Deposedaţii

1

Nu era decât un zid. Nu părea important. Construit din pietre nefinisate, lipite superficial cu mortar. Un adult putea cu uşurinţă să arunce o privire de partea cealaltă, chiar şi un copil îl putea escalada. Acolo unde traversa drumul, în loc de poartă, zidul degenera în simplă geometrie, o linie, ideea unui hotar. Doar că ideea era reală. Importantă. De şapte generaţii încoace nu existase nimic mai important pe lume decât zidul cu pricina.

Ca toate zidurile, era ambiguu, cu două feţe. Ceea ce se afla în interiorul său, ori în afara sa, depindea de care parte a zidului te aflai. Privit din exterior, zidul împrejmuia un teren arid de şaizeci de acri numit "Portul Anarres". Pe teren se aflau câteva turnuri de lansare, o platformă de aterizare, trei depozite, un garaj pentru camioane şi un cămin. Căminul avea un aspect durabil, neîngrijit şi jalnic; nu avea nici un fel de spaţiu verde, nu se vedea nici un copil; evident, nu locuia nimeni acolo şi nici nu părea că va locui vreodată pentru prea multă vreme. De fapt, căminul era un local de carantină. Zidul împrejmuia nu numai terenul de aterizare, dar şi navele care soseau din spaţiu, oamenii care veneau cu acestea, lumile din care proveneau şi restul universului. Împrejmuia universul lăsând planeta Anarres liberă în exterior.

Privit de pe partea cealaltă, zidul împrejmuia Anarres. Întreaga planetă se afla în interiorul său, un mare lagăr de concentrare, izolat de alte lumi şi de alţi oameni, în carantină.

Un grup de localnici se îndreptau pe drum către terenul de aterizare, alţii aşteptau pe locul unde drumul străpungea zidul.

Nu de puţine ori oamenii veneau de la Abbenay, oraşul din apropiere, în speranţa că vor zări o nava spaţială, ori pur şi simplu pentru a vedea zidul. În definitiv, era singurul zid de delimitare din lumea lor. Nicăieri nu se vedea vreun anunţ cu "Trecerea oprită!" Mai ales adolescenţii simţeau o atracţie deosebită. Se apropiau de zid. Se aşezau pe el. Vedeau o echipă de lucrători descărcând baloturi de pe camioanele cu şenile în dreptul depozitelor. Sau chiar şi o navă de transport, pe platformă. Acestea soseau de opt ori pe an, fără să ştie nimeni când, cu excepţia oficialilor care lucrau efectiv la rachetodrom, aşa că arunci când spectatorii se dovedeau destul de norocoşi să zărească vreuna, aceştia erau mai întâi cum nu se poate mai emoţionaţi, după care rămâneau acolo unde se aflau, iar nava pe locul ei, de partea cealaltă, un turn negru şi imobil într-o încrengătură de macarale în mişcare. Apoi o femeie se desprindea dintr-unul din grupurile de la depozite şi spunea: "Programul de astăzi s-a terminat, fraţilor". Purta banderola departamentului de apărare, o privelişte la fel de rară ca aceea a unei nave spaţiale. Şi asta era ceva. Dar, deşi vorbea cu blândeţe, tonul ei era categoric. Era chiar comandanta acestei grupe, iar dacă era provocată, avea să fie sprijinită de şefii ei. Şi la urma urmei nu mai era nimic de văzut. Străinii, cei de pe alte tărâmuri, rămâneau ascunşi în navă. Nu ofereau nici un spectacol. Chiar şi pentru grupa de apărare spectacolul era la fel de plictisitor. Uneori comandanta îşi dorea ca cineva să încerce să treacă zidul, ori ca unul dintre astronauţii străini să sară din navă, sau vreun puşti din Abbenay să încerce să se furişeze pentru a o vedea mai bine. Dar aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Niciodată nu se întâmpla nimic. Iar când într-adevăr s-a întâmplat ceva, a prins-o nepregătită.

— Mulţimea de colo vrea nava mea? o întrebă căpitanul navei "Precautul".

Comandanta privi şi văzu că de fapt se adunase o adevărată mulţime în jurul porţii, o sută şi mai bine de oameni. Stăteau acolo, fără să facă nimic, aşa cum aşteptau oamenii în gări trenurile cu alimente în timpul Foametei. Comandanta se simţi cuprinsă de spaimă.

— Nu. Ei… ăăă… protestează, răspunse ea, în iotica ei greoaie, limitată. Protestează… ăăă… ştii tu de ce. Pasagerul?

— Vrei să spui că îl vor pe bastardul ăsta pe care urmează să-l luăm la bord? Pe cine au de gând să oprească, pe el sau pe noi?

Pentru ea, cuvântul "bastard", intraductibil în limba pe care o vorbea, nu însemna nimic; poate că era doar un termen străin pentru poporul ei, dar nu-i plăcuse niciodată sonoritatea acestuia, nici tonul căpitanului, nici măcar căpitanul.

— Puteţi să vă îngrijiţi singuri de voi? întrebă ea pe un ton tăios.

— La dracu! Voi să descărcaţi repede restul de marfă. Şi să mi-l aduceţi pe bastardul ăsta de pasager la bord. Doar n-o să ne facă nouă greutăţi o gloată de odonieni! încheie el, bătând cu palma obiectul pe care îl purta la centură — un obiect metalic, asemănător cu un penis deformat — privind-o de sus pe femeia neînarmată.

Aceasta privi cu răceală obiectul falic, despre care ştia că este o armă.

— Nava va fi descărcată până la ora paisprezece. Ţine-ţi echipajul la bord, în siguranţă. Lansarea la orele paisprezece patruzeci. Dacă ai nevoie de ajutor, lasă mesaj înregistrat la Centrul de control terestru!

Femeia ieşi cu paşi mari înainte ca ofiţerul să-i poată răspunde. Mânia o făcea şi mai categorică în faţa propriei echipe şi a mulţimii.

— Eliberaţi drumul! ordonă ea, apropiindu-se de zid. Vor trece camioane, cineva o să fie accidentat. Faceţi loc!

Bărbaţii şi femeile din mulţime îi aduseră argumente pro şi contra, începură să se certe între ei. Continuau să traverseze drumul, iar unii trecură chiar în interiorul împrejmuirii. Cu toate acestea degajară, mai mult sau mai puţin, locul. Iar dacă femeia nu avea nici un fel de experienţă în manevrarea unei mulţimi, nici ei nu se pricepeau cum să formeze o mulţime. Membri ai unei comunităţi, nu elemente ale unei colec-tivităţi, nu erau mişcaţi de sentimente de masă: câţi oameni, tot atâtea emoţii. Şi nu se aşteptau ca ordinele să fie arbitrare, aşa că nu aveau nici un fel de practică în nerespectarea lor. Lipsa lor de experienţă avea să salveze viaţa pasagerului.

Unii veniseră pentru a ucide un trădător. Alţii, pentru a-l împiedica să plece, ori să-i strige insulte, sau doar să-l privească. Şi toţi aceştia din urmă închiseră calea abia croită a asasinilor. Nici unul nu avea arme de foc, deşi câţiva purtau cuţite. Pentru ei, lupta însemna luptă corp la corp; doreau să-l prindă pe trădător cu propriile lor mâini. Se aşteptau ca acesta să vină sub pază, într-un mijloc de transport. Pe când se străduiau să inspecteze un camion cu alimente şi se certau cu şoferul furios, omul pe care îl căutau a venit pe jos, de-a lungul drumului, neînsoţit. În momentul în care l-au recunoscut, traversase deja jumătate din terenul rachetodromului, urmat îndeaproape de cinci oficiali de la Apărare. Aceia care doreau să-l ucidă recurseră la urmărire (mult prea târziu) şi la aruncatul pietrelor (nu chiar aşa de târziu). Abia-l atinseră pe omul dorit, chiar în clipa în care ajungea la navă, dar o piatră de două livre îl izbi pe unul din gardă în tâmplă, omorându-l pe loc.

Chepengurile navei se închiseră. Militarii din gardă se întoarseră, cărându-şi camaradul ucis. Nu făcură nici un efort de a-i opri pe liderii mulţimii care se apropiau în fugă de navă, deşi comandanta, albă la faţă din cauza şocului şi de furie, îi dădu dracului când ajunseră în dreptul ei, iar aceştia se abătură din drum pentru a o evita. Ajunsă la navă, avangarda mulţimii se risipi şi se opri nehotărâtă. Tăcerea navei, mişcările abrupte ale macaralelor uriaşe, cu aspect scheletic, imaginea stranie a pământului pârjolit, absenţa oricărui element la scară umană îi dezorienta. Explozia unei purjări de abur sau gaz, de la ceva conectat la navă, îi făcu pe câţiva să tresară; neliniştiţi, ridicară privirea spre motoare, imense tuneluri negre deasupra capetelor lor. Undeva, dincolo de terenul de lansare, o sirenă mugi un avertisment. Mai întâi unul, apoi altul, se retraseră către poartă. Nimeni nu-i opri. În zece minute zona era eliberată, mulţimea risipită pe drumul spre Abbenay. Totul arăta de parcă, în definitiv, nu se întâmplase nimic.

În interiorul "Precautului" se petreceau însă o mulţime de lucruri. Deoarece Controlul devansase ora lansării, toate manevrele de rutină trebuiau derulate de două ori mai repede. Căpitanul ordonase ca pasagerul să fie legat cu centurile şi închis în salonul echipajului împreună cu doctorul, pentru a nu sta în drum. Tot acolo se afla un ecran, pe care, dacă doreau, puteau să urmărească lansarea.

Pasagerul privea ecranul. Văzu terenul rachetodromului şi zidul din jurul acestuia, iar departe, dincolo de zid, pantele îndepărtate ale munţilor Ne Theras, presărate cu boscheţi de holum şi — din loc în loc — mărăcini de lună argintii.

Şi deodată, toate acestea se repeziră cu o viteză uluitoare spre partea de jos a ecranului. Pasagerul îşi simţi capul apăsat pe suportul capitonat. Era ca la o consultaţie la dentist, capul împins spre spate şi maxilarul deschis cu forţa. Nu-i mai ajungea aerul, simţea că-i vine rău, simţea cum, de spaimă, i se golesc intestinele. Întregul său trup striga împotriva forţelor uriaşe care puseseră stăpânire pe el. Nu acum, nu încă, aşteptaţi!

Dar ochii îl salvară. Ceea ce insistau să vadă şi să-i transmită îl scoaseră din autismul terorii. Asta pentru că pe ecran vedea acum o imagine stranie, o câmpie de piatră întinsă, palidă. Era deşertul văzut de pe munţii care se înălţau dincolo de Grand Valley. Cum de se întorsese la Grand Valley? Încerca să-şi spună că se află într-o navă aeriană. Ba nu, într-o navă spaţială. La marginea câmpiei se zărea sclipirea luminii pe apă, lumina traversând o mare îndepărtată. Dar nu era nici un strop de apă în acele deşerturi. Atunci, ce se vedea? Câmpia de piatră nu mai era plană, ci concavă, ca un castron imens plin de strălucirea soarelui. Pe când privea cuprins de uimire, câmpia deveni tot mai puţin adâncă, revărsându-şi lumina. Dintr-o dată, imaginea fu străbătută de o linie abstractă, geometrică, secţiunea perfectă a unui cerc. Dincolo de arcul acela totul era negru. Această negreală inversa întreaga imagine, făcând-o negativă. Partea reală, de piatră a acesteia nu mai era concavă şi plină de lumină, ci convexă, reflectând, respingând lumina. Nu mai era o câmpie, ori un bol, ci o sferă, o bilă de piatră albă căzând înapoi în întunecime, căzând în depărtare. Era lumea lui.

— Nu înţeleg, spuse el cu glas tare.

Cineva îi răspunse. O vreme nu izbuti să priceapă că persoana care stătea lângă scaunul său îi vorbea, răspunzându-i, pentru că nu mai înţelegea ce este acela un răspuns.Nu era pe deplin conştient decât de un singur lucru — totala sa izolare.Lumea se prăbuşise de sub picioarele sale şi rămăsese singur.

Întotdeauna îi fusese teamă că se va întâmpla aşa ceva, mult mai mult decât de moarte. A muri înseamnă a-ţi părăsi eul şi a te alătura celorlalţi. Iar el se păstrase pe sine şi îi pierduse pe ceilalţi.

În cele din urmă se dovedi în stare să ridice privirea la bărbatul care stătea alături de el. Bineînţeles că era un străin. De acum înainte nu vor fi decât străini. Vorbea într-o limbă străină, iotica. Cuvintele aveau sens. Toate lucrurile mărunte aveau sens, doar întregul nu avea nici un sens. Bărbatul spunea ceva despre curelele care îl ţineau ancorat de scaun. Încercă să le desfacă. Scaunul reveni brusc în poziţie verticală, iar el aproape că se prăbuşi, ameţit şi fără a-şi putea ţine echilibrul. Bărbatul întreaba mereu dacă fusese cineva rănit. Despre cine vorbea? "Este el sigur că nu a fost rănit?" Forma politicoasă de adresare directă în iotică este la persoana a treia. Omul se referea la el, i se adresa chiar lui. Nu realiza de ce ar fi trebuit să fie rănit. Bărbatul tot repeta ceva despre aruncatul pietrelor. Dar piatra nu va lovi niciodată, îşi spunea el. Privi din nou ecranul, căutând roca, piatra albă căzând înapoi în întunecime, dar imaginea de pe ecran dispăruse.

— Mă simt bine, spuse el în cele din urmă, la întâmplare.

Răspunsul său nu-l impresionă pe celălalt.

— Vă rog să veniţi cu mine. Sunt medic.

— Dar mă simt bine.

— Vă rog să mă însoţiţi, dr. Shevek!

— Dumneata eşti medic, spuse Shevek după o pauză. Eu nu sunt. Mi se spune Shevek.

— Ar trebui să vă aflaţi în cabina dumneavoastră, domnule, insistă doctorul, un bărbat scund, blond, cu chelie, faţa contorsionându-i-se de îngrijorare. Este pericol de infecţie. Nu trebuie sa veniţi în contact cu altcineva decât cu mine. Am petrecut două săptămâni la dezinfecţie pentru nimic. Dumnezeu să-l bată pe căpitanul ăsta! Vă rog să mă însoţiţi, domnule. Eu voi fi făcut răspunzător…

Shevek vedea bine că omuleţul e îngrijorat. Nu simţea nici un fel de remuşcare, nici un fel de simpatie. Dar chiar şi acolo unde se afla el, în solitudine absolută, se aplică legea, unica lege pe care o recunoscuse vreodată.

— Bine! spuse el şi se ridică.

Încă se mai simţea ameţit iar umărul drept îl durea. Ştia că nava îşi continua deplasarea, dar nu avea nici o senzaţie de mişcare. Nu era decât tăcere, o tăcere cumplită, terifiantă chiar în exteriorul pereţilor. Doctorul îl conduse prin coridoare metalice, tăcute, până într-o altă încăpere.

Era o cameră foarte mică, având pereţii sudaţi, albi. Îi amintea lui Shevek de un anumit loc de care nu dorea să-şi aducă aminte. Se opri în cadrul uşii, dar doctorul îl îndemna şi se ruga de el, aşa că îşi continuă drumul.

Se aşeză pe patul ca o poliţă, încă simţindu-se ameţit şi letargic şi îl privi pe doctor fără nici un fel de curiozitate. Avea senzaţia că s-ar fi cuvenit sa fie curios; acesta era primul locuitor din Urras pe care îl văzuse vreodată. Dar se simţea mult prea obosit. Ar fi putut să se întindă şi ar fi adormit imediat.

Nu dormise toată noaptea anterioară, punându-şi ordine în hârtii. Cu trei zile mai înainte îi însoţise pe Takver şi pe copii până la "Peace-and-Plenty", şi de atunci fusese ocupat, alergând la turnul radio pentru a schimba mesaje de ultimă oră cu locuitorii din Urras, discutând planuri şi posibilităţi cu Bedap şi ceilalţi. În toate acele zile agitate, de când plecase Takver, avusese impresia că nu el face toate acele lucruri, ci că lucrurile îl fac pe el. Fusese în mâinile altora. Propria sa voinţă nu acţionase. Nu fusese nevoie să acţioneze. Dar propria sa voinţă era aceea care iniţiase totul, care crease acest moment şi zidurile care îl înconjurau în aceste clipe.

Cu cât timp în urmă? Ani de zile. Cu cinci ani în urmă, în liniştea nopţii, la Chakar, în munţi când îi spusese lui Takver: "Voi merge la Abbenay şi voi demola zidurile". Chiar şi mai înainte, cu mult înainte, în epoca Pulberii, în anii de foamete şi disperare, când îşi promisese că nu va mai acţiona niciodată decât după propria-i voinţă. Şi ca urmare a acelei promisiuni ajunsese aici, în acest moment atemporal, în acest loc fără un pământ, în această cămăruţă, această închisoare.

Doctorul îi examinase umărul zgâriat (zgârietura îl uluia pe Shevek; fusese prea tensionat şi grăbit pentru a-şi da seama ce se întâmplă pe terenul de aterizare şi nu simţise piatra care-l lovise). Iar acum doctorul se apropia de el cu o seringă hipodermică în mână.

— Nu vreau aşa ceva, spuse Shevek.

Iotica pe care o vorbea era înceată şi, după cum prea bine ştia din dialogurile prin radio, cu o pronunţie defectuoasă, dar suficient de corectă din punct de vedere gramatical. Întâmpina mai multe dificultăţi în înţelegere decât în vorbire.

— Este un vaccin contra oreionului, explică doctorul, profesional, fără a-i acorda importanţă.

— Nu! făcu Shevek.

— Ştiţi ce înseamnă oreion, domnule? întrebă doctorul după un moment, frământându-şi buzele.

— Nu.

— O boală. Contagioasă. Adesea severă la adulţi. Nu o aveaţi pe Anarres: măsuri profilactice au eliminat-o atunci când a fost colonizată planeta. Este frecventă pe Urras. V-ar putea ucide. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul altor infecţii virale comune. Nu aveţi nici un fel de rezistenţă. Sunteţi dreptaci, domnule?

Shevek dădu din cap ca un automat. Cu graţia unui prestidigitator doctorul înfipse acul în braţul său drept. Shevek se supuse în tăcere la aceasta şi la alte injecţii care îi urmară. Nu avea dreptul la suspiciune sau protest. Se predase acestor oameni; renunţase la dreptul său prin naştere de a lua o decizie. Dispăruse, se îndepărtase de el o dată cu lumea lui, lumea Făgăduinţei, piatra seacă.

Doctorul îi vorbi din nou, dar de data aceasta nu-l mai asculta.

Timp de ore sau zile a fiinţat într-o deplină uitare, un vid sec şi nenorocit fără trecut sau viitor. Pereţii îl strângeau din toate părţile. În afara lor era tăcerea. Braţele şi fesele îl dureau de atâtea injecţii. Făcu o febră care nu îl duse chiar până la delir, menţinându-l pe o muchie între raţional şi iraţional, teritoriul nimănui. Timpul nu mai exista. El era timpul; doar el. El era râul, săgeata, piatra. Doar că nu se mişca. Piatra aruncată încă mai atârna suspendată la mijlocul drumului. Nu exista nici zi nici noapte. Uneori doctorul aprindea ori stingea lumina. Pe perete, deasupra parului era fixat un ceas. Arătătorul se mişca fără sens de la una la alta din cele douăzeci de cifre de pe cadran.

Se trezi după un somn lung, profund şi pentru că era cu faţa la ceas îl studie somnoros. Arătătorul trecuse puţin de 15 ceea ce, dacă ar fi citit cadranul începând cu miezul nopţii, ca pe un ceas de 24 de ore din Anarres, ar fi însemnat că se află pe la mijlocul după-amiezii. Dar cum poate fi după-amiază în spaţiu, între două lumi? Ei bine, la urma urmei nava îşi ţine propriul timp. Toate aceste calcule îi dădură un curaj imens. Se ridică şi nu se mai simţi ameţit. Coborî din pat şi îşi verifică echilibrul — satisfăcător, deşi avea senzaţia că tălpile picioarelor nu stabilesc un contact prea ferm cu pardoseala. Câmpul de gravitaţie al navei trebuie sa fie destul de slab. Nu-i plăcea în mod deosebit această senzaţie; avea nevoie de permanenţă, soliditate, fermitate. În căutarea acestora, începu să cerceteze metodic mica încăpere.

Pereţii albi erau plini de surprize, toate gata să se dezvăluie la o atingere pe tabloul de control: lavoar, closet, oglindă, birou, scaun, dulap, poliţe. De lavoar erau conectate câteva dispozitive electrice misterioase, iar apa nu se oprea atunci când luai mâna de pe robinet ci continua să curgă până când o opreai — un semn, îşi spuse Shevek, fie al unei mari încrederi în natura umană fie al unor cantităţi nelimitate de apă caldă. Presupunând mai degrabă a doua alternativă, se spălă pe tot corpul şi — negăsind nici un prosop — se uscă la unul din mecanismele acelea misterioase care emana un curent plăcut, înţepător, de aer cald. Negăsind haine noi, le îmbrăcă tot pe acelea pe care se descoperise purtându-le când se trezise: pantaloni largi, legaţi cu un şnur şi o tunică fără nici o formă, ambele de un galben strălucitor, cu buline albastre. Se privi într-o oglindă. Consideră efectul de-a dreptul nefericit. Oare aşa se îmbracă oamenii pe Urras? Căută în zadar un piepten, se mulţumi să-şi dea părul pe spate şi aşa gătit încercă să părăsească încăperea.

Ceea ce se dovedi imposibil. Uşa era încuiată. Neîncrederea iniţială a lui Shevek se transformă în mânie, un anumit fel de mânie, o dorinţă oarbă de a comite o violenţă, aşa cum nu mai simţise până atunci în întreaga lui viaţă. Răsuci furios clanţa imobilă, bătu cu palmele în metalul alunecos al uşii, dădu o lovitură butonului soneriei pe care doctorul îi spusese să-l folosească în caz de nevoie. Nu se întâmplă nimic. Pe panoul de comandă al interfonului mai erau o mulţime de alte butoane mici, numerotate, de diferite culori. Izbi cu mâna în toate deodată. Difuzorul din perete începu să bălmăjească.

— Cine dracu… da, vin imediat… afară… clar… ce… de la douăzeci şi doi…

— Deschide uşa! strigă Shevek, amuţindu-le pe toate.

Uşa se deschise, doctorul aruncă o privire înăuntru. La vederea capului său chel, îngrijorat, gălbui la culoare, mânia lui Shevek se calmă, retrăgându-se într-un cotlon întunecat, interior.

— Uşa era încuiată, spuse el.

— Regret, dr. Shevek… o precauţie… contaminare… Îi ţinem pe ceilalţi izolaţi…

— Să închizi în afară, ori să închizi înăuntru, este acelaşi act, răspunse Shevek îndreptând asupra doctorului o privire luminoasă, îndepărtată.

— Securitatea…

— Securitate? Trebuie să fiu ţinut într-o cutie?

— Salonul ofiţerilor, plusă doctorul grăbit, pe un ton de scuză. Vă este foame, domnule? Poate că doriţi să vă îmbrăcaţi şi apoi vom merge în salon.

Shevek cercetă îmbrăcămintea doctorului: pantaloni albaştri strânşi pe picior, vârâţi în cizme care arătau la fel de netede şi fine ca şi materialul pantalonilor, o tunică violetă deschisă în faţă şi reînchisă cu catarame de argint, iar sub aceasta, vizibilă numai la gât şi la încheieturile mâinilor, o cămaşă tricotată de un alb strălucitor.

— Nu sunt îmbrăcat? întrebă Shevek în cele din urmă.

— O, nu vă faceţi probleme, pijamaua ajunge. Nici un fel de formalităţi pe o navă de transport.

— Pijama?

— Ceea ce purtaţi în acest moment. Îmbrăcăminte pentru dormit.

— Haine pe care le porţi în timp ce dormi?

— Exact.

— Unde sunt hainele în care eram îmbrăcat? întrebă el, clipind din ochi, fără nici un alt comentariu.

— Hainele dumneavoastră? Le-am dat la curăţat… la sterilizat. Sper ca nu vă deranjează, domnule…

Doctorul examină un panou din perete pe care Shevek nu-l descoperise încă şi scoase un pachet învelit în hârtie de culoare verde deschis. Despachetă vechiul costum al lui Shevek, care arăta foarte curat şi oarecum redus ca dimensiuni, mototoli hârtia cea verde, activă un alt panou, aruncă hârtia într-un container care se deschisese şi zâmbi nesigur.

— Acesta este, dr. Shevek.

— Ce se întâmplă cu hârtia?

— Hârtia?

— Hârtia verde.

— A, am aruncat-o la gunoi.

— Gunoi?

— Eliminare. Este arsă.

— Voi ardeţi hârtia?

— Poate că este doar aruncată în spaţiu. Nu ştiu. Nu sunt medic spaţial, dr. Shevek. Mi s-a acordat onoarea de a vă îngriji datorită experienţei mele cu alţi vizitatori din alte lumi, ambasadorii de pe Terra şi Hain. Eu conduc procedurile de decontaminare şi acomodare pentru toţi străinii care sosesc la A-Io. Bineînţeles, nu vreau să spun că dumneavoastră sunteţi un străin în acelaşi sens, preciză doctorul, privindu-l cu timiditate pe Shevek, care nu înţelesese chiar toate cuvintele, dar putea să discearnă, dincolo de cuvinte, firea sa preocupată, rezervată, bine intenţionată.

— Aşa este, îl asigură Shevek, poate că acum două sute de ani am avut amândoi aceeaşi bunică, pe Urras.

Shevek începu să îmbrace vechile sale haine şi, în timp ce îşi trăgea cămaşa peste cap, îl văzu pe doctor introducând "hainele de dormit" în containerul pentru "gunoi". Se întrerupse, cu cămaşa în dreptul nasului, apoi o scoase complet, îngenunche şi deschise containerul. Era gol.

— Hainele sunt arse?

— A, acelea sunt pijamale ieftine, articole de consum — le porţi şi le arunci, costă mai puţin decât să le speli.

— Costă mai puţin, repetă Shevek meditativ, rostind cuvintele asemenea unui paleontolog care priveşte o fosilă, fosila care datează un strat întreg.

— Mi-e teamă că bagajul dumneavoastră s-a pierdut în alergătura aceea către navă. Sper că nu conţinea nimic important.

— N-am adus nimic, răspunse Shevek.

Deşi costumul său se decolorase aproape până la alb şi chiar se strâmtase puţin, încă îi venea bine, iar senzaţia familiară, aspră a contactului cu pânza din fibră de holum era plăcută. Shevek se simţea din nou el însuşi. Se aşeză pe pat cu faţa spre doctor şi continuă.

— Vezi, eu ştiu că nu vedeţi lucrurile la fel ca noi. În lumea voastră, pe Urras, trebuie să cumperi lucruri. Eu vin în lumea voastră, nu am bani, nu pot să cumpăr, deci ar trebui să aduc. Dar cât pot să aduc? Îmbrăcăminte? Da, aş putea aduce două costume. Dar mâncare? Cum aş putea aduce suficientă mâncare? Nu pot să aduc. Nu pot să cumpăr. Dacă trebuie să fiu ţinut în viaţă, trebuie să-mi daţi să mănânc. Eu sunt anarresian, îi fac pe urrasieni să se poarte ca anarresienii; să dea, nu să vândă. Dacă vă place. Bineînţeles, nu este necesar să mă ţineţi în viaţă! Înţelegi, eu sunt Cerşetorul.

— O, nu, în nici un caz, domnule, nu, nu. Sunteţi un oaspete foarte preţuit. Vă rugăm să nu ne judecaţi după echipajul acestei nave, sunt oameni cum nu se poate mai ignoranţi şi limitaţi. Nici nu vă daţi seama ce bine veţi fi primit pe Urras. În definitiv,sunteţi un savant de renume mondial… de renume galactic! Mai mult decât atât, primul nostru vizitator de pe Anarres! Vă asigur, lucrurile vor fi cu totul diferite atunci când vom ajunge la Rachetodrornul Peier.

— Nu am nici o îndoială că vor fi diferite, răspunse Shevek.

Drumul spre Lună dura de obicei patru zile şi jumătate dus şi tot atâta întors, dar de data aceasta la călătoria de întoarcere fuseseră adăugate încă cinci zile de adaptare pentru pasager. Shevek şi dr. Kimoe le petrecură în vaccinări şi conversaţii. Căpitanul "Precautului" le petrecu menţinându-se pe orbită în jurul planetei Urras şi înjurând. Atunci când era nevoit să i se adreseze lui Shevek, o făcea cu o lipsă de respect în care se citea neliniştea. Doctorul, gata oricând să explice totul, avea răspunsul pregătit.

— E obişnuit să-i considere pe toţi străinii drept inferiori, ceva mai puţin decât pe deplin umani.

— Odo îi spunea creaţia pseudo-speciilor. Aşa este. Mi-am închipuit că poate pe Urras oamenii nu mai gândesc în felul acesta, deoarece aveţi atâtea limbi şi naţiuni, ba chiar şi vizitatori din alte sisteme solare.

— Aceştia sunt foarte puţini, deoarece zborul interstelar e atât de costisitor şi de lent. Poate nu va fi întotdeauna astfel, adăugă dr. Kimoe, cu intenţia vizibilă de a-l flata pe Shevek, sau de a-l face să vorbească mai mult. Dar acesta îl ignoră.

— Al Doilea Ofiţer pare a se teme de mine, continuă el.

— A, în cazul său este vorba de intoleranţă religioasă. Este un epifanist fundamentalist. Recită Principiile de bază în fiecare seară. O minte total rigidă.

— Atunci pe mine cum mă consideră?

— Drept un ateu primejdios.

— Un ateu! De ce?

— Cum de ce? Pentru că sunteţi un Odonian de pe Anarres, iar pe Annares nu există nici un fel de religie.

— Nici o religie? Suntem oare de piatră, acolo pe Anarres?

— Mă refer la religia instituţionalizată, la biserici, culte…

Kimoe se enerva cu uşurinţă. Îl caracteriza siguranţa de sine plină de energie a medicului, dar Shevek i-o zdruncina în permanenţă. Toate explicaţiile sale eşuau, după două-trei întrebări din partea lui Shevek, într-o bâlbâială. Fiecare se baza pe anumite relaţii pe care celălalt nu le înţelegea. De exemplu, subiectul acesta curios al superiorităţii, al înălţimii relative, era important pentru urrasieni: adesea foloseau în scrierile lor termenul "mai înalt" pentru "mai bun", în vreme ce un anarresian ar fi utilizat "mai central". Dar care este legătura dintre a fi mai înalt şi a fi străin? Nu era decât o enigmă printre multe altele.

— Înţeleg, răspunse el, o altă nedumerire limpezindu-i-se. Nu admiteţi nici un fel de religie în afara bisericilor, tot aşa cum nu admiteţi nici un fel de moralitate în afara legilor. Ştiţi, n-am înţeles niciodată chestia asta, cu toate cărţile urrasiene citite.

— Bine, în zilele noastre orice persoană luminată ar admite…

— Vocabularul complică lucrurile, spuse Shevek, urmărindu-şi descoperirea. În pravică, termenul "religie" este nefrecvent. Nu! Cum se spune? Rar. Care nu este folosit prea des. Desigur, face parte din Categorii: al Patrulea Mod. Puţini oameni învaţă să practice toate Modurile. Dar Modurile sunt alcătuite din capacităţile naturale ale minţii umane. Doar nu eşti convins că noi nu avem capacitate religioasă! Că putem face fizică şi în acelaşi timp să fim rupţi de cea mai profundă relaţie pe care omul o are cu cosmosul.

— A, nu, în nici un caz…

— Într-adevăr, asta ar însemna să faceţi din noi o pseudo-specie!

— Cu siguranţă că oamenii educaţi ar înţelege acest lucru. Ofiţerii aceştia sunt nişte ignoranţi.

— Dar oare numai bigoţilor le este îngăduit să iasă în cosmos?

Toate conversaţiile lor se desfăşurau în felul acesta, epuizante pentru doctor şi nemulţumitoare pentru Shevek şi totuşi extrem de interesante pentru amândoi. Reprezentau singurele mijloace pentru Shevek de a explora lumea cea nouă care îl aştepta. Nava însăşi şi mintea lui Kimoe reprezentau microcosmosul său. Nu se aflau cărţi la bord, ofiţerii îl evitau iar membrilor echipajului le erau strict interzise contactele cu el. Cât despre mintea doctorului, deşi inteligentă şi de o siguranţă binevoitoare, nu era decât un amestec de artificii intelectuale chiar mai derutante decât toate fleacurile, dispozitivele şi instalaţiile care umpleau nava. Acestea din urmă i se păreau lui Shevek reconfortante — totul era atât de generos, elegant şi plin de inventivitate. Dar mobilierul intelectului lui Kimoe nu i se părea la fel de confortabil. Ideile acestuia nu păreau niciodată să se deplaseze în linie dreaptă; trebuiau să evite şi să ocolească ba una, ba alta, după care sfârşeau prin a se izbi de un perete. În jurul tuturor gândurilor sale erau înălţate ziduri, iar Kimoe părea teribil de ignorant în privinţa lor, deşi se ascundea permanent în spatele acestora. Pe tot parcursul acestor zile de conversaţie între cele două lumi, Shevek nu le-a văzut decât o singură dată surmontate.

Întrebase de ce nu sunt şi femei pe navă, iar Kimoe îi explicase că nu e treabă de femeie să conduci un transportor spaţial. Cursurile de istorie şi cunoaşterea scrierilor lui Odo îi ofereau lui Shevek un context în care să înţeleagă acest răspuns tautologic, aşa că nu a mai comentat. Dar doctorul, la rândul său, i-a pus o întrebare despre Anarres.

— Este adevărat, dr. Shevek, că în societatea dumneavoastră femeile sunt tratate exact ca bărbaţii?

— Asta ar însemna o irosire de echipament de calitate, i-a răspuns Shevek râzând, după care a mai râs o dată pe măsură ce tot ridicolul ideii punea stăpânire pe el.

Doctorul a ezitat, evident, croindu-şi drum pe lângă unul dintre obstacolele pe care le avea în minte, după care, cu un aer încurcat, a continuat:

— A, nu, nu m-am referit la aspectul sexual… evident, voi… ele… M-am referit la problema statutului social al acestora.

— "Statut" este acelaşi lucru cu "clasă"?

Kimoe încercă să-i explice termenul "statut", nu izbuti şi reveni la primul subiect.

— Chiar nu există nici o deosebire între munca bărbaţilor şi cea a femeilor?

— Ei bine, nu. Pare să existe o bază foarte mecanicistă pentru diviziunea muncii, nu crezi? Un om îşi alege munca în funcţie de interes, talent, forţă… Ce are sexul de a face cu asta?

— Bărbaţii sunt, fizic, mai puternici, conchise doctorul cu o siguranţă profesională.

— Da, de multe ori, şi chiar mai mari de statură. Dar ce importanţă are asta când noi avem maşini? Dar chiar şi atunci când nu avem maşini, când trebuie să săpăm cu lopata şi să cărăm cu spinarea, poate că bărbaţii muncesc mai repede — cei mari — dar femeile muncesc mai mult… De multe ori mi-am dorit să fiu la fel de rezistent ca o femeie.

Din politeţe, Kimoe îl privi doar, cu ochii mari, şocat.

— Bine, dar pierderea a… a tot ce este feminin… a delicateţei, … şi pierderea respectului de sine masculin… Cu siguranţă că nu poţi pretinde, în munca ta, că femeile sunt egalii tăi? În fizică, în matematică, sau ca intelect. Nu poţi pretinde că te cobori tot timpul la nivelul lor.

Shevek s-a aşezat pe scaunul confortabil, capitonat şi a privit în jurul salonului pentru ofiţeri. Pe ecran, conturul strălucitor al planetei Urras atârna nemişcat pe fundalul spaţiului negru, ca un opal albastru-verzui. În ultimele zile imaginea aceea frumoasă şi salonul îi deveniseră familiare, dar în momentul acela culorile aprinse, scaunele curbate, iluminatul ascuns, mesele de joc şi ecranele televizoarelor, toate îi păreau la fel de străine ca atunci când le văzuse pentru prima dată.

— Kimoe, nu consider că pretind prea mult, a spus el.

— Desigur, am cunoscut femei extrem de inteligente, femei care gândeau exact ca un bărbat, a răspuns doctorul în grabă, conştient că aproape striga cuvintele, că — îşi spunea Shevek — bătuse cu pumnii în uşa încuiată şi strigase…

Shevek schimbă subiectul conversaţiei, dar nu încetă să se gândească la acesta. Problema superiorităţii şi inferiorităţii trebuie să fie de o importanţă majoră în viaţa socială de pe Urras. Dacă pentru a se respecta pe sine Kimoe se vedea nevoit să considere jumătate din rasa umană ca fiindu-i inferioară, cum izbuteau femeile să se auto-respecte? Îi considerau pe bărbaţi inferiori? Şi cum afectau toate acestea viaţa lor sexuală? Ştia din scrierile lui Odo că în urmă cu două sute de ani principalele instituţii sexuale urrasiene fuseseră "căsătoria", un parteneriat autorizat şi susţinut de sancţiuni legale şi economice şi "prostituţia", care părea un termen mult mai larg, împerechere, în modul economic. Odo le condamnase pe amândouă, deşi ea însăşi fusese "căsătorită". Şi oricum, instituţiile trebuie să se fi schimbat foarte mult în două sute de ani. Dacă avea de gând să trăiască pe Urras şi cu urrasienii, ar face bine să se lămurească.

Era ciudat că până şi sexul, timp de ani de zile o sursă de uşurare, încântare şi bucurie, devenise peste noapte un teritoriu necunoscut, unde trebuie să păşească atent şi să-şi recunoască ignoranţa. Şi totuşi, acesta era adevărul. Era prevenit nu numai de izbucnirea ciudată de dispreţ şi mânie a lui Kimoe, dar şi de o vagă impresie anterioară pe care episodul respectiv o adusese în prim plan. Atunci când abia sosise pe navă, în ceasurile acelea lungi de febră şi disperare, fusese derutat, uneori încântat şi alteori iritat de o senzaţie extrem de simplă: moliciunea patului. Deşi doar un pat de cazarmă, salteaua ceda sub greutatea sa cu o supleţe mângâietoare. Îi ceda, îi ceda atât de insistent încât era întotdeauna conştient de asta când adormea. Atât plăcerea cât şi iritarea pe care i-o produceau erau cu siguranţă erotice. Mai era şi dispozitivul acela de uscat cu aer cald: acelaşi efect. O gâdilare. Iar design-ul mobilierului din salonul ofiţerilor, curbele moi de plastic în care fusese forţată duritatea lemnului şi oţelului, netezimea şi delicateţea suprafeţelor şi texturilor, nu erau toate acestea la fel de insinuant şi insistent erotice? Se cunoştea pe sine destul de bine pentru a fi sigur că numai câteva zile fără Takver, chiar şi în condiţii de stres puternic, nu ar fi trebuit să-l epuizeze într-o asemenea măsură încât să simtă o femeie în fiecare tăblie de masă. Doar dacă nu cumva femeia se afla chiar acolo! Oare producătorii de mobilier urrasieni erau toţi celibatari? În cele din urmă renunţă. Va afla destul de curând, chiar pe Urras.

Chiar înainte de a-şi pune centurile în vederea coborârii, doctorul îl vizită în cabină pentru a controla evoluţia diverselor imunizări, dintre care ultima, o inoculare împotriva ciumei, îi producea lui Shevek o stare de vomă şi ameţeală. Kimoe îi dădu încă o pilulă.

— Asta vă va fortifica pentru aterizare, spuse el.

Shevek o înghiţi cu stoicism. Doctorul îşi făcu de lucru cu trusa medicală şi deodată începu să vorbească foarte repede:

— Dr. Shevek, nu cred că mi se va îngădui să vă mai îngrijesc, deşi s-ar putea, dar dacă nu, am vrut să vă spun că asta… că eu… că pentru mine a fost o mare onoare. Nu pentru că… dar deoarece am ajuns să respect… să apreciez… asta pur şi simplu ca fiinţă umană, amabilitatea dumneavoastră, adevărata dumneavoastră bunătate…

Iar cum durerea de cap a lui Shevek nu lăsa să treacă nici un răspuns mai potrivit, se întinse şi luă mâna lui Kimoe, spunând: "Arunci, să ne mai întâlnim, frate!". Kimoe îi strânse mâna nervos, în stil urrasian, după care părăsi în grabă cabina. După plecarea acestuia, Shevek îşi dădu seama că îi vorbise în pravică, numindu-l "ammar", adică frate, într-o limbă pe care Kimoe de fapt nu o înţelegea.

Difuzorul din perete revărsa ordine răstite. Shevek asculta, cu o senzaţie de ameţeală şi detaşare. Senzaţiile reintrării în atmosferă făceau să-i sporească starea de ameţeală; era conştient de o speranţă mică, dar profundă, că nu va fi nevoit să vomeze. Nu îşi dădu seama că aterizaseră până la reapariţia la fel de grăbită a lui Kimoe, care îl conduse repede în salonul ofiţerilor. Ecranul pe care Urras păruse atâta vreme suspendată, învăluită în nori şi luminoasă, era acum alb. Încăperea era plină de lume. De unde apăruseră toţi aceştia? Se simţi surprins şi încântat de propria capacitate de a se ridica, de a face paşi, de a strânge mâini. Se concentra foarte mult asupra acestor lucruri, lăsând sensurile să treacă pe lângă el. Voci, zâmbete, mâini, cuvinte, nume. Mereu, numele său: dr. Shevek, dr. Shevek… În momentul următor el şi toţi necunoscuţii din jurul său coborau o rampă acoperită, toate glasurile erau foarte puternice, pereţii reflectând cuvintele. Conversaţia scăzu în intensitate. Un aer străin îi atinse faţa.

Ridică privirea iar în momentul în care trecu de pe rampă la nivelul solului, se împiedică şi aproape căzu. În intervalul acela dintre începutul unui pas şi finalizarea sa se gândi la moarte, iar la sfârşitul pasului se afla pe un nou pământ.

Îl înconjura o seară atotcuprinzătoare, cenuşie. Lumini albastre, estompate de pâclă, ardeau în depărtare, de cealaltă parte a unui rachetodrom înceţoşat. Aerul de pe faţă şi mâini, din nări şi gât şi plămâni era rece, umed, cu diferite parfumuri, plăcut. Nu era străin. Era aerul lumii din care provenise propria lui rasă, aerul de acasă.

Cineva îl prinsese de braţ atunci când se împiedecase. În faţa ochilor îi fulgerau lumini. Fotoreporterii filmau scena pentru programele de actualităţi: Primul Om de pe Lună, o siluetă înaltă, firavă, într-o aglomerare de demnitari şi profesori şi ofiţeri de securitate, capul său cu o claie de păr ţinut foarte drept (astfel ca fotografii să-i poată surprinde fiecare trăsătură), de parcă ar fi încercat să privească pe deasupra reflectoarelor, către cer, cerul acela nemărginit de ceaţă care ascundea stelele, luna, toate celelalte lumi. Ziariştii încercau să străpungă cordoanele de poliţişti: "Dr. Shevek, în acest moment de importanţă istorică, doriţi să faceţi o declaraţie?", fiind imediat respinşi. Oamenii din jur îl îndemnau să avanseze. Îl duseră pe sus către limuzina care aştepta, deosebit de fotogenic până în ultima clipă, cu părul său lung şi expresia aceea ciudată de durere şi recunoştinţă pe chip.

Turnurile oraşului se înălţau în ceaţă, uriaşe scări de lumină tulbure. Trenuri treceau pe sus, fulgere orbitoare sfâşiau noaptea. Ziduri masive de piatră şi sticlă dominau traseele automobilelor şi troleelor. Piatră, oţel, sticlă, lumină electrică. Nici o figură umană.

— Dr. Shevek, aici este Nio Esseia. Dar s-a hotărât că ar fi mai bine ca pentru început să vă ţinem departe de aglomeraţia oraşului. Mergem direct la Universitate.

În interiorul moale, capitonat al maşinii se aflau cinci bărbaţi împreună cu el. Îi arătau obiectivele mai importante, dar prin ceaţă nu putea discerne care din clădirile mari, abia conturate, trecând în zbor prin faţa ochilor săi era Curtea Supremă şi care Muzeul Naţional, care Directoratul şi care Senatul. Traversară un râu sau un estuar; milioanele de lumini ale oraşului Nio Esseia, estompate de ceaţă, tremurau pe apa neagră, în spatele lor. Drumul se întunecă, ceaţa era tot mai densă, şoferul reduse viteza. Lumina farurilor era reflectată de ceaţa din faţă ca de un zid care continua să se retragă simultan cu înaintarea lor. Shevek stătea uşor aplecat în faţă, privind afară. Nici ochii, nici mintea nu i se concentrau pe ceva anume, dar arăta distant şi grav, iar ceilalţi bărbaţi discutau în surdină, respectându-i tăcerea.

Ce să fie întunecimea ceva mai densă care se prelingea fără încetare de-a lungul drumului? Copaci? Oare, de când părăsiseră oraşul, nu merseseră decât printre copaci? Îi reveni în minte cuvântul iotic: "pădure". Nu se vor trezi pe neaşteptate în deşert. Copacii continuau să apară, pe coama dealului următor şi pe a celuilalt şi tot aşa, verticali în răcoarea dulceagă a cetii, interminabili, o pădure acoperind întreaga lume, o interferenţă pâlpâindă de vieţi, o mişcare întunecată a frunzelor în noapte. Apoi, pe când Shevek stătea aşa, minunându-se, când maşina ieşi din ceaţa de pe valea râului într-un aer mai limpede, pentru o clipă, din întunecimea frunzişului de pe marginea drumului îl privi un chip.

Nu semăna cu nici un chip uman. Era lung cât braţul său şi înspăimântător de alb. Respiraţia ţâşnea ca un abur din ceea ce ar fi trebuit să fie nările şi — înfiorător, fără doar şi poate, mai era şi un ochi. Un ochi mare, negru, trist, poate chiar cinic, dispărut în străfulgerarea farurilor.

— Ce-a fost asta?

— Un măgar, nu?

— Un animal?

— Da, un animal. Dumnezeule, aveţi dreptate! Pe Anarres nu aveţi nici un fel de animale mari, nu-i aşa?

— Măgarul este un fel de cal, explică uniţi dintre însoţitori, iar un altul, cu o voce fermă, de om în vârstă, adăugă:

— Acela a fost cal. Măgarii nu cresc atât de mari.

Doreau să converseze cu el, dar Shevek din nou nu îi asculta. Se gândea la Takver. Se întreba ce semnificaţie ar fi avut pentru Takver privirea aceea profundă, fără sens, întunecată, din noapte. Ea întotdeauna considerase că toate vieţile sunt corelate, bucurându-se de înrudirea cu peştii din acvariile din laboratoarele ei, căutând experienţa existenţei dincolo de limitele umane. Takver ar fi ştiut cum să răspundă din privire ochiului acela din întunecimea de sub copaci.

— În faţă este Ieu Eun. Sunt destul de mulţi aceia care au venit să vă întâmpine, dr. Shevek: Rectorul, mai mulţi Directori, chiar şi Cancelarul, desigur. Tot felul de persoane importante. Dar dacă sunteţi obosit, vom încheia formalităţile cât mai repede cu putinţă.

Formalităţile au durat câteva ceasuri. Ulterior, niciodată nu şi le-a putut aminti cu precizie. A fost împins din cutia neagră şi strâmtă a maşinii într-o altă cutie imensă, luminoasă, plină de lume — sute de oameni, sub un plafon aurit de care atârnau lămpi de cristal. A fost prezentat tuturor acelor oameni. Toţi erau mai scunzi decât el şi fără păr. Nici puţinele femei prezente nu aveau păr pe cap; în sfârşit, şi-a dat seama că aceştia trebuie să-şi radă tot părul, chiar şi părul fin, moale, scurt de pe corp, caracteristic rasei sale, precum şi părul de pe cap. Dar compensau cu îmbrăcămintea minunată, uimitoare în privinţa croielii şi culorii, femeile cu rochii lungi care atingeau podeaua, cu sânii descoperiţi, talia, gâtul şi capul împodobite cu bijuterii, dantelă şi voaluri, bărbaţii în pantaloni şi haine sau tunici roşii, albastre, violete, aurii, verzi, cu mânecile despicate si cascade de dantelă, ori veşminte lungi purpurii, ori verde-închis, sau negre care se deschideau în dreptul genunchilor pentru a dezvălui ciorapii albi cu jartiere de argint. În memoria lui Shevek şi-a făcut apariţia un alt cuvânt iotic, unul pentru care nu găsise niciodată un corespondent, deşi îi plăcea cum sună: "splendoare". Oamenii aceştia trăiau în splendoare. Au fost rostite discursuri. Preşedintele Senatului Naţiunii A-Io, un bărbat cu ochii stranii, reci, a propus un toast.

— Pentru noua eră a frăţiei dintre Planetele Gemene şi pentru vestitorul acestei noi ere, preadistinsul şi multiubirul nostru oaspete, dr. Shevek din Anarres!

Cancelarul Universităţii i s-a adresat cu căldură, Întâiul Director al naţiunii i-a vorbit serios, a fost prezentat ambasadorilor, astronauţilor, fizicienilor, politicienilor şi multor altora, toţi cu titluri lungi şi denumiri onorifice atât înaintea numelor cât şi după acestea, iar ei i s-au adresat şi el le-a răspuns, dar după aceea nu şi-a mai amintit vorbele nici unuia dintre ei, cu atât mai puţin răspunsurile sale. Foarte târziu în noapte se afla în mijlocul unui mic grup, traversând prin ploaia caldă un mic parc, ori o piaţă. Sub tălpi avea senzaţia elastică a ierbii vii; a recunoscut-o, pentru că se plimbase prin Parcul Triunghiular din Abbenay. Amintirea deosebit de vie şi atingerea răcoroasă a vântului nopţii îl treziseră. Sufletul i-a ieşit din ascunzătoare.

Însoţitorii l-au condus într-o clădire şi apoi într-o încăpere care, au explicat ei, era "a lui".

Era o încăpere mare, de aproximativ zece metri lungime, evident o cameră comună, deoarece nu se vedeau nici un fel de despărţituri ori platforme pentru dormit; cei trei bărbaţi care se mai aflau încă în compania lui erau, probabil, colegii săi de cameră. Era o cameră comună deosebit de frumoasă, cu un întreg perete de ferestre, fiecare împărţită de o coloană zveltă care se înălţa ca un copac pentru a alcătui un arc dublu în partea superioară. Podeaua era acoperită cu o mochetă purpurie, iar la cealaltă extremitate a încăperii ardea focul într-un cămin deschis. Shevek a traversat camera şi s-a oprit în faţa focului. Nu mai văzuse lemn ars pentru a produce căldură, dar nu se mai putea mira. A întins mâinile către căldura îmbietoare şi s-a aşezat pe un scaun de marmură şlefuită, în faţa focului.

Cel mai tânăr dintre bărbaţii care îl însoţiseră s-a aşezat la extremitatea opusă a căminului. Ceilalţi doi încă mai vorbeau. Discutau despre fizică, dar Shevek nu a încercat să urmărească ce spuneau. Tânărul i s-a adresat cu glas scăzut:

— Mă întreb cum trebuie să vă simţiţi, dr. Shevek.

— Mă simt greu, a răspuns Shevek întinzându-şi picioarele şi aplecându-se înainte pentru a primi pe faţă căldura focului.

— Greu?

— Probabil gravitaţia. Ori poate că sunt obosit, a explicat el privind către interlocutor, dar prin dogoarea focului chipul nu se distingea limpede, doar sclipirea unui lanţ de aur şi roşul închis, rubiniu al robei. Nu vă cunosc numele.

— Saio Pae.

— A, desigur, Pae. V-am citit articolele despre Paradox.

Shevek vorbea cu greutate, ca în vis.

— Trebuie să fie un bar pe aici. Camerele pentru profesori au întotdeauna un bufet cu băuturi. Aţi dori ceva de băut?

— Da, apă.

Tânărul a reapărut cu un pahar cu apă chiar în momentul în care ceilalţi doi li se alăturau în faţa focului. Shevek a băut toată apa cu lăcomie şi a rămas privind paharul din mână, fragil, cu o formă delicată, captând licărirea focului pe marginea aurie. Era conştient de prezenţa celor trei, de atitudinile lor, aşa cum stăteau lângă el, pe scaun ori în picioare, protectori, respectuoşi, posesivi.

A ridicat privirea către ei, cercetându-i pe rând. Cei trei l-au privit la rândul lor, în aşteptare.

— Ei bine, mă aveţi! a spus el, zâmbind. Aveţi acum anarhistul vostru. Ce aveţi de gând să faceţi cu el?