Deposedaţii

3

Când Shevek se trezi, după ce dormise până în primii zori petrecuţi pe Urras, nasul îi era înfundat, îl durea în gât şi tuşea foarte mult. Crezu că e răcit — nici măcar higiena odoniană nu păcălise răceala comună — dar medicul care aştepta să-i facă o consultaţie generală (un bărbat plin de demnitate, mai în vârstă) afirmă că este vorba de un caz sever de guturai, o reacţie alergică la prafurile şi polenurile străine de pe Urras. Doctorul scoase la iveală pilule şi o injecţie pe care Shevek le acceptă răbdător, precum si o tavă cu mâncare pe care Shevek o acceptă flămând. Doctorul îi ceru să rămână în apartament şi plecă. De îndată ce termină cu mâncarea, Shevek începu explorarea, cameră cu cameră.

Patul, un pat masiv, pe patru picioare, cu o saltea mult mai moale decât priciul de pe nava "Precautul", şi aşternuturile complexe, unele mătăsoase, altele groase şi călduroase, împreună cu o grămadă de perne ca nişte nori cumulus ocupau o cameră separată. Pardoseala era acoperită cu covoare moi. Mai era un frumos scrin din lemn sculptat şi lustruit şi o debara suficient de mare pentru lenjeria unui întreg dormitor de zece persoane. Urma apoi camera cea mare cu căminul, pe care o văzuse cu o seară înainte, şi o a treia încăpere care conţinea o cadă, o chiuvetă şi un closet complicat. Evident, aceasta din urmă era pentru folosinţa sa unică, deoarece accesul se făcea direct din dormitor şi conţinea numai un singur exemplar din fiecare dispozitiv, deşi fiecare era de un lux senzual care depăşea pe departe simplul erotism, înscriindu-se, după opinia lui Shevek, într-un fel" de apoteoză a excrementalului. Petrecu aproape o oră în această a treia cameră, folosind pe rând toate dispozitivele şi devenind el însuşi extrem de curat în acest proces. Alimentarea cu apă era minunată. Robinetele rămâneau deschise până le închideai, cada ţinea probabil vreo şaizeci de litri, iar closetul folosea cel puţin cinci litri la o utilizare. Dar lucrul acesta nu era chiar atât de surprinzător. Până şi deşerturile lor erau deserturi de gheaţă, la poli. Nu e nevoie să economisească, nici un fel de secetă… Dar ce se întâmplă cu excrementele? Shevek analiză întrebarea, stând în genunchi, lângă scaunul closetului, după ce îi examinase atent mecanismul. Probabil că le elimină din apă la o staţie de epurare, pentru îngrăşăminte. Pe Anarres existau comunităţi pe litoral care foloseau un astfel de sistem pentru regenerarea solului. Îşi propuse să cerceteze acest aspect, dar niciodată nu avea să găsească momentul potrivit. Erau multe întrebările pe care nu le-a pus niciodată cu adevărat pe Urras.

În ciuda răcelii, se simţea bine şi vioi. Camerele erau atât de calde încât amână îmbrăcatul şi se plimbă de colo până colo în pielea goală. Se apropie de fereastra camerei celei mari şi privi în afară. Camera era la mare înălţime. Tresări la început şi se trase înapoi, neobişnuit să se afle într-o clădire mai înaltă de un etaj. Era ca şi cum ai privi în jos dintr-un dirijabil: te simţi detaşat de pământ, dominator, neimplicat. Ferestrele dădeau direct peste un pâlc de copaci, către o clădire albă cu un turn pătrat, graţios. Dincolo de această clădire terenul cobora într-o vale largă. Întregul teren era lucrat, deoarece nenumăratele petece verzi care îi dădeau culoare erau dreptunghiulare. Chiar şi acolo unde verdele se pierdea în depărtarea albastră se mai puteau încă distinge liniile mai închise la culoare ale cărărilor, gardurilor vii sau pomilor, o reţea la fel de delicată ca sistemul nervos dintr-un organism viu. In cele din urmă se înălţau dealuri, mărginind valea, falduri albastre după falduri albastre, moi şi întunecate sub cenuşiul uniform, palid al cerului.

Era cea mai frumoasă privelişte pe care o văzuse Shevek vreodată. Delicateţea şi vitalitatea culorilor, amestecul de tipar uman dreptunghiular şi contururile naturale viguroase, prolifice, varietatea şi armonia elementelor creau impresia unei deplinătăţi complexe cum nu mai văzuse el niciodată decât, poate, reflectată la o scară mică, pe anumite chipuri umane senine şi înţelepte.

În comparaţie cu aceasta, orice imagine pe care Anarres o putea oferi, chiar şi Câmpia Abbenay sau defileul fluviului Ne Theras, era stearpă, aridă şi incipientă. Deserturile din sud-vest aveau o deosebită frumuseţe, dar aceasta era ostilă şi atemporală. Chiar şi acolo unde oamenii cultivau Anarres cu cea mai mare grijă, peisajul lor era ca o schiţă simplă trasată cu cretă galbenă în comparaţie cu această măreţie împlinită a vieţii, bogată în sentimentul istoriei şi al anotimpurilor care vor veni, inepuizabilă.

Iată cum trebuie să arate o lume, îşi spunea Shevek în gând.

Undeva, afară, în splendoarea aceea verde şi albastră, cânta ceva: o voce mică, înaltă, oprindu-se şi începând din nou, incredibil de melodioasă. Ce să fie? O voce mică, plăcută, sălbatică, între cer şi pământ.

Shevek ascultă, cu respiraţia întretăiată.

Se auzi o bătaie în uşă. Întorcându-se de la fereastră, gol şi cuprins de uimire, Shevek spuse:

— Intră.

Intră un bărbat cărând mai multe pachete, care se opri de îndată ce trecu pragul uşii. Shevek traversă camera, rostindu-şi numele în stil anarresian şi apoi urrasian, întinzând mâna.

Bărbatul, în jur de cincizeci de ani, cu faţa brăzdată, istovită, spuse ceva din care Shevek nu înţelese nimic şi nu-i strânse mâna. Poate că îl împiedicau pachetele, dar nu făcu nici un efort să le mute şi să-şi elibereze mâinile. Avea chipul extrem de grav. Poate că se simţea stânjenit.

Shevek, care îşi închipuia că stăpâneşte cel puţin normele de salut urrasiene, era de-a dreptul siderat.

— Intraţi, repetă el, după care, deoarece urrasienii foloseau întotdeauna titlurile şi formulele onorifice, adăugă: Intraţi, domnule!

Omul se lansă într-un alt discurs de neînţeles, apropiindu-se între timp de dormitor. De data aceasta Shevek prinse câteva cuvinte în iotică, dar nu pricepu nimic din celelalte. Îl lăsă în pace pe individ, pentru că părea că vrea să meargă în dormitor. Să fie oare un coleg de cameră? Dar nu era decât un singur pat. Shevek îl lăsă în voia lui şi se apropie din nou de fereastră, şi câteva minute omul se învârti şi se tot foi în dormitor. Tocmai în momentul în care Shevek ajunsese la concluzia că individul trebuie să fie vreun muncitor din schimbul de noapte care foloseşte dormitorul în timpul zilei — aranjament practicat uneori în domiciliile temporar supraaglomerate — acesta îşi făcu din nou apariţia. Spuse ceva — poate că, "Poftiţi, domnule" — mişcând din cap într-o manieră ciudată, de parcă ar fi crezut că Shevek, la cinci metri depărtare, era pe punctul de a-l lovi peste faţă. Omul plecă. Shevek rămase în picioare lângă fereastră, dându-şi seama cu greutate că, pentru prima dată în viaţă, cineva se înclinase în faţa lui.

Intră în dormitor şi constată că patul fusese făcut.

Încet, adâncit în gânduri, se îmbrăcă. Când răsună o a doua bătaie în uşă, tocmai îşi punea pantofii.

Intră un grup, într-o manieră cu totul diferită, normală, de parcă, i se păru lui Shevek, aveau dreptul de a se afla acolo, sau oriunde le-ar fi plăcut să se afle. Omul cu pachetele ezitase, aproape că se furişase înăuntru. Cu toate acestea, chipul său şi mâinile şi îmbrăcămintea se apropiau mai mult de noţiunea lui Shevek privitoare la aspectul unei fiinţe umane normale decât noii săi vizitatori. Cel dintâi se comportase ciudat, dar arăta ca un anarresian. Aceştia patru se purtau ca anarresienii dar, cu chipurile lor rase şi îmbrăcămintea somptuoasă arătau ca nişte exemplare ale unei specii necunoscute.

Shevek izbuti să recunoască într-unul dintre ei pe Pae şi în ceilalţi pe bărbaţii care petrecuseră cu el seara precedentă. Le spuse că nu le-a reţinut numele, iar ei se prezentară din nou, zâmbind: dr. Chifoilisk, dr. Oiie şi dr. Atro.

— O, la naiba! Atro! Încântat de cunoştinţă! exclamă Shevek punându-şi mâinile pe umerii omului şi sărutându-l pe obraz înainte de a se gândi că acest salut frăţesc, destul de comun pe Anarres, s-ar putea să nu fie acceptat şi pe Urras.

Cu toate acestea, la rândul său, Atro îl îmbrăţişă cu multă căldură şi îl privi în faţă cu ochi cenuşii, înceţoşaţi. Shevek îşi dădu seama că omul e aproape orb.

— Dragul meu Shevek, spuse el, bine ai venit la A-Io! Bine ai venit pe Urras! Bine ai venit acasă!

— De atâţia ani ne tot scriem scrisori, distrugându-ne unul altuia teoriile!

— Tu ai fost dintotdeauna distrugătorul cel mai eficient. Iată, stai puţin, am ceva pentru tine.

Bătrânul se scotoci prin buzunare. Sub roba universitară de catifea purta o haină, sub aceea o cămaşă şi probabil încă un strat dedesubt. Toate aceste veşminte, ca şi pantalonii, aveau buzunare. Shevek îl privi aproape cu fascinaţie pe Atro scotocind prin şase ori şapte buzunare, toate conţinând câte ceva, până când scoase la iveală un cub mic, din metal galben, montat pe o bucată de lemn lustruit.

— Iată, spuse el, privindu-l. Premiul tău. Premiul Seo Oen, ştii doar. Banii sunt în contul tău. Poftim. Cu nouă ani mai târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Când îi dădu obiectul lui Shevek, mâinile îi tremurau.

Era greu: cubul galben era din aur masiv. Shevek rămase nemişcat, cu trofeul în mână.

— Nu ştiu ce vreţi voi, tinerii, spuse Atro, dar eu mă voi aşeza.

Se aşezară cu toţii în fotoliile moi, adânci pe care Shevek le examinase deja, uimit de materialul cu care erau acoperite, o chestie maronie, neţesută, cu aspect de piele.

— Câţi ani aveai acum nouă ani, Shevek?

Atro era cel mai de seamă fizician în viaţă de pe Urras. Prezenţa sa degaja nu numai demnitatea vârstei, dar şi siguranţa de sine nedisimulată a aceluia obişnuit să fie tratat cu respect. Pentru Shevek, nu era nimic nou. Atro avea exact genul de autoritate pe care Shevek îl recunoştea. De asemenea, îi făcea plăcere să i se spună în sfârşit, simplu, pe nume.

— Aveam douăzeci şi nouă când am terminat Principiile.

— Douăzeci şi nouă? Doamne sfinte! Asta te face cel mai tânăr laureat al Premiului Seo Oen de un secol şi mai bine. Nu s-au hotărât să mi-l confere decât arunci când aveam şaizeci şi ceva… Câţi ani aveai când mi-ai scris pentru prima dată?

— Vreo douăzeci.

— Iar eu te-am luat drept un bărbat de patruzeci.

— Ce mai face Sabul? întrebă Oiie.

Oiie era chiar mai scund decât majoritatea urrasienilor, care, lui Shevek, i se păreau toţi scunzi. Avea o faţă plată, prietenoasă şi ochi ovali, negri ca lignitul.

— A fost o perioadă de şase sau opt ani când nu ai mai scris, iar Sabul a ţinut legătura cu noi, dar niciodată nu a vorbit cu noi prin legătura ta radio. Ne-am întrebat care este relaţia dintre voi doi.

— Sabul este membru deplin al Institutului de fizică din Abbenay, răspunse Shevek. Lucram împreună cu el.

— Un vechi rival, s-a amestecat în cărţile tale, a fost destul de limpede. Nu mai e nimic de explicat, Oiie, interveni cel de-al patrulea bărbat, Chifoilisk, cu o voce răguşită.

Acesta era un om de vârstă mijlocie, oacheş, solid, cu mâinile delicate ale unui funcţionar. Era singurul dintre cei prezenţi a cărui faţă nu era complet rasă; îşi lăsase câteva fire pe bărbie pentru a se potrivi cu părul său scurt, gri-fer de pe cap.

— Nu e cazul să te prefaci că toţi fraţii odonieni sunt plini de dragoste frăţească, mai spuse el. Natura omenească nu se schimbă.

O serie de strănuturi opri lipsa de reacţie a lui Shevek din a deveni semnificativă.

— Nu am batistă, se scuză el ştergându-şi ochii.

— Ia-o pe a mea, spuse Atro, scoţând o batistă albă ca zăpada dintr-unul din multele sale buzunare.

Shevek o luă şi în acel moment o amintire neoportună făcu să-i tresalte inima. Şi-o aminti pe fiica lui, Sadik, o fetiţă cu ochii negri, spunând: "Poţi folosi batista mea". Această amintire, nespus de scumpă lui, era insuportabil de dureroasă în acele momente. Încercând să o evite, zâmbi la întâmplare şi continuă:

— Sunt alergic la planeta voastră. Aşa spune doctorul.

— Doamne sfinte! Doar n-o să strănuţi aşa tot timpul! exclamă bătrânul Atro privindu-l atent.

— Omul tău n-a trecut pe-aici? întrebă Pae.

— Omul meu?

— Servitorul. Trebuia să-ţi aducă unele lucruri, printre acestea şi batiste. Suficient să te aranjezi până când vei putea să-ţi cumperi tu însuţi. Nimic deosebit. Mă tem că nu prea ai ce alege dintr-un magazin de confecţii pentru un bărbat de înălţimea ta.

Când Shevek pricepu în cele din urmă — Pae avea o vorbă blândă şi totuşi rapidă, care se potrivea cu trăsăturile sale plăcute, frumoase — Shevek continuă.

— Ştiţi, eu sunt Cerşetorul, i se adresă el bătrânului, aşa cum îi spusese doctorului Kimoe pe navă. N-am avut cum să aduc bani. Noi nu folosim. N-am putut aduce daruri; nu folosim nimic din ceea ce vă lipseşte vouă. Aşa că vin, ca un bun odonian, cu mâinile goale.

Atro şi Pae îl asigurară că este un oaspete, că nu se pune problema plăţii, că pentru ei este un privilegiu.

— În afară de aceasta, guvernul Ioti suportă nota de plată, adăugă Chifoilisk cu vocea sa neprietenoasă.

Pae îi adresă o privire ironică dar Chifoilisk, în loc să-i răspundă, se uită drept în direcţia lui Shevek. Pe faţa sa oacheşă se citea o expresie pe care el nu făcea nici un efort să o ascundă dar pe care Shevek nu o putu interpreta: atenţionare, sau complicitate?

— Ascultaţi-l pe neregeneratul Thuvian, spuse bătrânul Atro cu glasul său sforăitor. Shevek, vrei să spui că n-ai adus cu rine absolut nimic? Nici un articol, nici o lucrare nouă? Aşteptam cu nerăbdare o carte. O nouă revoluţie în fizică. Să-i uluieşti pe tinerii aceştia ambiţioşi, tot aşa cum m-ai uluit pe mine cu Principiile. La ce-ai mai lucrat în ultima vreme?

— Ei bine, am citit lucrarea lui Pae — vreau să spun, dr. Pae — despre universul bloc, despre Paradox şi Relativitate.

— Cum nu se poate mai bine. Saio este steaua noastră actuală, fără îndoială. Dintre toţi, cel mai puţin întreg la minte, nu-i aşa, Saio? Dar ce-are asta de-a face cu preţul brânzei? Unde-ţi este Teoria generală temporală?

— În minte, răspunse Shevek cu un zâmbet larg, agreabil. Urmă o foarte scurtă pauză.

Oiie îl întrebă dacă văzuse lucrarea despre teoria relativităţii a unui fizician străin, din altă lume, Ainsetain de Terra. Shevek nu o văzuse. Pe toţi îi interesa cu intensitate, cu excepţia lui Atro, care trecuse de pragul emoţiilor intense. Pae ieşi în fugă din cameră pentru a-i aduce lui Shevek o copie a traducerii.

— E veche de câteva sute de ani, dar conţine idei noi pentru noi, explică el.

— Poate, spuse Atro, dar nici unul, dintre străinii aceştia din alte lumi nu poate urmări fizica noastră. Cei de pe Hain o numesc materialism, iar temenii îi spun misticism, după care şi unii şi alţii renunţă. Shevek, nu te lăsa influenţat de moda asta pentru tot ce este străin. Nu au nimic pentru noi. Scormoneşte singur după hrană, cum zicea tata, adăugă el, renunţând la tonul senil şi ridicându-se de pe fotoliu. Hai afară să dai o raită prin dumbravă împreună cu mine. Nu e de mirare că ai nasul înfundat, aşa cum stai închis aici.

— Doctorul spune că trebuie să rămân în camera asta trei zile. S-ar putea să fiu… infectat? Infecţios?

— Dragul meu, niciodată să nu acorzi atenţie doctorilor.

— Totuşi, dr. Atro, poate că în cazul acesta…, sugeră Pae cu vocea sa blândă, conciliantă.

— La urma urmei, doctorul e din partea guvernului, nu? interveni Chifoilisk cu o maliţiozitate evidentă.

— Sunt convins că este cel mai bun om pe care l-au găsit, spuse Atro fără să zâmbească şi îşi luă rămas bun fără a-l mai îndemna pe Shevek să-l însoţească.

Chifoilisk plecă împreună cu el. Cei doi bărbaţi mai tineri rămaseră cu Shevek, discutând multă vreme despre fizică.

Cu o plăcere imensă şi cu acelaşi sentiment de profundă recunoştinţă, Shevek descoperi pentru prima dată în viaţă conversaţia cu egalii săi.

Mitis, deşi o profesoară de excepţie, nu fusese niciodată capabilă să-l urmărească în noile domenii teoretice pe care, cu încurajarea ei, începuse a le explora. Gvarab era prima persoană pe care o cunoscuse a cărei pregătire şi capacitate erau comparabile cu ale sale, dar el şi Gvarab se întâlniseră mult prea târziu, chiar la sfârşitul vieţii ei. Din acele zile, Shevek colaborase cu o mulţime de oameni talentaţi, dar, deoarece nu fusese niciodată un membru cu drepturi depline al Institutului de la Abbenay, niciodată nu avusese prilejul să-i conducă prea departe, aceştia rămânând ancoraţi în probleme demodate, ca de pildă fizica secvenţială clasică. Nu avusese nici un egal. Aici, pe tărâmul inechităţii, îi întâlni, în sfârşit.

Era o revelaţie, o eliberare. Fizicieni, matematicieni, astronomi, logicieni, biologi, toţi erau aici, la universitate, veneau la el, ori se ducea el la ei şi discutau, iar din discuţiile lor se năşteau noi lumi. Este în natura ideii să fie comunicată; scrisă, vorbită, aplicată. Ideea este ca iarba. Râvneşte după lumină, prosperă în urma hibridării, creşte mai bine dacă este călcată în picioare.

Chiar în prima sa după amiază la universitate, împreună cu Oiie şi Pae, înţelese că descoperise ceva după care tânjise încă de când, copii la nivelul copilăriei, el şi Tirin şi Bedap obişnuiau să discute jumătate de noapte, tachinându-se şi îndemnându-se unul pe altul în tot mai îndrăzneţe zboruri ale imaginaţiei. Îşi amintea cu precizie una din acele seri. Îl vedea pe Tirin, îl auzea pe Tirin spunând: "Dacă am şti cum este Urras în realitate, poate că unii dintre noi am dori să mergem acolo." Iar el fusese atât de şocat de această idee încât se năpustise asupra lui Tirin, iar Tirin se retrăsese imediat. Întotdeauna se dăduse înapoi, biet suflet condamnat, şi întotdeauna avusese dreptate.

Conversaţia încetase. Pae şi Oiie erau tăcuţi.

— Îmi pare rău, spuse el. Capul e greu.

— Cum stai cu gravitaţia? întrebă Pae cu zâmbetul încântător al unui om care, ca un copil deştept, se bazează pe farmecul său.

— Nu bag de seamă, răspunse Shevek. Numai în… Ce sunt aceştia?

— Genunchi. Articulaţiile genunchilor.

— Da, genunchi. Funcţionarea este afectată. Dar mă voi obişnui, continuă el, privind spre Pae şi apoi spre Oiie. Există o întrebare. Nu vreau să aduc ofense.

— Niciodată să nu vă faceţi probleme, domnule.

— Cred că nici nu ştiţi cum, spuse Oiie.

Oiie nu era un individ agreabil, ca Pae. Chiar şi atunci când discuta despre fizică avea un zâmbet evaziv, care ascundea ceva. Cu toate acestea, sub aparenţa stilizată se ascundea ceva, simţea Shevek, ceva demn de încredere, pe când, în dosul farmecului lui Pae… ce se ascundea? În sfârşit, nu avea importanţă. Era nevoit să aibă încredere în ei şi o va face.

— Unde sunt femeile?

— Pae râse. Oiie zâmbi şi întrebă:

— În ce sens?

— În toate sensurile. Aseară am cunoscut femei la recepţie — cinci, zece — şi sute de bărbaţi. Cred că nici una nu era om de ştiinţă. Cine erau?

— Soţii. De fapt, una dintre ele era soţia mea, răspunse Oiie cu zâmbetul său secretos.

— Unde sunt celelalte femei?

— O, în privinţa aceasta nu există nici un fel de probleme, interveni Pae cu promptitudine. Spuneţi-ne doar preferinţele dumneavoastră şi nimic nu e mai simplu de asigurat.

— Mai auzi unele speculaţii pitoreşti despre obiceiurile anarresiene, dar cred că putem face faţă la aproape orice vă trece prin minte, completă Oiie.

Shevek habar n-avea despre ce vorbesc. Se scărpină în cap.

— Atunci, toţi oamenii de ştiinţă de aici sunt bărbaţi?

— Oamenii de ştiinţă?

— Oamenii de ştiinţă, repetă Pae dregându-şi glasul. Da, desigur, toţi sunt bărbaţi. Bineînţeles, sunt câteva profesoare în şcolile pentru fete, dar femeile nu trec niciodată de nivelul certificatului de absolvire.

— De ce nu?

— Nu sunt apte pentru matematică. Nu le duce capul la gândirea abstractă. Nu e genul lor. Ştii cum este, ceea ce femeile numesc gândire trece prin uter! Desigur, întotdeauna există câteva excepţii. Femei al naibii de mintoase cu atrofie vaginală.

— Voi, odonienii, le îngăduiţi femeilor să studieze ştiinţele exacte? întrebă Oiie.

— Ei bine, da, le găsiţi în — domeniul ştiinţei.

— Nu multe, sper.

— În sfârşit, aproape jumătate.

— Am afirmat întotdeauna că fetele tehniciene, dirijate aşa cum trebuie, pot lua o mare parte din povara de pe umerii bărbaţilor în orice situaţie de laborator. De fapt, ele sunt mai îndemânatice şi mai iuţi decât bărbaţii atunci când e vorba de sarcini repetitive, mult mai docile, mult mai greu de plictisit. Am putea elibera bărbaţii pentru munci originale mult mai uşor dacă am folosi femei.

— Dar nu în laboratorul meu! exclamă Oiie. Să stea unde le e locul.

— Dr. Shevek, găsiţi vreo femeie capabilă de muncă intelectuală originală?

— Ei bine, mai degrabă ele m-au găsit pe mine. Mitis a fost profesoara mea. De asemenea Gvarab, cred că aţi auzit de ea.

— Gvarab era femeie? exclamă Pae cu o surpriză sinceră şi râse.

Oiie părea neconvins şi ofensat.

— Desigur că nu ai cum să-ţi dai seama după numele voastre, spuse el cu răceală. Presupun că faceţi un caz din netrasarea nici unei distincţii între sexe.

— Odo a fost femeie, răspunse Shevek, cu blândeţe.

— Asta este! concluzionă Oiie.

Nu ridică din umeri, dar aproape că ridică din umeri. Pae privi respectuos şi dădu din cap, exact aşa cum făcuse atunci când Atro trăncănea vrute şi nevrute.

Shevek îşi dădu seama că atinsese la aceşti bărbaţi o animozitate impersonală cu rădăcini foarte adânci. În aparenţă, ei, ca şi mesele de pe navă, conţineau o femeie, una asuprită, redusă la tăcere, bestializată, o furie într-o cuşcă. Nu cunoşteau altă relaţie decât posesiunea. Erau posedaţi.

— O femeie frumoasă, virtuoasă este pentru noi o inspiraţie, cel mai preţios lucru de pe pământ, spuse Pae.

Shevek se simţea foarte jenat. Se ridică şi se apropie de ferestre.

— Lumea voastră este foarte frumoasă. Aş vrea să pot vedea mai mult. În timpul acesta când trebuie să stau înăuntru, vreţi să-mi aduceţi cărţi?

— Bineînţeles, domnule. Ce fel de cărţi?

— Istorie, ilustraţii, povestiri, orice. Poate că ar trebui să fie cărţi pentru copii. Vedeţi, eu ştiu foarte puţin. Învăţăm despre Urras, dar mai ales despre timpurile lui Odo. Înainte de aceea au mai existat opt mii de ani şi jumătate! Apoi, de la Colonizarea lui Anarres a mai trecut un secol şi jumătate. De când ultima navă a adus ultimii colonişti — ignoranţă. Noi vă ignorăm, voi ne ignoraţi. Noi suntem, poate, viitorul vostru. Vreau să învăţ, nu să ignorez. Aceasta este raţiunea pentru care am venit. Nu suntem oameni primitivi. Moralitatea noastră nu mai este tribală, nu are cum să fie. O astfel de ignoranţă este un rău din care se poate naşte alt rău. Aşa că am venit să învăţ.

Shevek vorbi foarte aprins. Pae îl aprobă cu entuziasm.

— Exact, domnule! Suntem cu toţii pe deplin de acord cu scopurile dumneavoastră!

— Deci, în esenţă, aţi venit ca un emisar al societăţii dumneavoastră? întrebă Oiie, privindu-l prin ochii aceia negri, opaci, ovali.

Shevek se întoarse pentru a se aşeza pe scaunul de marmură de lângă vatră, pe care deja îl simţea ca fiind locul său, teritoriul său. Vroia un teritoriu. Simţea nevoia precauţiei. Dar simţea cel mai puternic nevoia care îl adusese peste abisul sterp din cealaltă lume, nevoia de comunicare, dorinţa de a demola zidurile.

— Vin, spuse el cu prudenţă, în calitate de membru al Sindicatului de Iniţiativă, grupul care discută cu Urras prin radio de doi ani încoace. Dar, ştiţi, eu nu sunt ambasadorul nici unei autorităţi, al nici unei instituţii. Sper că nu m-aţi solicitat în această calitate.

— Nu, răspunse Oiie. V-am chemat pe dumneavoastră — Shevek, fizicianul. Desigur, cu aprobarea guvernului nostru şi a Consiliului guvernelor mondiale. Dar aici vă aflaţi ca oaspete particular al Universităţii Ieu Eun.

— Bine.

— Dar nu suntem siguri dacă aţi venit sau nu cu aprobarea…, continuă Oiie, cu o ezitare.

— A guvernului meu? întrebă Shevek, zâmbind.

— Ştim că, nominal, nu există nici un guvern pe Anarres. Cu toate acestea, evident că există administraţie. Şi înţelegem că grupul care v-a trimis, Sindicatul dumneavoastră, este un fel de facţiune, poate chiar o facţiune revoluţionară.

— Pe Anarres, toţi sunt revoluţionari. Reţeaua de administraţie şi management se numeşte CPD, Coordonarea producţiei şi distribuţiei. Aceştia reprezintă un sistem de coordonare pentru toate sindicatele, federaţiile şi indivizii care efectuează o muncă productivă. Nu guvernează persoane, doar administrează producţia. Nu au nici o autoritate, nici să mă sprijine, nici să mă oprească. Nu pot decât să ne comunice opinia publica despre noi — poziţia noastră în conştiinţa publică. Asta vreţi voi să ştiţi? Ei bine, prietenii mei şi cu mine suntem mai mult dezaprobaţi. Majoritatea oamenilor de pe Anarres nu vor să afle nimic despre Urras. Se tem de aceasta şi nu vor să aibă nimic de-a face cu proprietarienii. Mă scuzaţi dacă sunt nepoliticos. Şi aici este la fel, în unele cazuri, nu? Dispreţul, teama, tribalismul. Aşadar, am venit să încep să transform toate astea.

— Iniţiativa dumneavoastră, în totalitate, comentă Oiie.

— Este singura iniţiativă pe care o cunosc, spuse Shevek zâmbind, deosebit de convins.

Petrecu următoarele două zile discutând cu oamenii de ştiinţă veniţi să-l vadă, citind cărţile pe care i le adusese Pae, uneori pur şi simplu stând la ferestrele cu arcade duble pentru a urmări venirea verii în valea cea mare ori pentru a asculta conversaţiile scurte, duioase din aer liber. Păsări! Cunoştea deja numele cântăreţilor şi chiar cum arătau, din ilustraţiile întâlnite în cărţi, dar, atunci când auzea cântecele ori surprindea fâlfâitul aripilor de la un pom la altul, încă mai tresărea uimit, ca un copil.

Crezuse că se va simţi atât de straniu, aici, pe Urras, atât de pierdut, de străin, de derutat — dar nu simţea nimic de felul acesta. Bineînţeles, erau nenumărate lucruri pe care nu le înţelegea. Câte nu vedea acum, pentru prima dată: toată această societate incredibil de complexă, cu toate popoarele, clasele, castele, cultele, obiceiurile sale şi istoria sa magnifică, atrăgătoare, interminabilă! Fiecare individ pe care îl întâlnea era plin de surprize, o adevărată enigmă. Dar aceştia nu erau egoiştii bădărani, distanţi, pe care se aşteptase să îi întâlnească; erau la fel de complicaţi şi de diferiţi ca şi cultura lor, ca şi peisajul lor, erau inteligenţi, erau buni la suflet. Îl tratau ca pe un frate şi făceau tot ce le stătea în putinţă pentru ca el să nu se simtă pierdut, străin, ci acasă. Iar el, Shevek, într-adevăr se simţea acasă. Nu se putea împotrivi senzaţiei. Întreaga lume, moliciunea aerului, căderea razelor solare pe dealuri, chiar şi atracţia gravitaţională mai mare asupra corpului său, îi confirmau că se află, într-adevăr, acasă, în lumea proprie rasei sale şi toată frumuseţea acesteia era dreptul său din naştere.

Noaptea se gândea la liniştea, la tăcerea cumplită de pe Anarres. Acolo nu cânta nici o pasăre. Acolo nu erau alte glasuri în afara celor umane. Doar tăcere şi pământuri pustii.

În a treia zi bătrânul Atro îi aduse un maldăr de ziare. Pae, care era un însoţitor foarte frecvent, nu spuse nimic, dar după plecarea bătrânului zise:

— Domnule, ziarele astea nu sunt decât maculatură de cea mai joasă speţă. Amuzante, poate, dar să nu credeţi nimic scris în ele.

Shevek ridică ziarul de deasupra. Era tipărit urât, pe hârtie grosolană — primul obiect confecţionat fără grijă, de la aterizarea lui pe Urras. De fapt, arăta ca buletinele şi rapoartele regionale ale CPD, care pe Anarres serveau de ziare, dar stilul său era foarte diferit de al acelor publicaţii murdare, practice, faptice. Era plin de semne de exclamare şi ilustraţii. Era o fotografie a lui Shevek în faţa navei spaţiale, Pae ţinându-l de braţ şi încruntându-se. PRIMUL OM DE PE LUNĂ! anunţa titlul uriaş de deasupra fotografiei. Fascinat, Shevek citi mai departe.

"Primul său pas pe pământ! Primul vizitator pe Urras de la colonizarea planetei Anarres acum 170 de ani, dr. Shevek a fost fotografiat ieri la sosirea sa cu transportorul lunar operat de Cosmodromul Peier. Distinsul om de ştiinţă, laureat al Premiului Seo Oen pentru servicii aduse tuturor naţiunilor prin intermediul ştiinţei, a acceptat postul de profesor la Universitatea Ieu Eun, onoare niciodată acordată cuiva de pe o altă lume. Întrebat despre sentimentele sale la prima sosire pe Urras, înaltul, distinsul fizician a declarat: «Este pentru mine o onoare deosebită să fiu invitat pe frumoasa dumneavoastră planetă. Sper că în momentul acesta începe o nouă eră a prieteniei inter-Getiene, în care Planetele Gemene vor păşi împreună în frăţie şi colaborare."

— Dar eu nu am spus nimic, protestă Shevek.

— Bineînţeles că nu. Nu am îngăduit ca gloata aceea să se apropie de dumneavoastră. Doar că asta nu împiedică imaginaţia de două parale a unui jurnalist. Vor declara că aţi spus ceea ce doresc ei să fi spus, indiferent de ceea ce spuneţi, ori nu, în realitate.

— Bine, răspunse Shevek în cele din urmă, muşcându-şi buzele. Dacă aş fi declarat ceva, ar fi fost cam de genul acesta. Dar ce înseamnă "inter-Cetian"?

— Temenii ne numesc "Cetieni", cred că de la cuvântul din limba lor pentru soarele nostru. Presa de scandal îl tot foloseşte în ultima vreme, este un fel de modă pentru acest cuvânt.

— Arunci "inter-Cetian" înseamnă Urras şi Anarres la un loc?

— Aşa cred, răspunse Pae, cu o lipsă de interes evidentă.

Shevek continuă parcurgerea ziarelor. Află despre el că este un gigant impunător, că e nebărbierit şi posedă o "coamă" — ce-o mai fi şi asta? — de păr încărunţit, că are treizeci şi şapte de ani, sau patruzeci şi trei, sau cincizeci şi şase; că scrisese o carte foarte mare de fizică, intitulată (ortografia variind de la un ziar la altul) Principali de Simultaneitate sau Principii de Simultaneitate; că este ambasador de bune intenţii din partea guvernului odonian, că e vegetarian şi, ca toţi anarresienii, nu bea. La această ultimă informaţie, Shevek nu se mai putu abţine şi râse până când simţi o durere în coaste.

— La naiba, chiar că au imaginaţie! Îşi închipuie că trăim cu vapori de apă, ca muşchiul de stâncă?

— Vor să spună că nu consumaţi băuturi alcoolice, spuse Pae, râzând şi el. Cred că singurul lucru pe care toată lumea îl cunoaşte despre odonieni este că nu beţi alcool. Apropos, e adevărat?

— Unii oameni distilează alcool din rădăcină fermentată de holum şi îl beau. Susţin că acesta conferă libertate de acţiune inconştientului, ca şi antrenarea undelor cerebrale. Majoritatea preferă a doua variantă, e foarte uşor de realizat şi nu cauzează boală. Aici e ceva comun?

— Băutul, da. Nu ştiu nimic despre această boală. Cum se numeşte?

— Cred că alcoolism.

— A, înţeleg. Dar ce fac muncitorii de pe Anarres pentru un pic de veselie, pentru a scăpa măcar pentru o noapte de necazurile lumii?

— În sfârşit, noi…, răspunse Shevek, fără nici un fel de expresie în privire. Nu ştiu. Oare necazurile noastre sunt inevitabile?

— Ciudat! exclamă Pae şi zâmbi dezarmant.

Shevek îşi continuă lectura. Unul dintre ziare era scris într-o limbă necunoscută, iar altul într-un alfabet cu totul diferit. Primul provenea din Thu, explică Pae, iar cel de-al doilea din Benbili, o naţiune din emisfera vestică. Ziarul din Thu era bine tipărit şi cu un format sobru. Pae preciză că este vorba de o publicaţie guvernamentală.

— Vedeţi dumneavoastră, aici în A-Io, oamenii educaţi află ştirile de la telefax, radio şi televiziune, precum şi din recenziile săptămânale. Aceste ziare sunt citite aproape în exclusivitate de clasele de jos — după cum vedeţi, sunt scrise de semidocţi, pentru semidocţi. În A-Io ne bucurăm de o libertate totală a presei, ceea ce în mod inevitabil înseamnă o mulţime de maculatură. Ziarul thuvian este scris mult mai bine, dar nu prezintă decât acele aspecte pe care Prezidiul Central Thuvian le doreşte publicate. În Thu cenzura este absolută. Statul este totul şi totul este pentru stat. Un loc nu tocmai potrivit pentru un odonian, nu-i aşa, domnule?

— Iar acesta?

— Chiar că n-am nici o idee. Benbili e o ţară cam înapoiată. Tot timpul fac revoluţii.

— Un grup din Benbili ne-a trimis un mesaj pe lungimea de undă a Sindicatului, chiar înainte de a pleca eu din Abbenay. Îşi spuneau odonieni. Există astfel de grupuri aici, în A-Io?

— Nici unul de care să fi auzit eu, dr. Shevek.

Zidul. Acum Shevek recunoştea zidul când se izbea de el. Zidul era şarmul, politeţea, indiferenţa acestui tânăr.

— Cred că ţi-e teamă de mine, Pae, spuse el brusc şi fără menajamente.

— Teamă de dumneavoastră, domnule?

— Deoarece, prin existenţa mea, infirm necesitatea statului. Dar de ce să-ţi fie frică? N-am să-ţi fac nici un rău, Sao Pae, ştii doar. Personal, sunt destul de inofensiv. Ascultă, nici măcar nu sunt doctor în fizică. Noi nu folosim titlurile. Mi se spune Shevek.

— Ştiu. Scuzaţi-mă, domnule, dar ştiţi, în termenii noştri ar însemna lipsă de respect. Pur şi simplu, nu merge! se scuză Pae, sperând să fie iertat.

— Nu mă poţi recunoaşte ca egal? întrebă Shevek privindu-l fără nici un semn de iertare ori de mânie.

— Dar, într-adevăr, domnule, ştiţi, dumneavoastră sunteţi un om foarte important…, răspunse Pae, dezarmat total.

— Nu are nici un sens să-ţi schimbi obiceiurile pentru mine, spuse Shevek. Nu contează. Mi-am închipuit că te-ai bucura să te eliberezi de ceea ce este inutil. Asta-i tot.

Zilele petrecute înăuntru îl lăsară pe Shevek încărcat cu un mare surplus de energie, iar când încetă carantina îşi epuiză însoţitorii prin dorinţa sa nestăvilită de a vedea totul dintr-o dată. Îl plimbară prin Universitate, care era un oraş în toată regula, numărul total de studenţi şi profesori ridicându-se la şaisprezece mii. Luând în consideraţie căminele, cantinele, teatrele, sălile de întruniri, Universitatea nu se deosebea prea mult de o comunitate odoniană, cu excepţia faptului că era extrem de veche, exclusiv masculină, incredibil de luxoasă, fiind organizată nu federativ ci ierarhic, de sus în jos. Cu toate acestea, îşi spunea Shevek, îţi dă senzaţia de comunitate. Trebuie să nu uite deosebirile.

Îl plimbară prin ţară în automobile închiriate, splendide maşini de o bizară eleganţă. Nu se vedeau prea multe pe şosele. Chiria era foarte mare şi doar puţini oameni aveau maşini proprietate personală deoarece impozitele erau foarte ridicate. Toate aceste luxuri care, dacă ar fi îngăduite fără restricţii publicului larg, ar conduce la consumul unor resurse naturale de neînlocuit, ori la alterarea mediului cu deşeuri, erau strict controlate prin legislaţie şi impozitare. Spuneau că A-Io conduce lumea de secole în domeniul controlului ecologic şi al utilizării resurselor naturale. Excesele Mileniului al Nouălea erau acum istorie antică, singurul lor efect de durată fiind lipsa anumitor metale care, din fericire, puteau fi importate de pe lună.

Călătorind cu maşina ori cu trenul, Shevek văzu sate, ferme, oraşe, fortăreţe din timpurile feudale, turnurile ruinate ale epocii, străvechea capitală a imperiului, veche de patru mii patru sute de ani. Mai văzu terenurile agricole, lacurile şi dealurile Provinciei Avan, inima ţării A-Io, şi spre nord culmile munţilor Meitei, albi, imenşi. Îl uimeau fără încetare frumuseţea pământului şi bunăstarea oamenilor. Ghizii aveau dreptate: urrasienii ştiau cum să se folosească de lumea lor. Copil fiind, îl învăţaseră că Urras este o lume în descompunere, de inegalitate, nedreptate şi gunoaie. Dar toţi oamenii pe care îi întâlnea şi toţi aceia pe care îi vedea prin satele cele mai mici erau bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi — contrar aşteptărilor sale — harnici. Nu pierdeau vremea prosteşte, aşteptând să li se poruncească ce să facă. La fel ca anarresienii, îşi vedeau de treaba lor. Asta îl uimea. Pornise de la presupunerea că dacă elimini pornirea naturală de a munci a unei fiinţe umane — iniţiativa, energia creatoare spontană — şi o înlocuieşti cu motivaţie externă şi constrângere, acesta va deveni un muncitor leneş şi delăsător. Dar nu muncitori delăsători întreţineau acele ogoare splendide, ori confecţionau acele maşini superbe şi trenuri confortabile. Atracţia şi obligativitatea profitului reprezentau cu siguranţă o înlocuire mult mai eficientă a iniţiativei naturale decât fusese el obişnuit să creadă.

I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu unii dintre oamenii aceia robuşti şi cu un evident respect de sine pe care îi zărea prin orăşele, să-i întrebe, de exemplu, dacă se consideră săraci; pentru că dacă şi aceştia erau săraci, va trebui să-şi revizuiască accepţiunea proprie a acestui cuvânt. Dar niciodată nu părea a avea timpul necesar, cu toate cele pe care ghizii săi doreau ca el să le vadă.

Celelalte mari oraşe din A-Io erau mult prea depărtate pentru a fi vizitate într-o excursie de o zi, dar merseră de mai multe ori la Nio Esseia, un oraş situat la cincizeci de kilometri de Universitate. Acolo, în cinstea sa, se organizară o întreagă suită de recepţii. Nu-i făceau o plăcere deosebită, nereprezentând ideea sa despre cum trebuie să se desfăşoare o petrecere. Toţi erau extrem de politicoşi şi vorbeau foarte mult, dar nu abordau nici un subiect interesant şi zâmbeau atât de mult încât păreau de-a dreptul îngrijoraţi. Dar hainele lor erau magnifice. Într-adevăr, dădeau impresia că pun toată nonşalanţa de care ducea lipsă comportamentul lor în îmbrăcăminte, mâncare şi diferitele preparate pe care le beau, ori în mobilierul luxos al încăperilor din palatele unde se ţineau recepţiile.

I se prezentară obiectivele importante din Nio Esseia — un oraş cu cinci milioane de locuitori — un sfert din întreaga populaţie a planetei sale. Îl duseră la Piaţa Capitoliului şi îi arătară uşile înalte, de bronz, ale Directoratului, sediul Guvernului din A-Io. I se permise să asiste la o dezbatere în Senat şi la o întrunire a comitetului director. Îl duseră la grădina zoologică, la Muzeul Naţional, la Muzeul Ştiinţei şi Industriei. Îl conduseră la o şcoală, unde copii încântători, în uniforme cu albastru şi alb, interpretară în cinstea lui imnul naţional din A-Io. Îl duseră la o fabrică de piese electronice, o oţelărie complet automatizată si o centrală de fuziune nucleară, pentru a se convinge cât de eficient îşi poate organiza o economie proprietariană producţia manufacturieră şi furnizarea cu energie. Îl conduseră apoi printr-un nou complex de locuinţe ridicat de guvern, pentru a-i demonstra cum are grijă statul de cetăţenii săi. Îl însoţiră într-o croazieră pe estuarul fluviului Sua, aglomerat de nave de pe toată planetă în drum spre mare. Îl duseră la Curtea Supremă de Justiţie, unde petrecu o zi întreagă asistând la judecarea unor procese civile şi penale, o experienţă care îl lăsă uimit şi îngrozit, dar ei insistară că trebuie să vadă tot ceea ce era de văzut şi dus oriunde dorea să meargă. Când întrebă, cu oarecare neîncredere, dacă ar putea vedea locul unde este înmormântată Odo, îl duseră drept la vechiul cimitir din districtul Trans-Sua, îngăduind chiar unor jurnalişti de la acele ziare cu o proastă reputaţie să îl fotografieze acolo, la umbra bătrânelor sălcii, cu ochii pe piatra de mormânt simplă, bine întreţinută.

Îl mai duseră la Rodarred, sediul Consiliului Guvernelor Mondiale pentru a se adresa consiliului plenar al acestui organism. Sperase să cunoască, ori chiar să întâlnească şi alţi străini acolo, pe ambasadorii de pe Terra, ori Hain, dar programul evenimentelor era planificat mult prea strâns pentru a îngădui aşa ceva. Îşi pregătise cu multă atenţie cuvântarea, o pledoarie pentru comunicaţii libere şi recunoaştere reciprocă între Lumea Nouă şi Lumea Veche. Cuvântarea fu primită cu ovaţii în picioare, timp de zece minute. Gazetele săptămânale respectabile o comentară aprobator, numind-o "gestul moral dezinteresat al frăţiei umane făcut de un mare savant", fără a-l cita prea mult, aşa cum n-o făcură nici celelalte ziare. De fapt, în ciuda ovaţiilor primite, Shevek avea curioasa senzaţie că nimeni n-o auzise.

1 se acordară şi mai multe privilegii şi permise de intrare: la Laboratoarele de cercetări uşoare,la Arhivele naţionale, la Laboratoarele de tehnologie nucleară, la Biblioteca naţională din Nio, la Acceleratorul de particule din Meafed, la Fundaţia pentru cercetări spaţiale din Drio. Deşi tot ce vedea pe Urras îl făcea să dorească să vadă şi mai mult, cele câteva săptămâni de viaţă de turist erau prea mult. Totul era atât de fascinant, uimitor şi minunat încât în cele din urmă deveni destul de copleşitor. Îşi dorea să se stabilească odată la Universitate şi să lucreze şi să se gândească la toate pentru o vreme. Dar pentru o ultimă zi de vizite ceru să fie condus prin incinta Fundaţiei pentru cercetări spaţiale. Pae se arătă foarte încântat atunci când Shevek îi ceru acest lucru.

Multe din lucrurile văzute până atunci îl uimiseră pentru că erau atât de vechi, de sute de ani, ori chiar milenii. Fundaţia, dimpotrivă, era nouă, construită în ultimii zece ani, în stilul luxuriant, elegant al timpului. Arhitectura, era impresionantă. Se folosiseră mari suprafeţe de culoare. Înălţimile şi distanţele erau exagerate. Laboratoarele erau spaţioase şi aerisite, fabricile şi atelierele mecanice anexate erau adăpostite în spatele unor splendide portaluri în stil neo-Saetan, cu arcuri şi coloane. Hangarele erau imense domuri multicolore, transparente şi cu aspect fantastic. În schimb, oamenii care lucrau acolo erau foarte tăcuţi şi serioşi. Îl îndepărtară pe Shevek de însoţitorii săi obişnuiţi şi îl conduseră prin întreaga instituţie, incluzând fiecare etapă a sistemului experimental de propulsie interstelară la care lucrau, de la computere si planşetele de desen la o navă pe jumătate terminată, enormă şi suprarealistă în lumina portocalie, violetă şi galbenă din încăpătorul hangar geodezic.

— Aveţi atâtea, îi spuse Shevek inginerului care se ocupase de el, un bărbat pe nume Oegeo. Aveţi atâtea cu care să lucraţi şi lucraţi atât de bine cu ce aveţi. Totul este magnific — coordonarea, cooperarea, măreţia proiectului.

— N-aţi putea face nimic la scara asta, acolo, de unde veniţi, nu? îl întrebă inginerul, zâmbind.

— Nave spaţiale? Flota noastră spaţială este alcătuită din navele în care Coloniştii au venit de pe Urras — construite aici, pe Urras — cu aproape două secole în urmă. Pentru a construi o singură navă cu care să transportăm cereale peste mare, un şlep,e necesară o planificare de un an, un mare efort al economiei noastre.

— Da, bine, noi avem bunurile, spuse Oegeo dând din cap. Dar, ştiţi, dumneavoastră sunteţi omul care ne poate spune când să renunţăm la toată chestia asta, când s-o aruncăm la gunoi.

— Să renunţaţi? Ce vrei să spui?

— Deplasarea mai rapidă decât viteza luminii, continuă Oegeo. Tranzilienţa. Vechea fizică afirmă că nu este cu putinţă. Terrienii spun că nu este posibil. Dar hainienii, care, la urma urmei au inventat acţionarea pe care o utilizăm noi astăzi, spun că se poate, doar că ei nu ştiu cum s-o facă, deoarece abia acum învaţă fizica temporală de la noi. Evident, nu e în buzunarul nimănui, al nimănui din lumile cunoscute. Dr. Shevek, rezolvarea se află în mâinile dumneavoastră.

— Eu sunt teoretician, Oegeo, nu proiectant, răspunse Shevek, îndreptând asupra inginerului o privire distantă, cu ochii duri şi limpezi.

— Dacă veniţi cu teoria, unificarea Secvenţei şi Simultaneităţii într-o teorie generală a câmpului temporal, atunci noi vom proiecta navele şi vom ajunge pe Terra, ori Hain, ori în galaxia următoare chiar în clipa în care vom părăsi Urras! Epava asta, continuă el, privind spre capătul hangarului la scheletul nedesluşit al navei pe jumătate construită, înotând în fascicule de lumină violetă şi portocalie, va fi tot atât de demodată ca un car cu boi!

— Visaţi la fel cum construiţi, adică superb, spuse Shevek încă reţinut şi distant.

Mai erau şi alte lucruri pe care Oegeo şi ceilalţi doreau să i le arate ori să le discute cu el, dar nu după multă vreme Shevek spuse, cu o simplitate care preîntâmpina orice intenţie ironică:

— Cred că ar fi mai bine să mă conduceţi înapoi la însoţitorii mei.

Ceea ce se şi întâmplă. Îşi luară rămas bun cu o căldură reciprocă, după care Shevek intră în maşină, pentru a coborî din nou.

— Era să uit, spuse el. Mai avem timp să mai vedem şi altceva la Drio?

— Nu mai este nimic la Drio, răspunse Pae, politicos ca întotdeauna şi încercând să-şi ascundă îngrijorarea cu privire la escapada de patru ore a lui Shevek în mijlocul inginerilor.

— Aş dori să văd fortul.

— Care fort, domnule?

— Un castel vechi, de pe vremea regilor. A fost mai târziu utilizat drept închisoare.

— Orice construcţie de acest fel ar fi fost demolată. Fundaţia a reconstruit în întregime oraşul.

Odată instalaţi în maşină, pe când şoferul închidea uşile, Chifoilisk (o altă sursă probabilă pentru proasta dispoziţie a lui Pae) întrebă:

— De ce ai mai vrut să vezi un alt castel, Shevek? Îmi închipuiam că ai avut parte de destule ruine străvechi, să-ţi ajungă o vreme.

— Fortul din Drio este locul unde Odo a petrecut nouă ani, răspunse Shevek cu chipul imobil, aşa cum rămăsese de la discuţia cu Oegeo. După Insurecţia din 747. Acolo a scris Scrisorile din închisoare şi Analogia.

— Mă tem că a fost demolat, răspunse Pae, înţelegător. Drio era un fel de oraş muribund, iar Fundaţia a făcut curat şi a luat-o de la capăt.

Shevek dădu din cap, dar după ce maşina străbătu o şosea pe malul râului către intersecţia cu drumul spre Ieu Eun, trecu de o colină la cotul râului Seisse iar sus, pe colină, se afla o clădire greoaie, ruinată, implacabilă, cu turnuri sfărâmate din piatră neagră. Nimic nu ar fi putut fi mai diferit de construcţiile uimitoare, senine, ale Fundaţiei pentru cercetări spaţiale, domurile arătoase, fabricile luminoase, pajiştile şi cărările îngrijite. Nimic nu le-ar fi putut face să semene mai mult cu nişte fragmente de hârtie colorată.

— Cred că acela este Fortul, remarcă Chifoilisk cu obişnuita satisfacţie de a plasa o observaţie lipsită de tact acolo unde era cel mai puţin dorită.

— Toată în ruine, constată Pae. Trebuie să fie părăsită.

— Shevek, vrei să ne oprim şi să arunci o privire? întrebă Chifoilisk, gata să bată în geamul şoferului.

— Nu, răspunse Shevek.

Văzuse ce dorise. Încă mai exista un Fort la Drio. Nu avea nevoie să intre acolo şi să cerceteze sălile ruinate în căutarea celulei unde Odo petrecuse câţiva ani. Ştia cum arată o celulă de închisoare.

Înălţă privirea, cu chipul încă imobil şi rece, către zidurile greoaie, întunecate, care acum se înălţau aproape deasupra maşinii. Mă aflu aici de multă vreme, spunea fortul, încă mai sunt aici.

Revenit în apartamentul său, după cina în sala de mese a profesorilor plini, se aşeză singur în faţa şemineului neaprins. Era vară în A-Io, apropiindu-se de cea mai lungă zi a anului, şi deşi trecuse de opt, încă nu se întunecase. Cerul de dincolo de ferestrele arcuite încă mai arăta o tentă din culoarea sa din timpul zilei, un albastru pur, tandru. Aerul era plăcut, mirosind plăcut a iarbă cosită şi pământ reavăn. În capela de dincolo de pâlcul de pomi se vedea o lumină şi o muzică abia auzită străbătea prin aerul acela care vibra imperceptibil. Nu cântau păsările, era o muzică umană. Shevek ascultă cu atenţie. Cineva exersa Armoniile Numerice la armoniul din capelă. Lui Shevek îi erau la fel de cunoscute ca oricărui urrasian. Atunci când Odo a reînnoit relaţiile dintre oameni, nu a încercat să facă acelaşi lucru şi pentru relaţiile de bază ale muzicii. Ea întotdeauna respectase ce este necesar. Coloniştii din Anarres lăsaseră în urmă legile omului, dar aduseseră cu ei legile armoniei.

Încăperea mare, umbroasă, era tăcută, întunecându-se treptat. Shevek o cercetă cu privirea, arcurile duble, perfecte ale ferestrelor, marginile sclipind abia vizibil ale pardoselii parchetate, curbura energică, estompată a coşului de piatră, pereţii cu lambriuri, toate admirabile prin proporţii. Era o cameră frumoasă şi omenească. O cameră foarte veche. Casa profesorilor fusese construită în anul 540, acum patru sute de ani, cu două sute treizeci de ani înainte de Colonizare. Înainte ca Odo să se nască, generaţii de învăţaţi trăiseră, lucraseră, discutaseră, gândiseră, dormiseră şi muriseră în această cameră. Timp de secole Armoniile Numerice traversaseră pajiştea printre frunzele întunecate ale arborilor. Mă aflu aici de multă vreme, îi spunea camera, încă mă mai aflu aici. Dar tu ce cauţi aici?

Nu avea răspuns. Nu avea nici un drept asupra frumuseţii şi măreţiei acestei lumi, câştigate şi menţinute de munca, devotamentul, credinţa oamenilor săi. Paradisul este pentru aceia care fac Paradisul. El nu aparţinea acelor locuri. El era un om de frontieră, membrul unei seminţii care îşi negase trecutul, istoria. Coloniştii din Anarres întorseseră spatele Vechii Lumi şi trecutului acesteia, optând numai pentru viitor. Dar la fel de sigur cum viitorul devine trecut, tot aşa şi trecutul devine viitor. A nega nu înseamnă a realiza. Odonienii care părăsiseră Urras greşiseră, greşiseră în curajul lor disperat de a-şi nega istoria, de a renunţa la posibilitatea întoarcerii. Exploratorul care nu vrea să se întoarcă, ori nu vrea să-şi trimită înapoi corăbiile pentru a spune povestea sa, acela nu este explorator; e doar un aventurier, iar fiii săi se nasc în exil.

Ajunsese să iubească Urras, dar ce rost avea dragostea sa arzătoare? Nu aparţinea acestei lumi. Nici măcar nu era o părticică din aceasta. Nu făcea parte din lumea naşterii sale.

Singurătatea, certitudinea izolării pe care le simţise în prima oră la bordul navei de transport puse stăpânire pe el şi se instală ca starea lui adevărată, ignorată, suprimată dar absolută.

Era singur, aici, deoarece provenea dintr-o societate autoexilată. Întotdeauna fusese singur pe propria sa planetă, pentru că se exilase singur din societatea sa. Coloniştii făcuseră un pas mai departe. El făcuse doi. Era singur pentru că îşi asumase riscul metafizic.

Fusese destul de prost pentru a-şi închipui că poate să alăture două lumi cărora nu le aparţine.

Albastrul cerului nopţii din afara ferestrelor îi atrase privirea. Deasupra întunecimii vagi a frunzişului şi a turlei de la capelă, deasupra conturului negru al dealurilor care noaptea întotdeauna par mai îndepărtate si mai mici, îşi făcea apariţia o lumină, o strălucire mare, blândă. Răsărit de lună, îşi spuse el cu un sentiment recunoscător, de familiaritate. Nu există nici o întrerupere în deplinătatea timpului. În copilărie, de la fereastra domiciliului din Wide Plains, împreună cu Palat, văzuse Luna răsărind. O văzuse deasupra dealurilor tinereţii sale, deasupra câmpiilor uscate ale Pulberii, peste acoperişurile de la Abbenay, cu Takver alături.

Dar nu fusese niciodată Luna aceasta.

Umbrele se mişcau în jurul său, dar Shevek rămase nemişcat în timp ce Anarres se înălţa deasupra dealurilor străine, în plinătatea sa, cenuşiu marmorat şi alb-albăstrui, pâlpâitor. Lumina lumii sale îi umplu palmele goale.