Deposedaţii

4

Luminându-i chipul, soarele la apus îl trezi pe Shevek chiar în clipa în care dirijabilul, depăşind ultima trecătoare înaltă a munţilor Ne Theras, se îndreptă spre sud. Dormise cea mai mare parte a zilei, a treia din lunga sa călătorie. Noaptea petrecerii de adio era la o jumătate de lume în spatele său. Căscă, se frecă la ochi şi îşi scutură capul încercând să-şi alunge din urechi duduitul gros al motoarelor, după care se trezi complet, dându-şi seama că este aproape la capătul călătoriei, că trebuie să se apropie de Abbenay. Îşi lipi faţa de fereastra prăfuită şi iată, chiar acolo jos, între două coline de culoare ruginie, se afla un teren mare, împrejmuit de un zid, Portul. Privi cu atenţie, străduindu-se sa vadă dacă nu există vreo navă pe platformă. Oricât de vrednică de dispreţ, Urras era, totuşi, o altă lume, iar el vroia să vadă o navă dintr-o altă lume, un voiajor peste abisul uscat şi îngrozitor, un obiect făcut de mâini străine. Dar nu se afla nici o navă în Port.

Navele de marfă de pe Urras nu veneau decât de opt ori pe an şi nu stăteau decât atât cât era nevoie să descarce şi să încarce. Acestea nu erau vizitatori bineveniţi. Într-adevăr, pentru unii anarresieni, ele reprezentau o umilire permanent reînnoită.

Aduceau uleiuri fosile şi produse petroliere, anumite piese mai delicate pentru maşini şi componente electronice pe care unităţile productive anarresiene nu erau dotate pentru a le fabrica, uneori chiar un nou soi de pom fructifer ori de cereale pentru testare. Duceau înapoi pe Urras o încărcătură completă de mercur, cupru, aluminiu, uraniu, cositor şi aur. Pentru ei era o afacere nemaipomenit de bună. Împărţirea încărcăturii lor de opt ori pe an era cea mai prestigioasă funcţie a Consiliului Guvernelor Mondiale de pe Urras, principalul eveniment al bursei de mărfuri urrasiene. De fapt, Lumea Liberă de pe Anarres era o colonie minieră a planetei Urras.

Situaţia era iritantă. Cu fiecare generaţie, an de an, în cadrul dezbaterilor CPD de la Abbenay se auzeau proteste vehemente. "De ce continuăm aceste tranzacţii şi afaceri profitabile pentru proprietarieni belicoşi?" Iar minţi mai echilibrate ofereau întotdeauna acelaşi răspuns: "I-ar costa mai mult pe urrasieni să sape ei înşişi după minereuri; de aceea nu ne invadează. Dar dacă am întrerupe acordul comercial, ar folosi forţa." Cu toate acestea, era dificil pentru oameni care niciodată nu plăteau bani pentru nimic să înţeleagă psihologia costurilor, argumentul pieţei. Şapte generaţii de pace nu aduseseră şi încrederea.

De aceea, instituţia de muncă denumită "Apărare" nu trebuia niciodată să solicite voluntari. Majoritatea activităţilor la Apărare erau atât de plictisitoare încât nici nu se mai numea "muncă" în pravică, limbă care folosea acelaşi cuvânt pentru muncă şi joc, ci kleggich, corvoadă. Muncitorii de la Apărare constituiau echipajele celor douăsprezece vechi nave interplanetare, menţinându-le reparate şi pe orbită ca o reţea de gardă, asigurau supravegheri radar şi radiotelescopice în locuri izolate, efectuau schimburi plictisitoare la Port. Cu toate acestea, întotdeauna aveau o listă de aşteptare. Oricât de pragmatică era moralitatea pe care o asimila un tânăr anarresian, viaţa clocotea în el, cerându-i altruism, sacrificiu de sine, motivaţie pentru gestul absolut. Singurătatea, starea de veghe, pericolul, navele spaţiale — toate acestea ofereau atracţia aventurii. Aventura pură îl făcea pe Shevek să-şi turtească acum nasul de fereastră, până când Portul pustiu rămase undeva, în urma dirijabilului, lăsându-l dezamăgit pentru că nu zărise nici un nenorocit de transportor de minereu pe rampă.

Căscă din nou, se întinse şi apoi privi iarăşi afară, înainte, pentru a vedea ce era" de văzut. Dirijabilul trecea de ultima creastă, nu prea înaltă, a munţilor. În faţa sa, coborând către sud din braţele muntelui, strălucitoare în lumina soarelui la amiază, se vedea o imensă întindere de culoare verde.

Shevek o privi uimit, aşa cum o priviseră şi strămoşii săi cu trei mii de ani în urmă.

În al Treilea Mileniu, pe Urras, preoţii-astronomi din Serdonou şi Dhun urmăriseră cum anotimpurile modifică strălucirea roşcată a Celeilalte lumi şi dăduseră nume mistice câmpiilor şi lanţurilor de munţi şi mărilor care reflectau soarele. O regiune care se înverzea înaintea tuturor celorlalte în noul an lunar a fost numită Ans Hos, Grădina Minţii, Raiul de pe Anarres.

În mileniile care au urmat, telescoapele au dovedit că avuseseră dreptate. Ans Hos era, într-adevăr, zona cea mai favorizată de pe Annares, iar prima navă cu echipaj uman trimisă pe Lună aterizase chiar acolo, în locul acela verde dintre munţi şi mare.

Dar Raiul de pe Anarres s-a dovedit a fi uscat, rece şi bătut de vânturi, restul planetei fiind chiar mai vitreg. Viaţa nu evoluase dincolo de peşti şi plante fără flori. Aerul era rarefiat, la fel ca aerul pe Urras la altitudine foarte mare. Soarele îi ardea, vântul îi îngheţa, praful îi sufoca. Timp de două sute de ani de la prima aterizare Annares a fost explorată, cartografiată, investigată, dar nu colonizată. De ce să te muţi într-un deşert bântuit de vânturi când era destul loc în plăcutele văi de pe Urras?

Dar au urmat exploatările miniere. Epocile autodevastatoare ale Mileniului al nouălea şi începutului Mileniului următor secătuiseră rezervele de pe Urras şi o dată cu perfecţionarea rachetelor devenise mai ieftin să sapi mine pe Lună decât să extragi metalele necesare din minereuri sărace ori din apa de mare. În anul Urrasian IX-738 s-au pus bazele unei aşezări la poalele munţilor Ne Thera, de unde se extrăgea mercur, în vechea regiune Ans Hos. Au denumit aşezarea Anarres Town. Nu era oraş, nu erau femei. Bărbaţii semnau un contract pentru a lucra doi-trei ani ca mineri, apoi se întorceau acasă, în lumea reală.

Luna şi minele sale intrau sub jurisdicţia Consiliului Guvernelor Mondiale, dar pe partea cealaltă, în emisfera estică a Lunii, poporul Thu deţinea un mic secret: o bază de rachete şi o aşezare de mineri la minele de aur, cu soţiile şi copiii. Aceştia locuiau cu adevărat pe Lună, dar nimeni nu cunoştea aceasta cu excepţia guvernului lor. Prăbuşirea acelui guvern în anul 771 a condus la propunerea, exprimată în cadrul Consiliului de Guverne Mondiale, de a da Luna Societăţii Internaţionale a Odonienilor — cumpărându-i, deci, cu o lume nouă înainte ca aceştia să submineze fatal autoritatea legii şi suveranitatea naţională pe Urras. Anarres Town a fost evacuat şi în mijlocul agitaţiei din Thu, două ultime rachete au fost expediate grabnic pentru a-i aduce pe mineri. Dar nu toţi au preferat să se întoarcă. Unora le plăcea deşertul răvăşit de furtuni.

Mai bine de douăzeci de ani cele douăsprezece nave repartizate Coloniştilor odonieni de către Consiliu au circulat dus-întors între cele două lumi, până când milionul de suflete care alesese noul mod de viaţă a fost transportat peste abisul pustiu. Apoi Portul a fost închis imigraţiei, fiind lăsat deschis numai pentru navele de transport în cadrul Acordului Comercial. Anarres Town număra deja o sută de mii de oameni şi fusese denumit Abbenay, care în noua limbă a noii societăţi însemna Înţelepciune, sau Minte.

Descentralizarea fusese un element esenţial în planurile lui Odo pentru societatea pe care nu a trăit să o vadă fondată. Nu avea nici o intenţie de a încerca o dezurbanizare a civilizaţiei. Deşi sugerase că limita naturală pentru mărimea unei comunităţi depinde de dependenţa sa de zona imediat înconjurătoare pentru alimentaţia esenţială şi energie, intenţia sa fusese ca toate comunităţile să fie conectate prin reţele de comunicaţii şi transport astfel încât bunurile şi ideile să poată ajunge acolo unde erau necesare, iar administrarea să funcţioneze cu repeziciune şi uşurinţă şi nici o comunitate să nu fie izolată de la activităţile de schimb şi interschimb. Dar această reţea nu avea să fie condusă de sus în jos. Nu avea să existe nici un centru de control, nici o capitală, nici o organizaţie pentru mecanismele autoîntreţinute ale birocraţiei şi pentru tendinţa de dominaţie a indivizilor care urmăreau să devină căpitani, şefi, conducători de stat.

Cu toate acestea, planurile ei fuseseră bazate pe pământul generos de pe Urras. Dar pe aridul Anarres comunităţile au trebuit să se risipească pe suprafeţe mari în căutarea de resurse şi doar puţine dintre ele se puteau autoîntreţine, oricât de reduse le erau noţiunile cu privire la ceea ce este necesar pentru a se întreţine. Într-adevăr, reduseseră drastic, până la un minim sub care nu puteau trece. Nu intenţionau să revină la tribalismul preurban, pretehnologic. Ştiau că anarhismul lor este produsul unei civilizaţii foarte avansate, al unei culturi complexe şi diversificate, al unei economii stabile şi al unei tehnologii deosebit de industrializate care putea asigura o producţie ridicată şi transportul rapid al bunurilor. Oricât de mari erau distanţele care separau aşezările, acestea urmăreau idealul organicismului complex. Au construit mai întâi drumurile, apoi casele. Resursele speciale şi produsele fiecărei regiuni erau continuu interschimbate cu acelea ale altora, printr-un proces minuţios de menţinere a echilibrului, acel echilibru al diversităţii care reprezintă caracteristica vieţii, a ecologiei naturale şi sociale.

Dar, aşa cum spuneau ei în maniera lor analogică, nu poţi avea un sistem nervos fără cel puţin un ganglion, şi preferabil un creier. Trebuia să existe un centru. Computerele care coordonau administrarea lucrurilor, diviziunea muncii şi distribuirea bunurilor, precum şi federaţiile centrale ale majorităţii sindicatelor de muncă se aflau în Abbenay, chiar de la început. Şi de la bun început Coloniştii fuseseră conştienţi că această centralizare inevitabilă este o ameninţare continuă care nu poate fi contracarată decât printr-o vigilenţă continuă.

O, copilă-Anarhie, infinită promisiune, -

infinită precauţie

ascult, noaptea ascult

lângă leagănul ca noaptea de adânc

dacă-i e bine oare copilului…

Pio Atean, care şi-a luat numele pravic de Tober, a scris toate astea în al paisprezecelea an al Colonizării. Primele eforturi ale odonienilor de a exprima în noua limbă noua lor lume au fost stângace, diforme, tulburătoare.

Abbenay, mintea şi centrul lui Anarres era acum acolo, în faţa dirijabilului, pe întinsa câmpie verde.

Acel verde strălucitor, intens al ogoarelor era, fără îndoială, o culoare care nu provenea de pe Anarres. Numai aici şi pe ţărmurile calde ale Mării Keran se simţeau bine cerealele din Lumea Veche. În alte părţi, principalele recolte agricole erau constituite din holum-de-pământ şi iarbă mene.

Când Shevek avea doar nouă ani, sarcina lui la şcoală în timpul după-amiezelor constase în îngrijirea plantelor ornamentale din comunitatea Wide Plains — plante exotice, delicate, care trebuie hrănite şi scoase la soare la fel ca bebeluşii. În îndeplinirea acestei sarcini paşnice şi precise îl asistase pe un bătrân; îi plăcuse de bătrân şi îi plăcuseră plantele, pământul şi munca propriu-zisă. Când zări culorile câmpiei de la Abbenay şi-l aminti pe bătrân şi mirosul îngrăşămintelor din untură de peşte şi culoarea primilor muguri pe rămurelele dezgolite, verdele acela curat şi viguros.

În depărtare, printre ogoarele fremătând de viaţă, zări o pată de alb care, când dirijabilul ajunse deasupra ei, se separă în cuburi, ca sarea măcinată.

Un mănunchi de fulgere orbitoare la marginea răsăriteană a oraşului îl făcu să clipească şi să vadă, pentru câteva clipe, pete negre în faţa ochilor. Erau marile oglinzi parabolice care asigurau căldura solară pentru rafinăriile de la Abbenay.

Dirijabilul coborî la un depozit de mărfuri, iar Shevek porni pe străzile celui mai mare oraş din lume.

Erau străzi largi, curate. Erau lipsite de umbră, pentru că Abbenay era situat la mai puţin de treizeci de grade nord de ecuator şi toate clădirile erau joase, cu excepţia turnurilor puternice, de rezervă ale turbinelor eoliene. Soarele strălucea alb pe un cer dur, intens, albastru-violet. Aerul era limpede şi curat, fără fum sau umezeală. Exista o anumită animaţie a lucrurilor, o duritate a marginilor şi colţurilor, o claritate. Fiecare obiect ieşea în evidenţă separat, individualizat.

Elementele care alcătuiau Abbenay erau aceleaşi ca în oricare altă comunitate odoniană, repetate de mai multe ori: ateliere, fabrici, domicilii, dormitoare, centre de învăţare, centre de distribuţie, depouri, cantine. Clădirile mai mari erau cel mai adesea grupate în jurul unor pieţe deschise, conferind oraşului o textură de bază celulară; era o succesiune de subcomunităţi, ori cartiere. Industria grea şi fabricile de prelucrarea alimentelor aveau tendinţa de a se grupa la periferiile oraşului, iar modelul celular era repetat prin aceea că industrii înrudite erau adesea situate alături într-o anumită piaţă ori pe o anumită stradă. Prima formaţiune de acest gen pe care o traversă Shevek se dovedi o serie de piaţete, districtul textil, plin de ateliere pentru prelucrarea fibrei de holum, filaturi şi ţesătorii, vopsitorii şi centre de distribuirea ţesăturilor şi confecţiilor. Centrul fiecărei piaţete era plantat cu o mică pădure de stâlpi, împodobiţi de sus până jos cu steaguri şi fanioane multicolore, proclamând cu mândrie industria locală. Majoritatea clădirilor din oraş erau într-o mare măsură asemănătoare, robuste, construite sănătos din piatră ori piatră de mare turnată. În ochii lui Shevek unele păreau deosebit de mari, dar majoritatea erau de numai un etaj, datorită frecvenţei cutremurelor. Din acelaşi motiv ferestrele erau mici, confecţionate dintr-o folie rezistentă de plastic cu siliciu, incasabilă. Erau mici, dar numeroase, pentru că nici un fel de lumină artificială nu mai era asigurată cu o oră înaintea răsăritului până la o oră după apus. Nu se mai dădea nici un fel de căldură atunci când temperatura în exterior depăşea 55 de grade Fahrenheit. Asta nu însemna că la Abbenay era criză de energie, în nici un caz, cu turbinele sale eoliene şi generatoarele bazate pe diferenţa calorică a pământului, folosite pentru încălzire, dar principiul economiei organice era mult prea esenţial în funcţionarea societăţii pentru a nu afecta profund etica şi estetica. "Excesul este excrement", scrisese Odo în Analogie. "Excrementele reţinute în corp înseamnă otravă."

Abbenay era lipsit de otrăvuri, un oraş sterp, luminos, în culori aprinse şi puternice, cu aerul pur. Liniştit. Îl puteai vedea în totalitate, expus la vedere la fel de limpede ca sarea măcinată.

Nimic nu era ascuns.

Piaţetele, străzile austere, clădirile joase, incintele de lucru neîmprejmuite erau încărcate de vitalitate şi activitate. Pe măsură ce Shevek îşi continua drumul, era permanent conştient de prezenţa altor oameni mergând, muncind, discutând, chipuri trecând pe lângă el, voci strigându-se, bârfind, cântând, oameni vii, oameni făcând fel de fel de lucruri, oameni în plină activitate. Ateliere şi fabrici dădeau către pieţe ori către propriile lor curţi, iar uşile erau deschise. Trecu de un atelier de sticlărie, lucrătorul ridicând un mare strop topit cu aceeaşi nonşalanţă cu care un bucătar serveşte supa. În apropiere era o curte aglomerată unde spuma de mare era turnată pentru construcţii. Conducătoarea echipei, o femeie masivă îmbrăcată într-o salopetă albă de pulbere, supraveghea turnarea unei forme cu un splendid şi sonor torent de cuvinte. Urma apoi o mică fabrică de sârmă, o spălătorie de cartier, atelierul unui lutier, unde se confecţionau şi reparau instrumente muzicale, centrul districtual de distribuire a articolelor mărunte, un atelier de plăci ceramice. Activitatea care se desfăşura în fiecare din aceste locuri era fascinantă, cea mai mare parte având loc la vedere. Mai erau şi copii pe acolo, unii antrenaţi în muncă alături de adulţi, alţii jucându-se în ţărână; o fetiţă stătea cocoţată pe acoperişul centrului de învăţare cu nasul înfipt într-o carte. Producătorul de sârmă îşi decorase faţada atelierului cu modele de viţă de vie confecţionate din sârmă colorată, vesele şi ornamentale. Revărsarea de abur şi conversaţie prin uşile larg deschise ale spălătoriei era copleşitoare. Nici o uşă nu era încuiată, puţine erau închise. Nu existau nici un fel de ascunzişuri şi nici un fel de avertismente. Totul era la vedere, activitatea, viaţa oraşului, expuse ochiului şi mâinii. Din când în când, pe strada Depoului trecea în goană, sunând dintr-un clopot, un vehicul plin ochi cu oameni, oameni atârnaţi ciorchine de barele din exterior, femei în vârstă suduind cu năduf atunci când nu încetinea în dreptul staţiei lor pentru a se strecura afară, un băieţel pe o bicicletă artizanală urmărindu-l nebuneşte, scântei electrice revărsându-se albastre din reţeaua aeriană la intersecţii, ca şi cum vitalitatea aceea intensă, calmă a străzilor se acumula din când în când până la punctul de descărcare, aruncându-se în gol cu mare zgomot şi o trosnitură albastră şi miros de ozon. Acestea erau omnibuzele din Abbenay şi când treceau îţi venea să ovaţionezi.

Strada Depoului se termina într-un loc mare, aerisit, unde cinci alte străzi pătrundeau ca nişte raze către un parc triunghiular de iarbă şi pomi. Majoritatea parcurilor din Anarres erau terenuri, de pământ ori nisip, pentru joacă, având în mijloc o platformă cu boscheţi şi arbori de holum. Dar acesta era deosebit. Shevek traversă caldarâmul fără trafic şi pătrunse în parc, atras de el deoarece îl văzuse adesea în ilustrate şi pentru că dorea să vadă copaci străini, urrasieni, de aproape, să simtă verdeaţa acelei multitudini de frunze. Soarele apunea, cerul era imens şi senin, închizându-se spre purpuriu la zenit, întunecimea spaţiului zărindu-se prin atmosfera rarefiată. Pătrunse printre copaci, atent, precaut. Oare aglomerarea aceasta de frunze nu e risipitoare? Arborele de holum se descurca foarte bine cu spini şi ace şi fără exces de frunze. Oare frunzişul extravagant nu înseamnă pur şi simplu exces, excrement? Pentru a le merge bine, aceşti arbori au nevoie de un sol bogat, udare permanentă, multă grijă. Shevek dezaproba abundenţa şi nechibzuinţa lor. Merse pe sub ei, printre ei. Iarba străină era moale sub tălpi. Parcă ar fi călcat pe carne vie. Se trase înapoi, pe potecă. Membrele negre ale copacilor se întindeau deasupra capului său, ţinând deasupra sa nenumăratele lor palme verzi. Îl cuprinse uimirea. Se simţea binecuvântat deşi nu ceruse binecuvântarea.

Ceva mai departe, în faţa lui, pe cărarea care se întuneca treptat, pe o bancă de piatră cineva citea.

Shevek înaintă încet. Ajunse la bancă şi se uită la silueta care şedea cu capul aplecat peste carte în lumina verde-aurie de sub copaci. Era o femeie de cincizeci sau şaizeci de ani, ciudat îmbrăcată, cu părul strâns la spate într-un nod. Mâna stângă sprijinindu-i bărbia aproape că ascundea gura crispată, mâna dreaptă ţinea hârtiile de pe genunchi. Erau grele, acele file, mâna rece care le ţinea era grea. Lumina pălea cu repeziciune, dar ea nu ridică privirea. Continuă să parcurgă colile de corectură ale Organismului social.

Shevek o privi pe Odo o vreme, apoi se aşeză alături de ea. Nu avea nici o noţiune de statut social şi era destul loc pe bancă. Îl mâna un impuls pur de a căuta companie. Cercetă profilul viguros, trist şi mâinile, mâinile unei bătrâne. Înălţă privirea către ramurile umbroase. Pentru prima dată în viaţă înţelegea că Odo, al cărui chip îl cunoştea din copilărie, ale cărei idei erau centrale şi permanente în mintea lui şi în minţile tuturor celor pe care îi cunoştea, Odo nu pusese niciodată piciorul pe Anarres, trăise şi murise şi era înmormântată la umbra copacilor cu frunzişul verde, în oraşe de neimaginat, printre oameni care vorbeau limbi necunoscute, pe o altă lume. Odo era o străină, o exilată.

Tânărul stătea lângă statuie, în amurg, şi unul şi altul aproape la fel de nemişcaţi.

În cele din urmă, dându-şi seama că se întunecă, Shevek se ridică şi porni din nou pe străzi întrebând care e drumul către Institutul Central de Ştiinţe.

Nu era departe. Ajunse la destinaţie la scurtă vreme după aprinderea luminilor. O recepţioneră, ori poate supraveghetoare, se afla în micul birou de la intrare, citind o carte. Trebui să bată în uşa deschisă pentru a-i atrage atenţia.

— Shevek, spuse el.

Era un obicei să începi conversaţia cu un străin oferindu-ţi numele ca un fel de suport pe care acesta să se sprijine. Nu existau multe alte puncte de sprijin de oferit. Nu existau ranguri, ori termeni care să desemneze rangul, nici o formă de adresare convenţională, respectuoasă.

— Kokvan, răspunse femeia. Nu trebuia cumva să soseşti de ieri?

— Au modificat orarul dirijabilului-transportor. E vreun pat liber în vreunul din cămine?

— Numărul 46 e liber. Traversezi curtea, clădirea din stânga. E un mesaj aici, pentru tine, de la Sabul. Spune să treci pe la el dimineaţa la catedra de fizică.

— Mulţumesc, răspunse Shevek şi traversă curtea cu paşi mari, legănându-şi bagajul — o haină de iarnă şi o pereche de ghete.

În tăcerea din jur se auzea un murmur, se simţea prezenţa oamenilor. În aerul curat, înţepător al nopţii oraşului fremăta ceva, senzaţia de dramă, de promisiune neîmplinită.

Nu trecuse ora cinei, aşa că făcu un scurt ocol pe la cantina institutului să vadă dacă a mai rămas ceva mâncare pentru unul abia sosit. Constată că numele său fusese deja trecut pe lista celor permanenţi şi că mâncarea este excelentă. Avu chiar şi desert, compot de fructe conservate. Lui Shevek îi plăceau dulciurile şi pentru că era printre ultimii şi mai rămăseseră o mulţime de fructe, se mai servi o dată. Mânca singur, la o masă mică. La mese mai mari învecinate, grupuri de tineri stăteau de vorbă în faţa farfuriilor goale. Auzi discuţii despre comportarea argonului la temperaturi foarte joase, despre comportamentul unui profesor de chimie la un colocviu, despre presupusele curburi ale timpului. Doi dintre cei prezenţi îl urmăreau cu privirea. Nu se apropiară să-i vorbească, aşa cum oamenii dintr-o comunitate mai mică s-ar adresa unui străin. Privirea lor nu era ostilă, poate doar puţin provocatoare.

Găsi camera 46 pe un lung coridor de uşi închise din domiciliu. Evident, toate erau camere de o persoană şi se întrebă de ce îl trimisese recepţionera acolo; de la vârsta de doi ani nu dormise decât în dormitoare, încăperi cu patru până la zece paturi. Bătu la uşa camerei 46. Tăcere. Deschise uşa. Camera era mică şi cu un singur pat, slab iluminată de lumina de pe coridor. Aprinse lampa. Două scaune, o masă de lucru, o riglă de calcul mult folosită, câteva cărţi şi pe patul platformă o pătură portocalie ţesută manual, împăturită cu grijă. Recepţionera greşise, altcineva locuia acolo. Shevek închise uşa. O deschise din nou pentru a stinge lampa. Pe masă, sub lampă, se afla un mesaj mâzgălit pe un petec de hârtie rupt de undeva: "Shevek, catedra de fizică, dimineaţa, 2-4-1-154. Sabul".

Îşi puse haina pe un scaun, ghetele pe podea. Rămase o vreme în picioare citind titlurile cărţilor, lucrări standard de fizică şi matematică, legate în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Îşi atârnă haina în debara şi mută ghetele în altă parte. Trase cu grijă draperia de la debara. Traversă camera până la uşă: patru paşi. Rămase pe loc, ezitând, încă un minut şi apoi, pentru prima dată în viaţă, închise uşa propriei sale camere.

Sabul era un bărbat mic de statură, îndesat şi cam şleampăt, de patruzeci de ani. Părul său facial era mai negru şi mai aspru decât de obicei, îndesindu-se pe bărbie într-o barbă în toată legea. Purta o haină grea, de iarnă pe care, după aspect, trebuie să o fi purtat de iarna trecută; terminaţiile mânecilor erau negre de murdărie. Comportamentul său era abrupt şi morocănos. Vorbea fragmentat, la fel cum mâzgălea mesaje pe fragmente de hârtie. Mârâia.

— Trebuie să înveţi iotica, mârâi el către Shevek.

— Să învăţ iotica?

— Am spus să înveţi iotica.

— Pentru ce?

— Ca să poţi citi fizica urrasiană! Atro, To, Baisk, toţi aceia. Nimeni nu a tradus-o în pravică, nimeni nu are de gând s-o facă. Sase oameni, poate, de pe Anarres, sunt capabili s-o înţeleagă. În orice limbă.

— Cum pot să învăţ iotica?

— Gramatica şi dicţionarul!

— Unde le găsesc? întrebă Shevek, fără a ceda teren.

— Aici, mârâi Sabul.

Scotoci pe poliţele dezordonate pline de cărţi mici, legate în verde. Mişcările sale erau abrupte şi iritante. Găsi în cele din urmă două volume groase, nelegate, pe un raft de jos şi le trânti pe masă.

— Anunţă-mă când te simţi competent să-l citeşti pe Atro în iotică. Până atunci nu am ce face cu tine.

— Ce fel de matematică utilizează urrasienii ăştia?

— Nimic de nasul tău.

— Se ocupă cineva aici de cronotopologie?

— Da, Turet. Poţi să-l consulţi.

— Mi-am pus în gând să asist la prelegerile lui Gvarab.

— De ce?

— Lucrările ei despre frecvenţă şi ciclu…

Sabul se aşeză şi se ridică din nou. Era insuportabil de agitat, agitat şi totuşi rigid, iritant.

— Nu-ţi pierde vremea. Ai depăşit-o pe bătrână în Teoria secvenţială, iar celelalte idei pe care le emite sunt nişte prostii.

— Mă interesează principiile Simultaneităţii.

— Simultaneitate! Cu ce rahaturi profitariene vă îndoapă Mitis acolo? întrebă fizicianul aprins la faţă, venele de pe tâmple zvâcnindu-i sub părul aspru, tuns scurt.

— Eu însumi am organizat un curs-seminar în acest domeniu.

— Maturizează-te. Maturizează-te. E timpul să te maturizezi. Acum te afli aici. Ne ocupăm de fizică aici, nu de religie. Renunţă la misticism şi maturizează-te. Cât de repede poţi învăţa iotica?

— Mi-au trebuit câţiva ani să învăţ pravica, răspunse Shevek, uşoara sa ironie lăsându-l pe Sabul complet neatins.

— Eu am învăţat-o în zece decade. Destul de bine pentru a citi Introducerea lui To. O, la dracu, ai nevoie de un text pe care să lucrezi. Ar putea fi foarte bine chiar acesta. Iată. Aşteaptă.

Sabul răscoli printr-un sertar supraîncărcat şi până la urmă reuşi să scoată o carte, o carte cu aspect ciudat, legată în albastru, fără Cercul Vieţii pe copertă. Titlul era tipărit cu litere aurii şi părea să spună Poilea Afioite, care nu avea nici un sens iar, formele unor litere erau neobişnuite. Shevek o privi atent, o luă de la Sabul, dar nu o deschise. Îl ţinea în mână, lucrul pe care dorise să-l vadă, obiectul străin, mesajul dintr-o altă lume.

Îşi aminti de cartea pe care i-o arătase Palat, cartea numerelor.

— Întoarce-te atunci când o vei putea citi pe asta, mârâi Sabul, iar Shevek se întoarse pentru a pleca, dar mârâitul lui Sabul spori în intensitate. Păstrează cărţile acestea asupra ta! Nu sunt pentru uzul general.

Tânărul se opri, se întoarse şi după un moment spuse cu glasul său calm, aproape sfios:

— Nu înţeleg.

— Nu îngădui nimănui să le citească!

Shevek nu răspunse. Sabul se ridică din nou şi se apropie de el.

— Ascultă. Eşti acum membru al Institutului Central de Ştiinţe, un fizician care lucrează cu mine, Sabul. Mă urmăreşti? Privilegiul înseamnă responsabilitate. Corect?

— Urmează să dobândesc unele cunoştinţe pe care nu trebuie să le împărtăşesc, spuse Shevek după o scurtă pauză, formulând răspunsul de parcă ar fi fost o propoziţie logică.

— Dacă ai găsi pe stradă un pachet cu capse explozive, le-ai împărţi cu fiecare puşti care ar trece pe lângă tine? Cărţile acelea sunt explozive. Acum înţelegi ce spun?

— Da.

— Bine.

Sabul se întoarse cu spatele, fierbând de ceea ce părea o mânie endemică, nu specifică. Shevek ieşi din încăpere, purtând cu grijă dinamita, cu repulsie şi o curiozitate devoratoare.

Se puse la treabă să înveţe iotica. Lucra singur în camera 46, în urma atenţionării lui Sabul şi pentru că i se părea cum nu se poate mai natural să lucreze singur.

Încă de foarte tânăr îşi dăduse seama că în anumite privinţe se deosebeşte de toţi cunoscuţii săi. Pentru un copil conştiinţa unei astfel de deosebiri este foarte dureroasă. Pentru că, fără să fi făcut nimic şi încă incapabil de a face ceva, nu o poate justifica. Prezenţa de nădejde şi iubitoare a adulţilor care, în felul lor, sunt de asemenea deosebiţi, este singura reasigurare pe care o poate avea un copil, iar Shevek nu beneficiase de aceasta. Tatăl său fusese, într-adevăr, deosebit de bun şi iubitor. Orice era Shevek, orice făcea el, Palat aproba şi era loial. Dar Palat nu cunoscuse acest blestem al deosebirii. El era la fel ca ceilalţi, ca toţi ceilalţi pentru care comunitatea era un lucru atât de simplu. Îl iubea pe Shevek, dar nu îi putea arăta ce este libertatea, acea recunoaştere a solitudinii fiecăruia, pe care doar ea o transcende.

Aşadar, Shevek era obişnuit cu o izolare interioară, amortizată de toate contactele întâmplătoare ale zilei şi de interferenţele vieţii comunale precum şi de tovărăşia câtorva prieteni. Aici, la Abbenay, nu avea nici un prieten şi, pentru că nu era aruncat în mediul dormitorului comun, nu-şi făcu nici unul. La douăzeci de ani era prea conştient de particularităţile minţii şi caracterului său pentru a fi deschis; era închis în el şi rezervat, iar colegii săi, simţind că rezerva sa este reală, nu încercau prea frecvent să se apropie de el.

În curând ajunse să-i fie dragă intimitatea camerei sale. Îşi savura independenţa totală. Ieşea din cameră numai pentru micul dejun şi cina la cantină şi făcea o scurtă plimbare zilnică pe străzile oraşului pentru a-şi pune în mişcare muşchii care întotdeauna fuseseră obişnuiţi cu exerciţiul. După care se întorcea în camera 46, la gramatica iotică. O dată la fiecare decadă sau două era chemat pentru "a zecea zi" de activitate comunitară în rotaţie, dar oamenii cu care lucra erau străini, nu cunoştinţe apropiate, aşa cum ar fi fost într-o comunitate restrânsă, aşa că aceste zile de muncă manuală nu au produs nici o întrerupere psihologică în izolarea sa ori în progresul său în studiul limbii iotice.

Gramatica fiind complexă, ilogică şi structurată îi făcea plăcere. Învăţarea limbii mergea rapid, odată ce stăpânea vocabularul de bază, deoarece cunoştea ce citeşte, cunoştea domeniul şi termenii şi ori de câte ori se bloca, propria intuiţie ori vreo ecuaţie matematică îi arătau unde ajunsese. Nu întotdeauna erau locuri unde mai fusese vreodată. Introducerea în Fizica Temporală a lui To nu era un manual pentru începători. Iar atunci dând s-a apropiat de mijlocul cărţii, Shevek nu mai citea iotică, citea fizică, înţelegând prea bine de ce Sabul îl pusese să-i citească pe fizicienii urrasieni înainte de orice altceva. Erau cu mult avansaţi faţă de orice se realizase pe Anarres în ultimii douăzeci-treizeci de ani. Cele mai sclipitoare idei conţinute în propriile lucrări ale lui Sabul cu privire la Secvenţă erau, de fapt, traduceri din iotică, nedeclarate.

Parcurse şi celelalte cărţi pe care Sabul i le tot trimitea, lucrările majore ale fizicii contemporane urrasiene. Viaţa lui deveni şi mai solitară. Nu activa în sindicatul studenţilor şi nu asista la întrunirile altor sindicate ori federaţii cu excepţia letargicei Federaţii de fizică. Întrunirile unor astfel de grupuri, vehicule atât ale acţiunii sociale cât şi ale sociabilităţii, erau cadrul vieţii în oricare comunitate mică, dar aici, în oraş, păreau mult mai puţin importante. Nu le erai necesar; întotdeauna se găseau alţii care să conducă lucrurile şi o făceau destul de bine. Cu excepţia sarcinilor din a zecea zi şi obişnuitele servicii de pază la domiciliul său şi la laboratoare, timpul îi aparţinea în întregime lui Shevek. Adesea omitea exerciţiul fizic şi uneori chiar şi mesele. Totuşi, nu renunţa la singurul curs pe care îl urma, conferinţele prezentate de Gvarab cu privire la Secvenţă şi Ciclu.

Gvarab era destul de înaintată în vârstă, aşa că adesea devia şi îndruga vrute şi nevrute. Prezenţa la cursurile ei era redusă şi oscilantă. În curând îl alese pe băiatul slab, cu urechile mari, drept singurul ei ascultător constant. Începu să conferenţieze pentru el. Ochii luminoşi, atenţi, inteligenţi îi întâlniră pe ai ei, îi conferiră stabilitate, o treziră, îşi recăpătă strălucirea, redobândi viziunea pierdută. Se avânta spre culmi nebănuite iar ceilalţi studenţi din sală o priveau încurcaţi şi uimiţi, chiar înspăimântaţi, dacă mai aveau puterea de a se simţi înspăimântaţi. Gvarab vedea un univers mult mai mare decât puteau vedea majoritatea oamenilor, şi asta îi făcea să clipească. Băiatul cu ochii luminoşi o privea fix; în ochi îi citea bucuria. Ceea ce oferea ea, ceea ce oferise timp de o viaţă, ceea ce nimeni până atunci nu mai împărtăşise cu ea, el accepta, se împărtăşea. El era fratele ei, peste prăpastia celor cincizeci de ani, mântuirea ei.

Atunci când se întâlneau din întâmplare în cabinetele de fizică ori la cantină, treceau direct la discutarea unor probleme de fizică, dar alteori energia lui Gvarab era insuficientă pentru aşa ceva, iar atunci găseau puţine de spus, deoarece bătrâna era la fel de timidă ca şi tânărul bărbat. "Nu mănânci destul" îi spunea ea, iar el zâmbea şi urechile i se înroşeau. Nici unul nu ştia ce să mai spună.

După ce petrecuse o jumătate de an la Institut, Shevek îi dădu lui Sabul o lucrare de trei pagini intitulată "O critică a Ipotezei lui Atro cu privire la Secvenţa Infinită". Sabul i-o returnă după o decadă, mârâind:

— Tradu-o în iotică.

— De la început am scris-o măi mult în iotică, spuse Shevek, deoarece foloseam terminologia lui Atro. Voi copia originalul. De ce?

— De ce? Pentru ca nenorocitul acela profitarian pe nume Atro să o poată citi. E o navă pe cinci în decada următoare.

— O navă?

— O navă de transport de pe Urras.

În felul acesta Shevek descoperi că nu numai petrol şi mercur circula între cele două lumi despărţite, nu numai cărţi de felul celor pe care le citise, dar şi scrisori. Scrisori! Scrisori către proprietarieni, către supuşi ai unor guverne bazate pe inechitatea puterii, pentru indivizi care erau, inevitabil, exploataţi de alţii, fiind la rândul lor exploatatorii altora deoarece consimţiseră să fie elemente din Maşina-Stat. Oare oamenii aceştia chiar schimbau idei cu oamenii liberi într-o manieră non-agresivă, voluntară? Pot ei oare admite cu adevărat egalitatea, participând la solidaritatea intelectuală, sau doar încercau să domine, să-şi exercite puterea, să posede? Ideea de a coresponda de-adevăratelea cu un proprietarian îl alarma, dar ar fi fost interesant să afle…

Atâtea descoperiri de acest fel se îngrămădiseră asupra lui această primă jumătate de an petrecută la Abbenay încât ajunsese la concluzia că fusese — ori poate că încă mai era — puţin naiv, o concluzie nu tocmai uşor de acceptat pentru un tânăr inteligent.

Prima şi cea mai puţin acceptabilă dintre aceste descoperiri era că se aşteptau de la el să înveţe iotica, dar să păstreze cunoştinţele pentru sine — o situaţie atât de nouă şi atât de tulburătoare pe plan moral încât încă nu o asimilare în totalitate. Evident, nu putea spune că răneşte pe cineva pentru motivul că nu îşi împărtăşeşte cunoştinţele. Pe de altă parte, ce rău posibil le poate cauza informaţia că el ştie iotică, şi că ei ar putea-o învăţa la fel de bine? Cu siguranţă, libertatea se află mai ales în sinceritate decât în tăinuire şi întotdeauna merită să rişti pentru libertate. În orice caz, nu înţelegea în ce constă riscul. La un moment dat îi trecuse prin minte că Sabul vrea să menţină fizica urrasiană particulară, să o posede, ca pe o proprietate personală, o sursă de putere asupra colegilor săi de pe Anarres. Dar această idee era atât de opusă modului de gândire al lui Shevek, încât întâmpină mari dificultăţi pentru a i se contura în minte, iar când într-adevăr i se clarifică, o elimină imediat, cu dispreţ, ca pe un gând de-a dreptul dezgustător.

Mai era, apoi, camera personală, un alt ghimpe moral. Copil fiind, dacă dormeai singur într-o cameră însemna că i-ai deranjat în aşa hal pe ceilalţi încât nu te-au mai putut suporta, că ai individualizat. Solitudinea era egală cu dizgraţia. În termeni adulţi, principalul termen de referinţă pentru camerele cu un singur pat era sexual. Fiecare domiciliu avea un număr de astfel de camere, iar un cuplu care dorea să se împerecheze folosea una dintre aceste camere gratuite pentru o noapte, sau o decadă, oricât de mult doreau. Un cuplu care se hotăra la parteneriat, lua o cameră dublă. Într-un oraş mic, unde nu erau disponibile camere duble. Le construiau adesea la capătul domiciliilor şi astfel; cameră cu cameră, erau create construcţii lungi, răzleţite, denumite "autotrenurile partenerilor." În afară de împerecherea sexuală, nu exista nici un motiv pentru care să nu dormi într-un dormitor. Puteai alege unul mare, sau mic, iar dacă nu-ţi plăceau colegii de cameră te puteai muta în altul. Fiecare dispunea de atelierul, laboratorul, studioul, magazia sau biroul de care avea nevoie pentru muncă. La băile publice fiecare putea fi oricât de public poftea, intimitatea sexuală era asigurată gratuit şi chiar recomandată din punct de vedere social, iar dincolo de acestea izolarea era considerată nefuncţională. Însemna exces, irosire. Economia de pe Anarres nu putea sprijini construirea, întreţinerea, încălzirea, iluminarea caselor şi apartamentelor particulare. Un individ a cărui fire era evident nesociabilă trebuia să plece din societate şi să îşi poarte singur de grijă. Era complet liber să o facă. Îşi putea construi o casă oriunde îi făcea plăcere, deşi, dacă aceasta strica un peisaj frumos ori o bucată de teren fertil se putea aştepta la serioase presiuni din partea vecinilor să se mute în altă parte. La marginile comunităţilor anarresiene mai vechi se întâlneau destul de mulţi solitari şi pustnici care pretindeau că ei nu fac parte dintr-o specie socială anume. Dar pentru aceia care acceptau privilegiul şi obligaţia solidarităţii umane, intimitatea era o valoare numai dacă se dovedea funcţională.

Aşadar, prima reacţie a lui Shevek de a fi fost instalat într-o cameră particulară a fost jumătate de dezaprobare şi jumătate de jenă. De ce îl înghesuiseră aici? Curând avea să afle motivul. Era locul potrivit pentru munca lui. Dacă îi veneau idei la miezul nopţii, putea aprinde lumina ca să le noteze; dacă îi veneau în zori, nu erau tulburate de conversaţia şi mişcarea a patru-cinci colegi de cameră care se sculau; iar dacă nu-i veneau deloc şi trebuia să petreacă zile în şir aşezat la masă, cu ochii aţintiţi pe fereastră, nu se afla nimeni în spatele lui care să se mire de ce lâncezeşte. De fapt, intimitatea este la fel de necesară şi pentru fizică şi pentru sex. Dar chiar este necesară?

La cină, în cantina institutului, se servea întotdeauna şi un desert. Lui Shevek îi plăcea foarte mult şi când mai rămâneau surplusuri, le lua. Iar conştiinţa lui, conştiinţa aceea organic-sodală, a făcut indigestie. Oare nu toată lumea, în toate cantinele, de la Abbenay la Uttermost, primea la fel, în părţi egale? Întotdeauna i se spusese acest lucru şi niciodată nu văzuse altceva. Desigur, existau variaţii locale, specialităţi regionale, lipsuri, încropeli, ca în cazul Project Camps, bucătari buni, bucătari mai proşti, de fapt, o infinită varietate în interiorul unui cadru imuabil. Dar nici un bucătar nu era atât de talentat încât să pregătească un desert fără elementele necesare. Majoritatea cantinelor serveau desertul o dată sau de două ori pe decadă. Aici, era servit seară de seară. De ce? Erau membrii Institutului Central de Ştiinţe mai buni decât alţi oameni?

Shevek nu-şi punea asemenea întrebări în legătură cu nimeni altcineva. Conştiinţa socială, opinia altora era forţa morală cea mai puternică, aceea care motiva comportamentul majorităţii anarresienilor, dar în cazul său aceasta era ceva mai puţin puternică decât la cei mai mulţi dintre ei. Atât de multe din problemele sale făceau parte dintr-o categorie pe care alţi oameni nu o puteau înţelege încât se obişnuise să şi le rezolve singur, în tăcere. Aşa procedă, şi cu aceste probleme care, în unele privinţe, erau mult mai dificile pentru el decât acelea ale fizicii temporale. Nu ceru părerea nimănui. Încetă să mai ia desertul de la cantină.

Cu toate acestea, nu se mută într-un dormitor comun. Puse în balanţă disconfortul moral şi avantajul practic, constatând că acesta din urmă atârnă mai greu. Lucra mult mai bine în camera particulară. Treaba merita efortul, iar el o făcea bine. Era central funcţională pentru societatea sa. Responsabilitatea justifica privilegiul.

Aşa că a continuat să lucreze.

Pierdu din greutate; mergea uşor pe pământ. Lipsa efortului fizic, lipsa varietăţii ocupaţionale, lipsa contactelor sociale şi sexuale, nici una dintre acestea nu îi păreau a fi carenţe ci libertăţi. El era omul liber: putea face tot ce vroia să facă, atunci când dorea şi câtă vreme poftea. Şi chiar aşa făcea. Muncea jucându-se.

Întocmea notele pentru o serie de ipoteze care aveau să conducă la o teorie coerentă a Simultaneităţii. Dar aceasta începu să-i pară o ţintă minoră. Exista una mult mai importantă, o teorie unificată a Timpului, aşteptând să fie formulată, numai să poată ajunge la ea. Avea senzaţia că se află într-o cameră încuiată în mijlocul unui imens teren deschis. Îl înconjura, doar dacă ar găsi calea de ieşire, drumul cel drept. Intuiţia deveni o obsesie. Toamna şi iarna se dezobişnui tot mai mult să mai doarmă. Două ceasuri pe noapte şi încă două, uneori, în timpul zilei, îi erau suficiente, iar aceste aţipeli nu erau de genul somnului profund pe care întotdeauna îl avusese mai înainte, ci un fel de veghe pe alt plan, cu atâtea vise. Visa intens, iar visele făceau parte din munca sa. Vedea timpul întorcându-se împotriva propriului curs, un râu curgând în sus, către izvor. În mâna sa dreaptă şi în stânga ţinea contemporaneitatea a două momente; când le dădea în lături, vedea, zâmbind, cum momentele se separă, despărţindu-se ca baloanele de săpun. Se ridică şi puse pe hârtie, fără a se trezi cu adevărat, formula matematică, aceea care îl ocolise zile întregi. Văzu spaţiul strângându-se asupra lui ca pereţii unei sfere prăbuşindu-se în interior, mai aproape, tot mai aproape, către un vid central, închizându-se, apropiindu-se, iar el se trezi cu un strigăt de ajutor oprit în gâtlej, luptându-se în tăcere să scape de conştiinţa propriului vid exterior.

Într-o după-amiază rece, către sfârşitul iernii, venind de la bibliotecă spre casă, trecu pe la catedra de fizică pentru a vedea dacă nu se află ceva corespondenţă pentru el în cutie. Nu avea nici un motiv să se aştepte la o scrisoare, deoarece nu scrisese nici una prietenilor săi de la Regionala nord-vestică, dar în ultimele zile nu se simţise prea bine; îşi infirmase câteva dintre cele mai frumoase ipoteze ale sale şi se trezise singur, după o jumătate de an de muncă asiduă, exact în punctul de unde pornise. Modelul fazic era pur şi simplu mult prea vag pentru a fi util. Îl durea în gât. Spera să fie o scrisoare de la vreun cunoscut, sau cel puţin să întâlnească pe cineva în laboratorul de fizică pentru a mai schimba o vorbă. Dar, cu excepţia lui Sabul, nu se mai afla nimeni acolo.

— Priveşte aici, Shevek.

Se uită la cartea pe care bătrânul o ţinea în mână: o carte subţire, îmbrăcată în verde, cu Cercul Vieţii pe copertă. O luă şi privi la pagina de titlu: "O critică a Ipotezei Secvenţei Infinite a lui Atro". Era propriul său eseu, confirmarea şi replica lui Atro şi scrisoarea de răspuns a acestuia. Totul fusese tradus, ori retradus în pravică şi tipărit la imprimeriile CDP din Abbenay. Apăreau numele a doi autori: Sabul, Shevek.

Sabul întinse gâtul peste exemplarul pe care îl ţinea Shevek şi îl privi cu nesaţ. Mormăitul său se auzi gutural şi chicotit.

— L-am terminat pe Atro. Definitiv, afurisitul de profitor! Acum să mai încerce să vorbească despre "imprecizie puerilă"!

Timp de zece ani Sabul nutrise resentimente faţă de Revista de fizică a Universităţii Ieu Eun, care se referise la lucrările sale teoretice drept "mutilate de provincialismul şi imprecizia puerilă cu care dogma odoniană infectează fiecare domeniu al gândirii".

— Vor vedea ei care este acum provincialul! adăugă el, zâmbind.

În aproape un an de când se cunoşteau, Shevek nu îşi amintea să-l fi văzut zâmbind.

Shevek se aşeză la celălalt capăt al încăperii, doborând un maldăr de hârtii de pe o bancă pentru a-şi face loc. Desigur, catedra de fizică era un spaţiu comun, dar Sabul ţinea această a doua cameră, din dos, plină de materialele pe care le folosea, aşa că niciodată nu părea să mai rămână loc şi pentru altcineva. Shevek privi cartea pe care o ţinea în mână, apoi se uită pe fereastră. Se simţea şi chiar arăta destul de bolnav. De asemenea, arăta destul de încordat, dar cu Sabul nu se simţise niciodată timid sau jenat, aşa cum adesea i se întâmpla cu oamenii pe care dorea să-i cunoască.

— N-am ştiut că o traduci, spuse el.

— Am tradus-o, am editat-o. Am şlefuit câteva din punctele mai nefinisate, am completat cu elementele de tranziţie pe care tu le-ai lăsat pe dinafară şi aşa mai departe. Muncă de câteva decade. Ar trebui să fii mândru de asta; în mare măsură ideile tale formează esenţa cărţii finalizate.

Cartea consta integral din ideile lui Shevek şi ale lui Atro.

— Da, răspunse Shevek, privindu-şi mâinile şi continuă. Aş vrea să public lucrarea despre Reversibilitate pe care am scris-o în acest trimestru. Ar trebui să ajungă la Atro. L-ar interesa. Încă îl mai preocupă motivaţiile.

— Să o publici? Unde?

— Am vrut să spun, în iotică…, pe Urras. Să i-o trimit lui Atro, ca pe cealaltă, iar el o va publica într-una din revistele de acolo.

— Nu le poţi trimite spre publicare o lucrare care nu a fost tipărită aici.

— Dar este exact ce am făcut cu aceasta. Tot ce este aici, cu excepţia răspunsului combativ, a apărut în Ieu Eun Review înainte de a apărea aici.

— Nu am putut preîntâmpina această situaţie. Dar de ce îţi închipui că m-am grăbit să trimit lucrarea spre publicare? Doar nu crezi că toţi cei de la CPD sunt de acord cu maniera noastră de a negocia idei cu Urras în felul acesta. Departamentul de apărare insistă ca fiecare cuvânt care pleacă de aici pe navele acelea de marfă să fie aprobat de un expert CPD. Mai mult decât atât, nu crezi că toţi fizicienii din provincie care nu au acces la canalul acesta de comunicaţie cu Urras se împotrivesc utilizării sale de către noi? Crezi că nu sunt invidioşi? Există oameni care stau în aşteptare, care abia aşteaptă ca noi să facem un pas greşit. Dacă suntem vreodată descoperiţi, vom pierde această fereastră poştală de pe transportoarele urrasiene. Acum pricepi?

— În primul rând, cum a obţinut Institutul această fereastră poştală?

— Atunci când a fost ales Pegvur în CPD, cu zece ani în urmă. De atunci, am păşit al naibii de atent pentru a o păstra, răspunse Sabul.

Pegvur fusese un fizician de o valoare modestă. Shevek dădu din cap.

— În orice caz, Atro nu vrea să citească articolele tale. Am verificat lucrarea aceea şi ţi-am înapoiat-o cu câteva decade în urmă. Când vei înceta să-ţi iroseşti vremea cu teoriile acestea reacţionare de care se agaţă Gvarab? Nu-ţi dai seama că şi-a pierdut întreaga viaţă cu ele? Dacă le susţii, o să te faci de râs, ceea ce, desigur, este dreptul tău inalienabil. Dar în nici un caz n-o să mă faci de râs pe minei

— Dar dacă prezint lucrarea spre publicare aici, în pravică?

— Pierdere de timp.

Shevek recepţionă mesajul cu o uşoară înclinare a capului. Se ridică, deşirat şi ascuţit şi rămase nemişcat un moment, departe cu gândurile sale. Lumina iernii făcea notă discordantă cu părul său, pe care acum îl purta strâns la spate într-o coadă, şi cu faţa sa neclintită. Se apropie de birou şi ridică un exemplar din micul stoc de cărţi noi.

— Aş vrea să-i trimit una din astea lui Mitis, spuse.

— Ia câte pofteşti. Ascultă! Dacă tu crezi că ştii ce faci, mai bine decât mine, atunci trimite lucrarea Presei. Nu ai nevoie de permisiune! Ştii bine că nu există nici un fel de ierarhie. Nu te pot împiedica. Tot ce pot face este să-ţi ofer sfatul meu.

— Tu eşti consultantul Sindicatului Presei pentru manuscrisele de fizică, spuse Shevek. Am crezut că voi câştiga timp pentru toată lumea întrebându-te.

Blândeţea lui era fără compromisuri. Deoarece nu dorea să concureze pentru dominaţie, era de neîmblânzit.

— Să câştigi timp? Ce vrei să spui? întrebă Sabul.

Dar Sabul era şi el odonian. Se crispă de parcă ar fi fost chinuit fizic de propria-i ipocrizie, se îndepărtă de Shevek, se întoarse din nou la el şi continuă plin de invidie, cu vocea îngroşată de mânie.

— Dă-i drumul! Publică nenorocitul acela de articol! Mă voi declara incompetent să-mi exprim părerea despre el. Le voi spune s-o consulte pe Gvarab. Ea e experta în Simultaneitate, nu eu. Infatuată senilă şi mistică! Universul ca o imensă coardă de harfă, oscilând în interiorul şi în afara existenţei! Apropo, ce note cântă? Nu cumva pasaje din Armoniile Numerice? Adevărul este că eu sunt incompetent — cu alte cuvinte, mă opun — să recomand CPD-ului sau Presei excremente intelectuale!

— Lucrarea pe care am făcut-o pentru tine, răspunse Shevek, este o parte a cercetărilor mole urmând ideile lui Gvarab cu privire la Simultaneitate. Dacă o vrei pe una, trebuie să o accepţi şi pe cealaltă. Grânele cresc mai bine pe bălegar, cum spunem noi în nord-vest.

Rămase o vreme în picioare şi pentru că nu obţinu nici un răspuns verbal de la Sabul, spuse la revedere şi plecă.

Ştia că uşor, fără violenţă aparentă, câştigase o luptă. Dar violenţa fusese comisă.

Aşa cum prezisese Mitis, era "omul lui Sabul". De ani de zile acesta încetase a mai fi un fizician activ; marea lui reputaţie se baza pe exproprierea altor inteligenţe. Shevek trebuia să gândească iar Sabul să primească onorurile.

Evident, era o situaţie intolerabilă din punct de vedere etic şi pe care Shevek se cuvenea să o denunţe, evitând-o. Numai că n-o va face. Avea nevoie de Sabul. Dorea să publice lucrările şi să le trimită acelora care le puteau înţelege, fizicienilor urrasieni. Avea nevoie de ideile lor, de criticile lor, de colaborarea lor.

Aşa că se târguiseră, el şi Sabul, se târguiseră ca nişte profitori. Nu fusese o bătălie, ci o negociere. Tu îmi dai asta, iar eu îţi dau pe cealaltă. Refuză-mă şi te refuz şi eu. Vândut? Vândut! Cariera lui Shevek, la fel ca existenţa societăţii din care făcea parte, depindea de menţinerea unui contract neadmis pe bază de profit. Nu o relaţie de ajutor reciproc şi solidaritate, ci o relaţie de exploatare, mecanică, nu organică. Oare funcţia adevărată poate rezulta din disfuncţia de bază?

Dar tot ce vreau eu este să-mi fac treaba, pleda Shevek în gând, în timp ce traversa aleea spre piaţa unde se afla domiciliul său, în după-amiaza aceea cenuşie, printre rafale de vânt. Este datoria, bucuria mea, scopul întregii mele vieţi. Omul cu care sunt nevoit să lucrez este competitiv, un căutător de putere, un profitor, dar asta nu se poate schimba; dacă vreau să lucrez, trebuie să lucrez cu el.

Se gândi la Mitis şi la avertismentul ei. Se gândi la Institutul din nord-vest şi la petrecerea din ajunul plecării sale. I se părea tare mult de atunci, totul copilăresc de paşnic şi de sigur. Ar fi putut plânge de nostalgic. La intrarea Institutului de Ştiinţele Vieţii o fată îl privi în trecere şi i se păru că seamănă cu fata aceea — cum o cheamă? — cea cu părul scurt, care mâncase atâtea gogoşi în seara cu petrecerea. Se opri şi se întoarse, dar fata dispăruse după colţ. Oricum, aceasta avea părul lung. S-au dus, toate s-au dus. Ieşi de la adăpostul intrării în bătaia vântului. Cădea o ploaie fină, împrăştiată de vânt. Atunci când se întâmpla să plouă, ploaia era împrăştiată. Era o lume uscată. Uscată, palidă, duşmănoasă. "Duşmănoasă!" exclamă Shevek cu glas tare, în iotică. Niciodată nu auzise limba vorbită. Suna foarte ciudat. Stropii de ploaie îi înţepau faţa ca şi cum ar fi aruncat cineva cu pietriş. Durerii din gât i se alăturase o cumplită durere de cap de Care tocmai deveni conştient. Ajunse la camera 46 şi se întinse pe platforma-pat care de data aceasta i se păru mult mai jos decât de obicei. Tremura şi nu se putea opri. Îşi trase pe el pătura portocalie şi se ghemui, încercând să doarmă, dar nu se putea opri din tremurat deoarece era în bătaia unui constant bombardament atomic, din toate părţile, a cărui intensitate creştea odată cu creşterea temperaturii.

Nu fusese niciodată bolnav şi niciodată nu cunoscuse o stare de disconfort fizic mai rea decât oboseala. Neavând nici o idee cum se manifestă temperatura ridicată, avu impresia, în intervalele de luciditate ale nopţii nesfârşite, că e pe cale să înnebunească. În zori, teama de nebunie îl făcu să caute ajutor. Îi era prea teamă de sine însuşi pentru a cere ajutor vecinilor de pe coridor; se auzise delirând în timpul nopţii. Se târî până la clinica locală, la opt blocuri distanţă. Străzile reci, strălucind în lumina soarelui, învârtindu-se cu solemnitate în jurul său. La clinică îi diagnosticară nebunia drept o uşoară pneumonie şi îi spuseră să stea la pat în Salonul Doi. Shevek protestă. Asistenta

Îl acuză de comportament egoist, explicându-i că dacă merge acasă, un medic va trebui să se ostenească şi să-l viziteze acolo, pentru a-i asigura îngrijire particulară. Se culcă în Salonul Doi. Toţi ceilalţi pacienţi din salon erau vârstnici. Îşi făcu apariţia o asistentă care îi oferi un pahar cu apă şi o pilulă.

— Ce e asta? întrebă el bănuitor şi clănţănind din dinţi.

— Antipiretic.

— Aia ce mai e?

— Coboară febra.

— N-am nevoie.

— Bine, spuse asistenta ridicând din umeri şi ieşi din salon. Majoritatea anarresienilor tineri considerau că este ruşinos

să fii bolnav, rezultat al profilaxiei foarte reuşite din societatea lor, poate şi din pricina unei confuzii apărute în urma folosirii analoge a termenilor "sănătos" şi "bolnav". Simţeau că boala este o crimă, fie ea şi involuntară. Să te supui impulsului criminal, să îl stimulezi prin administrarea de analgezice, e imoral. Se arătau prudenţi când era vorba de pastile şi injecţii. Dar când intervenea vârsta mijlocie şi bătrâneţea, cei mai mulţi îşi schimbau părerea. Durerea era mai mare decât ruşinea. Asistenta le administra celor doi bătrâni din Salonul Doi medicamentele, iar aceştia glumeau cu ea. Shevek urmărea scena cu o morocănoasă lipsă de înţelegere.

Mai târziu, apăru un doctor cu o seringă.

— Nu vreau, spuse Shevek.

— Încetează cu egoismele. Întoarce-te! spuse doctorul, iar Shevek se supuse.

Mai târziu apăru o femeie care îi oferi o cană cu apă, dar Shevek tremura atât de violent încât vărsă toată apa, udând pătura.

— Lasă-mă în pace, spuse el. Cine eşti?

Femeia îi spuse, dar el nu înţelese şi îi spuse să plece, că se simte foarte bine. Apoi îi explică motivul pentru care ipoteza ciclică, deşi neproductivă în sine, este esenţială, piatră de temelie pentru propria sa abordare a unei posibile teorii a Simultaneităţii. Shevek vorbea parţial în propria sa limbă şi parţial în iotică, scriind formule şi ecuaţii cu cretă pe o tăbliţă, pentru ca ea şi restul grupului să înţeleagă, convins că nu vor pricepe treaba cu piatra de temelie. Femeia îi atinse obrajii şi îi legă părul la spate. Avea mâinile răcoroase. Niciodată în viaţă Shevek nu

simţise ceva mai plăcut decât atingerea mâinilor ei. Vru să-i strângă mâna. Nu mai era acolo. Plecase.

Mult după aceea, era treaz. Respira normal. Se simţea perfect. Totul era aşa cum trebuie. Nu simţea dorinţa să se mişte. A se mişca înseamnă a deranja momentul stabil, perfect, echilibrul lumii. Lumina iernii pe tavan era de o frumuseţe greu de exprimat. Rămase întins pe pat, privind-o. Bătrânii din salon râdeau, cu râsul lor bătrân, răguşit, ca un cotcodăcit, un sunet minunat. Femeia veni din nou şi se aşeză pe patul lui. Shevek privi spre ea şi îi zâmbi.

— Cum te simţi?

— Nou-născut. Tu cine eşti?

— Mama.

— Renaştere. Doar că ar trebui să primesc un trup nou, nu tot pe cel dinainte.

— Despre ce tot vorbeşti?

— Despre Urras. Renaşterea este un element al religiei lor.

— Încă mai delirezi, spuse ea, atingându-i fruntea. Nu mai ai febră.

Glasul ei rostind aceste cuvinte atinse ceva foarte profund din fiinţa lui Shevek, un loc întunecos, închis cu ziduri, unde acel ceva reverbera în întuneric. O privi pe femeie şi exclamă, cuprins de spaimă:

— Eşti Rulag!

— Eu ţi-am spus cine sunt. Chiar de mai multe ori.

Femeia păstra pe chip o expresie de dezinteres, chiar umor. Nu se mai punea problema ca Shevek să mai susţină ceva, era prea slăbit pentru a face vreo mişcare, dar se trase înapoi cuprins de o spaimă nedisimulată, de parcă nu ar fi fost mama lui ci propria sa moarte. Ea nu dădu nici un semn că ar fi observat această mişcare uşoară.

Era o femeie frumoasă, brunetă, cu trăsături delicate şi bine proporţionate, fără să-şi arate vârsta, deşi trebuie să fi trecut de patruzeci. Totul la ea era armonios şi controlat. Avea o voce joasă, cu un timbru plăcut.

— N-am ştiut că eşti aici, în Abbenay, nici unde eşti, nici măcar dacă mai exişti. Eram la depozitul Presei uitându-mă prin unele publicaţii noi, selectând lucrări pentru biblioteca de Engineering şi am zărit o carte de Sabul şi Shevek. Pe Sabul îl cunoşteam, desigur. Dar cine e Shevek? De ce îmi sună atât de familiar? Nu mi-a venit ideea decât după un minut şi mai bine. Ciudat, nu? Dar nu părea rezonabil. Shevek pe care îl cunoşteam eu ar avea doar douăzeci de ani, nu putea fi coautor la tratate de metacosmologie cu Sabul. Dar oricare alt Shevek ar trebui să fie chiar mai mic de douăzeci!… Aşa că am venit să mă conving. Un băiat de la domiciliu mi-a spus că te afli aici… Aceasta este o clinică surprinzător de slab asigurată cu personal. Nu înţeleg de ce sindicaliştii nu solicită mai multe repartiţii de la Federaţia Medicală, sau altfel să reducă numărul de internări. Unii dintre medicii şi asistentele de aici lucrează opt ore pe zi! Bineînţeles, există oameni în domeniul medical care chiar doresc acest lucru: impulsul de autosacrificiu. Din nefericire, acesta nu conduce la eficienţă maximă… E ciudat că te-am găsit. Nu te-aş fi cunoscut niciodată… Tu şi cu Palat mai ţineţi legătura? Ce mai face?

— E mort.

— Ah!

În vocea lui Rulag nu se citea nici o pretenţie de şoc sau durere, doar un fel de obişnuinţă tristă, o notă posomorâtă. Shevek se simţi mişcat de asta, îi îngăduia să o vadă, pentru moment, ca pe o fiinţă umană.

— De cât timp a murit?

— De opt ani.

— Nu putea avea mai mult de treizeci şi cinci de ani.

— A fost un cutremur la Wide Plains. Locuiam acolo de aproape cinci ani, el era inginerul constructor al comunităţii. Cutremurul a deteriorat centrul de învăţare. El era împreună cu alţii, încercând să scoată afară câţiva dintre copiii prinşi înăuntru. S-a produs al doilea cutremur şi toată chestia s-a prăbuşit. Au fost ucise treizeci şi două de persoane.

— Erai acolo?

— Plecasem pentru a începe pregătirea la Institutul regional cu vreo zece zile înainte de cutremur.

Ea rămase pe gânduri, cu chipul neted şi liniştit.

— Bietul Palat! Într-un fel, i se potriveşte — să ii murit împreună cu alţii, o statistică, unul din treizeci şi doi…

— Valorile statistice ar fi fost mult mai ridicate dacă el n-ar fi intrat în clădire, spuse Shevek.

Abia atunci femeia îl privi. Privirea ei nu dezvăluia ce emoţii trăieşte ori nu. Cuvintele ei puteau fi spontane sau deliberate, Shevek nu-şi dădea seama.

— Ţineai mult la Palat.

Shevek nu răspunse.

— Nu semeni cu el. De fapt, semeni cu mine, exceptând culoarea. Îmi închipuiam că vei semăna cu Palat. Aşa am presupus. E straniu cum imaginaţia face asemenea presupuneri. Aşadar, locuia împreună cu tine?

Shevek dădu din cap.

— A avut noroc, spuse ea fără să suspine, deşi în voce i se ghicea un suspin înăbuşit.

— Şi eu.

— Da, aş fi putut păstra legătura cu tine, continuă ea după o pauză, zâmbind abia imperceptibil. Mă acuzi că n-am făcut-o?

— Să te acuz? Nici nu te-am cunoscut.

— Ba da. Palat şi cu mine te-am păstrat cu noi, la domiciliu, după ce ai fost înţărcat. Amândoi am vrut-o. Primii ani sunt aceia în care contactul individual este esenţial; psihologii au dovedit-o fără tăgadă. Socializarea deplină nu se poate dezvolta decât dintr-un început afectiv… Doream să continuăm parteneriatul. Am încercat să aranjez să-l repartizeze pe Palat aici, la Abbenay. Dar niciodată nu s-a ivit vreun loc în linia lui de activitate şi nu putea veni fără repartiţie. Avea o notă de încăpăţânare… La început, îmi mai scria, din când în când, să-mi spună ce mai faci, după care a încetat să-mi mai scrie.

— N-are importanţă, spuse tânărul.

Faţa sa, slăbită de boală, era acoperită de picături fine de sudoare care dădeau obrajilor şi frunţii sale un aspect argintiu, uleios. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Rulag reluă discuţia cu vocea ei controlată, plăcută.

— Ba da, avea şi încă mai are importanţă. Dar Palat a fost acela care a rămas cu tine şi te-a îndrumat în timpul anilor de integrare. El era îndatoritor, părintesc, aşa cum eu n-am fost niciodată. În cazul meu, pe primul loc vine munca. Cu toate acestea, Shevek, mă bucur că eşti aici, acum. Poate că îţi voi fi de vreun folos de data aceasta. Ştiu că la prima vedere Abbenay este un loc neplăcut. Te simţi pierdut, izolat, lipsit de solidaritatea simplă pe care o oferă micile aşezări. Cunosc oameni interesanţi, pe care aş dori să-i întâlneşti. Oameni care probabil

ţi-ar fi de folos. Îl cunosc pe Sabul; am idee de ceea ce ţi s-ar putea întâmpla în relaţia cu el şi cu întregul Institut. Aici sunt jucate jocuri ale dominaţiei. Îţi trebuie o oarecare experienţă pentru a şti cum pot fi dejucate. În orice caz, mă bucur că eşti aici. Îmi face o plăcere pe care niciodată nu am căutat-o… un fel de bucurie… Ţi-am citit cartea. Este a ta, nu? Altfel de ce ar publica Sabul în colaborare cu un student de douăzeci de ani? Subiectul mă depăşeşte. Eu nu sunt decât un simplu inginer. Sunt mândră de tine, trebuie s-o mărturisesc. Ciudat, nu? Lipsit de raţiune. Chiar proprietarist. Ca şi cum tu ai fi ceva care îmi aparţine! Dar pe măsură ce omul îmbătrâneşte, are nevoie de anumite asigurări care nu sunt întotdeauna în totalitate rezonabile. Asta pentru a mai putea continua.

Shevek îi înţelegea singurătatea, îi simţea durerea şi asta nu-i făcea plăcere. Se simţea ameninţat. Era ameninţată loialitatea tatălui său, dragostea aceea curată, constantă în care viaţa sa prinsese rădăcini. Ce drept avea ea, care îl părăsise pe Palat la nevoie, să vină, arunci când avea ea nevoie, la fiul lui Palat? El nu avea nimic, absolut nimic, să-i ofere, ei sau altcuiva.

— Ar fi fost mai bine, spuse el, dacă ai fi continuat să te gândeşti şi la mine ca la o valoare statistică.

— Ah, rosti ea răspunsul blând, obişnuit, dezolat, îndreptându-şi privirea în altă parte.

Bătrânii de la celălalt capăt al salonului o admirau, dându-şi ghionturi unul altuia.

— Am impresia, continuă ea, că am încercat să ridic o pretenţie asupra ta, dar m-am gândit în termenii în care tu ai încerca să formulezi vreo pretenţie asupra mea. Daca ai vrea.

El nu spuse nimic.

— Bineînţeles, nu suntem decât biologic mamă şi fiu, adăugă ea, redobândindu-şi zâmbetul abia schiţat. Tu nu-ţi aduci aminte de mine, iar copilul pe care mi-l amintesc eu nu este bărbatul acesta de douăzeci de ani. Toate astea ţin de trecut, sunt irelevante. Dar aici şi acum, suntem frate şi soră. Şi asta contează cu adevărat, nu?

— Nu ştiu.

Rulag rămase tăcută timp de un minut, apoi se ridică.

— Ai nevoie de odihnă. Erai destul de bolnav când am venit prima dată. Doctorii spun că te vei face bine. Nu cred că mă voi mai întoarce.

El nu răspunse.

— La revedere, Shevek, spuse ea, întorcându-i spatele.

Shevek zări, ori poate că nu era decât un coşmar al imaginaţiei sale, chipul ei schimbându-se drastic în timp ce vorbea, spărgându-se, sfărâmându-se. Trebuie să fi fost doar imaginaţia. Rulag ieşi din salon cu mersul ei graţios, măsurat, de femeie bine făcută, iar el o văzu oprindu-se şi discutând, cu zâmbetul pe buze, cu asistenta de pe hol.

Dădu frâu liber fricii care pătrunsese odată cu ea, sentimentului de încălcare a promisiunilor, incoerenţei timpului. Se simţi zdrobit. Începu să plângă, încercând să-şi ascundă faţa la adăpostul braţelor, negăsind energia necesară pentru a se întoarce. Unul dintre bătrâni, dintre bătrânii aceia bolnavi, se apropie, se aşeză pe marginea patului şi îl bătu uşor pe umăr.

— E bine, frate. Va fi bine, frăţioare, murmură el.

Shevek îl auzi şi îi simţi atingerea, dar asta nu avu darul să-l liniştească. Nici măcar fratele nu te poate linişti în ceasul cel rău, în întunericul de la baza zidului.