Deposedaţii

5

Cu un sentiment de uşurare, Shevek puse capăt carierei sale de turist. La Ieu Eun începea un nou semestru. Acum se putea stabili pentru a trăi şi munci în Paradis, în loc de a-l privi, pur şi simplu, din exterior.

Îşi luă două seminalii şi un curs deschis. Nu i se cerea să predea, dar el întrebase dacă poate s-o facă, iar administratorii îi aranjaseră seminariile. Cursul nu a fost nici ideea lui, nici a lor. A venit o delegaţie din partea studenţilor şi l-au rugat să-l prezinte. Shevek a consimţit imediat. Aşa se organizau cursurile în centrele de învăţare anarresiene: la cererea studenţilor, ori la iniţiativa profesorului, ori de către studenţi şi profesori împreună. Când a constatat că administratorii sunt nemulţumiţi, a râs.

— Chiar vă aşteptaţi ca studenţii voştri să nu fie anarhişti? a spus el. Cum altfel pot fi tinerii? Când te afli la nivelul de jos, trebuie să organizezi de jos în sus.

Nu avea nici cea mai mică intenţie de a se lăsa scos de la curs — mai purtase genul acesta de bătălie şi înainte — iar pentru că a transmis hotărârea sa studenţilor, aceştia au rămas fermi pe poziţie. Pentru a evita o publicitate neplăcută, Rectorii Universităţii au cedat, iar Shevek a început cursul cu o asistenţă de două mii de studenţi în prima zi. La scurtă vreme, prezenţa a început să scadă. El insista pe fizică, niciodată nu devia în domeniul politic ori personal, iar fizica pe care o preda el era la un nivel destul de avansat. Dar câteva sute de studenţi au continuat să vină. Unii veneau din simplă curiozitate, să-l vadă pe omul de pe Lună. Alţii se simţeau atraşi de personalitatea lui Shevek, de omul şi libertinul pe care îl ghiceau din cuvintele sale chiar şi atunci când nu îi puteau urmări matematica. În sfârşit, un număr surprinzător de mare dintre aceştia erau capabili să-i urmărească şi filozofia şi matematica.

Erau splendid pregătiţi, studenţii aceştia, de o inteligenţă superioară, ascuţită, receptivă. Când nu lucrau, se odihneau. Nu erau tracasaţi şi deranjaţi de o mulţime de alte obligaţii. Niciodată nu adormeau la curs pentru că participaseră la serviciile în rotaţie cu o zi înainte. Societatea lor îi menţinea într-o continuă lipsă de nevoi, tracasări şi griji.

Cu toate acestea, ceea ce erau ei liberi să facă era o altă problemă. Shevek avea impresia că libertatea lor faţă de obligaţii era într-o proporţie directă cu lipsa lor de iniţiativă.

Atunci când i s-a explicat sistemul de examinare, Shevek a fost uluit; nu-şi putea imagina o piedică mai mare pentru nevoia naturală de a învăţa decât acest sistem de îngurgitare de informaţii şi eliminarea lor la ordin. La început a refuzat să dea lucrări, sau note, dar asta i-a deranjat atât de mult pe administratorii Universităţii încât, neavând intenţia de a fi nepoliticos cu gazdele sale, a cedat. Le-a cerut studenţilor să scrie câte o lucrare despre oricare problemă de fizică îi interesa şi le-a spus că le va da tuturor nota cea mai mare pentru ca birocraţii să aibă ceva de scris pe formularele şi listele lor. Spre surpriza sa, destul de mulţi studenţi au venit la el pentru a se plânge. Vroiau ca el să stabilească problematica, să formuleze întrebările corespunzătoare; nu vroiau să se gândească ei înşişi la întrebări, doar să scrie răspunsurile pe care le învăţaseră. Unii dintre ei s-au opus vehement ca el să dea tuturor aceeaşi notă. Atunci cum s-ar mai putea deosebi studenţii sârguincioşi de cei mai delăsători? Ce rost mai avea să munceşti asiduu? Dacă nu se fac distincţii competitive, poţi foarte bine să stai fără să faci nimic.

— Bine, desigur, le-a răspuns Shevek, tulburat. Dacă nu vreţi să faceţi treaba, nici nu ar trebui s-o faceţi.

Au plecat nemulţumiţi, dar politicoşi. Erau băieţi de treabă, cu o comportare brutală, dar manierată. Cunoştinţele lui Shevek de istorie urrasiană l-au condus la concluzia că aceştia sunt — deşi cuvântul era rar folosit în aceste zile — aristocraţi. În timpurile feudale aristocraţia îşi trimisese fiii la universitate, conferind superioritate instituţiei. În zilele acestea este exact invers: universitatea conferă superioritate omului. Îi spuneau cu mândrie lui Shevek că la Ieu Eun competiţia pentru burse este an de an tot mai strânsă, dovedind democraţia esenţială a instituţiei. "Mai puneţi un lacăt la uşă şi îl numiţi democraţie!" le răspundea el. Îi plăcea de studenţii lui politicoşi, inteligenţi, dar nu simţea nici un fel de afecţiune deosebită pentru nici unul dintre ei. Plănuiau cariere ca universitari ori cercetători industriali şi ceea ce învăţau de la el reprezenta pentru ei doar un mijloc pentru atingerea acelui scop, succesul în carieră. Fie că aveau deja totul, ori negau importanţa a orice le-ar fi putut oferi el.

Deci, se descoperi pe sine fără nici un fel de obligaţii dincolo de pregătirea acelor lecţii; restul timpului îi aparţinea în întregime. Nu se mai aflase într-o situaţie similară de când avea vreo douăzeci şi ceva de ani, în primii săi ani la Institutul din Abbenay. De atunci încoace, viaţa sa socială şi personală devenise tot mai complicată şi mai pretenţioasă. Fusese nu numai un fizician, dar şi partener, tată, odonian şi în cele din urmă reformator social. În aceste situaţii nu fusese protejat, nici măcar nu se aşteptase la vreo protecţie în faţa oricărei griji, ori responsabilităţi ivite. Nu fusese scutit de nimic; fusese doar liber să facă orice. Aici, era invers. La fel ca toţi studenţii şi profesorii, nu avea nimic altceva de făcut în afară de munca sa intelectuală, adică nimic. Li se făceau paturile, le erau măturate camerele, activităţile de rutină ale facultăţii erau asigurate, li se lăsa cale liberă. Fără soţii, fără familii. Nici o femeie. Studenţii Universităţii nu aveau voie să se însoare. Profesorii căsătoriţi locuiau — în timpul săptămânii de şapte zile, cu cinci ore pe zi — în cămine pentru burlaci, în campus, mergând acasă numai pentru weekend. Nimic nu îi distrăgea de la muncă. Tihnă totală pentru a lucra, toate materialele la dispoziţie, stimulare intelectuală, argumentaţie, conversaţie ori de câte ori era nevoie, nici un fel de presiuni. Într-adevăr, Paradis! Dar lui i se părea că nu poate să se apuce de treabă.

Îi lipsea ceva — lui, personal, îşi închipuia, nu locului. El, Shevek, nu era la înălţimea locului; nu era suficient de puternic pentru a primi ceea ce i se oferea cu atâta generozitate. In această oază minunată, se simţea uscat şi secătuit ca o plantă din deşert. Viaţa pe Anarres îl închisese, îi încuiase sufletul; apele vieţii ţâşneau pretutindeni în jurul lui, iar el încă nu putea bea.

Se forţă să lucreze, dar nici în asta nu găsi nici un fel de certitudine. Parcă şi-ar fi pierdut flerul pe care, în propria-i părere despre sine, îl considera drept principalul său avantaj faţă de ceilalţi fizicieni: simţul acela care-i spunea unde se află problema cu adevărat importantă, indiciul care îl conducea spre interior, către centru. Aici, părea să nu mai dispună de nici un simţ, de nici o direcţie. Lucră în Laboratoarele pentru Cercetarea Luminii, citi foarte mult şi în vara şi toamna care au urmat scrise trei lucrări — după standardele normale, o jumătate de an productivă. Dar îşi dădea seama că, de fapt, nu făcuse nimic real.

Într-adevăr, cu cât trăia mai mult pe Urras, cu atât mai puţin real i se părea. Parcă îi aluneca din mână, toată lumea aceea plină de vitalitate, magnifică, inepuizabilă pe care o văzuse de la ferestrele camerei sale în prima sa zi petrecută pe Urras. Aluneca din mâinile lui nepricepute, străine, evitându-l, iar când privea din nou ţinea în mână ceva cu totul diferit, ceva ce nu-şi dorise niciodată, un fel de hârtie mototolită, ambalaje, gunoaie.

Pentru lucrările scrise primi bani. Avea deja în contul deschis la Banca Naţională cele 10 000 de Unităţi Monetare Internaţionale (UMI) ale Premiului Seo Oen şi o primă de 5 000 UMI de la Guvernul Ioti. Suma era acum rotunjită de salariul de profesor şi de banii plătiţi de Universitate pentru cele trei monografii. La început, toate acestea i se părură caraghioase, apoi îl neliniştiră. Nu trebuia să elimine, ca fiind ridicol, ceva care aici părea de o importanţă covârşitoare. Încercă să parcurgă un manual elementar de economie; îl plictisi la culme, era ca şi cum ar fi ascultat pe cineva relatând fără să se mai oprească un vis lung şi stupid. Nu se putea forţa să înţeleagă modul de funcţionare al băncilor şi aşa mai departe, deoarece toate legile de funcţionare ale capitalismului îi erau la fel de străine ca şi ritualurile unei religii primitive, la fel de barbare, de elaborate şi de inutile. În sacrificiul uman oferit unei zeităţi ar putea exista cel puţin o frumuseţe eronată şi teribilă; în ritualurile cămătarilor, unde lăcomia, lenea şi invidia se presupune că pun în mişcare toate acţiunile oamenilor, până şi teribilul devenea banal. Shevek privea cu dispreţ şi lipsă de interes monstruoasa micime. Nu admitea, nu putea să admită că, în realitate, îl înspăimânta.

În a doua săptămână petrecută la A-Io, Saio Pae îl dusese la cumpărături. Deşi nu se gândea să-şi tundă părul — în definitiv, părul era o parte din fiinţa lui — avea nevoie de un costum de haine în stil urrasian şi o pereche de pantofi. Nu simţea nici o dorinţă de a părea mai străin decât arăta fără voia lui. Simplitatea vechiului său costum era de-a dreptul ostentativă, iar cizmele lui de deşert, moi, nefinisate păreau, într-adevăr, foarte ciudate pe lângă încălţămintea atât de modernă a ioticienilor.

Aşa că, la cererea sa, Pae l-a condus pe Bulevardul Saemtenevia, eleganta arteră comercială din Nio Esseia, pentru a fi pus la punct de un croitor şi un cizmar.

Întreaga întâmplare s-a dovedit atât de uimitoare pentru el, încât şi-a alungat-o din minte cât a putut de repede, dar luni de zile după aceea a avut vise, adevărate coşmaruri. Saemtenevia era un bulevard lung de două mile, o masă compactă de oameni, trafic şi lucruri de cumpărat, lucruri de vânzare. Haine, rochii, robe, pantaloni lungi sau scurţi, cămăşi, bluze, pălării, pantofi, ciorapi, eşarfe, şaluri, veste, cape, umbrele, îmbrăcăminte de purtat în timp ce dormi, în timp ce înoţi, în timp ce joci felurite jocuri; la o petrecere de după-amiază, la o petrecere seara, la o petrecere la ţară; haine de îmbrăcat atunci când călătoreşti, când mergi la teatru, când călăreşti ori sapi în grădină, când primeşti oaspeţi, ori te plimbi cu barca, haine pentru cină, haine pentru vânătoare — toate diferite, toate în sute de diferite croieli, culori, ţesături, materiale. Parfumuri, ceasuri, lămpi, statui, cosmetice, lumânări, tablouri, aparate de fotografiat, jocuri, vaze, canapele, ceainice, jocuri "puzzle", perne, păpuşi, strecurători, pernuţe pentru îngenuncheat, bijuterii, covoare, scobitori, calendare, o suzetă din platină cu mânerul din cristal de stâncă, o maşină electrică de ascuţit creioane, un ceas-brăţară cu cifrele din diamante, felurite suveniruri şi figurine şi fleacuri şi amintiri şi zorzoane şi bibelouri, toate inutile de la bun început, ori ornamentale pentru a le ascunde utilitatea; hectare întregi de extravaganţe, hectare de excremente. La primul bloc Shevek se oprise pentru a privi o haină miţoasă, cu pete, exponatul central dintr-o vitrină sclipitoare cu haine şi bijuterii.

— Asta costă 8 400 unităţi? a întrebat el neîncrezător, după ce citise recent într-un ziar că un "salariu de supravieţuire" era în jur de 2 000 de unităţi pe an.

— A, da, e blană veritabilă, destul de rară acum, când animalele sunt protejate, i-a răspuns Pae. Frumoasă, nu? Femeile sunt înnebunite după blănuri.

Şi-au continuat drumul. După încă un bloc, Shevek se simţea de-a dreptul epuizat. Nu se mai simţea în stare să privească. Vroia să-şi ascundă privirea.

Lucrul cel mai ciudat în privinţa străzii de coşmar era că nici unul din acele obiecte nu se confecţiona acolo. Erau doar vândute acolo. Unde erau, atunci, atelierele, fabricile, unde erau fermierii, meseriaşii, minerii, ţesătorii, chimiştii, sculptorii, vopsitorii, proiectanţii, maşiniştii, unde erau muncitorii, oamenii care le făceau? Ascunşi vederii, undeva, în altă parte. Toţi oamenii din toate magazinele erau fie cumpărători, fie vânzători. Nu aveau altă relaţie cu lucrurile decât aceea a posesiunii.

A aflat că, odată ce aveau măsurile sale, putea comanda orice avea nevoie prin telefon şi s-a decis să nu se mai întoarcă niciodată pe strada de coşmar.

Costumul de haine şi pantofii i-au fost expediaţi într-o săptămână. Le-a îmbrăcat şi s-a examinat în oglinda cea mare din dormitor. Haina gri, lungă, croită pe măsură, cămaşa albă, pantalonii negri, ciorapii şi pantofii lustruiţi se potriveau de minune cu silueta lui înaltă, subţire şi picioarele delicate. A atins cu delicateţe suprafaţa unuia dintre pantofi Era făcut din acelaşi material care acoperea scaunele din celelalte încăperi, materialul acela care semăna cu pielea; întrebase nu de mult ce este şi i se spusese că, într-adevăr, este piele, piele de animale. A tresărit la atingere, s-a îndreptat şi s-a îndepărtat de oglindă, dar nu înainte de a fi obligat să accepte că, astfel îmbrăcat, asemănarea sa cu mama lui, Rulag, era mai evidentă ca oricând.

La mijlocul toamnei urma o pauză lungă între trimestre. Majoritatea studenţilor plecau acasă în vacanţă. Shevek petrecu şi el câteva zile pe munte, în Meiteis, împreună cu un grup de studenţi şi cercetători de la Laboratorul pentru Cercetarea Luminii, după care se întoarse pentru a beneficia de câteva ore la computerul cel mare, care era extrem de ocupat în timpul trimestrului. Dar, sătul de o activitate care nu-l ducea niciunde, nu a reuşit mare lucru. Dormi mai mult decât de obicei, se plimbă, citi şi ajunse la concluzia că problema consta în faptul că fusese mult prea grăbit; nu poţi asimila o întreagă lume nouă în numai câteva luni. Pajiştile şi crângurile Universităţii erau frumoase şi neîngrijite, frunze aurii pâlpâind şi desprinzându-se în bătaia vântului şi a ploii, sub un cer blând, cenuşiu. Căută operele marilor poeţi în limba iotică şi îi citi; de data aceasta îi înţelegea când vorbeau despre flori, ori despre păsări în zbor, ori despre coloritul pădurilor, toamna. Această înţelegere îi produse o mare plăcere. Era o încântare să revină în amurg în camera sa, ale cărei proporţii niciodată nu încetaseră a-l mulţumi. Era acum obişnuit cu acea graţie şi confort, îi devenise familiară. La fel şi mâncarea, în toată varietatea şi cantitatea, care la început îl uimiseră. Aceia care îl serveau la masă îi cunoşteau preferinţele şi îl serveau aşa cum s-ar fi servit el însuşi. Încă nu consuma carne. Încercase din politeţe şi pentru a-şi dovedi că nu suferă de prejudecăţi iraţionale, dar stomacul său avea motive necunoscute raţiunii şi s-a revoltat. După două dezastre aproape produse, renunţase la încercare şi rămăsese vegetarian, deşi unul lacom. Îi plăcea foarte mult cina. Câştigase trei-patru kilograme de când venise pe Urras. Arăta foarte bine acum, bronzat ca urmare a expediţiei sale montane, odihnit de vacanţă. Era o figură şocantă arunci când se ridica de la masă în cantina cea mare, cu plafonul brăzdat de grinzi, departe, deasupra capului, în umbră, pereţii cu lambriuri şi portrete, iar mesele strălucind de lumânările aprinse, porţelanuri şi argintărie. Shevek salută pe cineva de la o altă masă şi îşi continuă drumul cu o expresie de paşnică detaşare pe chip. De la celălalt capăt al sălii, Chifoilisk îl zări şi porni după el, ajungându-l la uşă.

— Ai câteva minute libere, Shevek?

— Da. În apartamentul meu?

Se obişnuise deja cu permanenta folosire a pronumelui posesiv şi îl utiliza fără să se gândească. Chifoilisk părea să ezite.

— Ce zici de bibliotecă? E în drumul tău şi vreau să iau o carte.

Traversară piaţa către Biblioteca Nobilei Ştiinţe — vechiul termen pentru fizică, termen care până şi pe Anarres era menţinut în anumite accepţiuni — păşind alături în întunericul răpăind de ploaie. Chifoilisk scoase o umbrelă, dar Shevek umbla prin ploaie la fel cum umblau ei pe soare, cu bucurie.

— Te uzi până la piele, spuse Chifoilisk cu glasul său răguşit. Ai probleme cu pieptul, nu? Ar trebui să ai grijă!

— Mă simt foarte bine, răspunse Shevek continuându-şi drumul prin ploaia răcoroasă, măruntă. Ştii, medicul din partea Guvernului mi-a prescris nişte tratamente, inhalaţii. Are efect; nu mai tuşesc. L-am rugat pe doctor să descrie tratamentul şi medicamentele, la radio, Sindicatului de Iniţiativă din Abbenay. Aşa a făcut. A fost atât de bucuros s-o facă. Totul e destul de simplu: poate ameliora atâta suferinţă provocată de tusea din cauza prafului. De ce nu? De ce nu mai devreme? De ce nu colaborăm, Chifoilisk?

Thuvianul scoase un scurt mormăit sardonic. Ajunseră în sala de lectură a bibliotecii. Rafturi cu cărţi vechi, sub arcuri delicate de marmură, aşteptau calme, în lumina estompată. Lămpile de pe mesele lungi de lectură erau simple sfere de alabastru. Nu se mai afla nimeni acolo, cu excepţia unui om de serviciu care se grăbi după ei să aprindă focul pregătit pe vatra de marmură şi pentru a se asigura că nu mai au nevoie de nimic înainte de a se retrage din nou. Chifoilisk se opri în faţa focului, urmărindu-l cum se aprinde. Deasupra ochilor mici, sprâncenele îi stăteau zbârlite. Faţa sa aspră, oacheşă, intelectuală, arăta mai bătrână decât de obicei.

— Vreau să fiu dezagreabil, Shevek, spuse el cu vocea sa aspră, adăugând, cu o umilinţă pe care Shevek încă nu o întâlnise la el.

— Vreau să mă conving dacă tu ştii ce faci aici!

— Cred că ştiu, răspunse Shevek, după o scurtă pauză.

— Eşti conştient, aşadar, că ai fost cumpărat?

— Cumpărat?

— Să zicem cooptat, dacă altfel nu-ţi place. Ascultă. Indiferent cât e un om de inteligent, nu vede ceea ce nu ştie cum să vadă. Cum îţi poţi tu înţelege situaţia aici, într-o economie capitalistă, într-un stat plutocrat-oligarhic? Cum să pricepi tu, cel căzut de acolo, din cer, dintr-o măruntă comunitate de idealişti flămânziţi?

— Chifoilisk, te asigur că nu au mai rămas mulţi idealişti pe Anarres. Da, Coloniştii au fost idealişti, atunci când au părăsit lumea asta pentru deşerturile noastre. Dar asta s-a întâmplat cu şapte generaţii în urmă! Societatea noastră este practică. Poate mult prea practică, mult prea preocupată doar de supravieţuire. Ce este idealist în cooperare socială, ajutor reciproc, când este singura cale de a rămâne în viaţă?

— Nu pot dezbate cu tine valorile Odonianismului. Nu pentru că n-am vrut s-o fac! Ştii, mai cunosc şi eu câte ceva. În ţara mea suntem mult mai aproape de asta decât cei de pe aici. Suntem produsele aceleiaşi mari mişcări revoluţionare din secolul al optulea — suntem socialişti, la fel ca tine.

— Dar sunteţi învechiţi. Statul Thu este chiar mai centralizat decât Statul A-Io. O singură structură de putere controlează totul: guvernul, administraţia, poliţia, armata, învăţământul, legile, comerţul, manufacturile. Şi aveţi o economie bazată pe bani.

— Da, o economie bazată pe principiul că fiecare muncitor primeşte atât cât merită, pentru valoarea muncii sale — nu de la capitalişti pe care e obligat să-i servească ci de la statul al cărui membru este.

— Muncitorul stabileşte valoarea propriei sale munci?

— De ce nu vii până în Thu să vezi cum funcţionează socialismul adevărat?

— Ştiu cum funcţionează socialismul adevărat. Aş putea să vă spun, dar crezi că guvernul tău îmi va permite să îl explic, acolo, în Thu?

Chifoilisk dădu cu piciorul unui lemn care nu se aprinsese. Expresia lui, aşa cum stătea cu ochii aţintiţi în foc, era amară, liniile dintre nas şi colţurile gurii mult adâncite. Nu răspunse la întrebarea lui Shevek.

— Nu am de gând să încerc să mă joc cu tine, spuse el în cele din urmă. Nu are nici un rost; oricum, n-am s-o fac. Întrebarea pe care trebuie să ţi-o pun este următoarea: chiar ai vrea să vii în Thu?

— Nu acum, Chifoilisk.

— Dar ce poţi realiza … aici?

— Munca mea. Pe de altă parte, mă aflu aproape de sediul Consiliului Guvernelor Mondiale…

— C.G.M.? De treizeci de ani cei din A-Io îi au în buzunarul mic. Nu te aştepta ca ei să te salveze.

— Deci, sunt în pericol? întrebă Shevek după o pauza.

— Nici măcar de asta nu ţi-ai dat seama?

Urmă o altă pauză.

— Împotriva cui mă pui în gardă?

— Pae, în primul rând.

— A, da, Pae, răspunse Shevek punându-şi mâinile pe căminul ornamentat, cu încrustaţii aurite. Pae e un fizician destul de bun. Şi foarte îndatoritor. Dar nu am încredere în el.

— De ce nu?

— Ei bine,… e alunecos.

— Da. O judecată psihologică fină. Dar Pae nu e periculos pentru tine fiindcă el, ca om, este alunecos. E periculos pentru tine deoarece este un agent loial, ambiţios al Guvernului Ioti. Regulat prezintă rapoarte despre mine şi despre tine Departamentului pentru Securitate naţională, adică poliţiei secrete. Nu te subestimez, Dumnezeu o ştie, dar nu pricepi? Obiceiul tău de a aborda pe oricine la modul personal, individual, nu se potriveşte aici, nu merge. Trebuie să înţelegi puterile din spatele indivizilor.

În timp ce Chifoilisk vorbea, postura relaxată a lui Shevek se crispase; acum stătea drept, ca şi Chifoilisk, privind focul.

— Cum ai aflat lucrul ăsta despre Pae?

— În acelaşi fel în care am aflat că încăperea ta conţine un microfon ascuns, ca şi a mea. Pentru că este treaba mea să cunosc asemenea lucruri.

— Şi tu eşti un agent al guvernului tău?

Chipul lui Chifoilisk se închise şi mai mult. Apoi se întoarse pe neaşteptate către Shevek, vorbind încet, dar cu ură.

— Da. Bineînţeles că sunt. Dacă nu aş fi, nu m-aş afla aici. Toată lumea o ştie. Guvernul meu trimite în străinătate numai oameni în care poate avea încredere. Iar în mine se pot încrede! Pentru că eu nu am fost cumpărat, ca toţi aceşti afurisiţi şi bogaţi profesori de aici! Eu cred în guvernul meu, în ţara mea, am încredere în ei, continuă el, revărsând cuvintele ca pe un torent. Trebuie neapărat să priveşti în jurul tău, Shevek! Eşti doar un copil printre hoţi. Sunt buni cu tine, îţi oferă o cameră frumoasă, cursuri, studenţi, bani, vizite la castele, vizite la fabrici model, vizite în sate drăguţe. Tot ce este mai bun. Totul este minunat, nemaipomenit! Dar de ce? De ce te aduc aici de pe Lună? De ce te laudă? De ce îţi tipăresc lucrările? De ce te ţin atât de protejat si de confortabil în sălile de lectură, în laboratoare şi biblioteci? Crezi că o fac din dezinteres ştiinţific, din iubire frăţească? Aceasta este o economie a profitului, Shevek!

— Ştiu. Am venit să mă tocmesc cu asta.

— Să tocmeşti… ce? Pentru ce?

Chipul lui Shevek îşi recăpătase expresia rece, gravă pe care o avusese atunci când părăsise Fortul din Drio.

— Tu ştii ce vreau eu, Chifoilisk. Vreau ca poporul meu să iasă din exil. Am venit aici deoarece nu cred că voi, acolo în Thu, doriţi acest lucru. Vă e teamă de noi, acolo. Vă e teamă că s-ar putea ca noi să aducem înapoi revoluţia, cea veche, cea adevărată, revoluţia pentru dreptate pe care voi aţi început-o şi aţi întrerupt-o la jumătatea drumului. Aici, în A-Io, le e mai puţin frică de mine pentru că ei au uitat revoluţia. Nu mai cred în ea.

Îşi închipuie că dacă oamenii posedă suficiente obiecte vor fi mulţumiţi să trăiască în închisoare. Dar eu nu vreau să cred acest lucru. Vreau să dobor zidurile. Vreau solidaritate, solidaritate umană. Vreau schimburi libere între Urras şi Anarres. Am lucrat cum m-am priceput pentru asta pe Anarres, acum lucrez cum pot aici, pe Urras. Acolo, am acţionat. Aici, mă tocmesc.

— Cu ce?

— O, ştii prea bine, Chifoilisk, răspunse Shevek cu o voce joasă, rezervată. Ştii ce vor ei de la mine.

— Da, ştiu, dar n-am ştiut că ştii şi tu, spuse thuvianul vorbind încet, vocea lui aspră devenind un murmur răguşit, numai respiraţie şi consoane fricative. Deci, ai adus… Teoria Temporală Generală?

Shevek îl privi cu o oarecare notă de ironie.

— Există în scris? insistă Chifoilisk.

Shevek continuă să-l privească timp de un minut, apoi îi răspunse direct:

— Nu.

— Bine!

— De ce?

— Pentru că dacă ar exista în scris, ar pune ei mâna pe ea.

— Ce vrei să spui?

— Ce-ai auzit. Ascultă, nu a spus chiar Odo că acolo unde există proprietate există şi furt?

— Pentru a crea un hoţ, creaţi un proprietar; pentru a crea crima, creaţi legile. Organismul Social.

— De acord. Acolo unde există hârtii în camere închise, există şi oameni cu chei pentru acele camere!

— Da, răspunse Shevek, tresărind, după care comentă. Este foarte neplăcut.

— Pentru tine. Nu şi pentru mine. Nu am scrupulele tale idealiste, ştii bine. Ştiam că nu ai teoria scrisă. Dacă aş fi crezut că o ai, aş fi făcut orice efort pentru a o lua de la tine, prin persuasiune, furt, prin forţă, dacă aş fi crezut că te putem răpi fără să declanşăm un război cu A-Io. Orice, numai să o pot smulge din mâinile acestor îmbuibaţi de capitalişti şi să o predau Prezidiului Central al ţării mele. Deoarece cauza cea mai nobilă pe care o pot eu sluji este puterea şi bunăstarea ţării mele.

— Minţi! spuse Shevek, împăciuitor. Da, cred că eşti patriot. Dar situezi deasupra patriotismului respectul pentru adevăr, pentru adevărul ştiinţific şi poate chiar loialitatea ta pentru persoane individuale. Nu m-ai trăda.

— Te-aş trăda, dacă aş putea! replică Chifoilisk înfuriat.

Vru să continue, se opri, iar în cele din urmă spuse cu o resemnare plină de iritare:

— Gândeşte ce-ţi place. Eu nu pot să-ţi deschid ochii. Dar nu uita, noi te vrem. Dacă până la urmă pricepi ce se petrece aici, vino în Thu. Ai ales oamenii nepotriviţi cu care să încerci a te înfrăţi! Iar dacă… Nu e treaba mea să-ţi spun aşa ceva, dar nu contează. În sfârşit, dacă nu vrei să vii la noi, în Thu, cel puţin nu le da ioţilor teoria ta. Nu le oferi nimic acestor cămătari! Fugi! Du-te acasă! Oferă poporului tău ceea ce ai de oferit!

— Doar că ei nu o vor, răspunse Shevek, fără expresie. Crezi că nu am încercat?

După patru-cinci zile, întrebând unde este Chifoilisk, Shevek află că acesta se întorsese în Thu.

— Şi nu mai vine înapoi? Nu mi-a spus că pleacă.

— Un thuvian nu ştie niciodată când va primi un ordin de la Prezidiul lui, a spus Pae, pentru că, bineînţeles, Pae era acela care îl informase pe Shevek. Nu ştie decât că atunci când îi vine ordinul cel mai bine este să plece în fugă. Bietul Chif! Mă întreb ce a greşit!

O dată sau de două ori pe săptămână Shevek îl vizita pe Atro în căsuţa aceea plăcută de la marginea campusului, unde locuia împreună cu doi servitori la fel de bătrâni ca el, care îl îngrijeau. La aproape optzeci de ani era, după cum se exprima chiar el, un monument ridicat în cinstea unui fizician de prima mână. Deşi nu-şi văzuse munca de o viaţă rămasă nerecunoscută, aşa cum era cazul lui Gvarab, pur şi simplu prin vârstă atinsese ceva din imparţialitatea ei. Interesul său pentru Shevek, cel puţin, părea să fie în totalitate personal — o camaraderie. Atro fusese primul fizician din domeniul Secvenţei convertit de abordarea lui Shevek a înţelegerii timpului. Luptase, cu armele lui Shevek, pentru teoriile lui Shevek, împotriva întregii instituţii a respectabilităţii ştiinţifice, iar lupta continuase câţiva ani buni înainte de publicarea ediţiei integrale a Principiilor Simultaneităţii şi a victoriei — curând după aceea — a Simultaniştilor. Bătălia aceea reprezentase punctul culminant al vieţii lui Atro. Nu ar fi luptat pentru altceva decât adevărul, dar îi plăcuse lupta chiar mai mult decât adevărul.

Atro îşi putea reconstitui genealogia pe parcursul a o mie o sută de ani, strămoşii săi fiind generali, prinţi, mari latifundiari. Familia sa încă mai deţinea o proprietate de şapte sute de acri şi paisprezece sate în provincia Sie, regiunea cea mai rurală din A-Io. Folosea expresii provinciale, arhaisme de care se agăţa cu mândrie. Bogăţia nu-l impresiona de fel şi se referea la întregul guvern al ţării sale drept "demagogi şi politicieni târâtori". Respectul său nu putea fi cumpărat. Cu toate acestea, îl oferea singur, gratuit, oricărui prostănac având ceea ce el numea "numele care trebuie". În unele privinţe, Atro era total incomprehensibil pentru Shevek, o enigmă, un aristocrat. Totuşi, dispreţul său autentic atât pentru bani cât şi pentru putere îl determina pe Shevek să se simtă mai apropiat de el decât de oricare alt cunoscut de pe Urras.

Odată, când stăteau pe veranda cu pereţi de sticlă unde creşteau tot felul de plante rare şi nemaivăzute, Atro folosi întâmplător expresia "Noi, Cetienii… ". Shevek profită de prilejul ivit.

— "Cetieni"! Nu e acesta un cuvânt păsăresc?

"Păsărească" — aşa era denumită în argou presa de consum, ziarele, emisiunile radio/TV, romanele produse pentru populaţia muncitoare urbană.

— Păsărească! repetă şi Atro. Dragul meu, de unde dracu' vii cu toate vulgarismele astea? Prin "cetieni" mă refer exact la ceea ce înţeleg prin acest termen scriitorii cotidianelor şi cititorii lor pe jumătate analfabeţi. Adică Urras şi Anarres!

— M-a surprins că aţi folosit un cuvânt străin, de fapt, un cuvânt ne-cetian.

— Definiţie prin excludere, replică bătrânul, bine dispus. Acum o sută de ani nu aveam nevoie de acest cuvânt. "Omenire" ajungea. Dar acum vreo şaizeci de ani, situaţia s-a schimbat. Aveam şaptesprezece ani, era o zi frumoasă, însorită, la începutul verii. Îmi amintesc destul de bine. Îmi plimbam calul, iar sora mea mai mare a strigat de la fereastră: "La radio discută cu cineva din Spaţiul Exterior!" Biata mama a crezut că ne-a sunat la toţi ceasul; chestia cu diavolii străini, ştii la ce mă refer. Dar nu erau decât hainienii, măcăind despre pace şi frăţie. Ei bine, în zilele noastre lumea este puţin suprainclusivă. Ce de-

fineşte mai bine frăţia decât nonfrăţia? Definiţie prin excludere, dragule! Tu şi cu mine suntem rude. Acum câteva secole ai tăi păşteau caprele pe munţi în vreme ce ai mei oprimau iobagii în Sie, dar suntem toţi membri ai aceleiaşi familii. Pentru a şti acest lucru nu trebuie decât să întâlneşti, ori să auzi de… un străin. O fiinţă dintr-un alt sistem solar. Un aşa-zis om, care nu are nimic în comun cu noi decât dispunerea practică a două braţe, două picioare şi un cap cu un anumit gen de creier înăuntru!

— Dar n-au demonstrat hainienii că noi suntem…

— … toţi de origine străină, urmaşii coloniştilor interstelari hainieni acum o jumătate de milion de ani, ori poate un milion, ori două, ori trei. Da, ştiu. Demonstrat! Pe Numărul Primar, Shevek, parcă ai fi un seminarist în anul întâi! Cum poţi vorbi serios despre dovadă istorică la un asemenea interval de timp? Hainienii aceştia aruncă în sus cu mileniile de parcă ar fi mingi de handbal, dar nu sunt decât nişte jonglerii. Într-adevăr, dovadă! Religia strămoşilor mei mă informează, cu aceeaşi autoritate, că sunt un descendent al lui Pinra Od. pe care Dumnezeu l-a exilat din Grădină deoarece n-a avut tăria să-şi numere degetele de la mâini şi de la picioare, să le adune cu douăzeci şi să lase timpul să-şi facă de cap în univers. Dacă sunt pus în situaţia de a alege, prefer povestea aceasta celei spuse de străini!

Shevek râse; umorul lui Atro întotdeauna îi făcea plăcere. Doar că bătrânul vorbea serios. Îl bătu cu palma pe braţ, încruntând sprâncenele şi plescăind din buze, aşa cum făcea întotdeauna când era impresionat, şi spuse:

— Sper că şi tu simţi la fel, dragul meu. Sper din toată inima. Sunt convins că există o mulţime de aspecte admirabile în societatea ta, dar nu te învaţă să faci discriminări — ceea ce, la urma urmei, este lucrul cel mai bun pe care îl înveţi de la civilizaţie. Nu vreau ca străinii aceia afurisiţi să pună mâna pe tine prin intermediul noţiunilor tale despre frăţie, reciprocitate şi toate celelalte. Te vor împroşca cu râuri întregi de "umanitate comună" şi "ligi ale tuturor lumilor" şi aşa mai departe şi nu mi-ar place să te văd înghiţindu-le. Legea existenţei este lupta, competiţia, eliminarea celui mai slab, un război neîndurător pentru supravieţuire. Şi vreau să-i văd supravieţuind pe cei mai buni. Genul de umanitate pe care îl cunosc eu. Cetienii. Tu şi cu mine: Urras şi Anarres. Suntem înaintea lor acum, înaintea tuturor acelor hainieni şi temeni şi cum îşi mai zic şi trebuie să rămânem inaintea lor. Ne-au adus deplasarea interstelară, dar noi facem acum nave interstelare mult mai bune decât ei. Când vei ajunge să dai publicităţii Teoria ta, sper sincer că te vei gândi la datoria ta faţă de propriul tău popor, faţă de ai tăi. La ceea ce înseamnă loialitate şi cui este datorată.

Lacrimile greu de stăpânit ale vârstei înaintate apăruseră în ochii pe jumătate orbi ai lui Atro. Shevek puse mâna pe braţul bătrânului, ca pentru a-l linişti, dar nu-i răspunse.

— Până la urmă o vor obţine, desigur. Şi chiar se cuvine s-o obţină. Adevărul ştiinţific va ieşi la iveală, nu poţi ascunde soarele sub o piatră. Dar înainte de a o obţine, vreau să plătească pentru ea! Vreau să ne ocupăm locul meritat. Vreau respect şi asta poţi câştiga tu pentru noi. Tranzilienţa — dacă stăpânim tranzilienţa, deplasările lor interstelare nu vor face nici cât o ceapă degerată. Nu vreau bani, ştii prea bine. Vreau să fie recunoscută superioritatea ştiinţei cetiene, superioritatea inteligenţei cetiene. Dacă trebuie neapărat să existe o civilizaţie interstelară, atunci, pentru Dumnezeu, nu vreau ca semenii mei să fie membrii inferiori ai acesteia! Trebuie să ne facem intrarea ca oameni nobili, purtând în mâini un dar grozav — iată cum trebuie să se întâmple! În sfârşit, uneori mă aprind când vine vorba de asta. Apropo, în ce stadiu te mai afli cu cartea?

— În ultima vreme am lucrat la Ipoteza gravitaţională a lui Skask. Am senzaţia că greşeşte atunci când foloseşte numai ecuaţii diferenţiale parţiale.

— Dar ultima ta lucrare a fost despre gravitaţie. Când ai de gând să abordezi problema principală?

— Ştii că pentru noi, odonienii, mijloacele înseamnă scopul, răspunse Shevek nonşalant. În afară de aceasta, nu pot prezenta prea bine o teorie a timpului care omite gravitaţia, nu?

— Vrei să spui că ne-o oferi în bucăţele şi fărâme? întrebă Atro bănuitor. Asta nu mi-a trecut prin minte. Aş face mai bine să mă mai uit o dată la ultima ta lucrare. Unele părţi nu au însemnat mare lucru pentru mine. Ochii îmi obosesc foarte uşor în ultima vreme. Cred că nenorocitul acela de proiector-amplificator pe care sunt nevoit să-l folosesc la citit nu mai funcţionează cum trebuie. Parcă nu mai proiectează cuvintele atât de clar.

Shevek îl privi pe bătrân cu mustrări de conştiinţă şi afecţiune, dar nu-i spuse nimic mai mult despre stadiul în care se afla teoria sa.

Lui Shevek i se trimiteau zilnic invitaţii la recepţii, inaugurări, deschideri şi aşa mai departe. Le onora pe unele, deoarece venise pe Urras cu o misiune şi trebuia să încerce să o ducă la îndeplinire: trebuie să impună ideea de frăţie, trebuie să reprezinte, prin propria sa persoană, solidaritatea celor Două Lumi. Lua cuvântul, iar oamenii îl ascultau şi spuneau: "Cât de adevărat!"

Îşi punea întrebarea de ce guvernul nu-l împiedică să vorbească. Chifoilisk trebuie să fi exagerat, pentru atingerea propriilor sale scopuri, amploarea controlului şi cenzurii pe care o puteau exercita. Ceea ce spunea el, Shevek, era anarhism pur, iar ei nu-l împiedicau. Dar chiar aveau nevoie să-l oprească? I se părea că de fiecare dată se adresează aceloraşi oameni: bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, manieraţi, zâmbitori. Erau, oare, aceştia singura categorie de oameni de pe Urras? "Durerea este aceea care îi uneşte pe oameni", spunea Shevek, în picioare, în faţa lor, iar ei dădeau din cap şi rosteau "Cât de adevărat!"

Treptat, ajunse să-i urască şi, dându-şi seama de aceasta, începu pe neaşteptate să nu le mai accepte invitaţiile.

Dar, făcând aşa ceva, însemna să-şi accepte eşecul şi să-şi sporească propria izolare. Nu făcea ceea ce venise aici să facă. Nu pentru că ei îl izolau — îşi spunea — ci pentru că, aşa cum se întâmpla de obicei — el se izolase complet de ei. Era singur, sufocant de singur, în mijlocul tuturor oamenilor pe care îi întâlnea zilnic. Problema consta în aceea că nu era în contact. Avea senzaţia că pe parcursul tuturor acelor luni nu fusese în contact cu nimic şi cu nimeni de pe Urras.

Într-o seară, la masă, în cantina profesorilor plini, afirmă:

— Ştiţi, nu ştiu cum trăiţi voi, aici. Văd casele particulare din exterior. Dar din interior nu cunosc decât viaţa voastră care de fapt nu este particulară — sălile de întruniri, cantinele, laboratoarele…

A doua zi Oiie, destul de crispat, îl întrebă pe Shevek dacă nu i-ar plăcea să servească cina şi chiar să rămână peste noapte, la următorul week-end, acasă la Oiie.

Era în Amoeno, un sat situat la câteva mile de Ieu Eun şi după standardele urrasiene era o casă modestă, de condiţie mijlocie, poate mai veche decât multe altele. Fusese construită cu vreo trei sute de ani înainte, din piatră, cu pereţii acoperiţi de lambriuri de lemn. La cadrele ferestrelor şi la uşi era folosit caracteristicul arc dublu iotic. O relativă absenţă a mobilierului îi făcu imediat plăcere lui Shevek; camerele păreau austere, spaţioase, cu suprafeţele lor mari de pardoseală bine lustruită. Niciodată nu se simţise în largul lui în mijlocul decoraţiilor şi facilităţilor extravagante ale clădirilor publice în care aveau loc recepţiile, inaugurările şi aşa mai departe. Urrasienii aveau gust, dar adesea părea că se află în conflict cu impulsul către ostentaţie — către cheltuielile evidente. Originea naturală, estetică a dorinţei de a poseda lucruri era ascunsă şi pervertită de constrângerile economice şi competitive care, la rândul lor, se răsfrângeau asupra calităţii lucrurilor. Tot ceea ce realizau era un fel de bogăţie mecanică. Aici, în schimb, exista graţie, obţinută prin abţinere.

Un servitor le luă hainele la uşă. Soţia lui Oiie urcă să-l întâmpine pe Shevek din bucătăria aflată la subsol, unde dăduse îndrumări bucătarului.

În timp ce conversau înainte de cină, Shevek se descoperi vorbindu-i numai ei, aproape în exclusivitate, cu o anumită prietenie, o dorinţă de a o face să-l placă şi care îl surprinse. Dar se simţea atât de bine că se poate adresa din nou unei femei! Nu este de mirare că îşi simţise existenţa retezată, artificială, printre bărbaţi, veşnic bărbaţi, lipsindu-i tensiunea şi atracţia diferenţei sexuale. Iar Sewa Oiie era într-adevăr atrăgătoare. Admirându-i liniile delicate ale gâtului şi tâmplelor, uită complet de obiecţiunile lui cu privire la obiceiul urrasian de a rade capul femeilor. Ea era reticentă, chiar timidă; el încercă să o facă să se simtă în largul ei în prezenţa lui şi se arătă deosebit de mulţumit când avu impresia că reuşeşte.

Intrară în casă pentru cină şi li se alăturară doi copii.

— Pur şi simplu nu mai poţi găsi o guvernantă cumsecade prin locurile astea, spuse Sewa Oiie, scuzându-se.

Shevek îşi exprimă acordul, fără a şti ce este aceea o guvernantă. Îi privea pe cei doi băieţei cu aceeaşi uşurare, cu aceeaşi încântare. Rar mai zărise câte un copil de când plecase de pe Anarres.

Erau copii foarte curaţi, liniştiţi, vorbind atunci când li se adresa cineva, îmbrăcaţi în haine şi pantaloni scurţi albaştri, de catifea. Îl priveau pe Shevek cuprinşi de uimire, ca pe o creatură din Spaţiul Exterior. Băiatul de nouă ani era sever cu cel de şapte, murmurând tot timpul să nu se mai uite aşa, ciupindu-l fără milă atunci când nu asculta. Micuţul îl ciupea şi el la rândul lui şi încerca să-l lovească pe sub masă cu piciorul. Principiul Superiorităţii nu părea a fi foarte bine clarificat în mintea lui.

Acasă, Oiie era cu totul alt om. Expresia aceea secretoasă îi dispărea de pe chip, iar când vorbea nu mai tărăgăna vorbele. Familia îl trata cu respect, dar în respectul acela se simţea reciprocitatea. Shevek auzise multe din părerile lui Oiie despre femei şi fu surprins să vadă că acesta îşi trata soţia curtenitor, chiar cu delicateţe. "Asta înseamnă cavalerism", îşi spuse Shevek, care învăţase de curând cuvântul, dar în curând ajunse la concluzia că este ceva mai mult. Oiie ţinea la soţia lui şi avea încredere în ea. Se purta cu ea şi cu copiii săi aproape aşa cum s-ar fi purtat un anarresian. De fapt, acasă Oiie arăta, deodată, ca un gen de om simplu, cu sentimente frăţeşti, un om liber.

1 se părea lui Shevek o libertate foarte limitată, o familie foarte îngustă, dar se simţea atât de mult în largul lui încât nu simţea nici o dorinţă de a formula critici.

Într-o pauză a conversaţiei, băieţelul cel mic spuse cu vocea sa delicată, limpede:

— Domnul Shevek nu se poartă prea frumos.

— De ce nu? întrebă Shevek înainte ca soţia lui Oiie să-l poată admonesta pe copil. Ce am făcut?

— Nu aţi spus mulţumesc.

— Pentru ce?

— Când v-am dat farfuria cu murături.

— Ini! Încetează!

Sadik! Nu fi egoist! Tonul era exact acelaşi.

— Am crezut că le împarţi cu mine. Au fost un dar? În ţara mea nu spunem mulţumesc decât pentru daruri. Împărţim alte lucruri fără să mai vorbim despre asta. Înţelegi? Vrei murăturile înapoi?

— Nu, nu îmi plac! răspunse copilul, privindu-l pe Shevek drept în faţă cu ochii săi negri, senini.

— Atunci mi se pare foarte simplu să mă servesc şi eu, răspunse Shevek.

Băiatul cel mare se frământa de dorinţa suprimată de a-l ciupi pe Ini, dar Ini râse, arătându-şi dinţişorii albi. După o vreme, într-o altă pauză, spuse aproape şoptit, aplecându-se spre Shevek:

— Ţi-ar plăcea să vezi vidra mea?

— Da.

— E în grădina din spate. Mama a dat-o afară pentru că s-a gândit că te-ar putea deranja. Unii oameni mari nu iubesc animalele.

— Îmi place să le văd. În ţara mea nu avem nici un animal.

— Nu? întrebă băiatul cel mare privindu-l mirat. Tată! Domnul Shevek spune că nu au animale!

— Dar ce aveţi? îl întrebă şi Ini, privindu-l la fel.

— Alţi oameni. Peşti. Viermi. Mai sunt şi holumi.

— Ce sunt holumii?

Conversaţia continuă timp de o jumătate de oră. Era pentru prima dată când Shevek fusese rugat aici, pe Urras, să descrie Anarres. Copiii puneau întrebările, dar părinţii ascultau cu interes. Cu o oarecare scrupulozitate, Shevek se îndepărtă de modul etic; doar nu se afla acolo pentru a face propagandă în faţa copiilor gazdelor sale. Le spuse pur şi simplu cum arată praful, cum este Abbenay, ce fel de haine îmbracă oamenii, ce fac oamenii când au nevoie de haine noi, ce fac copiii la şcoală. Această ultimă parte, contrar voinţei sale, avu caracter propagandistic. Ini şi Aevi erau fascinaţi de descrierea unei programe care includea cultivarea pământului, tâmplărie, reciclarea apelor reziduale, tipărit, instalaţii, repararea drumurilor, dramaturgie şi toate celelalte preocupări ale comunităţii adulte, precum şi de afirmaţia sa că nimeni nu era niciodată pedepsit, pentru nimic.

— Deşi, preciză el, uneori te pun să te descurci de unul singur.

— Dar ce îi face pe oameni să menţină ordinea? interveni Oiie pe neaşteptate, de parcă întrebarea, neformulată de multă vreme, izbucnise din el în urma presiunii. De ce nu se jefuiesc şi nu se omoară unul pe altul?

— Nimeni nu posedă nimic pentru a fi jefuit. Dacă ai nevoie de lucruri, le iei de la depozit. Cât despre violenţă, ei bine, nu prea ştiu, Oiie. În condiţii obişnuite, m-ai ucide? Iar dacă ai ţine neapărat s-o faci, te-ar împiedica oare o lege care ar fi împotrivă?

Constrângerea este mijlocul cel mai puţin eficient de a asigura ordinea.

— Bine, dar cum îi puneţi pe oameni să facă muncile murdare?

— Ce munci murdare? întrebă soţia lui Oiie, neatentă.

— Strângerea gunoaielor, săparea mormintelor, spuse Oiie.

— Extragerea mercurului, adăugă Shevek şi era cât pe-aci să adauge şi "procesarea rahatului" dar îşi aminti tabuul iotic privitor la termenii scatologici.

Reflectase, chiar de la începutul şederii sale pe Urras, că urrasienii trăiesc printre munţi de excremente, dar niciodată nu pronunţase cuvântul cu pricina.

— Ei bine, toţi le facem. Dar nimeni nu e obligat s-o facă prea mult timp, doar dacă îi place munca. O zi pe decadă comitetul de conducere a comunităţii, ori comitetul de bloc, sau oricine are nevoie de tine te poate ruga să participi la o astfel de activitate; fac liste de rotaţie. Apoi, repartizarea la munci dezagreabile, ori periculoase, cum ar fi minele de mercur sau oţelăriile, ei bine, acestea nu sunt decât pentru o jumătate de an.

— Bine, dar asta înseamnă că întregul personal este alcătuit din oameni care abia învaţă meseria!

— Da. Nu e eficient, dar ce e de făcut? Nu-i poţi cere unui om să facă o treabă care în numai câţiva ani îl va lăsa schilod, ori chiar îl va ucide. De ce-ar face-o?

— Poate refuza ordinul?

— Nu este vorba de un ordin, Oiie. Se duce la Divlab — adică la Biroul pentru diviziunea muncii — şi spune, "Vreau să fac aşa şi aşa. Ce aveţi?" Iar ei îi spun unde găseşte de lucru.

— Dar atunci de ce mai fac oamenii, totuşi, muncile murdare? De ce acceptă până şi slujbele acelea pentru o zi din zece?

— Pentru că se fac împreună… Dar şi pentru alte motive. Ştiţi, viaţa pe Anarres nu e îmbelşugată, ca aici. În comunităţile mici nu sunt cine ştie ce distracţii şi este multă treabă de făcut. Aşadar, dacă lucrezi mai tot timpul la un război de ţesut mecanic, este o plăcere ca la fiecare a zecea zi să ieşi pe teren şi să instalezi o conductă, sau să ari un ogor împreună cu un grup de oameni diferiţi… Apoi, există şi stimulul. Aici voi credeţi că motivaţia muncii rezidă în finanţe, în nevoia de bani, sau dorinţa de profit, dar acolo unde nu există bani, motivele reale sunt, poate, mai clare. Oamenilor le place să facă lucruri. Le place să le facă bine. Oamenii acceptă activităţile periculoase, dificile, deoarece se mândresc să le facă, au prilejul să se manifeste egoist, aşa cum spunem noi, adică să facă pe grozavii în faţa altora mai slabi. Hei, copii, iată cât sunt eu de puternic! Ştiţi? Unui om îi place să facă ceea ce poate face bine. … Dar, într-adevăr, este o chestiune de scopuri şi mijloace. În definitiv, munca este prestată de dragul muncii. Este plăcerea permanentă a vieţii. Conştiinţa intimă cunoaşte acest adevăr. La fel şi conştiinţa socială, opinia vecinilor? Pe Anarres nu există nici o altă răsplată, nici o altă lege. Propria plăcere şi respectul semenilor. Asta-i tot. Iar când situaţia este de aşa natură, atunci ajungi la concluzia că opinia vecinilor devine o forţă foarte puternică.

— Nimeni nu o desfide? Niciodată?

— Poate nu suficient de des, răspunse Shevek.

— Deci toţi muncesc atât de mult? întrebă soţia lui Oiie. Ce se întâmplă cu un om care pur şi simplu nu vrea să coopereze?

— Ei bine, se mută. Ştiţi, ceilalţi se satură de el. Îl iau peste picior, ori devin duri cu el şi îl bat. Într-o comunitate restrânsă pot chiar conveni să-i şteargă numele de pe lista de la masă, aşa că este nevoit să-şi gătească şi să mănânce singur. Asta este umilitor. Aşa că se mută şi stă o vreme în alt loc, iar apoi poate că se mai mută o dată. Unii fac asta toată viaţa. Nuchnibi, aşa li se spune. Eu însumi sunt un fel de nuchnib. Mă aflu aici evadând de la propriul meu loc de muncă. Eu m-am mutat mai departe decât toţi.

Shevek vorbea cu seninătate. Dacă în glasul său era o notă de amărăciune, nu era vizibilă pentru copii, nici explicabilă pentru adulţi. Dar o scurtă tăcere urmă spuselor sale.

— Nu ştiu cine face treburile murdare aici, continuă el. Niciodată nu le văd făcute. Cine sunt aceia care le fac? De ce le fac? Sunt plătiţi mai mult?

— Uneori, pentru muncile periculoase. Pentru munca de jos, nu. Chiar mai puţin.

— Atunci de ce le fac?

— Deoarece un salariu mic este mai bun decât nici un fel de salariu, spuse Oiie, iar tristeţea din vocea sa era destul de evidentă.

Nervoasă, soţia lui începu să vorbească pentru a schimba subiectul, dar el continuă:

— Bunicul meu a fost îngrijitor. Timp de cincizeci de ani a frecat podele şi a schimbat cearşafuri murdare într-un hotel. Zece ore pe zi, şase zile pe săptămână. A făcut-o pentru ca el şi familia lui să aibă ce mânca.

Oiie se opri brusc şi îl privi pe Shevek cu vechea lui expresie secretoasă, neîncrezătoare, apoi, aproape cu sfidare către soţia lui. Ea nu-i răspunse la privire, dar zâmbi şi interveni pe un ton nervos, copilăresc:

— Tatăl lui Demaere a fost un om foarte realizat. Când a murit era proprietarul a patru companii.

Zâmbetul ei era acela al unui om cuprins de durere, iar mâinile brune, delicate erau apăsate strâns una peste alta.

— Nu presupun că aveţi oameni realizaţi pe Anarres, spuse Oiie cu un sarcasm deosebit, dar apoi intră bucătarul pentru a schimba farfuriile şi Oiie tăcu imediat.

Copilul Ini, de parcă ar fi ştiut că discuţia serioasă nu va fi reluată atâta vreme cât servitorul este de faţă, spuse:

— Mamă, poate domnul Shevek să-mi vadă hermina atunci când vom termina cu masa?

La revenirea în salon, Ini căpătă permisiunea să-şi aducă animalul preferat, o vidră aproape matură, un animal comun pe Urras. Fuseseră domesticite, explică Oiie, din timpuri preistorice, mai întâi pentru a fi folosite la prinderea peştilor, apoi ca animale de casă. Creatura avea picioare scurte, un spate arcuit şi suplu, o blană lucioasă maro închis. Era primul animal pe care Shevek îl vedea neînchis în cuşcă şi acestuia îi era mai frică de Shevek decât lui Shevek de el. Dinţii albi, ascuţiţi erau impresionaţi. Întinse mâna, prudent, să-l mângâie, aşa cum insista ini. Vidra se ridică pe picioarele dinapoi şi îl privi. Ochii săi erau negri, cu puncte aurii, inteligenţi, curioşi, inocenţi.

— Ammar, şopti Shevek, fascinat de privirea aceea de peste prăpastia existenţei. Frate!

Vidra mârâi, se lăsă pe cele patru picioare şi examină cu interes pantofii lui Shevek.

— Îi place de tine, spuse Ini.

— Şi mie de ea, răspunse Shevek, puţin cam trist.

Ori de câte ori vedea un animal, zborul păsărilor, splendoarea arborilor toamna, tristeţea aceea punea stăpânire pe el şi conferea încântării o margine tăioasă. În aceste momente nu se gândea conştient la Takver, nu se gândea la absenţa ei. Mai degrabă parcă ea era acolo, deşi el nu se gândea la ea. Era ca şi cum frumuseţea şi ciudăţenia animalelor şi plantelor de pe Urras fuseseră încărcate cu un mesaj pentru el de către Takver, care nu le va vedea niciodată, ai cărei strămoşi de şapte generaţii nu mai atinseseră blana caldă a unui animal, nu mai zăriseră fulgerarea aripilor în umbra copacilor.

Petrecu noaptea într-un dormitor de la mansardă. Era rece, o plăcere după perpetua supraîncălzire a camerelor de la Universitate, şi destul de simplu: patul, biblioteca, un scrin, un scaun şi o masă de lemn, vopsită. Ca acasă, îşi spuse el, ignorând înălţimea patului şi moliciunea saltelei, păturile fine de lână şi cearşafurile de mătase, bibelourile de fildeş de pe scrin, legăturile de piele ale cărţilor şi chiar faptul că încăperea cu tot ce se afla în ea, casa în care se găsea şi pământul pe care se găsea casa erau proprietate particulară, proprietatea lui Demaere Oiie, deşi nu o construise el şi nu îi freca el pardoselile. Shevek dădu la o parte astfel de discriminări obositoare. Era o cameră frumoasă şi nu chiar atât de diferită de o cameră cu un pat dintr-un domiciliu pe Anarres.

Dormind în camera aceea, o visă pe Takver. Se făcea că ea era cu el, în pat, că braţele ei îl înconjurau, că trupul ei era lipit de al lui… dar în care cameră? În care cameră se găseau? Unde erau? Erau pe Lună împreună, era frig şi se plimbau împreună. Era un teren plat, Luna aceea, acoperită peste tot cu zăpadă albă-albăstruie, deşi stratul de zăpadă era subţire şi putea fi uşor dat la o parte cu piciorul pentru a lăsa să se vadă solul alb, luminos. Era moartă, un loc mort. "în realitate nu e chiar aşa", îi spunea el lui Takver, ştiind cât e de speriată. Se îndreptau către ceva, o linie îndepărtată de ceva, care părea fragilă şi strălucitoare, ca plasticul, o barieră îndepărtată, abia vizibilă, străbătând întinderea albă de zăpadă. În sinea lui, Shevek se temea să se apropie, însă îi spunea lui Takver: "Vom fi acolo în curând". Dar ea nu-i răspundea.