o auzi, vestea i se păru familiară şi nu avea să-i ofere lui Sabul satisfacţia că e tulburat.

— Ceea ce a lucrat împotriva ta a fost o combinaţie de elemente. Natura abstrasă, nerelevantă a cercetării pe care ai desfăşurat-o în ultimii câţiva ani, plus un anumit sentiment, nu neapărat justificat, dar existând la mulţi studenţi şi persoane didactice din Institut, că atât maniera ta de predare cât şi comportarea ta reflectă o anumită dezafectare, un anumit grad de privatism, de lipsă de altruism. Asta s-a discutat la întrunire. Bineînţeles că am vorbit în numele tău. Doar că eu nu sunt decât un sindicalist, alături de atâţia alţii.

— De când e altruismul o virtute odoniană? întrebă Shevek. În sfârşit, nu contează. Înţeleg ce vrei să spui, continuă el, ridicându-se, pentru că nu mai suporta să stea jos dar, altfel, se controla perfect şi vorbea cum nu se poate mai natural. Înţeleg din toate astea că nu mă recomanzi pentru un post didactic, niciunde.

— Ce rost ar avea? întrebă Sabul, aproape melodios în dezvinovăţirea de sine. Nimeni nu mai acceptă profesori noi. Profesorii şi studenţii lucrează cot la cot la programe de prevenirea foametei pe toată suprafaţa planetei. Bineînţeles, criza asta nu va dura. Într-un an şi ceva vom reconsidera totul, mândri de sacrificiile făcute şi de munca prestată, unul lângă altul, fiecare cu partea sa egală. Dar în momentul acesta…

Shevek rămase în picioare, relaxat, cu ochii aţintiţi prin fereastra mică, zgâriată, la cerul alb. Îl chinuia o dorinţă puternică să-i spună lui Sabul, până la urmă, să se ducă dracului. Numai că un impuls diferit şi mult mai profund găsi expresie în cuvinte.

— De fapt, spuse el, poate că ai dreptate.

Acestea fiind zise, Shevek îl salută din cap pe Sabul şi ieşi din încăpere.

Afară, luă un omnibuz către centru. Era încă grăbit, mânat de la spate. Urmărea un plan şi dorea să-l finalizeze, apoi să se odihnească. Intră la birourile centrale de repartiţie ale Diviziei muncii (Divlab) pentru a solicita o amplasare în comunitatea unde plecase Takver.

Divlab, cu computerele sale şi sarcina imensă de coordonare, ocupa o piaţă întreagă. Clădirile erau arătoase, impunătoare, după standardele anarresiene, cu linii frumoase, simple.

În interior, centrul de repartiţie avea aspect de hală, cu plafonul foarte sus, fremătând de oameni şi activitate, cu pereţii acoperiţi de anunţuri şi de locuri de muncă şi instrucţiuni privitoare la biroul sau departamentul unde să te adresezi pentru cutare sau cutare problemă. În timp ce aştepta la unul din rânduri, Shevek îi ascultă pe cei dinaintea lui, un băiat de şaisprezece ani şi un bărbat trecut de şaizeci. Băiatul se oferea voluntar pentru acţiunile de prevenirea foametei. Era plin de sentimente nobile, debordând frăţie, spirit de aventură, speranţă. Era încântat că pleacă singur, lăsând în urmă copilăria. Vorbea mult, ca un copil, cu o voce încă neobişnuită cu tonurile sale mai joase. Libertate, libertate! se auzea în discursul său plin de emoţie, în fiecare cuvânt rostit, iar vocea bătrânului se auzea mormăind şi bombănind, tachinând fără să ameninţe, luând peste picior fără a atrage atenţia. Libertatea, capacitatea de a merge undeva şi a face ceva — asta lăuda şi preţuia bătrânul la cel tânăr, chiar şi arunci când lua în râs aerele pe care şi le dădea acesta. Shevek îi asculta cu plăcere. Făceau o breşă în seria de întâmplări groteşti ale dimineţii.

De îndată ce Shevek explică unde are de gând să meargă, funcţionara afişă o expresie îngrijorată şi aduse un atlas pe care îl deschise pe masa dintre ei.

— Priveşte, spuse ea, o femeie mică, urâtă, cu dinţi proeminenţi şi mâinile îndemânatice şi moi pe paginile colorate ale atlasului. Vezi, asta e Rolny, peninsula care coboară în marea Taemaniană de Nord. Nu e altceva decât o imensă groapă de nisip. Nu se află nimic acolo, cu excepţia laboratoarelor marine, acolo, departe, la capăt. Vezi? Iar coasta nu e decât smârcuri şi mlaştini sărate, până când ajungi de partea asta, la Harmony — o mie de kilometri. La vest de asta se află stepa litorală. Cel mai aproape de Rolny ar fi vreun oraş de munte. Doar că acolo nu se solicită repartizări de necesitate; se descurcă destul de bine singuri. Desigur, poţi să mergi acolo, dacă vrei, adăugă ea pe un ton oarecum diferit.

— E prea departe de Rolny, spuse el, uitându-se pe hartă, observând în munţii din nord-est Round Valley, orăşelul izolat unde crescuse Takver. N-au nevoie de un portar la laboratorul marin? De un statistician? Sau de cineva care să dea de mâncare la peşti?

— Să verific.

Reţeaua de dosare om/computer de la Divlab era pusă la punct cu o admirabilă eficienţă. Nu a durat mai mult de cinci minute pentru ca funcţionara să obţină informaţiile dorite, sortate din fluxul enorm, continuu de informaţii intrate şi ieşite, cu privire la fiecare slujbă efectuată, fiecare post solicitat, fiecare muncitor dorit şi priorităţile fiecăreia din ramurile economice generale ale economiei societăţii mondiale.

— Tocmai au completat un detaşament de urgenţă — e vorba de partenera ta, nu? I-au primit pe toţi de care aveau nevoie, patru tehnicieni şi un experimentat mânuitor de năvod. Personalul este complet.

Shevek îşi puse coatele pe masă, cu capul plecat, scărpinându-se în creştet, gest de confuzie şi înfrângere, mascat de conştiinţa de sine.

— În sfârşit, spuse el, nu ştiu ce să fac.

— Ascultă, frate, pentru cât timp e repartizată partenera ta?

— Nelimitat.

— Dar e o sarcină de prevenire a foametei, nu? N-are cum să ţină aşa tot timpul. Nu se poate! În iarna asta o să plouă.

Shevek ridică ochii spre chipul grav, înţelegător, hărţuit al femeii. Zâmbi puţin, pentru că nu putea trece peste efortul ei de a da speranţă fără nici un răspuns.

— O să vă întoarceţi împreună. Între timp…

— Da, spuse el. Între timp…

Femeia îl aşteptă să ia o hotărâre.

El era acela care trebuia s-o facă, iar opţiunile erau nenumărate. Putea rămâne în Abbenay să organizeze cursuri de fizică, în cazul în care găsea studenţi voluntari. Putea merge în Peninsula Rolny pentru a locui cu Takver, deşi fără nici un post la staţiunea de cercetări. Putea locui oriunde fără să facă nimic, decât să se scoale de două ori pe zi şi să meargă la cantina cea mai apropiată pentru a fi hrănit. Putea face orice poftea.

Identitatea cuvintelor "muncă" şi "joc" în pravică aveau, desigur, o puternică semnificaţie etică. Odo prevăzuse pericolul unui moralism puternic provenind din utilizarea cuvântului "muncă" în sistemul ei analogic: celulele trebuie să lucreze împreună, activitatea optimă a organismului, cantitatea de muncă efectuată de fiecare element şi aşa mai departe. Cooperarea şi funcţia, concepte esenţiale ale Analogiei, ambele implicau munca. Demonstrarea unui experiment, douăzeci de eprubete intr-un laborator sau douăzeci de milioane de oameni pe Lună, e o chestie simplistă; funcţionează, chiar? Odo văzuse capcana morală. "Sfântul nu este niciodată ocupat", spusese ea, poate cu melancolie. Atâta doar că fiinţa socială nu alege niciodată singură.

— Bine, spuse Shevek. Tocmai am revenit dintr-o acţiune de prevenirea foametei. Mai e nevoie de ceva de genul ăsta?

Funcţionara îndreptă către el o privire de soră mai mare, neîncrezătoare, dar iertătoare.

— Există aproape şapte sute de repartizări urgente afişate în sală, spuse ea. Care ţi-ar place?

— Vor pe undeva matematică?

— Majoritatea se referă la agricultură şi munci calificate. Ai ceva pregătire tehnică?

— Nu cine ştie ce.

— Atunci, ar fi coordonarea muncii. La asta e, într-adevăr, nevoie de cineva care se pricepe la cifre. Ce zici de asta? — Bine.

— E jos, în sud-vest, în Pulbere, ştii.

— Am mai fost în Pulbere şi până acum. Mai mult, aşa cum spui, într-o bună zi va ploua…

Femeia dădu din cap, zâmbind şi scrise în registrul Divlab: DE LA Abbenay, NV Inst. Central de Şt. LA Elbow, SV, coord. muncă, fab. fosfaţi no.1: repart. neces: 5-1-3-165 — nelimitat.