Deposedaţii

10

Căile ferate din sud-vest se întind în cea mai mare parte pe terasamente de un metru sau chiar mai mult deasupra câmpiei. Pe un amplasament elevat, vântul ridică mai puţin praf, oferind pasagerilor o bună vedere asupra pustietăţii.

Sud-vestul e singura din cele opt diviziuni administrative de pe Anarres căreia îi lipseşte orice curs de apă mai important. În sudul îndepărtat mlaştinile s-au format în urma topirii calotei polare pe timpul verii; către ecuator nu se află decât lacuri alcaline, puţin adânci, pe vaste platouri sărate. Nu există munţi; la fiecare o sută de kilometri sau cam aşa ceva, de la nord la sud, se întinde câte un lanţ de dealuri sterpe, crăpate, roase de vreme în piscuri şi văi abrupte, brăzdate de fâşii roşii şi violete, iar pe pantele abrupte muşchiul de stâncă, o plantă care trăieşte în orice extreme de căldură, frig, ariditate şi vânt, creşte pe verticale îndrăzneţe de verde-gri, formând o împletitură cu striaţiile gresiei. Nu se vede nici o altă culoare a peisajului în afară de cenuşiu-cafeniu, pălind către alb acolo unde platoul de sare e doar pe jumătate acoperit cu nisip. Nori de furtună ocazionali colindă pe deasupra câmpiilor, de un alb strălucitor pe cerul purpuriu. Nu aduc ploaie; nu fac altceva decât umbră. Terasamentul şi liniile sclipitoare se întind drept, în urma trenului, cât vezi cu ochii; drept, înaintea trenului, tot cât vezi cu ochii.

— Nu se poate face nimic în sud-vest, spuse mecanicul, decât să treci mai departe.

Însoţitorul său nu răspunse; adormise. Capul îi tremura de vibraţiile motorului. Mâinile, muncite şi muşcate de ger îi atârnau pe lângă corp. Chipul, relaxat, era ridat şi trist. Luase trenul de la Copper Mountain şi pentru că nu mai erau alţi pasageri, mecanicul îl invitase în cabină pentru a nu fi singur. Omul adormise imediat. Mecanicul îl privea, din când în când, dezamăgit,dar cu simpatie. În ultimii ani văzuse atâţia oameni epuizaţi încât i se părea o stare normală. Târziu, către seară, omul se trezi.

— Întotdeauna faci cursa asta singur? întrebă el după ce privi, un timp, deşertul din jur.

— În ultimii trei, patru ani.

— Te-ai defectat vreodată pe aici?

— De vreo două ori. Am destule provizii şi apă în fişet. Ţi-e cumva foame?

— Încă nu.

— Într-o zi două trimit vagonul de depanare de la Lonesome.

— Asta e noua aşezare?

— Da. Sunt o mie şapte sute de kilometri de la Minele Sedep la Lonesome. Cea mai mare distanţă dintre două oraşe de pe Anarres. O fac de unsprezece ani.

— Nu te-ai plictisit?

— Nu. Îmi place să fac treaba de unul singur.

Pasagerul dădu din cap afirmativ.

— Şi e permanentă. Îmi plac treburile de rutină. Poţi să gândeşti. Cincisprezece zile în cursă, cincisprezece cu partenera la New Hope. An de an; secetă, foamete, orice ar fi. Nimic nu se schimbă; aici e întotdeauna secetă. Îmi place drumul. Vrei să scoţi apa? Răcitorul e în spate, sub fişet.

Traseră, fiecare, câte o lungă înghiţitură din sticlă. Apa avea un gust de stătut, sălciu, dar era rece.

— A, ce bună e! spuse pasagerul, recunoscător, după care puse sticla de unde o luase, reveni la locul său din faţa cabinei şi se întinse, proptindu-şi mâinile pe tavan. Deci, ai o parteneră, constată el.

Era o anume simplitate în felul în care rostise cuvintele, care îi plăcu mecanicului.

— De optsprezece ani, răspunse el.

— Eşti doar la început.

— La naiba, sunt de acord cu tine. Asta e, şi mulţi nici nu-şi dau seama. După cum văd eu, dacă te împerechezi destul în tinereţe, arunci te alegi cu ceva din toată treaba asta şi îţi şi dai seama că peste tot e cam aceeaşi nenorocită de chestie. Bună, ce-i drept! Totuşi, ce diferă nu e împerecherea, ci persoana cealaltă. Iar optsprezece ani nu e decât un început, ai dreptate, atunci când te gândeşti la deosebirea asta. Cel puţin, dacă încerci să te gândeşti la o femeie. O femeie nu se dă de gol că e atât de încurcată de un bărbat, dar poate că se mai şi înşeală… Oricum, în asta constă plăcerea. Încurcăturile, păcălelile şi toate celelalte. Varietatea. Nu găseşti varietate doar dacă te mişti de colo până colo. În tinereţe am colindat peste tot, pe Anarres. Am condus şi am încărcat produse în fiecare Diviziune. Trebuie ca am cunoscut vreo sută de fete, în diferite oraşe. Devenea plictisitor. Am revenit aici şi fac cursa asta la fiecare trei decade, an de an, prin acelaşi deşert, unde nu poţi deosebi o dună de nisip de alta şi e la fel pe o distanţă de trei mii de kilometri, oriunde te-ai uita, şi mă întorc acasă la aceeaşi parteneră — şi nici măcar o singură dată nu m-am simţit plictisit. Nu colindând dintr-un loc în altul îţi păstrezi energia. Totul e să îţi atragi timpul de partea ta. Să lucrezi cu timpul, nu împotriva sa.

— Asta e, spuse pasagerul.

— Unde ţi-e partenera?

— În nord-est. De patru ani.

— E prea mult. Ar fi trebuit să fiţi repartizaţi împreună.

— Nu şi unde eram eu.

— Adică, unde?

— Elbow, iar apoi Grand Valley.

— Am auzit de Grand Valley.

Mecanicul îl privea acum pe pasager cu respectul datorat unui supravieţuitor. Văzu tenta uscată a pielii bronzate a omului, un fel de îmbătrânire până la os pe care o mai observase şi la alţii care trecuseră prin anii de foamete din Pulbere.

— N-ar fi trebuit să ţinem fabricile acelea în funcţiune, continuă el.

— — Aveam nevoie de fosfaţi.

— Dar se spune că atunci când trenul de provizii a fost oprit la Portal, au ţinut fabricile în funcţiune iar oamenii au murit de foame la lucru. Doar s-au dat la o parte din drum, s-au întins pe jos şi au murit. Chiar aşa a fost?

Omul dădu din cap. Nu scoase o vorbă. Pentru moment, mecanicul nu mai insistă, dar după o vreme spuse:

— M-am întrebat ce aş face dacă trenul meu ar fi vreodată jefuit!

— Nu s-a întâmplat niciodată?

— Nu. Ştii, nu transport niciodată alimente. Cel mult un vagon, pentru Upper Sedep. Ăsta e un transport de minereuri. Dar dacă aş avea un transport de provizii şi m-ar opri, ce aş face? Să dau peste ei şi să duc mâncarea acolo unde trebuie să ajungă? Dar, pe dracu, asta înseamnă să dau peste copii şi bătrâni! E adevărat că fac ceva rău, dar trebuie să-i ucizi pentru asta? Nu ştiu!

Şinele drepte, sclipitoare fugeau pe sub roţi. Spre apus, norii formau uriaşe miraje tremurătoare deasupra câmpiei, umbrele viselor unor lacuri secate în urmă cu zece mii de ani.

— Un sindicalist, un tip pe care-l ştiu de ani de zile, chiar aşa a făcut, la nord de aici, în '66. Au încercat să pună mâna pe un vagon de cereale din trenul său. A dat trenul înapoi, a omorât câţiva dintre ei înainte de a elibera linia. Erau ca viermii pe un peşte putred, atât erau de mulţi, zicea el. Opt sute de oameni aşteaptă trenul ăsta, îmi spunea el, câţi vor muri dacă nu ajunge la ei? Mai mult de doi, mult mai mulţi. Aşa ca se pare că a avut dreptate. Dar, la naiba! Nu pot să adun cifrele în felul ăsta. Nu ştiu dacă e drept să socoteşti oamenii aşa cum socoteşti cifrele. În cazul acesta, ce faci? Pe care-i omori mai întâi?

— În al doilea an al meu la Elbow, eram pontator. Sindicatul uzinei reducea raţiile. Oamenii care lucrau şase ore în uzină primeau raţii complete — strictul necesar pentru felul acesta de muncă. Oamenii cu jumătate de normă primeau trei sferturi de raţie. Dacă erau bolnavi, sau prea slăbiţi ca să muncească, primeau doar jumătate. Cu jumătate de raţii nu te mai poţi face bine. Nu mai poţi reveni la lucru. S-ar putea să rămâi în viaţă. Eu trebuia să trec oamenii la jumătate de raţii, pe aceia care erau deja bolnavi. Eu munceam normă întreagă, uneori opt, zece ore, aşa că beneficiam de raţie întreagă; o câştigam. O câştigam întocmind liste cu aceia care urmau să flămânzească. Aşa cum ai spus, trebuia să număr oameni, mai spuse el, ochii săi limpezi privind înainte, în lumina uscată.

— Ai renunţat?

— Da, am renunţat. Am plecat la Grand Valley. Dar altcineva a preluat listele de la oţelăriile din Elbow. Întotdeauna există câte cineva dornic să facă liste.

— Asta nu e bine, spuse mecanicul, încruntându-se de strălucirea prea puternică. Nu e deloc bine. Ar fi trebuit să închidă oţelăriile. Nu-i poţi pretinde unui om aşa ceva. Nu suntem, oare, odonieni? Bine, un om îşi poate pierde cumpătul. Asta s-a întâmplat şi cu oamenii care au jefuit trenurile. Erau flămânzi, puştii erau flămânzi, le fusese prea mult foame, iată cum trece mâncarea şi nu e pentru tine, îţi pierzi cumpătul şi te duci s-o iei. La fel şi cu amicul meu, oamenii ăştia îi decuplau trenul pe care îl avea în grijă, şi-a pierdut calmul şi a dat înapoi. Nu i-a numărat. Oricum, nu arunci! Poate că mai târziu. Pentru că i-a venit rău când a văzut ce făcuse. Dar ce te-au pus pe tine să faci? Să spui că acesta trăieşte iar acela moare. Asta nu e o treabă pe care nimeni nu are dreptul s-o facă, ori să-i ceară altcuiva s-o facă.

— Au fost timpuri grele, frate! spuse pasagerul cu blândeţe, privind câmpia sclipitoare unde umbrele apei tremurau şi se deplasau odată cu vântul.

Greoi, masiv, vechiul dirijabil de marfă traversă munţii şi ancoră la aeroportul de pe Kidney Mountain. Doar trei pasageri coborâră acolo. Chiar în clipa în care ultimul dintre ei atinse pământul, acelaşi pământ se înălţă, izbindu-l.

— Cutremur, remarcă acesta, un localnic, revenind acasă. Într-o bună zi o să coborâm aici şi n-o să mai găsim nici un munte.

Doi dintre pasageri preferară să aştepte încărcarea camioanelor, pentru a pleca cu ele. Shevek preferă să meargă pe jos, localnicul spunând că Chakar se află doar la şase kilometri mai la vale.

Drumul continua printr-o serie de curbe largi cu o scurtă ridicătură la capătul fiecăreia. Pantele ascendente din stânga drumului şi cele descendente de pe dreapta erau acoperite de lăstari de holum. Arbori înalţi de holum, distanţaţi egal de parcă ar fi fost plantaţi, urmăreau vine de apă freatică de-a lungul versanţilor. Pe coama unei înălţimi Shevek zări aurul curat al apusului deasupra dealurilor întunecate, numeroase. Nu era alt semn de umanitate cu excepţia drumului însuşi, care se pierdea în umbră. Când începu să coboare, aerul din jurul său parcă mormăi ceva, iar el avu o senzaţie ciudată: nu o smucitură, nu un tremurat, ci o dislocare, convingerea că lucrurile nu stau tocmai cum trebuie. Termină pasul pe care îl începuse, iar pământul era tot acolo, gata să-i întâlnească piciorul. Merse mai departe; drumul rămase, mai departe, întins înaintea lui. Trecuse prin pericol, dar niciodată, în nici unul din pericolele prin care trecuse, nu se simţise atât de aproape de moarte. Moartea se afla in interiorul lui, sub tălpile lui. Pământul însuşi era incert, nesigur. Ceea ce durează, certitudinea, este o promisiune a minţii omeneşti. Shevek ascultă cu atenţie. Îndepărtat, un torent de munte se prăvălea, bubuind, undeva, în profunzimea umbrelor.

Ajunse la Chakar târziu, către seară. Dincolo de piscurile negre cerul era violet închis. Pe străzi, lămpile ardeau cu o lumină puternică, singuratice. În lumina artificială faţadele caselor păreau abia schiţate, deşertul întunecat în spatele lor. Erau multe loturi libere, multe case izolate; un oraş vechi, un oraş de frontieră, izolat, împrăştiat. O femeie, în trecere, îl îndrumă pe Shevek spre Domiciliul opt.

— Pe aici, frate, dincolo de spital, la capătul străzii.

Strada continua în beznă şi se termina la uşa unei clădiri joase. Shevek intră şi se află în foaierul unui domiciliu de ţară care îl transportă înapoi, în copilărie, în acele locuri din Liberty, Drum Mountain, Wide Plains, unde locuise împreună cu tatăl său: lumina difuză, covorul peticit; o foaie descriind un grup local de pregătirea maşiniştilor, un anunţ pentru o întrunire sindicală şi un fluturaş anunţând un spectacol cu o piesă de teatru, de acum trei săptămâni, toate prinse în pioneze pe tabla de afişaj; o pictură înrămată, a unui amator, reprezentând-o pe Odo în închisoare, agăţată deasupra canapelei din camera comună; un armoniu artizanal; o listă a rezidenţilor şi un anunţ cu orele de apă caldă la baia orăşenească, afişat lângă uşă.

Sherut. Takver. No. 3.

Bătu, urmărind reflectarea luminii de pe hol pe suprafaţa neagră a uşii care nu era fixată chiar atât de bine în tocul ei. O femeie îi spuse să intre, iar el deschise uşa.

Lumina mai puternică din cameră era undeva în spatele ei. O clipă nu văzu chiar bine pentru a-şi da seama dacă e Takver. Ea se ridică, privindu-l drept în faţă. Întinse braţele de parcă ar fi dorit să-l împingă afară ori să-l cuprindă, un gest nesigur, neterminat. El îi prinse mâna iar în clipa următoare se cuprinseră unul pe altul, se apropiară şi rămaseră aşa, îmbrăţişaţi pe pământul nesigur.

— Intră, spuse Takver, haide, intră.

Shevek deschise ochii. Mai departe, în camera care încă i se părea foarte luminoasă, zări chipul serios, atent al unui copil.

— Sadik, acesta e Shevek.

Copilul se apropie de Takver, o cuprinse de picior şi izbucni în plâns.

— Dar nu plânge! De ce plângi, suflet mic?

— Dar tu de ce plângi? şopti copilul.

— Fiindcă sunt fericită! Numai pentru că sunt fericită. Stai la mine în poală. Dar Shevek, Shevek! Scrisoarea de la tine nu a venit decât ieri. Aveam de gând să trec pe la telefon, când am dus-o pe Sadik acasă să se culce. Ai spus că vei telefona astă-seară, nu că o să vii! O, nu mai plânge, Sadik! Vezi? Eu nu mai plâng.

— Şi omul a plâns!

— Bineînţeles că am plâns.

Sadik îl privi cu o curiozitate plină de neîncredere. Avea patru ani, capul rotund, chipul rotund, era rotundă, brunetă, pufoasă, moale.

Nu era nici un fel de mobilier în cameră cu excepţia celor două platforme-paturi. Takver se aşeză pe una din ele, cu Sadik în poală, Shevek pe cealaltă, întinzându-şi picioarele. Îşi şterse ochii cu dosul palmelor şi le întinse apoi către Sadik.

— Vezi? spuse el. Sunt ude. Îmi curge şi nasul. Ai batistă?

— Da. Tu nu ai?

— Ba am, dar s-a pierdut la o spălătorie.

— Poţi să foloseşti batista mea, spuse Sadik după o pauză.

— Dar nu ştie unde e, spuse Takver.

Fetiţa se ridică din poala mamei şi aduse o batistă dintr-un sertar din dulap. I-o dădu lui Takver care, la rândul ei, i-o trecu Iui Shevek.

— E curată, spuse Takver, zâmbind cu gura până la urechi, iar fetiţa privi cu multă atenţie în timp ce Shevek îşi ştergea nasul.

— A fost cutremur cu câtva timp în urmă? întrebă el.

— Se zguduie tot timpul, aproape că nici nu mai observăm, spuse Takver, dar Sadik, încântată că poate oferi informaţii, răspunse cu vocea ei înaltă, puţin şuierată.

— Da, a fost unul mare înainte de cină. Când e cutremur ferestrele încep să zornăie şi podeaua se unduieşte şi atunci e bine să stai în pragul uşii, ori să ieşi afară.

Shevek se uită către Takver. Ea îi întoarse privirea. Îmbătrânise cu mai mult de patru ani. Niciodată nu avusese dinţi prea buni, iar acum pierduse doi, aşa că golurile se vedeau când zâmbea. Pielea ei nu mai avea aspectul îngrijit din tinereţe iar părul, strâns cu grijă la spate, era lipsit de luciu.

Shevek vedea prea bine că Takver nu mai avea graţia tinereţii şi arăta ca o femeie obişnuită, obosită, către mijlocul vieţii. Vedea lucrul acesta mai bine decât oricine. Vedea tot ce ţinea de Takver într-un mod în care nimeni n-ar fi fost capabil să vadă, de pe poziţia anilor de intimitate şi a anilor de dor. O vedea aşa cum era.

Ochii lor se întâlniră.

— Cum… cum aţi mai dus-o pe aici? întrebă el, înroşindu-se dintr-o dată şi vorbind evident la întâmplare.

Takver simţi vibraţia aceea palpabilă, izbucnirea dorinţei sale. Zâmbi şi ea abia perceptibil şi zâmbi.

— O, la fel ca arunci când am vorbit la telefon, răspunse ea cu glasul puţin răguşit.

— Asta a fost acum şase decade!

— Lucrurile stau tot cam aşa.

— E frumos pe aici… dealurile…

Shevek văzu în ochii ei întunecimea văilor montane. Ascuţimea dorinţei sale sexuale spori brusc, rămânând un moment ameţit, apoi depăşi temporar criza şi încercă să-şi ţină sub control erecţia.

— Crezi că o să vrei să rămâi aici? întrebă el.

— Nu-mi pasă, răspunse ea cu vocea aceea ciudată, profundă, răguşită.

— Încă îţi mai curge nasul, remarcă Sadik, atentă, dar fără o încărcătură afectivă.

— Bucură-te că e doar atât, spuse Shevek.

— Sst, Sadik, nu fi egoistă! spuse Takver şi ambii adulţi râseră iar fetiţa continuă să-l studieze pe Shevek.

— Îmi place cu adevărat oraşul ăsta, Shev. Oamenii sunt drăguţi. Dar munca nu e cine ştie ce. Nu e decât muncă de laborator la spital. Lipsa de tehnicieni e aproape rezolvată. Aş putea pleca în curând fără să-i las cu fundul în baltă. Mi-ar plăcea să mă întorc la Abbenay, dacă la asta te gândeai. Ai obţinut o nouă repartizare?

— N-am cerut şi nici n-am verificat. Mă aflu pe drum de o decadă.

— Ce-ai făcut pe drum?

— Am călătorit, Sadik.

— Venea din cealaltă jumătate a lumii, din sud, din deşert, pentru a ajunge la noi, spuse Takver iar copilul zâmbi, se instală şi mai confortabil în poala mamei şi căscă.

— Ai mâncat, Shev? Eşti istovit? Trebuie să-l duc pe copilul ăsta la culcare, tocmai ne gândeam să plecăm atunci când ai bătut.

— Doarme deja la cămin?

— De la începutul acestui trimestru.

— Aveam deja patru ani, adăugă Sadik.

— Se spune, "Am deja patru ani!", spuse Takver şi o coborî uşor pentru a-i putea scoate haina din dulap.

Sadik se ridică, privindu-l pe Shevek din profil, extrem de conştientă de prezenţa lui şi adresându-i toate întrebările ei.

— Dar am împlinit patru, acum am mai mult.

— Temporalistă, ca tata!

— Nu poţi să ai patru şi mai mult de patru ani în acelaşi timp, nu? întrebă copilul, intuind aprobarea, de data aceasta privindu-l direct pe Shevek.

— Ba da, e foarte uşor. Şi poţi chiar să ai patru şi în acelaşi timp aproape cinci ani.

Aşezat pe platforma joasă, Shevek îşi putea ţine capul la acelaşi nivel cu al copilului, aşa că Sadik nu era nevoită să-şi ridice privirea către el.

— Doar că, ştii, eu uitasem că tu ai aproape cinci ani. Când te-am văzut ultima oară erai un pic mai mare decât nimic.

— Adevărat? întrebă ea cu o indubitabilă cochetărie. — Da. Atât erai de lungă, răspunse el, ţinând mâinile nu

prea îndepărtate.

— Puteam deja vorbi?

— Spuneai, "Oaaa!" şi încă vreo câteva lucruri.

— Sculam pe toată lumea, aşa cum face copilul lui Cheben? se interesă ea cu un zâmbet larg, zglobiu.

— Desigur.

— Când am învăţat să vorbesc de-adevăratelea?

— La aproape un an şi jumătate, spuse Takver, iar de arunci n-ai mai tăcut. Unde e pălăria, Sadik?

— La şcoală. Nu-mi place de loc pălăria pe care o port, îl informă ea pe Shevek.

Însoţiră fetiţa pe străzile bătute de vânt până la căminul centrului de învăţare si o conduseră înăuntru. Şi aceasta era o clădire mică, sărăcăcioasă, dar înviorată de picturile copiilor, de câteva frumoase machete de locomotive, din alamă, şi o grămadă de căsuţe şi oameni de lemn, vopsiţi. Sadik îşi sărută mama de noapte bună, apoi se întoarse către Shevek şi ridică braţele. El se aplecă iar fetiţa îl sărută cu un aer nonşalant dar ferm, spuse "Noapte bună!" şi plecă împreună cu îngrijitoarea de noapte, căscând. Îi auziră vocea şi pe însoţitoare spunându-i cu blândeţe să tacă.

— E frumoasă, Takver. Frumoasă, inteligentă, voinică.

— Mă tem că e cam răsfăţată.

— Nu, nu, te-ai descurcat bine, fantastic de bine. Pe astfel de timpuri…

— N-a fost chiar atât de rău pe aici, nu ca în sud, spuse ea, la ieşirea din clădire, ridicând privirea către el. Aici copiii au fost hrăniţi. Nu foarte bine, dar suficient. Aici o comunitate poate produce hrana. Dacă nu altceva, cel puţin arbuştii de holum. Poţi aduna seminţe de holum sălbatic şi să le macini, pentru a avea făină. Nimeni nu a flămânzit aici. Dar chiar că am răsfăţat-o pe Sadik. I-am dat să sugă până la trei ani, bineînţeles. Şi de ce nu, când nu era nimic bun pentru care să o fi înţărcat? Dar la staţia de cercetări de la Rolny n-au fost de acord. Voiau să o aduc la creşa de aici, cu program normal. Spuneau că sunt proprietariană în privinţa copilului şi că nu contribui cu toate forţele la efortul social pe timp de criză. Într-adevăr, aveau dreptate. Doar că erau atât de virtuoşi! Nici unul nu pricepea ce înseamnă să fii singur. Toţi erau colectivişti, nu individualităţi. Femeile mă tot băteau la cap în privinţa alăptatului. Adevărate profitoare trupeşti. Am rămas acolo pentru că mâncarea era bună — încercam algele să văd dacă se pot mânca, uneori primeam mai mult decât raţiile standard, chiar dacă aveau gust de clei — asta, până când m-au putut înlocui cu cineva mai potrivit. După care m-am mutat la Fresh Start pentru aproape zece decade. Asta a fost iarna, acum doi ani, perioada aceea lungă, atunci când nu venea corespondenţa şi când lucrurile mergeau atât de rău acolo unde te aflai tu. La Fresh Start am văzut anunţat postul acesta şi am venit aici. Sadik a stat împreună cu mine până astă toamnă. Tot îmi mai e dor de ea. Camera e atât de tăcută.

— Ai o colegă de cameră?

— Sherut, e foarte drăguţă, dar lucrează în schimbul de noapte la spital. Era timpul ca Sadik să plece, e bine pentru ea să locuiască împreună cu alţi copii. Se făcuse ruşinoasă. A fost foarte bună când a trebuit să plece acolo, foarte stoică. Sunt stoici, copiii mici. Plâng atunci când se lovesc, dar iau lucrurile importante aşa cum sunt, nu se plâng, aşa cum fac atâţia adulţi.

Continuară drumul împreună, alături. Stelele toamnei îşi făcuseră apariţia, incredibile ca număr şi strălucire, licărind şi aproape clipind din cauza prafului ridicat de cutremur şi de vânt, aşa încât întregul cer părea că se scutură, tremur de cioburi de diamant, scânteierea soarelui pe o mare neagră. Sub această splendoare incertă dealurile erau întunecate şi solide, acoperişurile cu contururi dure, lumina felinarelor de pe stradă, blândă.

— Acum patru ani, spuse Shevek, acum patru ani m-am întors la Abbenay din locul acela de la sud-est — cum îi zicea? — Red Springs. Era o noapte la fel ca asta, înstelată. Bătea vântul. Am alergat, am fugit tot drumul din Plains Street până la domiciliu. Iar tu nu erai acolo. Plecaseşi. Patru ani!

— În momentul în care am părăsit Abbenay mi-am dat seama că eram o proastă că plec. Foamete sau nu, ar fi trebuit să refuz repartizarea.

— N-ar fi schimbat prea mult lucrurile. Sabul mă aştepta să-mi spună că eram eliminat de la Institut.

— Dacă eu aş fi fost acolo, nu te-ai fi dus în Pulbere.

— Poate că nu, dar nu am fi putut păstra posturile împreună. O vreme se părea că nimic nu mai ţine. Am dreptate? Oraşele acelea din sud-vest — nu mai rămăsese nici un copil în ele. Nici acum nu sunt copii. I-au trimis în nord, în regiuni unde se găseşte mâncare pe plan local, sau cel puţin există această şansă. Iar ceilalţi au rămas pentru a păstra minele şi oţelăriile în funcţiune. E o minune că am supravieţuit cu toţii, nu?… Dar, la dracu, acum o să mă ocup numai de munca mea pentru o vreme!

Ea îl prinse de braţ. El se opri scurt, de parcă atingerea ei l-ar fi electrocutat pe loc. Ea îl scutură uşor, zâmbind.

— N-ai mâncat, nu-i aşa?

— Nu. O, Takver, mi-a fost dor, mi-a fost dor de tine!

Se îmbrăţişară, ţinându-se strâns unul pe altul, în strada întunecoasă, între felinare, sub stele. Se despărţiră la fel de brusc, iar Shevek se rezemă cu spatele de zidul cel mai apropiat.

— Ar fi mai bine să mănânc ceva, spuse el.

— Da, altfel o să cazi din picioare. Haide.

Mai merseră cale de un bloc, până la cantină, cea mai mare clădire din Chakar. Trecuse de ora cinei, dar bucătarii erau la masă şi îi dădură călătorului un castron de tocană şi pâine la discreţie. Şedeau cu toţii la masa cea mai apropiată de bucătărie. Celelalte mese fuseseră deja curăţate şi aranjate pentru dimineaţa următoare. Sala avea aspect de peşteră, tavanul pierzându-se în umbră, celălalt capăt întunecat, exceptând locurile unde sclipeau, reflectând lumina, un castron ori vreun pahar. Bucătarii şi cei care serveau formau un grup liniştit, obosiţi după o zi de muncă; mâncau repede, fără să vorbească prea mult şi fără a acorda cine ştie ce atenţie lui Takver şi străinului. Unul câte unul terminau şi se ridicau, ducându-şi farfuriile la maşinile de spălat din bucătărie. O femeie în vârstă le spuse, când se ridică, "Nu vă grăbiţi, ammari, spălatul vaselor durează o oră." Avea o figură încruntată şi părea aspră, neînduplecată, nici maternă, nici binevoitoare, dar vorbea cu milă, cu acea caritate a celor egali. Nu putea face nimic pentru ei, decât să le spună "Nu vă grăbiţi." Şi să-i privească câteva clipe cu o expresie de dragoste frăţească. Nici ei nu puteau face nimic pentru ea şi abia dacă puteau face puţin mai mult unul pentru celălalt.

Reveniră la Domiciliul opt, Camera 3 iar acolo marea lor dorinţă se împlini. Nici măcar nu aprinseră lumina; le plăcea la amândoi să facă dragoste pe întuneric. Prima dată împlinirea lor coincise cu slobozirea lui Shevek în trupul ei, a doua oară se luptară, strigând de furia bucuriei, prelungindu-şi climaxul de parcă ar fi vrut să întârzie clipa morţii, a treia oară, erau amândoi pe jumătate adormiţi, gravitând în jurul centrului infinitei plăceri, fiecare în jurul fiinţei celuilalt, asemenea planetelor care înconjoară orbeşte, în tăcere, inundate de lumina soarelui, centrul de gravitaţie comun rotindu-se, înconjurându-l până la infinit.

Takver se trezi în zori. Se rezemă într-un cot, privind dincolo de Shevek spre pătratul cenuşiu al ferestrei, apoi către el. Dormea pe spate, respirând atât de uşor încât pieptul abia i se înălţa, cu faţa puţin retrasă, îndepărtată şi aspră în lumina diafană. Am venit, unul către altul, îşi spunea Takver, de la o mare depărtare. Întotdeauna am făcut aşa. De la mari depărtări, peste ani, peste abisuri ale întâmplării. Tocmai pentru că vine de foarte departe, de aceea nu ne poate despărţi nimic. Nimic, nici o distanţă, nici un an nu poate fi mai mare decât depărtarea care există deja între noi, depărtarea sexului, diferenţa dintre fiinţele noastre, dintre minţile noastre; prăpastia aceea, abisul acela pe care îl traversăm cu o privire, cu o atingere, cu un cuvânt, cel mai uşor lucru din lume. Uite cât de departe este, acum şi întotdeauna. Dar se întoarce, se întoarce, se întoarce…

Takver a pus un anunţ de plecare la spitalul din Chakar, dar a rămas până când au putut-o înlocui la laborator. Lucra în schimburi de opt ore — în al treilea trimestru al anului 168 mulţi continuau să efectueze schimburile lungi ale repartizărilor de urgenţă, pentru că, deşi seceta încetase în iarna lui 167, economia nu revenise în nici un caz la normal. "Muncă multă şi mâncare puţină" continua să fie regula pentru cei angajaţi în munci calificate, doar că mâncarea nu era corespunzătoare muncii prestate într-o zi întreagă, ceea ce nu se întâmplase nici acum un an, nici acum doi ani.

O vreme, Shevek n-a făcut mare lucru. Nu se considera bolnav; după cei patru ani de foamete toţi erau atât de obişnuiţi cu efectele greutăţilor şi subalimentaţiei, încât le considerau drept normale. El rămăsese cu tusea aceea provocată de praf, endemică în comunităţile din deşertul sudic, o iritaţie cronică a bronhiilor asemănătoare silicozei şi altor boli ale minerilor, dar şi aceasta era ceva pe care oamenii, acolo unde locuise, o considerau drept o stare de fapt. Pur şi simplu se bucura de faptul că, dacă n-avea chef să facă nimic, nici nu avea ce să facă.

Câteva zile, el şi Sherut au împărţit camera în timpul zilei, amândoi dormind până după-masa, târziu. Apoi, Sherut, o femeie placidă, de patruzeci de ani, s-a mutat în camera unei alte femei care lucra în schimbul de noapte, iar Shevek şi Takver au beneficiat de cameră numai ei amândoi, timp de patru decade cât aveau să stea la Chakar. În timp ce Takver era la lucru el dormea sau se plimba pe câmpie ori pe dealurile uscate, sterpe care dominau oraşul. Către seară trecea pe lângă centrul de învăţare şi o privea pe Sadik şi pe ceilalţi copii pe terenurile de joacă, ori se implica şi el, aşa cum făceau adesea adulţii, în câte unul din programele pentru copii — un grup de tâmplari trăsniţi în vârstă de şapte ani, ori doi topometrişti sobri de doisprezece ani care aveau probleme cu calculele geometrice. Apoi o însoţea pe Sadik până la camera lor; o întâmpinau pe Takver arunci când pleca de la lucru şi mergeau împreună la baie şi la cantină.

La o oră sau două de la cină, duceau copilul înapoi la cămin şi reveneau în cameră. Zilele erau cum nu se poate mai liniştite, sub lumina soarelui de toamnă, în tăcerea dealurilor. Pentru Shevek acesta era un timp în afara timpului, paralel cu cel adevărat, un timp nereal, permanent, vrăjit. Uneori discuta cu Takver până târziu; în alte seri se culcau imediat după căderea întunericului şi dormeau nouă, sau chiar zece ore, în tăcerea profundă, cristalină a nopţii montane.

Venise cu bagaj: un mic geamantan ponosit din PFL, cu numele său scris mare cu cerneală neagră; toţi anarresienii cărau hârtii, suveniruri, a doua pereche de ghete în acelaşi fel de geamantan, din PFL, zgâriat şi crestat. Al său conţinea o cămaşă nouă pe care o luase în trecere prin Abbenay, câteva cărţi şi nişte hârtii şi un obiect curios care, aşa cum stătea în geamantan, părea alcătuit dintr-o serie de bucle de sârmă şi mai multe mărgele de sticlă. 1-1 arătă fetiţei, misterios, în a doua seară de la sosire.

— E un colier! exclamă fetiţa cuprinsă de uimire.

Locuitorii micilor oraşe purtau destul de multe bijuterii. În sofisticatul Abbenay se simţea mai mult tensiunea dintre neproprietate şi impulsul de autoîmpodobire, iar acolo un inel, sau un ac de păr reprezentau limita bunului gust. Dar în altă parte, profunda legătură dintre estetic şi achizitiv era pur şi simplu ignorată; oamenii se împodobeau fără nici o jenă. Majoritatea cartierelor aveau un bijutier profesionist care lucra de plăcere şi pentru faimă, precum şi ateliere unde îţi puteai face ceva după gustul tău cu materialele modeste oferite — cupru, argint, spinel, mărgele, granate şi diamantele galbene din sud-est. Sadik nu văzuse multe lucruri strălucitoare şi delicate, dar cunoştea colierele, aşa că îşi spusese părerea.

— Nu. Priveşte! spuse tatăl ei şi, cu solemnitate şi pricepere, ridică obiectul de firul care lega multele sale bucle. Atârnând din mâna lui, obiectul prinse viaţă, buclele răsucindu-se liber, descriind sfere aeriene una în interiorul alteia, mărgelele de sticlă prinzând lumina becului.

— O, ce frumos! spuse fetiţa. Ce e asta?

— Se atârnă de tavan. E vreun cui? A, bun şi cuierul, până când aduc un cui de la depozit. Ştii cine a făcut-o, Sadik?

— Nu… Tu ai făcut-o.

— Ea a făcut-o. Mama. Ea a făcut-o, răspunse el întorcându-se către Takver. Asta îmi place cel mar mult, cea care era deasupra biroului. Le-am dat pe celelalte lui Bedap. Doar nu era să le las acolo pentru bătrâna… cum o cheamă? Mama Invidie, de la capătul coridorului.

— A, Bunub! De ani de zile nu m-am mai gândit la ea, spuse Takver, scuturându-se de râs şi privind mobilul de parcă s-ar fi temut de de el.

Sadik rămase cu ochii aţintiţi asupra mobilului care se învârtea în tăcere, căutându-şi echilibrul.

— Aş vrea, spuse ea în cele din urmă, cu multă grijă, s-o pun şi eu într-o noapte deasupra parului în care dorm, la cămin.

— Am să mai fac una pentru tine, suflet scump. Pentru fiecare noapte.

— Chiar poţi să le faci, Takver?

— În sfârşit, puteam. Cred că ţi-aş putea face una.

În ochii ei se vedeau lacrimi. Shevek o îmbrăţişă. Erau încă la limită, foarte încordaţi. Sadik îi urmări pentru o clipă cum se strâng în braţe cu o privire calmă, cercetătoare, apoi reveni la Ocuparea Spaţiului Nelocuit.

Seara, arunci când rămâneau singuri, Sadik forma adesea subiectul discuţiei lor. În lipsa altor intimităţi, Takver era oarecum suprapreocupată de copil, iar puternicul ei bun-simţ era voalat de ambiţii şi nelinişti materne. În cazul ei, nu era ceva natural, pentru că nici competitivitatea, nici protecrivismul nu reprezentau motive prea puternice în viaţa anarresienilor. Se bucura să vorbească de grijile ei şi să scape astfel de ele, iar prezenţa lui Shevek îi permitea acest lucru. In primele nopţi ea vorbea cel mai mult iar el asculta de parcă ar fi ascultat muzică sau apă curgătoare, fără a încerca să răspundă. În ultimii patru ani nu vorbise prea mult; pierduse obiceiul conversaţiei. Takver îl scosese din tăcere, aşa cum făcuse întotdeauna. Mai târziu, el era acela care vorbea cel mai mult, deşi depindea întotdeauna de reacţia ei.

— Ţi-l mai aminteşti pe Tirin? o întrebă el într-o seară.

Era frig. Venise iarna, iar camera, cea mai îndepărtată de centrala termică a domiciliului, niciodată nu se încălzea suficient, chiar şi cu registrul deschis la maximum. Shevek purta o cămaşă foarte veche, spălată de prea multe ori, pentru a-i ţine de cald la piept, fiindcă îi plăcea să stea în capul oaselor în pat. Takver, fără să poarte nimic, era sub părură până la urechi.

— Ce s-a întâmplat cu pătura galbenă? întrebă ea.

— Ce proprietaristă eşti! Am lăsat-o.

— Mamei Invidie? Ce trist. Nu sunt proprietaristă, ci doar sentimentală. A fost prima pătură sub care am dormit.

— Nu, nu a fost prima. Trebuie să fi folosit o pătură sus, în munţii Ne Theras.

— Dacă e aşa, nu-mi aduc aminte, spuse ea, râzând. Despre cine m-ai întrebat?

— Tirin.

— Nu-mi amintesc.

— La Regionalul din nord-vest. Un băiat brunet, cu nasul cârn…

— A, Tirin! Bineînţeles. Eu mă gândeam la Abbenay.

— L-am văzut în sud-vest.

— L-ai văzut pe Tirin? Ce mai făcea?

O vreme, Shevek nu spuse nimic, urmărind cu degetul ţesătura păturii.

— Îţi aminteşti ce ne-a spus Bedap despre el?

— Că primea mereu repartiţii mizerabile şi că circula foarte mult, iar în final a ajuns în Insula Segvina, nu? Apoi Dap i-a pierdut urma.

— Ai văzut piesa pe care a pus-o în scenă? Aceea care i-a făcut numai necazuri?

— La Festivalul Verii, după plecarea ta? O, da. Nu mi-o mai amintesc, e atât de mult de atunci. Era o prostie. Spirituală… Tirin era spiritual. Dar o prostie. Despre un urrasian, aşa e. Urassianul ăsta se ascunde într-un rezervor de culturi hidroponice şi respiră printr-un pai şi mănâncă rădăcinile plantelor. Doar ţi-am spus că e o prostie! Şi uite aşa ajunge ilegal pe Anarres. După care aleargă peste tot şi încearcă să cumpere lucruri de la depozite şi să le vândă oamenilor şi adună bucăţi de aur până când nu se mai poate mişca. Aşa că trebuie să rămână pe locul unde se află şi îşi construieşte un palat şi se autointitulează Proprietarul planetei Anarres. Şi mai e scena aia groaznic de caraghioasă în care el şi cu femeia aceea vor să se împerecheze, iar ea e gata pregătită, dar el nu poate s-o facă până când nu îi dă mai întâi aurul, să o plătească. Iar ea n-are nevoie de aur. Şi treaba e amuzantă, s-o vezi pe ea aruncându-se pe jos şi fluturând din picioare, şi el se aruncă asupra ei, după care sare în picioare de parcă l-ar fi muscat ceva şi zice, "Nu trebuie să fac aşa ceva.

Nu e morali Nu e o bună afacere! Bietul Tirin! Era aşa de caraghios, atât de plin de viaţă.

— El l-a jucat pe urrasian?

— Da, a fost minunat.

— Mi-a arătat piesa, de câteva ori.

— Unde l-ai întâlnit? În Grand Valley?

— Nu, mai înainte, la Elbow. Era portar la uzină.

— El alesese treaba asta?

— Nu cred că pe vremea aceea Tir mai putea să facă vreo alegere. Bedap întotdeauna a crezut că l-au forţat să meargă la Segvina, că fusese forţat să ceară tratament. Nu ştiu. Când l-am văzut, la câţiva ani după tratament, era un om distrus.

— Crezi că au făcut ceva la Segvina…

— Nu ştiu; cred că Azilul într-adevăr încearcă să ofere un adăpost, un refugiu. Judecând după publicaţiile lor sindicale, sunt cel puţin altruişti. Nu cred că l-au scos din minţi pe Tir.

— Dar, atunci, ce l-a terminat? Doar că nu a găsit postul dorit?

— Piesa l-a zdrobit.

— Piesa? Vâlva pe care au făcut-o scârbele alea bătrâne? Ascultă, să înnebuneşti din cauza unor asemenea mustrări moraliste, ar trebui să fii deja nebun. Tot ce trebuia să facă era să nu le acorde nici o atenţie.

— Tir era deja înnebunit de standardele societăţii noastre.

— Ce vrei să spui?

— Păi, eu consider că Tir e un artist înnăscut. Nu un meşteşugar, ci un creator. Un inventator-distrugător, dintre aceia care trebuie neapărat să întoarcă totul pe dos şi cu josul în sus. Un satirist, un om care laudă prin mânie.

— Chiar aşa de bună a fost piesa? întrebă Takver cu naivitate, ieşind câţiva centimetri de sub părură şi studiind profilul lui Shevek.

— Nu, nu cred. Trebuie să fi fost amuzantă pe scenă. La urma urmei, nu avea decât douăzeci de ani atunci când a scris-o. Încă mai continuă să o scrie. N-a mai scris niciodată altceva.

— Continuă să scrie aceeaşi piesă?

— Continuă să scrie aceeaşi piesă.

— Pfui! exclamă ea cu milă şi dezgust.

— La fiecare două decade venea şi mi-o arăta. Iar eu o citeam, ori mă prefăceam că o citesc şi încercam să o discut cu el. Vroia cu disperare să discute despre piesă, dar nu era în stare. Era mult prea înspăimântat.

— De ce? Nu înţeleg.

— De mine. De toată lumea. De organismul social, de rasa umană, de confreria care l-a respins. Când te simţi singur împotriva tuturor celorlalţi, poţi foarte bine să te simţi înspăimântat.

— Vrei să spui că numai pentru că unii i-au făcut piesa imorală şi au spus că n-ar trebui să ocupe un post didactic a hotărât că toată lumea s-a întors împotriva lui? Sună cam prosteşte!

— Dar cine a fost de partea lui?

— Dap şi toţi prietenii lui.

— Doar că i-a pierdut. A fost trimis în altă parte.

— Arunci de ce n-a refuzat repartiţia?

— Ascultă, Takver, m-am gândit şi eu exact la acelaşi lucru. Întotdeauna vorbim aşa. Chiar tu ai spus că ar fi trebuit să refuzi să te duci la Rolny. Mi-am spus şi eu, de îndată ce am ajuns la Elbow: Sunt un om liber, nu m-a obligat nimeni să vin aici… Întotdeauna o gândim, o spunem, dar n-o facem. Păstrăm iniţiativa pusă la o parte, la loc sigur, în mintea noastră, ca o încăpere unde putem intra şi spune: "Nu trebuie să fac nimic, hotărăsc de unul singur, sunt liber." Apoi ieşim din cămăruţa din mintea noastră şi plecăm unde ne repartizează CPD-ul şi rămânem acolo până când suntem trimişi în altă parte.

— O, Shev, nu e adevărat. Doar de la secetă încoace. Înainte nu aveau loc nici pe jumătate din aceste repartizări. Oamenii doar lucrau acolo unde era nevoie de ei, se înscriau într-un sindicat, ori formau unul şi apoi se înregistrau la Divlab. Cei de la Divlab îi repartizau mai ales pe aceia care preferau să facă parte din Cartelul General al Muncii. Se va reveni la asta, în curând.

— Nu ştiu. Ar trebui, desigur. Dar chiar şi înainte de foamete nu se mergea în direcţia asta, ci în sens opus. Bedap avea dreptate: fiecare repartizare de urgenţă, chiar şi fiecare mobilizare pentru muncă, tinde să lase în urma sa un spor de mecanism birocratic în cadrul CPD şi o anume rigiditate. Aşa se întâmpla arunci, aşa se întâmplă şi acum, aşa trebuie să se întâmple… Erau multe situaţii similare înainte de secetă. Cinci ani de control sever trebuie să fi permanentizat modelul. Nu te uita la mine cu atâta scepticism! Ascultă, spune mi, câţi oameni cunoşti tu care au refuzat să accepte o repartiţie, chiar şi înainte de foamete?

— Fără a-i mai socoti pe nuchnibi? întrebă Takver, după ce se gândi puţin la întrebare.

— Nu, nu. Nuchnibii sunt importanţi.

— Bine, câţiva dintre prietenii lui Dap — compozitorul acela simpatic, Salas şi câţiva dintre cei mai zdrenţăroşi. Iar adevăraţi nuchnibi veneau prin Round Valley când eram eu copil. Doar că înşelau, aşa îmi spuneam eu întotdeauna. Spuneau atâtea minciuni şi poveşti frumoase, preziceau viitorul, toţi se bucurau să-i vadă şi să-i întreţină şi să le dea de mâncare cât vroiau ei să stea. Dar niciodată nu stăteau prea mult. Dar după aceea oamenii plecau pur şi simplu din oraş, mai ales puştimea, unora pur şi simplu nu le plăcea munca la fermă, aşa că părăseau postul şi plecau. Oamenii fac asta pretutindeni, tot timpul. Se duc în altă parte, căutând ceva mai bun. Doar că nu poţi numi asta refuzul unei repartiţii!

— De ce nu?

— La ce te referi? mormăi Takver, ascunzându-se şi mai mult sub pătură.

— Uite la ce. Ne e ruşine să spunem că am refuzat o repartiţie. Conştiinţa socială domină complet conştiinţa individuală, în loc de a realiza un echilibru cu ea. Noi nu cooperăm — noi ne supunem. Ne e teamă să fim proscrişi, să fim făcuţi leneşi, disfuncţionali, egoişti. Ne e teamă de opinia vecinului mai mult decât ne respectăm propria libertate de a alege. Nu mă crezi, Tak, dar încearcă, străduieşte-te să treci peste linie, doar în imaginaţie, ca să vezi cum te simţi. Deci, realizezi ce este Tirin şi de ce este o epavă, un suflet pierdut. E un criminal! Noi am creat crima, tot aşa cum au făcut şi proprietarienii. Forţăm un om în afara sferei aprobării noastre şi apoi îl condamnăm pentru asta. Am făcut legi, legi ale comportării convenţionale, am construit ziduri în jurul nostru şi nu le vedem, deoarece sunt o parte a modului nostru de gândire. Tir n-a făcut niciodată aşa ceva. Îl cunoşteam de când aveam amândoi zece ani. El niciodată nu a făcut aşa ceva, niciodată nu a putut construi ziduri. Era un rebel natural. Era un odonian natural — unul adevărat! Era un om liber, iar noi, ceilalţi, fraţii săi, l-am scos din minţi drept pedeapsă pentru prima sa acţiune liberă.

— Nu cred, spuse Takver, defensivă, de sub pături. Nu cred că Tir a fost o persoană foarte puternică.

— Nu, era extrem de vulnerabil, spuse el şi urmă o lungă tăcere.

— Nu e de mirare că te obsedează. Piesa lui. Cartea ta.

— Doar că eu sunt mai norocos. Un om de ştiinţă se poate preface că opera lui nu este el însuşi, că nu este decât simplul adevăr impersonal. Un artist nu se poate ascunde în dosul adevărului. Nu se poate ascunde niciunde.

Takver îl privi o vreme cu coada ochiului, apoi se întoarse şi se ridica, strângându-şi pătura pe după umeri.

— Brr! E frig… Am greşit, nu? Arunci când cu cartea. Când l-am lăsat pe Sabul să o ciopârţească şi să-şi pună numele pe ea. Atunci mi se părea corect. Era ca şi cum aş fi pus opera înaintea omului, mândria înaintea vanităţii, comunitatea înaintea eului, toate astea. Dar nu a fost chiar asta, nu? A fost o capitulare. O supunere în faţa autoritarianismului lui Sabul.

— Nu ştiu. Doar că a condus la tipărirea lucrării. — Scopul corect, dar mijloacele nepotrivite! M-am gândit

multă vreme la asta când eram la Rolny, Shev. Îţi spun eu ce n-a fost cum trebuie. Eram însărcinată. Femeile însărcinate nu cunosc nici un fel de etică. Doar cea mai primitivă formă de impuls de sacrificiu. La dracu cu cartea şi parteneriatul, dacă acestea ameninţă preţiosul făt! Este un impuls de prezervarea rasei, dar poate acţiona direct împotriva comunităţii; e biologic, nu social. Bărbatul poate fi recunoscător că pe el nu-l cuprinde niciodată. Dar îşi poate da seama mai bine decât o femeie şi poate să se ferească de el. Cred că acesta este motivul pentru care cei de pe timpuri foloseau femeile ca pe nişte proprietăţi. De ce le permiteau femeile? Pentru că erau tot timpul însărcinate? Pentru că erau deja posedate, înrobite!

— Bine, poate, dar societatea noastră, aici, este o adevărată comunitate oriunde întrupează cu adevărat ideile lui Odo. O femeie a fost aceea care a făcut Promisiunea. Dar tu ce faci? Te laşi cuprinsă de sentimente de culpabilitate? Te bălăceşti în mocirlă?

Cuvântul folosit de Shevek nu însemna "bălăceală", pe Anarres neexistând animale care să se bălăcească. Era un cuvânt compus, însemnând, literalmente, "a acoperi continuu cu un strat gros de excremente." Flexibilitatea şi precizia pravicii permitea crearea unor metafore vii, destul de puţin prevăzute de inventatorii limbii.

— Ei bine, nu. A fost minunat să o nasc pe Sadik. Dar am greşit în privinţa cărţii.

— Amândoi am greşit. Întotdeauna greşim împreună. Doar nu-ţi închipui că te-ai hotărât tu pentru mine!

— În cazul acela cred că aşa a fost.

— Nu. Adevărul este că nici unul din noi nu a hotărât. Nici unul nu a ales. L-am lăsat pe Sabul să aleagă pentru noi. Propriul nostru Sabul — cel interiorizat — convenţiile, moralismul, teama de ostracism social, teama de a fi diferit, teama de a fi liber! Bine, nu se va mai întâmpla niciodată. Învăţ eu încet, dar învăţ.

— Ce ai de gând să faci? întrebă Takver cu un tremur de plăcută emoţie în glas.

— Să plec împreună cu tine la Abbenay şi să înfiinţăm un sindicat al tipografilor şi să tipărim Principiile, text integral. Şi tot ce mai vrem. Schiţa Educaţiei Deschise în Ştiinţă a lui Bedap, pe care cei de la CPD nu vor să o pună în circulaţie. Chiar şi piesa lui Tirin. Îi datorez asta. M-a învăţat ce sunt închisorile şi cine le construieşte. Aceia care înalţă ziduri sunt proprii lor prizonieri. Am de gând să-mi îndeplinesc propria mea funcţie în organismul social. Am de gând să încep să demolez zidurile.

— S-ar putea să se facă destul de mult curent, spuse Takver, înfăşurată în pături şi se rezemă de el.

— Cred că aşa se va întâmpla, spuse el, cuprinzând-o de după umeri.

În noaptea aceea, târziu, după ce Takver adormise, Shevek era tot treaz, cu braţele sub cap, privind în întuneric, auzind tăcerea. Se gândea la lunga sa călătorie de întoarcere, amintindu-şi meandrele şi mirajele deşertului şi mecanicul de tren cu capul chel, bronzat şi cu ochi sinceri, care spusese că trebuie să lucrezi cu timpul şi nu împotriva timpului.

În aceşti ultimi patru ani Shevek învăţase câte ceva despre propria sa voinţă. În frustrare îi descoperise forţa. Nici un imperativ social sau etic nu o egalau. Nici măcar foamea nu o putea suprima. Cu cât avea mai puţin, cu atât mai puternică devenea nevoia sa de a fi.

Recunoştea nevoia aceea, în termeni odonieni, drept "funcţia sa celulară" — termenul analogic pentru individualitatea insului, munca pe care o poate presta cel mai bine, deci contribuţia sa cea mai bună adusă societăţii. O societate sănătoasă i-ar permite să exercite liber acea funcţie optimă, găsindu-şi adaptabilitatea şi puterea în coordonarea tuturor acestor funcţii. Aceasta este o idee centrală în Analogia lui Odo. Faptul că societatea odoniană de pe Anarres nu atinsese idealul nu făcea să scadă, în ochii săi, responsabilitatea faţă de aceasta; dimpotrivă. Mitul Statului fiind dat la o parte, se evidenţiază adevărata mutualitate şi reciprocitate a societăţii şi individului. Se poate pretinde sacrificiu din partea individului, dar compromis niciodată, pentru că, deşi numai societatea poate oferi securitate şi stabilitate, numai individul, persoana are puterea alegerii morale — puterea schimbării, funcţia esenţială a vieţii. Societatea odoniană era concepută ca o revoluţie permanentă, iar revoluţia începe în mintea care gândeşte.

Toate acestea îi treceau prin minte lui Shevek, în aceşti termeni, deoarece conştiinţa să era în totalitate odoniană. Era, deci, convins, în momentul acela că dorinţa sa radicală şi necalificată de a crea este, în termeni odonieni, propria sa justificare. Sentimentul de responsabilitate primară faţă de propria sa muncă nu îl separa de semenii săi, de societatea sa, aşa cum îşi închipuise. Îl angaja, alături de aceştia, în termeni absoluţi. Mai simţea că un om care nutreşte un astfel de simţământ de responsabilitate în legătură cu un singur lucru, este obligat să-l menţină în toate. E o greşeală să te vezi drept un vehicul al acestui sentiment şi nimic altceva, să-ţi sacrifici pe altarul său orice altă obligaţie. Acesta era spiritul de sacrificiu la care se referise Takver spunând că îl recunoscuse în cazul ei atunci când era gravidă; vorbise cu oroare, cu dispreţ de sine, pentru că şi ea era odoniană, iar separarea scopurilor şi mijloacelor era şi în concepţia ei, falsă. Există progres; totul este progres. Poţi merge într-o direcţie promiţătoare, ori poţi să greşeşti, dar nu porneşti la drum aşteptându-te să te opreşti vreodată, undeva. Toate responsabilităţile, toate angajamentele înţelese în felul acesta capătă sens şi durată. Aşadar, angajamentul său mutual cu Takver, relaţia dintre ei, rămăsese la fel de vie după o separare de patru ani. Amândoi suferiseră de pe urma acestei despărţiri, suferiseră mult, dar nici unuia nu-i trecuse prin minte să scape de suferinţă negând angajarea. Pentru că, în definitiv, îşi spunea el acum, înconjurat de căldura somnului ei, amândoi nu căutăm altceva decât bucurie — completitudinea fiinţei. Să fugi de suferinţă, înseamnă să fugi şi de şansa bucuriei. S-ar putea să te alegi cu plăcere, sau plăceri, dar niciodată nu te vei simţi împlinit. Nu vei şti ce înseamnă să te întorci acasă.

Takver suspină uşor, în somn, de parcă îi dădea dreptate, după care se întoarse pe partea cealaltă, în urmărirea vreunui vis liniştit.

Împlinirea, îşi spunea Shevek, este o funcţie a timpului. Căutarea plăcerii este circulară, repetitivă, atemporală. Căutarea varietăţii din partea spectatorului, a vânătorului de senzaţii tari, a amatorului de promiscuitate sexuală întotdeauna sfârşeşte în acelaşi loc. Are un sfârşit. Ajunge la capăt şi trebuie să înceapă din nou. Nu este o călătorie şi 0 întoarcere; este un ciclu închis, o cameră încuiată, o celulă de închisoare.

În afara camerei încuiate este peisajul timpului, în care, cu noroc şi curaj, spiritul poate construi drumurile şi oraşele fragile, improbabile ale fidelităţii; un peisaj locuibil de către fiinţele umane.

Un act nu este un act uman până când nu are loc în peisajul trecutului şi viitorului. Loialitatea, care confirmă continuitatea trecutului şi viitorului, legând timpul într-un întreg, este esenţa forţei umane; fără loialitate nu se poate face nimic bun.

Aşadar, privind retrospectiv la cei patru ani, Shevek îi vedea nu ca fiind irosiţi, ci ca pe o parte a edificiului pe care el şi Takver îl construiau cu vieţile lor. Adevărul în a lucra în colaborare cu timpul şi nu împotriva sa, se gândea el, este că timpul nu e irosit. Până şi durerea contează.