Deposedaţii

11

Rodarred, vechea capitală a Provinciei Avan, era un oraş ascuţit: o pădure de conifere şi, deasupra vârfurilor copacilor, o pădure mai aerisită, de turnuri. Străzile erau întunecoase şi înguste, acoperite de muşchi, adesea ceţoase, pe sub bolta de pini. Numai de pe cele şapte poduri care traversau râul puteai ridica privirea pentru a vedea vârfurile turnurilor. Unele erau înalte de sute de picioare, altele erau doar simple mlădiţe, ca nişte case obişnuite căzute în paragină. Unele erau din piatră, altele de porţelan, mozaic, foi de sticlă colorată, îmbrăcate în cupru, cositor sau aur, ornamentaţiile depăşind orice închipuire, delicate, sclipitoare. Pe aceste străzi halucinante şi încântătoare şi-a avut sediul pe tot parcursul celor trei sute de ani de existenţă, Consiliul Urrasian al Guvernelor Mondiale. Multe ambasade si consulate de pe lângă CGM şi din A-Io erau de asemenea aglomerate în Rodarred, numai la o oră cu maşina din Nio Esseia şi sediul naţional al guvernului.

Ambasada terrană pe lângă CGM funcţiona în River Castle, castel pitit între autostrada spre Nio şi râu, înălţând către cer doar un singur turn îngrămădit, sumbru, cu un acoperiş pătrat şi deschideri înguste, laterale, ca nişte ochi întredeschişi, în loc de ferestre. Arbori întunecaţi mărgineau latura dinspre câmp, iar printre aceştia un pod basculant se întindea peste un şanţ de apărare. Podul era coborât iar porţile castelului deschise. Şanţul de apărare, râul, iarba verde, zidurile negre, steagul de pe turn, toate sclipeau neclar în razele soarelui penetrând ceaţa de pe râu, iar clopotele din toate turnurile din Rodarred îşi începură sarcina prelungită şi demenţial de armonioasă de a bate ora şapte.

Un funcţionar de la recepţia extrem de modernă din interiorul castelului era ocupat cu un căscat imens.

— De fapt nu deschidem înainte de ora opt, spuse el cu un glas dogit.

— Vreau să discut cu ambasadorul.

— Ambasadorul serveşte micul dejun. Va trebui să te înscrii la o audienţă.

Rostind acestea, funcţionarul îşi şterse ochii apoşi, putând astfel să-l vadă pentru prima dată pe vizitator. Omul făcu ochii mari, mişcă de câteva ori din maxilar şi îl întrebă:

— Cine eşti? De unde… ? Ce vrei?

— Vreau să stau de vorbă cu ambasadorul.

— Aşteaptă puţin, spuse funcţionarul cu cel mai pur accent iotic si întinse mâna după telefon.

O maşină tocmai se oprise între poarta dintre podul basculant şi intrarea în ambasadă, iar câţiva bărbaţi tocmai coborau, accesoriile de alamă ale hainelor negre strălucind în soare. Alţi doi bărbaţi tocmai intraseră în foaier venind din partea principală a clădirii, conversând, oameni cu aspect străin, îmbrăcaţi ciudat. Shevek se apropie de ei în grabă, aproape fugind, ocolind recepţia.

— Ajutaţi-mă! spuse el.

Cei doi îl priviră surprinşi. Unul se trase înapoi, încruntându-se, celălalt privi dincolo de Shevek, spre grupul în uniformă care tocmai intra în ambasadă.

— Intră aici, spuse el cu răceală şi din doi paşi şi un gest, ca un balerin, se închise împreună cu Shevek într-un mic birou lateral.

— Ce se întâmplă? Eşti din Nio Esseia?

— Vreau să discut cu ambasadorul.

— Eşti unul dintre grevişti?

— Shevek. Mă cheamă Shevek. De pe Anarres.

Ochii străini fulgerară, strălucitori, inteligenţi, pe faţa neagră ca smoala.

— Mai-god! exclamă terrianul abia auzit, după care continuă, în iotică. Cereţi azil politic?

— Nu ştiu. Eu…

— Veniţi cu mine, dr. Shevek. Am să vă duc într-un loc unde să vă puteţi aşeza.

Au urmat holuri, scări, cu mâna omului negru pe braţul său.

Oameni necunoscuţi încercau să-i scoată haina. Shevek se împotrivi, de teamă că vor carnetul din buzunarul cămăşii. Cineva i se adresă autoritar într-o limbă străină.

— E-n regulă. Încearcă să afle dacă nu eşti rănit, îi explică un altul. Ai haina plină de sânge.

— Altcineva, răspunse Shevek. E sângele altcuiva.

Reuşi să se ridice, deşi îşi simţea capul învârtindu-se. Era aşezat pe o canapea într-o cameră mare, luminată de soare; se părea ca leşinase. Doi bărbaţi si o femeie stăteau în picioare lângă el. Shevek îi privi fără să înţeleagă.

— Vă aflaţi în Ambasada Planetei Terra, dr. Shevek. Aici vă aflaţi pe pământ terrian. Sunteţi într-o siguranţă absolută. Puteţi rămâne aici cât de mult doriţi.

Pielea femeii era galben-maronie, ca pământul feros, cu excepţia scalpului; neras, dar fără păr. Trăsăturile ei erau ciudate şi copilăreşti, o gură mică, nasul mic, ochii cu pleoape lungi, grele, obrajii şi bărbia rotunjite, cu pernuţe de grăsime. Întreaga ei figură era rotunjită, suplă, copilărească.

— Vă aflaţi în siguranţă aici, repetă ea.

Shevek încercă să vorbească, dar fără succes. Unul dintre bărbaţi îl apăsă uşor pe piept, spunându-i să se întindă.

— Vreau să-l văd pe ambasador, şopti el, întinzându-se.

— Eu sunt ambasadorul. Keng este numele meu. Ne bucurăm că aţi venit la noi. Aici vă aflaţi în siguranţă. Vă rog să vă odihniţi acum, dr. Shevek. Discutăm mai târziu. Nu e nici o grabă.

Vocea ei avea o calitate stranie, cântată, dar era răguşită, ca a lui Takver.

— Takver, spuse el în propria lui limbă, nu ştiu ce să fac.

— Dormi, spuse ea, iar el adormi.

După un somn de două zile şi două zile de alimentaţie. Îmbrăcat din nou în costumul său gri, iotic, acum curăţat şi călcat, Shevek a fost condus în salonul particular al ambasadoarei, la etajul al treilea al turnului.

Ambasadoarea nici nu se înclină în faţa lui, nici nu dădu mâna cu el, dar îşi apropie palmele în faţa pieptului şi zâmbi.

— Mă bucur că vă simţiţi mai bine, dr. Shevek. Nu, ar trebui să vă spun, pur şi simplu, Shevek. Nu? Te rog să iei loc. Regret că trebuie să-ţi vorbesc în iotică, o limbă străină pentru amândoi. Nu îţi cunosc limba; mi se spune că e interesantă, singura limbă inventată raţional care a devenit limba unui mare popor. Alături de această străină suavă, Shevek se simţea masiv, greoi, păros. Se aşeză într-unul din fotoliile adânci, moi. Keng se aşeză şi ea, dar cu o strâmbătură pe chip.

— Am probleme cu spatele, explică ea, de la atâta stat în fotoliile acestea confortabile! iar Shevek îşi dădu seama că nu e o femeie de treizeci de ani sau mai puţin, cum îşi închipuise, ci de şaizeci sau chiar mai mult şi că îl indusese în eroare pielea ei netedă şi fizicul copilăresc. Acasă, continuă ea, stăm cel mai mult pe perne, pe podea. Dar dacă aş face aşa ceva aici, ar trebui şi mai mult să privesc de jos în sus pe toată lumea. Voi, cetienii, sunteţi atât de înalţi!… Avem o mică problemă. Adică, de fapt, nu e problema noastră ci a guvernului din A-Io. Ştii, oamenii tăi de pe Anarres, aceia care menţin comunicarea prin radio cu Urras, au cerut să vorbească imediat cu tine, iar guvernul ioti e într-o încurcătură, spuse ea zâmbind, un zâmbet de pur amuzament. Nu ştiu ce sa spună.

Era calmă. Era calmă ca o piatră roasă de apă care, arunci când este contemplată, te calmează. Shevek se lăsă pe spate, în fotoliu şi se gândi mult înainte de a răspunde.

— Guvernul iotic ştie că sunt aici?

— În sfârşit, nu oficial. Noi nu am spus nimic, ei nu au întrebat. Dar avem câţiva funcţionari şi secretari ioti, care lucrează aici, la ambasadă. Aşa că, desigur, au aflat.

— E periculos pentru voi, că mă aflu aici?

— A, nu. Ambasada noastră este pe lângă Consiliul Guvernelor Mondiale, nu pe lângă statul A-Io. Ai avut tot dreptul să vii aici, ceea ce restul Consiliului îi va forţa pe cei din A-Io să admită. Şi după cum ţi-am spus, acest castel este teritoriu terrian, explică ea, zâmbind din nou, chipul ei neted încreţindu-se într-o mulţime de pliuri şi apoi descreţindu-se. Încântătoare fantezie a diplomaţilor! Acest castel e la unsprezece ani-lumină de Pământul meu, camera asta, într-un turn din Rodared, în A-Io, pe planeta Urras a soarelui Tau Ceti, este pământ terrian.

— Atunci le poţi spune că sunt aici.

— Bine. Va simplifica lucrurile. Am vrut acceptul vostru.

— Nu a venit nici un… mesaj pentru mine de pe Anarres?

— Nu ştiu. Nu am întrebat. Nu m-am gândit la asta din punctul tău de vedere. Dacă te îngrijorează ceva, putem face o transmisie spre Anarres. Cunoaştem, desigur, lungimea de undă pe care o folosesc oamenii tăi de acolo, dar nu am utilizat-o pentru că nu am fost invitaţi s-o facem. Am considerat că e mai bine să nu forţăm. Dar îţi putem aranja cu uşurinţă o convorbire.

— Aveţi emiţător?

— Am retransmite prin nava noastră — nava hainiană care staţionează pe orbită în jurul planetei Urras. Ştii că Hain şi Terra colaborează. Ambasadorul hainian ştie că te afli la noi; e singura persoană care a fost informată oficial. Aşa că radioul îţi stă la dispoziţie.

Shevek îi mulţumi cu simplitatea unuia care nu caută dincolo de ofertă motivul ofertantului. Ea îl studie un moment, cu o privire atentă, directă şi calmă.

— Ţi-am ascultat discursul, spuse ea.

— Discursul? întrebă el, privind-o ca de la o mare depărtare.

— Când ai vorbit la marea demonstraţie din Piaţa Capitoliului. Azi e o săptămână. Ascultăm întotdeauna posturile de radio clandestine, emisiunile Muncitorilor Socialişti şi ale Libertarienilor. Bineînţeles că transmiteau în direct demonstraţia. Te-am auzit vorbind. Am fost foarte mişcată. Apoi a urmat un zgomot, un zgomot ciudat şi se auzea mulţimea cum începe să strige. N-au explicat de ce. Se auzeau ţipete. Apoi, brusc, a dispărut din undă. Era groaznic, groaznic de ascultat. Iar tu erai acolo. Cum de ai scăpat? Cum ai ieşit din oraş? Oraşul Vechi este încă înconjurat; se află trei regimente de militari în Nio. Îi ridică pe grevişti şi pe suspecţi cu zecile şi sutele, în fiecare zi. Cum de-ai ajuns aici?

— Într-un taxi, răspunse el, zâmbind abia schiţat.

— Prin toate punctele de control? În haina aceea pătată de sânge? Când toată lumea te ştie cum arăţi?

— Eram sub bancheta din spate. Taxiul a fost … comandat. Aşa se spune? A fost un risc pe care şi l-au asumat unii, pentru mine.

Shevek îşi privi mâinile, împreunate în poală. Stătea perfect nemişcat şi vorbea calm, dar mai era o tensiune, o încordare, vizibila în ochi şi în liniile din jurul gurii. Se gândi o vreme, după care continuă în aceeaşi manieră detaşată.

— La început, a fost norocul. Când am ieşit din ascunzătoare, am avut noroc să nu fiu arestat imediat. Dar am ajuns în Oraşul Vechi. După aceea nu a fost numai norocul. S-au gândit în locul meu unde m-aş putea duce, au plănuit cum să ajung acolo, şi-au asumat riscurile, spuse el, rostind un cuvânt în propria lui limbă, pe care ulterior îl traduse. Solidaritate…

— E foarte ciudat, spuse ambasadoarea de pe Terra. Nu cunosc aproape nimic despre lumea ta, Shevek. Nu ştiu decât ceea ce ne spun urrasienii, deoarece oamenii tăi nu ne lasă să ajungem acolo. Ştiu, desigur, că planeta e aridă şi mohorâtă, cum a fost constituită colonia, că este un experiment de comunism neautoritarist, că a supravieţuit timp de o sută şaptezeci de ani. Am citit ceva din scrierile lui Odo — nu foarte mult. M-am gândit că torul este destul de puţin important pentru problemele actuale de pe Urras, destul de îndepărtat, un experiment interesant. Dar nu am avut dreptate, nu? E important. Poate că

Anarres e cheia pentru Urras. Revoluţionarii din Nio aparţin aceleiaşi tradiţii. Nu făceau grevă doar pentru salarii mai bune, nici nu protestau împotriva recrutărilor. Nu sunt numai socialişti, sunt anarhişti; demonstrau împotriva puterii. Vezi, amploarea demonstraţiei, intensitatea sentimentelor populare, reacţia de panică a guvernului, toate păreau foarte greu de înţeles. De ce atâta agitaţie? Guvernul de aici nu este despotic. Bogaţii sunt, într-adevăr, foarte bogaţi, dar săracii nu sunt chiar atât de săraci. Nu sunt nici înrobiţi, nici nu flămânzesc. De ce nu sunt mulţumiţi cu pâine si discursuri? De ce sunt atât de suprasensibili?… Acum încep să înţeleg de ce. Dar ceea ce rămâne încă inexplicabil este ca guvernul din A-Io, ştiind că această tradiţie libertinistă este încă vie, cunoscând nemulţumirea din oraşele industriale, te-a adus totuşi aici. Ca şi cum ai duce chibritul în pulberărie.

— Eu nu eram programat să ajung lângă pulberărie. Eu trebuia să fiu ţinut izolat de populaţie, să trăiesc printre savanţi şi bogătaşi. Să nu-i văd pe săraci. Să nu văd nimic urât. Urma să fiu ambalat în vată, într-o cutie, într-un înveliş, într-o ladă, într-o peliculă de plastic, aşa cum este totul pe aici. Acolo trebuia să fiu fericit şi să îmi fac treaba, treaba aceea pe care n-o puteam face pe Anarres. Iar când totul avea să fie gata, urma să le-o predau lor pentru a vă putea ameninţa pe voi cu ea.

— Să ne ameninţe? Vrei să spui, Terra şi Hain şi alte puteri interspaţiale? Cu ce să ne ameninţe?

— Cu anihilarea spaţiului.

— Cu asta te ocupi? întrebă ea cu vocea ei blândă, amuzată, după câteva momente de tăcere.

— Nu! Nu mă ocup de aşa ceva. În primul rând eu nu sunt inventator, inginer; sunt teoretician. Ceea ce vor ei de la mine este o teorie. O teorie a Câmpului General în fizica temporală. Ştii ce înseamnă asta?

— Shevek, fizica voastră cetiană, ştiinţa voastră nobilă mă depăşeşte complet. Nu sunt pregătită în matematică, fizică, filozofie, iar teoria ta pare formată din toate astea, plus cosmologie şi multe altele. Dar ştiu la ce te referi când vorbeşti de Teoria Simultaneităţii, în acelaşi fel în care ştiu ce înseamnă Teoria Relativităţii. Adică, ştiu că teoria relativităţii a condus la anumite rezultate practice însemnate; în concluzie, presupun că această fizică temporală a ta poate face posibile noi tehnologii.

— Ceea ce vor ei, explică el, confirmând spusele ei printr-o înclinare a capului, este transferul instantaneu al materiei în spaţiu. Tranzilienţa. Înţelegi? Călătoria spaţială fără traversarea spaţiului sau trecerea timpului. Cred că ar putea ajunge la asta, chiar şi fără ecuaţiile mele. Dar, dacă vor, cu aceste ecuaţii pot realiza ansibilul. Oamenii nu pot traversa spaţiile imense, dar ideile pot.

— Ce este un ansibil, Shevek?

— O idee, răspunse el, zâmbind, fără prea mult umor. Va fi un dispozitiv care va permite comunicarea fără nici un fel de interval de timp între două puncte din spaţiu. Desigur, dispozitivul nu va transmite mesaje. Simultaneitatea înseamnă identitate. Dar pentru percepţiile noastre, acea simultaneitate va funcţiona ca o transmisie, ca o expediere. Aşa că o vom putea utiliza pentru a efectua convorbiri între lumi, fără a mai aştepta atâta timp pentru ca mesajul să ajungă la destinaţie şi să primim răspunsul, necesar în cazul impulsurilor electromagnetice. Este, într-adevăr, o chestiune extrem de simplă. Ca un fel de telefon.

— Simplitatea fizicienilor! exclamă Keng, râzând. Deci, aş putea ridica receptorul — ansibilului? — şi discuta cu fiul meu de la Delhi? Sau cu nepoata mea, care avea cinci ani când am plecat şi a trăit unsprezece ani în timp ce eu călătoream de pe Terra spre Urras cu o viteză aproape de cea a luminii? Aş putea afla ce se întâmplă acasă ACUM, nu acum unsprezece ani. Ar putea fi luate decizii, s-ar putea ajunge la acorduri, s-ar putea schimba informaţii. Eu aş putea discuta cu diplomaţii de pe Chiffewar, tu ai putea discuta cu fizicienii de pe Hain, nu ar fi nevoie de o generaţie pentru ca ideile să circule de la o lume la alta… Ştii, Shevek, am impresia că această chestiune simplă a ta ar putea schimba viaţa miliardelor de oameni din cele Nouă Lumi Cunoscute!

Shevek dădu din cap afirmativ.

— Ar face posibilă o ligă a lumilor. O federaţie. Am fost despărţiţi de ani, de decadele dintre plecare şi sosire, dintre întrebare si răspuns. E ca şi cum ai fi inventat vorbirea umană! Putem discuta — în sfârşit, putem comunica unul cu altul.

— Şi ce vei spune?

Amărăciunea din glasul lui o surprinse pe Keng, care îl privi şi nu mai spuse nimic. Shevek se lăsă pe spate, în fotoliu şi îşi frecă fruntea, îndurerat.

— Uite ce este, spuse el, trebuie să-ţi explic de ce am venit la voi şi de ce am venit în această lume. Am venit pentru idee. De dragul ideii. Să învăţ, să predau, să mă bucur de idee. Pe Anarres, ştii, ne-am izolat. Nu comunicăm cu alţi oameni, cu restul umanităţii. Nu aveam cum să-mi termin lucrarea acolo. Şi chiar dacă aş fi putut să o termin acolo, ei nu o vroiau, nu ii întrevedeau nici o utilizare. Aşa că am venit aici. Aici se află ce îmi trebuie mie — discuţiile, schimbul de idei, un experiment în laboratorul de lumină care demonstrează ceva contrar aşteptărilor mele, o carte asupra teoriei relativităţii dintr-o altă lume, stimulentul de care am nevoie. Aşa că în sfârşit mi-am terminat lucrarea. Încă nu este scrisă, dar deţin ecuaţiile şi raţionamentul, e gata. Dar ideile din mintea mea nu sunt singurele care au importanţă pentru mine. Societatea mea este tot o idee, eu am fost realizat de această idee — ideea libertăţii, a schimbării, a solidarităţii umane — o idee importantă. Deşi eram foarte prost, mi-am dat seama până la urmă că preocupându-mă de una dintre ele, de fizica, o trădez pe cealaltă. Că le permit proprietarienilor să cumpere adevărul de la mine.

— Dar ce altceva ai putea face, Shevek?

— Nu există nici o alternativă la vânzare? Nu există daruri?

— Da…

— Pricepi că eu vreau să v-o ofer vouă şi celor de pe Hain si celorlalte lumi, chiar şi ţărilor de pe Urras? Vouă, tuturor! Astfel încât nici unul dintre voi să nu o poată folosi, aşa cum vor cei din A-Io, pentru a dobândi puterea asupra celorlalţi, pentru a se îmbogăţi, ori pentru a câştiga mai multe războaie. Ca sa nu folosiţi adevărul pentru profitul vostru particular, ti doar pentru binele comun.

— În final, adevărul insistă, de obicei, să slujească numai binele comun, spuse Keng.

— În final, da, dar eu nu vreau să aştept sfârşitul. Nu am decât o viaţă de trăit şi nu vreau să o petrec în lăcomie, dobândirea de profituri şi minciuni. Nu vreau să servesc nici unui stăpân.

Calmul ambasadoarei era o atitudine mult mai forţată, mai controlată decât la începutul discuţiei lor. Forţa personalităţii lui Shevek, neînfrânată de nici un fel de conştiinţă de sine sau considerente de autoapărare, era formidabila. Se simţea zguduită de prezenţa lui şi îl privea cu un anumit grad de uimire şi compasiune.

— Cum este, întrebă ea, cum poate fi societatea care te-a format? Te-am auzit vorbind despre Anarres, acolo, în Piaţă şi am plâns ascultându-te, dar în realitate nu te-am crezut. Bărbaţii vorbesc întotdeauna astfel despre casa lor, despre ţara îndepărtată… Doar că tu nu eşti ca alţi bărbaţi. În cazul tău există o deosebire.

— Deosebirea constă în idee. Şi pentru ideea aceea am venit aici. Pentru Anarres. Deoarece poporul meu refuză să privească spre exterior, m-am gândit că i-aş putea determina pe alţii să privească spre noi. M-am gândit că ar fi mai bine să nu rămânem izolaţi în dosul unui zid, ci să fim o societate printre altele, o lume printre altele, oferind şi primind. Dar acolo am greşit — am greşit complet.

— De ce spui asta? Cu siguranţă că…

— Pentru că nu există nimic, absolut nimic pe Urras de care să avem nevoie noi, anarresienii! Acum o sută şaptezeci de ani am plecat cu mâinile goale si am avut dreptate. Nu am luat nimic. Pentru că aici nu exista nimic altceva decât State şi armele lor, bogaţii şi minciunile lor, săracii şi mizeria lor. Nu există nici o posibilitate de a acţiona corect, cu inima uşoară, pe Urras. Nu poţi face nimic în care să nu intervină şi profitul, teama de a pierde şi dorinţa de putere. Nu poţi să spui bună dimineaţa cuiva fără a şti care este "superior" celuilalt, sau fără a încerca să o demonstrezi. Nu poţi acţiona ca un frate faţă de alţi oameni, trebuie să-i manipulezi, să-i comanzi ori să te supui lor, sau să-i înşeli. Nu poţi să-l atingi pe altul; cu toate acestea, nu te vor lăsa singur. Nu există nici un fel de libertate. Este o cutie — Urras e o cutie, un pachet, cu tot ambalajul frumos al cerului albastru şi al pajiştilor, pădurilor şi marilor oraşe. Deschizi cutia şi ce găseşti înăuntru? Un beci negru, plin de praf şi un mort. Un om a cărui mână a fost zburată de gloanţe pentru că a întins-o altora. În sfârşit, am ajuns în Iad. Desar avea dreptate: Iadul este Urras.

Cu toată pasiunea, vorbea cu simplitate, cu un fel de umilinţă şi din nou ambasadoarea de pe Terra îl privi cu o surprindere disimulată dar plină de simpatie, ca şi cum habar n-avea cum să interpreteze această simplitate.

— Amândoi suntem străini aici, Shevek, spuse ea, după o pauză. Eu vin de la o distanţă mult mai mare în timp şi spaţiu. Cu toate acestea, încep să cred că sunt mult mai puţin străină pe Urras decât tine… Să-ţi spun cum mi se pare mie această lume. Pentru mine şi pentru toţi semenii mei terrieni care au vizitat planeta, Urras este cea mai bună, cea mai diversă şi mai frumoasă dintre toate lumile locuite. Este lumea care se apropie cel mai mult de Paradis.

Îl privi cu calm şi intensitate. Shevek nu spuse nimic.

— Ştiu că este plină de rele, continuă ea, plină de nedreptate umana, lăcomie, prostie, risipă. Dar este si plină de frumuseţe, vitalitate, împlinire. Este aşa cum ar trebui să fie oricare altă lume! Este vie, extraordinar de vie — plină de speranţă, în ciuda tuturor relelor sale. Nu am dreptate?

Shevek dădu din cap.

— Iar acum tu, om dintr-o lume pe care nici măcar nu mi-o pot imagina, tu, pentru care Paradisul meu este Iadul, vrei să mă întrebi cum trebuie să arate lumea mea?

Shevek tăcea, privind-o cu ochii săi decoloraţi, neclintiţi.

— Lumea mea, Pământul meu este o ruină. O planetă distrusă de specia umană. Ne-am înmulţit şi ne-am îndopat şi neam luptat până când n-a mai rămas nimic, iar apoi am murit. Nu am pus stavilă nici apetitului, nici violenţei; nu ne-am adaptat. Ne-am distrus pe noi înşine. Dar mai întâi ne-am distrus lumea. Pe Pământ n-au mai rămas păduri. Aerul este cenuşiu, cerul este cenuşiu, este întotdeauna foarte cald. Este locuibil, încă mai este locuibil, dar nu ca această lume. Aceasta este o lume care trăieşte, o armonie. Lumea mea este o discordie. Voi, odonienii, aţi ales un deşert. Noi, terrienii, am făcut un deşert… Supravieţuim, la fel ca şi voi. Oamenii sunt rezistenţi! Mai suntem cam o jumătate de miliard. Am fost, cândva, nouă miliarde. Mai poţi încă vedea, pretutindeni, vechile oraşe. Oasele şi cărămizile se transformă în pulbere, dar bucăţelele de plastic nu se schimbă niciodată — nici ele nu se adaptează, niciodată. Am eşuat ca specie, ca specie socială. Ne aflăm acum aici, tratând de la egal la egal cu alte societăţi umane din alte lumi numai datorită carităţii arătate de hainezi. Au venit; ne-au adus ajutoare. Au construit nave şi ni le-au dăruit, pentru a putea părăsi lumea noastră în ruine. Ne tratează cu blândeţe, cu milă, aşa cum cel puternic îl tratează pe cel slab. Sunt un popor foarte ciudat, hainezii. Mai vechi decât oricare dintre noi, infinit de generoşi. Altruişti. Sunt motivaţi de o vină pe care noi nu o înţelegem, cu toate crimele noastre. Cred că ei, în tot ce fac, sunt motivaţi de trecut, de trecutul lor fără limite. În sfârşit, salvasem tot ce mai putuse fi salvat şi organizasem pe Terra un fel de viaţă pe ruine în singurul fel în care se putea realiza: prin centralizare totală. Control total asupra fiecărui pogon de pământ, fiecărui grăunte de metal, a fiecărui gram de combustibil. Raţionalizare totală, controlul populaţiei, eutanasia, înscrierea universală în forţa de muncă. Regimentarea absolută a fiecărei vieţi către ţelul supravieţuirii rasei. Asta izbutisem să facem când au venit hainezii. Ne-au adus… ceva mai multă speranţă. Nu foarte multă. Am supravieţuit… Nu putem privi lumea asta splendidă, această societate, acest Urras, acest Paradis decât din exterior. Nu suntem capabili decât să-l admirăm şi poate să-l invidiem puţin. Dar nu prea mult.

— Atunci Anarres, aşa cum mai auzit pe mine descriind-o… ce înseamnă Anarres pentru tine, Keng?

— Nimic. Nimic, Shevek. Am pierdut şansa Anarres cu secole în urmă, chiar înainte de a-şi face apariţia.

Shevek se ridică şi se apropie de fereastră, una din lungile deschideri orizontale ale turnului. Sub aceasta era o nişă în care un arcaş ar fi putut urca pentru a-i vedea şi trage în atacatori încă de la poartă. Dacă nu urcai până acolo, nu puteai vedea nimic afară, decât cerul inundat de soare, uşor înceţoşat. Shevek rămase în faţa ferestrei, privind pierdut, lumina umplându-i ochii.

— Voi nu înţelegeţi ce este timpul, spuse el. Spuneţi că trecutul este dus, că viitorul nu este real, că nu există schimbare, nici speranţă. Credeţi că Anarres este un viitor care nu poate fi atins, aşa cum trecutul vostru nu poate fi schimbat. Deci, nu există nimic altceva decât prezentul, acest Urras, prezentul bogat, real, stabil, clipa prezentă. Şi credeţi că acesta este ceva care poate fi posedat! Îl invidiaţi puţin. Vă închipuiţi că este ceva care v-ar place să-l aveţi. Doar că, ştii, nu este real. Nu este stabil, nici solid — nimic nu este. Lucrurile se schimbă, se schimbă. Nu poţi avea totul… Şi, mai ales, nu poţi avea prezentul, dacă nu-l accepţi o dată cu acesta trecutul şi viitorul. Nu numai trecutul, dar şi viitorul, nu numai viitorul, dar şi trecutul! Pentru că sunt reale: numai realitatea lor face ca prezentul să fie real. Nu veţi înfăptui, şi nici măcar nu veţi înţelege Urras dacă nu acceptaţi realitatea, realitatea de necontestat a planetei Anarres. Ai dreptate: noi suntem cheia. Dar când ai spus asta, nu credeai nici tu în vorbele tale. Nu crezi în Anarres. Nu crezi nici în mine, deşi sunt împreună cu tine, în această cameră, în această clipă… Poporul meu avea dreptate şi eu nu, în următoarea privinţă: noi nu putem veni la tine. Voi nu ne îngăduiţi. Voi nu credeţi în schimbare, în şansă, în evoluţie. Mai degrabă ne-aţi distruge decât să ne acceptaţi realitatea, decât să admiteţi că există dreptate! Nu putem veni la voi. Nu putem decât să vă aşteptăm să veniţi la noi.

Keng îl asculta cu o expresie surprinsă şi gânditoare, de uşoară uluire.

— Nu înţeleg. Nu înţeleg, spuse ea în cele din urmă. Semeni cu cineva din trecutul nostru, cu vechii idealişti, cu vizionarii libertăţii; totuşi, nu te înţeleg, e ca şi cum ai încerca să-mi vorbeşti de lucruri viitoare. Cu toate acestea, aşa cum spui, eşti aici, acum!…

Ambasadoarea nu-şi pierduse perspicacitatea. Tăcu din nou, după care continuă.

— Atunci, de ce ai venit la mine, Shevek?

— O, pentru a-ţi oferi ideea. Ştii, teoria mea. Să o salvez de la a deveni o proprietate a guvernului iotic, o investiţie sau o armă. Dacă vrei, cel mai simplu lucru este să transmiţi ecuaţiile, să le pui la dispoziţia fizicienilor din toată această lume, din Hain şi alte lumi, cât mai curând posibil. Ai vrea să faci aşa ceva?

— Mai mult decât orice.

— Nu e mai mult de câteva pagini. Demonstraţiile şi câteva implicaţii vor dura mai mult, dar astea pot urma şi mai târziu, iar dacă nu eu, atunci alţii vor putea să lucreze la ele.

— Dar ce vei face după aceea? Vrei să te întorci la Nio? Aparent, oraşul este liniştit acum. Insurecţia pare a fi înfrântă, cel puţin pentru moment, dar mă tem că guvernul te consideră un insurgent. Desigur, mai există şi Thu…

— Nu, nu vreau să rămân aici. Nu sunt un altruist! Dacă mă poţi ajuta şi cu asta, aş vrea să mă întorc acasă. Poate că până şi cei din A-Io vor dori să mă trimită acasă. Cred că ar avea sens: să mă facă să dispar, să-mi nege existenţa. Desigur, ar putea-o rezolva mai uşor ucigându-mă, ori întemniţându-mă pe viaţă. Încă nu vreau să mor şi în nici un caz nu vreau să mor aici, în Iad. Unde ţi se duce sufletul dacă mori în Iad? întrebă el, râzând, redobândindu-şi gentileţea manierelor. Dar dacă ai putea să mă trimiţi acasă, cred că ar răsufla uşuraţi. Ştii, anarhiştii morţi se transformă în martiri şi continuă să trăiască timp de secole. Dar cei absenţi pot fi uitaţi.

— Am crezut că ştiu ce înseamnă "realism", spuse Keng şi zâmbi, de data aceasta cu un zâmbet încordat.

— Cum se poate, dacă nu ştii ce înseamnă speranţa?

— Nu ne judeca prea aspru, Shevek.

— Nu vă judec deloc. Nu cer decât ajutorul vostru, pentru care nu am ce să ofer în schimb.

— Nimic? Teoria ta nu înseamnă nimic?

— Pune-o în balanţă cu libertatea unui singur spirit omenesc, spuse el, întorcându-se către ea. Care va cântări mai greu? Poţi să-mi spui? Eu nu pot.