Deposedaţii

7

Shevek găsi o scrisoare într-unul din buzunarele hainei îmblănite pe care o comandase pentru iarnă la magazinul din strada aceea de coşmar. Habar n-avea cum ajunsese scrisoarea acolo. Cu siguranţă că nu fusese în corespondenţa care i se aducea de trei ori pe zi şi care consta în întregime din manuscrise si articole de la fizicieni de pe tot cuprinsul planetei, invitaţii ia. recepţii şi mesaje neprefăcute de la copii. Aceasta era un petec de hârtie subţire, împăturită şi lipită fără plic, nu avea nici un timbru sau ştampilă de la nici una din cele trei companii poştale în concurenţă.

O deschise, oarecum neliniştit şi citi: "Dacă eşti Anarhist, de ce colaborezi cu sistemul de putere care trădează Lumea ta şi Speranţa Odoniană? Chiar te afli aici pentru a ne aduce acea Speranţă? Suferind de nedreptate si oprimare, privim către Lumea Soră în noaptea întunecată. Vino alături de noi, fraţii tăi!" Nu era nici o semnătură, nici o adresă.

Scrisoarea îl tulbură pe Shevek atât moral cât şi intelectual; se simţea zguduit, dar nu din cauza surprizei, ci dintr-un fel de panică. Ştia că ei există, dar unde? Nu întâlnise pe nici unul dintre ei, nici nu văzuse vreunul, nu cunoscuse încă un om sărac. Îngăduise construirea unui zid în jurul lui şi nu băgase de seamă. Acceptase adăpost, la fel ca un proprietarian. Fusese cooptat, exact aşa cum spusese Chifoilisk.

Dar nu ştia cum să doboare zidul. Iar dacă reuşea, unde s-ar fi putut duce? Panica îl cuprinse şi mai mult. Către cine s-ar putea îndrepta? Era înconjurat din toate părţile de zâmbetele celor bogaţi.

— Aş vrea să stau de vorbă cu tine, Efor.

— Da, domnu'. Scuzaţi, domnu'. Eu fac loc. Pun astea aici.

Servitorul manevra cu îndemânare tava grea, ridica într-o clipită capacele vaselor, turna ciocolata amară în aşa fel încât se ridica până la marginea ceştii fără să se verse nici un strop. Evident, îi plăcea ritualul de la micul dejun şi faptul că Shevek îl accepta, fiind la fel de limpede că nu doreşte nici o întrerupere neprevăzută a acestuia. De cele mai multe ori vorbea într-o iotică inteligibilă dar acum, de îndată ce Shevek spusese că vrea să discute cu el, Efor trecuse la acel staccato al dialectului orăşenesc. Shevek învăţase puţin să-l înţeleagă; modificarea valorii sunetelor era consistentă, odată ce te obişnuiai, dar apocopele îl lăsau nedumerit. Jumătate din cuvinte rămâneau nerostite. Era ca un cod, îşi spunea Shevek, de parcă aceşti "Nioti" — cum se numeau ei înşişi — nu doreau să fie înţeleşi de străini.

Servitorul rămase în picioare, aşteptând să-i facă plăcere lui Shevek. Ştia — învăţase idiosincraziile acestuia încă din prima săptămână — că Shevek nu vrea ca el să-i ţină scaunul, sau să-l servească în timp ce mănâncă. Postura lui dreaptă, atentă era îndeajuns pentru a îndepărta orice speranţă de familiaritate.

— Nu vrei să stai jos, Efor?

— Dacă aşa doriţi, domnu', răspunse omul mutând un fotoliu cu aproape doi centimetri dar fără a lua loc.

— Iată despre ce vreau să vorbim. Ştii că nu-mi place să-ţi dau dispoziţii.

— Încerc să fac treaba cum vrea domnu', fără ordine.

— Aşa este. Nu mă refer la asta. Ştii, în ţara mea nimeni nu porunceşte.

— Aşa se aude, domnu'.

— Ei bine, vreau să te ştiu ca pe egalul meu, ca pe fratele meu. Eşti singurul om pe care-l cunosc aici şi care nu e bogat — nu e unul dintre proprietari. Aş vrea foarte mult să stau de vorbă cu tine, să-ţi cunosc viaţa…

Se opri cuprins de disperare, observând dispreţul de pe faţa brăzdată a lui Efor. Făcuse toate greşelile posibile. Efor îl lua drept un prost înfumurat, indiscret. Îşi lăsă mâinile pe masă într-un gest de deznădejde şi continuă:

— O, la dracu! Scuză-mă, Efor! Nu pot să spun ce am în minte. Te rog să uiţi.

— Cum doriţi, domnu'! spuse Efor şi se retrase.

Acesta a fost sfârşitul. "Clasele neavute" rămaseră la fel de departe de el ca şi atunci când citise despre ele la cursul de istorie de la Institutul din nord-vest.

Până una alta, promisese să petreacă o săptămână cu familia lui Oiie, între trimestrul de toamnă şi cel de primăvară.

Oiie îl invitase la masa de seară de mai multe ori de la prima sa vizită, întotdeauna destul de crispat, de parcă avea de îndeplinit o sarcină de ospitalitate, ori poate un ordin guvernamental. Cu toate acestea, în propria sa casă, deşi niciodată complet descoperit în privinţa lui Shevek, era cu adevărat prietenos. Până la a doua vizită cei doi fii ai săi hotărâseră că Shevek e un vechi prieten, iar încrederea lor în reacţia lui Shevek l-a surprins în mod evident pe tatăl lor. Îi producea o stare de nelinişte cu care nu era întru totul de acord, dar nici nu putea spune că e complet nejustificată. Shevek se purta cu ei ca un vechi prieten ca un frate mai mare. Îl admirau, iar copilul cel mic, Ini, ajunsese să ţină la el deosebit de mult. Shevek era amabil, serios, onest şi spunea poveşti foarte interesante despre Lună. Dar era ceva mai mult decât asta. Pentru copil el reprezenta ceva ce Ini nu putea descrie. Chiar şi mai târziu, în viaţă, care avea să fie într-un mod profund şi obscur influenţată de această fascinaţie din copilărie, nu a găsit cuvinte pentru a o descrie, numai cuvinte care conţineau un ecou al acesteia: cuvântul voiajor şi cuvântul exil.

În săptămâna aceea a căzut singura ninsoare serioasă a iernii. Shevek nu mai văzuse o zăpadă mai mare de doi-trei centimetri. Extravaganţa, simpla cantitate a ninsorii îi dădeau o stare de bună dispoziţie. Se delecta cu excesul acesteia. Era prea albă, prea rece, prea tăcută şi indiferentă pentru a putea fi numită excrementală de cel mai sincer dintre odonieni; a o privi ca pe altceva decât ca pe o inocentă măreţie ar dovedi micimea sufletului. Deîndată ce s-a limpezit cerul, Shevek se scufundă în zăpadă împreună cu băieţii care o apreciau la fel ca şi el. Alergau de jur împrejur în marea grădină din spatele casei lui Oiie, aruncau cu bulgări de zăpadă, construiau tuneluri, castele şi fortăreţe de zăpadă.

Sewa Oiie stătea la fereastră împreună cu cumnata ei, Vea, privind joaca copiilor, a bărbatului şi a micuţei vidre. Vidra îşi făcuse pârtie pe unul din zidurile castelului de zăpadă şi cobora ca pe tobogan, pe burtă, luând-o mereu de la capăt. Obrajii băieţilor ardeau ca focul. Bărbatul, cu părul lung, sârmos, de culoarea cenuşii, strâns la spate cu o sfoară şi urechile roşii de ger, executa cu multă energie operaţiuni de străpungere a troienelor.

— Nu aici! Sapă acolo! Unde e lopata? Mi-a intrat gheaţă în buzunar! se auzeau fără încetare vocile ascuţite ale băieţilor.

— Iată-l şi pe străinul nostru, spuse Sewa, zâmbind.

— Cel mai mare fizician în viaţă, spuse şi cumnata. Ce amuzant!

Când intră, pufăind şi scuturându-se de zăpadă şi emanând vigoarea proaspătă, rece şi bunăstarea pe care nu o au decât oamenii care au petrecut o vreme afară, în zăpadă, Sewa îl prezentă cumnatei sale. Shevek întinse mâna lui mare, solidă şi rece, privind-o pe Vea cu ochi prietenoşi.

— Eşti chiar sora lui Demaere? întrebă el. Da, semeni cu el, conchise el, iar observaţia care, venită din partea oricui, ar fi surprins-o pe Vea ca insipidă, îi făcu o plăcere imensă.

"E bărbat, continuă ea să-şi spună toată după-amiaza. Un adevărat bărbat. Ce e atât de deosebit la el?"

O chema Vea Doem Oiie, în modul ioti; soţul ei, Doem, era şeful unui mare combinat industrial şi călătorea foarte mult, petrecând o jumătate din fiecare an în străinătate în calitate de reprezentant de afaceri al guvernului. Toate acestea i-au fost explicate lui Shevek, în timp ce el o cerceta din priviri. În cazul ei, delicateţea lui Demaere Oiie, tenul palid şi ochii negri, ovali ai acestuia fuseseră transmise în frumuseţe. Sânii ei, umerii şi braţele erau rotunde, moi şi foarte albe. La cină, Shevek se aşeză alături de ea. Nu-şi putea lua ochii de la sânii ei dezgoliţi, împinşi în sus de corsetul apretat. Ideea de a merge astfel, pe jumătate dezbrăcată, în vremea aceea geroasă era extravagantă, la fel de extravagantă ca şi zăpada, iar sânii mici erau de un alb la fel de inocent ca şi zăpada. Linia curbă a gâtului ei se continua firesc în curbura capului mândru, ras complet, delicat. "E destul de atrăgătoare", îşi spunea Shevek. "E aidoma paturilor de pe aici: moale. Totuşi, cam afectată. De ce pronunţă cuvintele atât de afectat?" Se agăţă de glasul ei cam subţire şi de purtarea ei afectată ca de o plută pe o apă adâncă, fără a-şi da seama, fără a înţelege nici o clipă că se îneacă. Se va întoarce la Nio Esseia cu trenul de după cină, nu venise acolo decât pentru a-şi petrece ziua şi nu o va mai vedea niciodată. Oiie era răcit, Sewa era ocupată cu copiii.

— Shevek, crezi că ai putea să o conduci pe Vea la gară?

— Doamne, Demaere! Nu-l pune pe bietul om să mă păzească! Doar nu-ţi închipui că vor fi lupi, nu? Oare Mingradienii sălbatici se vor strecura în oraş şi mă vor răpi pentru haremurile lor? Voi fi găsită mâine dimineaţă pe treptele şefului de gară cu o lacrimă îngheţată în ochi, ţinând strâns în mâinile mele delicate, rigide, un buchet de flori de câmp ofilite? Chiar că-mi place!

Asupra vorbelor sale rostite grăbit, cu sonorităţi de clopoţel, râsul izbucni ca un val — un val întunecat, puternic şi neted — care spală tot, lăsând nisipul pustiu. Vea nu râdea cu ea însăşi, ci de ea, râsul profund al trupului, ştergând cuvintele.

Shevek îşi puse haina în hol şi o aşteptă la uşă.

Merseră în tăcere o jumătate de bloc. Sub picioarele lor, zăpada scârţâia.

— Eşti mult prea politicos pentru…

— Pentru ce??

— Pentru un anarhist, spuse ea cu glasul ei subţire, voit tărăgănat, aceeaşi intonaţie pe care o foloseau Pae şi Oiie atunci când se aflau la Universitate. Sunt dezamăgită. Mi-am închipuit că vei fi primejdios şi grosolan.

— Chiar aşa sunt.

Vea îl privi dintr-o parte. Purta o eşarfă purpurie, legată peste cap; ochii ei se zăreau negri şi strălucitori în contrast cu culoarea aprinsă şi albul zăpezii din jur.

— Dar, dr. Shevek, iată-vă conducându-mă răbdător până la gară.

— Shevek, o corectă el cu blândeţe. Fără "doctor".

— Acesta este numele tău complet — şi de botez şi de familie? Shevek dădu din cap, zâmbind. Se simţea bine şi plin de vigoare, mulţumit de aerul curat, de căldura hainei bine croite pe care o purta, de drăgălăşenia femeii de lângă el. Nici o grijă, nici un gând apăsător nu îl preocupau în acele clipe.

— E adevărat că vă primiţi numele de la un computer?

— Da.

— Ce groaznic, să fii botezat de o maşină!

— De ce e groaznic?

— E atât de mecanic, de impersonal.

— Dar ce este mai personal decât un nume pe care nu-l mai poartă nici o persoană în viaţă?

— Nimeni altcineva? Eşti singurul Shevek?

— Atâta vreme cât sunt în viaţă. Au mai fost şi alţii, înaintea mea.

— Vrei să spui, rude?

— Nu prea ţinem noi seama de rude. Înţelegi, cu toţii suntem rude. Nu ştiu cine au fost aceia, cu excepţia uneia, în primii ani ai Colonizării. Aceasta a proiectat un fel de rulment utilizat la utilaje grele, care încă se mai numeşte "shevek", explică el, zâmbind din nou, mai larg. Asta însemnă o bună nemurire!

— Dumnezeule mare! spuse Vea, dând din cap. Cum deosebiţi bărbaţii de femei?

— În sfârşit, am descoperit noi metode…, răspunse Shevek şi după un moment se auzi râsul ei moale, greu.

— Da, poate că, într-adevăr eşti grosolan…, spuse ea, ştergându-şi ochii care lăcrimau în aerul rece. Deci, şi-au luat cu toţii nume făcute şi au învăţat o limbă artificială? Totul nou?

— Coloniştii de pe Anarres? Da. Cred că erau oameni romantici.

— Şi voi nu sunteţi?

— Nu. Suntem foarte pragmatici.

— Poţi fi şi una şi alta.

— Da, e adevărat, răspunse Shevek, care nu se aşteptase la nici un fel de subtilitate intelectuală din partea ei.

— Ce este mai romantic decât să vii aici, de unul singur, fără nici un ban în buzunar, pentru a pleda cauza poporului tău?

— Şi să fiu stricat de lux şi bogăţie în tot acest timp.

— Lux? În camerele universităţii? Doamne! Bietul de tine! Nu te-au dus în nici un loc mai ca lumea?

— În multe locuri, dar peste tot e la fel. Aş vrea să pot cunoaşte mai bine Nio Esseia. N-am văzut decât suprafaţa oraşului, ambalajul pachetului.

Folosise expresia deoarece fusese fascinat de obiceiul urrasienilor de a ambala totul în hârtie curată, ornamentată, ori în plastic, sau carton, sau folie. Lenjeria, cărţile, legumele, hainele, medicamentele, totul era înfăşurat în nenumărate straturi de ambalaj. Până şi pachetele de hârtie erau învelite în mai multe straturi de hârtie. Nimic nu trebuia să atingă nimic altceva. Începuse a crede că până şi el fusese ambalat cu multă grijă.

— Ştiu. Te-au făcut să mergi la Muzeul de Istorie, să faci un tur al Monumentului Dobunnae si să asculţi un discurs în Senat, spuse Vea iar Shevek râse, deoarece acela fusese exact traseul uneia din zile, vara trecută. Ştiu! Sunt atât de stupizi cu străinii. Am eu grijă ca să vezi adevăratul Nio!

— Mi-ar plăcea.

— Cunosc tot felul de oameni minunaţi. Colecţionez oameni. Iată-te prins în capcană între toţi aceşti profesori şi politicieni îmbâcsiţi…

Vea continua să pălăvrăgească. Lui Shevek îi făcea plăcere vorbirea ei fără rost, ca şi soarele şi zăpada. Ajunseră la mica gară Amoeno. Vea avea deja biletul de înapoiere. Trenul trebuia să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Nu aştepta. O să îngheţi.

Shevek nu răspunse. Rămase pe loc nemişcat, uriaş în haina lui îmblănită, privind-o cu bunăvoinţă. Ea privi spre bordura proprie-i haine şi scutură un fulg de zăpadă de pe broderie.

— Ai o soţie, Shevek?

— Nu.

— Nici un fel de familie?

— Ba da, o parteneră, copiii noştri. Scuză-mă, mă gândeam la altceva. Ştii, când spun "soţie", eu mă gândesc la ceva care nu există decât pe Urras.

— Ce înseamnă "partener"? întrebă ea, privindu-l cu răutate drept în ochi.

— Cred că tu ai spune soţ, sau soţie.

— De ce nu a venit şi ea cu tine?

— Nu a vrut, iar copilul cel mai mic are doar un an… ba nu, doi, deja. Apoi…, începu el şi se opri, nehotărât.

— De ce nu a vrut să vină?

— Păi, treaba ei e acolo, nu aici. Dacă aş fi ştiut cât de mult i-ar fi plăcut unele din lucrurile de aici, aş fi rugat-o să vină. Dar n-am făcut-o. Ştii, mai este şi problema siguranţei.

— Siguranţă aici?

— Şi atunci când mă voi întoarce acasă, spuse el până la urmă, după o nouă ezitare.

— Ce ţi se va întâmpla? întrebă Vea, cu ochii rotunjiţi, pe când trenul cobora dealul din afara oraşului.

— A, probabil că nimic. Dar sunt unii care mă consideră trădător. Înţelegi, pentru că încerc să mă împrietenesc cu cei de pe Urras, Ar putea face probleme la întoarcerea mea acasă.Nu vreau aşa ceva pentru ea şi pentru copii. Am mai avut parte de asta înainte de plecare. Ajunge.

— Vrei să spui că vei fi cu adevărat în pericol? întrebă Vea, iar el se aplecă spre ea pentru a o auzi, deoarece trenul tocmai intra în gară cu zăngănit de roţi şi vagoane.

— Nu ştiu, răspunse el zâmbind. Ştii că trenurile noastre seamănă foarte mult cu acesta? Un proiect bun nu trebuie neapărat să fie modificat.

Shevek o însoţi într-un vagon de clasa întâi. Deoarece ea nu deschidea uşa, i-o deschise el. Shevek băgă capul înăuntru, în urma ei, cercetând compartimentul.

— Totuşi, înăuntru nu mai sunt la fel. Acesta este tot rezervat? Pentru tine?

— Da, detest clasa a doua. Bărbaţii aceia care mestecă gumă şi scuipă pe podea! Oamenii mestecă gumă pe Anarres? Nu, cu siguranţă că nu. O, sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le ştiu despre tine şi ţara ta!

— Îmi place să vorbesc despre asta, dar nimeni nu mi-o cere.

— Atunci, hai să ne mai întâlnim şi să discutăm! Data viitoare când mai ajungi la Nio, vrei să mă suni? Promite.

— Promit! spuse el, politicos.

— Bine! Ştiu că nu îţi încalci promisiunile. În afară de asta nu mai ştiu nimic despre tine. Asta se vede. La revedere, Shevek.

Pe când el ţinea uşa,Vea îşi puse, pentru o clipă,mâna înmănuşată peste a lui. Locomotiva scoase un şuierat pe două note. Shevek închise uşa şi privi cum pleacă trenul, chipul ei o fulgerare de alb şi purpuriu la fereastră.

Se întoarse la Oiie plin de voie bună şi până la căderea întunericului se bătu cu bulgări de zăpadă cu Ini.

REVOLUŢIE ÎN BENBILI! DICTATORUL FUGE! LIDERII REBELI PUN STĂPÂNIRE PE CAPITALĂ! SESIUNE DE URGENŢĂ A CGM! POSIBILITATE CA A-Io SĂ POATĂ INTERVENI.

Ziarul de scandal era tipărit cu cele mai mari caractere. Ortografia şi gramatica erau lăsate la o parte. Parcă îl auzeai pe Efor vorbind: "Până aseară rebelii ţin sub control tot Meskti de vest şi se opun serios armatei…" Era modul verbal al aşa-zişilor nioti, trecutul şi viitorul înghesuite într-un singur timp prezent, plin de sensuri, instabil.

Shevek citi ziarele şi căută o descriere a starului Benbili în Enciclopedia CGM. Ca formă de stat, Benbili era o democraţie parlamentară, de fapt o dictatură militară, condusă de generali. Era o ţară mare, în emisfera vestică, cu munţi şi savane aride, subpopulată. "Ar fi trebuit să mă duc în Benbili" îşi spuse Shevek, pe care imaginea îl atrăgea; îşi imagina câmpuri decolorate, vântul suflând. Ştirea îl tulburase într-un mod ciudat. Asculta buletinele de la radio, pe care foarte rar îl deschisese de când ajunsese la concluzia că funcţia sa de bază este de a face reclamă lucrurilor de vânzare. Rapoartele de la radio, precum şi acelea conţinute în programele televiziunii oficiale din localurile publice erau scurte şi seci, în contrast straniu cu ziarele populare care strigau "Revoluţie!" pe fiecare pagină.

Generalul Havevert, Preşedintele ţării, fugise fără probleme în celebrul său avion blindat, dar câţiva generali mai puţin importanţi au fost prinşi şi castraţi, pedeapsă pe care benbilezii o preferau execuţiei. Armata în retragere pârjolea, în drumul său, ogoarele şi oraşele propriului popor. Partizanii hărţuiau armata. Revoluţionarii din Meskti, capitala, au deschis închisorile oferind amnistie tuturor condamnaţilor. Citind toate acestea, lui Shevek îi sălta inima. Există speranţă, încă mai există speranţă… Urmărea ştirile despre îndepărtata revoluţie cu o sporită intensitate. În cea de a patra zi, urmărind o transmisie televizată a unei dezbateri în cadrul Consiliului Guvernelor Mondiale (CGM), îl văzu pe ambasadorul ioti la CGM anunţând că A-Io, ridicându-se în sprijinul guvernului democratic din Benbili, trimite întăriri armate Preşedintelui-General Havevert.

Revoluţionarii benbilezi erau aproape neînarmaţi. Trupele ioti vor veni cu tunuri, maşini blindate, avioane, bombe. Shevek citi în ziar descrierea echipamentului lor şi i se făcu rău de la stomac. Se simţea rău şi era furios şi nu era nimeni cu care să poată vorbi. Pae era în afara oricărei discuţii. Atro era un militarist înfocat. Oiie era un om etic, dar incertitudinile personale, îngrijorările sale ca posesor de proprietate îl determinau să se agaţe de noţiuni rigide de lege şi ordine. Putea depăşi afecţiunea personală pe care i-o purta lui Shevek numai pentru că refuza să admită că Shevek e un anarhist. Societatea odoniană se autointitula anarhistă, susţinea el, dar de fapt nu sunt decât nişte amărâţi de populişti primitivi a căror ordine socială funcţionează fără un guvern aparent deoarece sunt atât de puţini şi pentru că nu au nici un fel de stat învecinat. Dacă proprietatea lor ar fi ameninţată de un rival agresiv, ori s-ar trezi la realitate, ori ar fi şterşi de pe suprafaţa pământului. În clipa aceasta rebelii din Benbili se trezesc la realitate; singuri ajung la concluzia că libertatea nu este bună dacă nu ai tunuri cu care să o aperi. Îi explica toate acestea lui Shevek într-o discuţie referitoare la subiectul în cauză. Nu are nici o importanţă cine guvernează, ori îşi închipuie că guvernează Benbili; politica realităţii se referă la lupta pentru putere dintre A-Io şi Thu.

— Politica realităţii, repetă Shevek, privindu-l pe Oiie. Ciudată expresie atunci când este folosită de un fizician!

— În nici un caz. Şi unul şi altul sunt preocupaţi de lucruri aşa cum sunt ele, de forţe reale, de legile de bază ale lumii.

— Tu aşezi mizerabilele tale "legi" pentru protecţia bogăţiei, "forţele" tunurilor şi bombelor în aceeaşi propoziţie cu legea entropiei şi legea gravitaţiei? Aveam o părere mai bună despre inteligenţa ta, Demaere!

Oiie se făcuse mic sub impactul acelui trăsnet de dispreţ. Nu mai spuse nimic şi nici Shevek nu mai spuse nimic, dar Oiie nu avea să-l uite niciodată. I-a rămas în minte de atunci drept cel mai ruşinos moment din viaţa lui. Pentru că, dacă Shevek- utopicul naiv şi plin de iluzii — îl redusese la tăcere cu atâta uşurinţă, asta era ruşinos. Dar dacă Shevek — fizicianul şi omul pe care nu putea să nu-l aprecieze şi să-l admire, atât de mult încât îşi dorea să-i câştige respectul, ca şi cum ar fi un gen de respect mult mai fin decât se găsea în mod obişnuit în altă parte- deci, dacă acest Shevek îl dispreţuia, atunci ruşinea era de-a dreptul intolerabilă, iar el trebuie să o ascundă, să o închidă pentru tot restul vieţii lui în cămara cea mai întunecoasă a sufletului său.

Subiectul revoluţiei din Benbili ridicase câteva probleme şi pentru Shevek, mai ales problema propriei sale tăceri. Îi venea greu să nu se încreadă în oamenii cu care avea de-a face. Fusese crescut într-o cultură care se baza deliberat şi constant pe solidaritate umană şi ajutor reciproc. Aşa cum era el, înstrăinat în unele privinţe de acea cultură şi străin în raport cu aceasta, obiceiul de o viaţă continua să existe: pornea de la premisa că oamenii vor fi îndatoritori. Avea încredere în ei.

Dar atenţionările lui Chifoilisk, pe care încercase sa le uite, îi reveneau în minte. Propriile-i percepţii şi instincte nu făceau decât să le întărească. Îi plăcea sau nu, trebuia să înveţe neîncrederea. Trebuie să rămână tăcut, să-şi păstreze proprietatea numai pentru sine, să-şi menţină puterea de negociere.

În aceste zile, Shevek vorbea puţin şi scria şi mai puţin. Biroul său era o morenă de hârtii lipsite de importanţă; puţinele note de lucru le purta tot timpul asupra sa, într-unul din numeroasele sale buzunare urrasiene. Niciodată nu-şi părăsea computerul de pe birou fără a-i şterge complet memoria.

Ştia că este foarte aproape de realizarea Teoriei Temporale Generale, de care ioţienii aveau atâta nevoie pentru zborurile spaţiale şi prestigiul lor. Mai ştia că încă nu o realizase şi că poate nu o va face niciodată. Niciodată nu recunoscuse vreunul din aceste fapte în faţa nimănui.

Înainte de a părăsi Anarres crezuse că teoria îi este la îndemână. Avea ecuaţiile. Sabul ştia că le are şi îi oferise reconcilierea, recunoaşterea, pentru şansa de a le tipări şi a participa la glorie. Îl refuzase pe Sabul, dar nu fusese un mare gest moral. În definitiv, gestul moral ar fi fost să le predea propriei tipografii, la Sindicatul de Iniţiativă, dar nici asta nu făcuse. Nu era tocmai sigur dacă e gata să publice. Mai rămânea ceva care nu era tocmai gata, ceva care necesita puţină finisare. Întrucât lucrase zece ani la teorie, nu moare nimeni dacă mai zăboveşte puţin, pentru a o finisa până la perfecţiune.

Dar acel nesemnificativ ceva, nu tocmai în regulă, continua să arate tot mai rău. O mică scăpare în raţionament. Apoi o mare scăpare. O fisură chiar în fundaţie… În seara anterioară plecării de pe Anarres arsese toate lucrările pe care le avea privitoare la Teoria Generală. Venise pe Urras fără nimic. În termenii lor, timp de o jumătate de an, îi indusese în eroare. Ori se înşelase pe el însuşi? Era destul de posibil ca o teorie generală a temporalităţii să fie doar o ţintă iluzorie. Poate că, deşi Secvenţa şi Simultaneitatea ar putea, într-o bună zi, să fie unificate într-o teorie generală, nu el este omul cel mai potrivit care s-o facă. Încercase timp de zece ani şi nu izbutise. Matematicienii şi fizicienii, atleţi ai, intelectului, îşi fac treaba în tinereţe. Era mai mult decât posibil — probabil chiar — că e consumat, terminat. Era pe deplin conştient că mai trăise asemenea stări depresive şi senzaţii de eşec exact înaintea momentelor sale de cea mai inaltă creativitate. Se văzu încercând să se încurajeze cu aceasta şi se înfurie pe propria-i naivitate. Stupid lucru pentru un cronosofist, să interpreteze ordinea temporală ca pe o ordine cauzală. E deja senil? Pur şi simplu ar fi mai bine să înceapă lucrul la sarcina măruntă, dar practică, de a finisa conceptul de interval. Ar putea folosi cuiva. Dar până şi în acest domeniu, chiar şi atunci când discuta cu alţi fizicieni, simţea că nu spune totul, că mai păstrează ceva. Iar ei îşi dădeau seama de aceasta. Îi făcea rău că nu spune totul, că nu vorbeşte, că nu discută despre revoluţie, despre fizică, despre nimic.

Shevek traversă campusul, îndreptându-se spre o prelegere. Păsările cântau în copacii de curând înfrunziţi. Toată iarna nu le auzise, dar acum îşi dădeau toată silinţa, revărsând melodiile acelea minunate. Ti-ti-tii, cântau ele, ti-ri-ti-tii, Ăsta-i pomul meu, ti-tii, teritoriul meu, ti-tii, e al meu, ti-ri-ti-tii.

Shevek rămase nemişcat între copaci, ascultându-le. Apoi părăsi poteca, traversă campusul într-o direcţie cu totul diferită, către gară, unde prinse un tren matinal spre Nio Esseia. Trebuie să existe pe undeva o uşă deschisă pe planeta asta nenorocită! în tren se gândi să încerce să fugă din A-Io, poate să ajungă în Benbili, dar nu luă gândul în serios. Ar trebui să călătorească pe o navă, sau cu un avion, i s-ar lua urma şi ar fi împiedicat să plece. Singurul loc unde ar putea să dispară din faţa gazdelor sale binevoitoare şi protective e chiar în marea lor metropolă, sub nasurile lor.

Dar asta nu înseamnă o evadare. Chiar dacă fuge din ţară, va rămâne tot închis, închis pe Urras. Ori asta nu se cheamă evadare, indiferent cum i-ar zice arhaiştii, cu mistica lor pentru frontierele naţionale. Deodată, se simţi voios, cum nu i se mai întâmplase de multe zile, la gândul că gazdele lui binevoitoare şi protective şi-ar putea închipui, fie şi pentru un moment, că a evadat.

Era prima zi de primăvară cu adevărat caldă. Ogoarele erau verzi, mustind de apă. Pe păşuni fiecare animal domestic era însoţit de puii săi. Puii oilor erau deosebit de încântători, ţopăind ca nişte mingi albe elastice, cozile învârtindu-se necontenit. Într-o despărţitură specială, masculii reproducători ai turmei — berbecul, taurul, sau armăsarul — vânjoşi, stăteau potenţi ca norii de furtună, încărcaţi cu generaţiile viitoare. Pescăruşi pluteau în zbor deasupra iazurilor pline ochi, alb pe albastru, iar nori albi dădeau strălucire cerului de un albastru deschis. Ramurile pomilor din livezi erau presărate cu roşu şi câteva flori erau deschise, albe şi roz. Privind pe fereastra trenului, Shevek ajunse la concluzia că starea lui de nelinişte şi revoltă e gata să înfrunte până şi frumuseţea acelei zile. Era o frumuseţe nedreaptă. Ce făcuseră urrasienii pentru a o merita? De ce lor le-a fost dată cu atâta largheţe, cu atâta mărinimie şi atât de puţin, infinit de puţin, poporului său?

Gândesc la fel ca un urrasian, îşi spunea. Ca un nenorocit de proprietarian. Ca şi cum a merita înseamnă ceva. Ca şi cum poţi câştiga frumuseţea, sau chiar viaţa! Încercă să nu se mai gândească la nimic, să se lase purtat înainte, privind lumina soarelui de pe cerul blând şi mieii ţopăind pe ogoarele primăverii.

Nio Esseia, oraş de cinci milioane de suflete, îşi înălţa turnurile delicate, sclipitoare, dincolo de mlaştinile verzi ale Estuarului, de parcă era construit din ceaţă şi lumină. Când trenul pătrunse, legănându-se uşor, pe un lung viaduct, oraşul apăru mai înalt, mai strălucitor, mai solid până când, deodată, înghiţi trenul în întunericul urlător al intrării subterane, douăzeci de linii la un loc, pentru a-l elibera împreună cu pasagerii în spaţiile enorme, luminoase ale Gării Centrale, sub domul central de ivoriu şi azur, considerat a fi cel mai mare dom înălţat vreodată, în orice lume, de mâna omului.

Shevek străbătu pogoane întregi de marmură lustruită, ajungând, în cele din urmă la şirul de uşi prin care mulţimi de oameni intrau şi ieşeau necontenit, toţi preocupaţi, toţi separaţi. Lui Shevek toţi îi păreau îngrijoraţi. Văzuse adesea acea anxietate pe chipurile urrasienilor şi se întreba de unde provine. Să fie oare pentru că, indiferent de câţi bani au, trebuie mereu să-şi bată capul pentru a câştiga şi mai mult, ca să nu moară săraci? Să fie pentru că, oricât de puţin ar avea, există întotdeauna cineva care are şi mai puţin? Indiferent care ar fi fost cauza, aceasta conferea tuturor feţelor o anumită asemănare iar Shevek se simţea deosebit de singur printre ei. Când fugise de îndrumătorii şi gardienii săi nu se gândise cum va fi atunci când se va găsi de unul singur într-o societate în care oamenii nu se încred unul într-altul, unde presupunerea morală de bază nu este sprijinul reciproc ci agresiunea reciprocă. Se simţea puţin înspăimântat. Îşi închipuise, vag, cum va colinda prin oraş, antrenându-se în conversaţii cu oamenii, membri ai clasei neavute, dacă mai exista încă aşa ceva, sau ai claselor muncitoare, cum îi numeau ei. Doar că toţi aceştia treceau grăbiţi pe lângă el, cu treabă, nedispuşi la conversaţii inutile, fără a irosi nici o clipă din timpul lor preţios. Graba lor avu darul să-l molipsească. Trebuie neapărat să meargă undeva, îşi spuse el, ieşind din nou la lumină, în splendoarea aglomerată a străzii Moie. Unde? Biblioteca Naţională? Grădina Zoologică? Dar nu avea chef de plimbare.

Nehotărât, se opri în faţa unui magazin din apropierea gării care vindea ziare şi suveniruri. Titlul principal de pe ziar era THU TRIMITE TRUPE ÎN SPRIJINUL REBELILOR DIN BENBIL1, dar nu reacţionă în nici un fel. În loc de ziar, se uită la ilustratele colorate de pe un raft. Îi trecu deodată prin minte că nu are nici o amintire de pe Urras. Când călătoreşti, se cuvine să aduci cu tine un suvenir. Îi plăceau fotografiile, scene din A-Io: munţii pe care se urcase, zgârie-norii din Nio, capela universităţii (aproape aceeaşi imagine pe care o vedea de la fereastra sa), o fată de la ţară într-un frumos costum regional, turnurile din Rodarred şi aceea care îi atrăsese privirea de la bun început, un miel pe o pajişte înflorită, dând din picioare şi aparent râzând. Micuţei Pilun îi va plăcea mielul. Alese una din fiecare şi le duse la cassă.

— Astea cinci fac cincizeci şi cu mielul, şaizeci. Şi o hartă, desigur domnule, unu patruzeci. Frumoasă zi, a venit în sfârşit primăvara, nu-i aşa, domnule? N-aveţi nimic mai mic decât asta, domnule?

Shevek scosese o bancnotă de douăzeci de unităţi. Scoase din buzunar restul pe care îl primise arunci când îşi cumpărase biletul şi după o scurtă cercetare a valorilor bancnotelor şi monezilor reuşi să adune o unitate şi patruzeci.

— E bine, domnule. Mulţumesc! Vă doresc o zi plăcută!

Oare banii cumpăraseră politeţea la fel ca pe ilustrate şi hartă? Cât de politicos ar fi fost vânzătorul dacă el ar fi intrat ca un anarresian într-un depozit de bunuri, ar fi luat ce i-ar fi trebuit, l-ar fi salutat pe responsabil şi ar fi ieşit?

Nu, n-avea nici un rost să gândească aşa. Când te afli în Ţara Proprietăţii, trebuie să gândeşti ca un proprietarian. Îmbracă-te ca ei, mănâncă la fel ca ei, acţionează ca ei, fii tu însuţi un proprietarian.

În centrul de afaceri nu erau parcuri; pământul era mult prea scump pentru a-l irosi pe fleacuri. Continuă să se afunde pe străzile acelea largi, strălucitoare, pe unde fusese dus de atâtea ori. Ajunse pe strada Saemtenevia, pe care o traversă în grabă, nedorind o repetare a coşmarului din miezul zilei. Se afla acum în districtul comercial. Bănci, clădiri cu birouri, clădiri guvernamentale. Să fie Nio Esseia peste tot la fel? Cutii imense, strălucitoare, din piatră şi sticlă, uriaşe, ornamentate, pachete enorme, goale, goale.

Trecând pe lângă o vitrină de la parter, pe care scria "Galerie de artă", Shevek se întoarse şi intră cu intenţia de a scăpa de claustrofobia morală a străzilor şi să regăsească frumuseţea planetei Urras într-un muzeu. Dar toate tablourile din muzeu aveau etichete cu preţuri prinse de rame. Rămase cu ochii aţintiţi pe un nud pictat cu măiestrie. Pe etichetă scria 4 000 IMU.

— Acesta e un Fei Feite, spuse un bărbat negricios care apăruse fără zgomot lângă el. Acum o săptămână am avut cinci. În scurtă vreme va fi cea mai bună achiziţie de pe piaţa tablourilor. Un Feite este o investiţie sigură, domnule.

— Patru mii de unităţi reprezintă banii necesari pentru a ţine în viaţă două familii timp de un an în oraşul ăsta, comentă Shevek.

— Da, în sfârşit, vedeţi, domnule, acesta se întâmplă să fie o operă de artă, spuse omul cu glas tărăgănat, privindu-l cu atenţie.

— Artă? Un om face artă pentru că simte nevoia s-o facă. Ăsta de ce a fost făcut?

— După câte înţeleg, sunteţi artist, spuse omul, de data aceasta cu o insolenţă nedisimulată.

— Nu, sunt un om care recunoaşte rahatul atunci când îl vede!

Vânzătorul se trase înapoi. Când ajunse acolo unde Shevek nu-l putea ajunge, începu să spună ceva despre poliţie. Shevek se strâmbă şi ieşi cu paşi mari din magazin. Pe la mijlocul blocului se opri. Nu putea merge mai departe.

Dar unde s-ar putea duce?

La cineva…, la cineva, la o altă persoană, la o fiinţă umană, la cineva care să poată oferi ajutor, nu să-l cumpere. Cine? Unde?

Se gândi la copiii lui Oiie, băieţeii care ţineau la el. O vreme nu se putu gândi la nimeni altcineva. Apoi în minte îi apăru o imagine distantă, mică şi clară: sora lui Oiie. Cum o chema? Promite că o să mă suni, îi spusese ea şi de atunci îi trimisese de două ori invitaţii la recepţii, cu un scris copilăresc, energic, pe hârtie groasă, parfumată. Le ignorase, alături de toate celelalte invitaţii de la străini. Acum şi le amintea.

În acelaşi timp îşi aminti de celălalt mesaj, cel care apăruse în mod inexplicabil în buzunarul de la haina lui: Alătură-te nouă, fraţii tăi. Dar pe Urras nu găsea nici un frate.

Intră în magazinul cel mai apropiat. Era un magazin de dulciuri, plin de suluri aurii şi gips roz, cu şiruri de cutii de sticlă pline de cutiuţe şi coşuleţe cu bomboane şi prăjituri, roz, maro, crem, aurii. O întrebă pe femeia de la cassă dacă vrea să-l ajute să găsească un număr de telefon. Shevek era acum supus, după criza de nervi de la galeria de artă, atât de umilitor de ignorant şi străin încât o câştigă cu totul. Femeia nu numai că îl ajută să găsească numărul într-o voluminoasă carte de telefon, dar îi şi făcu legătura la telefonul magazinului.

— Alo?

— Shevek, spuse el şi se opri.

Pentru el, telefonul era un vehicul pentru nevoi urgente, anunţuri de deces, naşteri şi cutremure. Habar n-avea ce să spună.

— Cine? Shevek? Adevărat? Ce drăguţ din partea ta să mă suni! Dacă eşti tu, nu mă supăr că m-ai trezit.

— Dormeai?

— Buştean şi încă sunt în pat. E plăcut şi cald. Unde Dumnezeu eşti?

— Cred că pe strada Kae Sekae.

— Pentru ce? Hai să ieşim. Cât e ceasul? Doamne sfinte, e aproape de prânz. Ştiu, ne întâlnim la jumătatea drumului. Lângă bazinul cu bărci, din parcul vechiului palat. Te descurci? Ascultă, trebuie neapărat să rămâi, am o petrecere absolut magnifică astă-seară.

Vea continuă să toace o bună bucată de timp. Shevek aproba tot ce spunea ea. Când trecu pe lângă cassă, vânzătoarea îi zâmbi.

— N-aţi face mai bine să luaţi o cutie cu bomboane, domnule?

— Oare? întrebă el, oprindu-se.

— Nu face nimănui nici un rău, domnule.

Era ceva neruşinat şi jovial în vocea ei. Aerul din magazin era dulce şi cald, de parcă adunase toate parfumurile primăverii. Shevek stătea acolo, printre cutiile cu lucruri mici şi drăguţe, înalt, greoi, visător, ca animalele acelea mari în staulele lor, berbecii şi taurii stupefiaţi de căldura încărcată de dorinţă a primăverii.

— Vă pregătesc eu exact ce vă trebuie, spuse femeia şi umplu o cutiuţă metalică, frumos emailată, cu frunze miniaturale de ciocolată şi trandafiri din zahăr topit. Apoi ambală cutia în hârtie subţire, puse pachetul într-o cutie de carton argintie, înveli cutia în hârtie groasă de culoarea trandafirului şi o legă cu o panglică verde de catifea. În toate mişcările ei îndemânatice se simţea o complicitate plină de umor şi înţelegere, iar când îi înmână lui Shevek pachetul terminat, iar el îl luă cu mulţumiri murmurate şi se întoarse pentru a pleca, nu se auzi nici un fel de mustrare în vocea ei când îi reaminti: "Vă costă zece şi şaizeci, domnule!". Poate că l-ar fi lăsat chiar să plece, compătimindu-l, aşa cum compătimesc femeile puterea, dar el se întoarse ascultător şi numără banii.

Ajunse cu metroul la grădinile Vechiului Palat şi la bazinul cu bărci, unde copii îmbrăcaţi încântător navigau pe nave miniaturale, minunate ambarcaţiuni cu parâme de mătase şi alămuri ca nişte bijuterii. O zări pe Vea dincolo de cercul mare şi strălucitor de apă şi ocoli bazinul pentru a ajunge la ea, conştient de lumina soarelui, de vântul de primăvară şi de arborii negri din parc scoţând la iveală frunzele lor timpurii, de un verde crud.

Prânziră la un restaurant din parc, pe o terasă acoperită cu un dom înalt, din sticlă. În lumina din interiorul domului, copacii erau înfrunziţi complet, sălcii atârnând deasupra unui bazin pe care pedalau păsări albe, grase, privindu-i pe clienţi cu o lăcomie indolentă, aşteptând firimituri. Vea nu se osteni să comande, dând de înţeles că Shevek se ocupă de ea, dar ospătari pricepuţi îl sfătuiră cu atâta dibăcie, dându-i acestuia impresia că se descurcase de unul singur. Din fericire, avea destui bani în buzunar. Mâncarea era extraordinară. Niciodată nu mai experimentase asemenea subtilităţi gustative. Obişnuit cu două mese pe zi, de obicei sărea peste prânzul pe care îl serveau urrasienii, dar de data asta mâncă tot, în vreme ce Vea abia dacă ciugulea, cu delicateţe, câte ceva. În cele din urmă, Shevek trebui să se oprească, iar Vea râse de expresia lui jalnică.

— Am mâncat prea mult.

— O mică plimbare ar prinde bine.

Se dovedi o deplasare foarte scurtă, o plimbare tihnită de numai zece minute pe pajişte, după care Vea se prăbuşi cu graţie la umbra unui mal cu boscheţi strălucind de flori aurii. Shevek se aşeză alături de ea. Privindu-i picioarele delicate, împodobite cu pantofiori albi, pe tocuri foarte înalte, îi veni în minte o expresie folosită de Takver, "profitoare trupeşti", prin care ea denumea femeile care îşi utilizau sexualitatea în lupta pentru putere cu bărbaţii. Privind-o, Vea era întruchiparea profitoarelor trupeşti, cea care le întrecea pe toate. Pantofii, îmbrăcămintea, cosmeticalele, bijuteriile, gesturile, tot ce era în legătură cu fiinţa ei afirma provocarea. Era atât de elaborat şi ostentativ un trup de femeie, încât cu greu putea fi considerată o fiinţă omenească. Întruchipa toată sexualitatea pe care localnicii şi-o reprezentau în vise, în romane şi poezie, nenumăratele lor picturi cu nuduri de femei, muzica lor, arhitectura cu domurile şi curbele sale, bomboanele, băile, saltelele. Ea era femeia din masă.

Capul Veei, complet ras, fusese pudrat cu un talc în care se aflau firişoare de praf de mică, aşa că o vagă sclipire atenua goliciunea contururilor. Purta un şal, sau o eşarfă diafană, sub care formele şi textura braţelor goale se zăreau domolite şi protejate. Avea sânii acoperiţi; femeile nu ieşeau din casă cu sânii dezveliţi, rezervând nuditatea acestora pentru posesorii lor. Încheieturile mâinilor îi erau îngreunate de brăţări de aur şi în scobitura gâtului o singură nestemată strălucea albastră pe pielea moale.

— Cum de stă acolo? — Ce?

Deoarece ea singură nu avea cum să o vadă, se putea preface că este inconştientă de prezenţa ei, obligându-l să i-o arate, poate pentru a-i aduce mâna peste sâni pentru a atinge piatra. Shevek zâmbi şi o atinse.

— E lipită?

— A, asta. Nu, am un mic magnet fixat acolo, iar piatra are o bucăţică de metal pe spate, sau poate că e invers. Oricum, ne lipim una de alta.

— Ai un magnet sub piele? întrebă Shevek cu o aversiune nesofisticată.

Vea zâmbi şi scoase safirul pentru ca el să vadă că nu e nimic altceva decât cel mai mic semn argintiu al unei cicatrice.

— Tu chiar că mă dezaprobi întru totul. E atât de reconfortant. Simt că indiferent de ce spun sau fac, nu mă mai pot coborî în ochii tăi, pentru că am ajuns deja pe treapta cea mai de jos.

— Nu e adevărat! protestă el, dându-şi seama că e un joc, dar cunoscând prea puţine din regulile jocului.

— Nu, nu! Recunosc oroarea morală arunci când o văd. Uite aşa! spuse ea, făcând o strâmbătură plină de dispreţ şi amândoi râseră. Sunt eu chiar atât de deosebită de femeile anarresiene?

— O, da, chiar aşa este.

— Sunt toate grozav de puternice? Au muşchi? Poartă cizme? Au piciorul mare şi lat, haine decente şi se rad o dată pe lună?

— Nu se rad deloc.

— Niciodată? Pe niciunde? O, Doamne! Hai să vorbim despre altceva.

— Despre tine! spuse el şi se rezemă de malul acoperit de iarbă, destul de aproape de Vea pentru a fi înconjurat de parfumurile naturale şi artificiale ale trupului ei. Vreau să ştiu dacă o femeie urrasiană este mulţumită să fie întotdeauna inferioară.

— Inferioară faţă de cine?

— Faţă de bărbaţi.

— A…, la asta te referi! Ce te face să crezi că sunt inferioară?

— Pare că tot ceea ce produce societatea voastră este făcut de bărbaţi. Industria, arta, conducerea, guvernarea, deciziile. Toată viaţa purtaţi numele tatălui şi numele soţului. Bărbaţii merg la şcoală şi voi nu. Ei sunt toţi profesorii, judecătorii, poliţiştii, guvernul, nu? De ce le permiteţi să controleze totul? De ce nu faceţi ce vă place?

— Dar facem ce ne place. Femeile fac exact ce doresc. Şi nici nu trebuie să se murdărească pe mâini, ori să poarte căşti metalice, ori să stea în picioare în directorat, strigând la alţii s-o facă.

— Dar ce faceţi, de fapt?

— Cum ce? Îi conducem pe bărbaţi, bineînţeles! Şi ştii, nu există absolut nici un pericol să le-o spui, pentru că niciodată nu cred. Nu fac decât să spună, "Ha, ha, ha, caraghioasă femeiuşcă!" şi te bat pe cap şi pleacă ţanţoşi, zdrăngănindu-şi medaliile, total mulţumiţi de sine.

— Iar tu eşti, de asemenea, mulţumită de tine?

— Bineînţeles că sunt.

— Nu cred.

— Pentru că nu se potriveşte cu principiile tale. Bărbaţii au întotdeauna teorii, iar lucrurile trebuie să se potrivească cu acestea.

— Nu, nu din cauza teoriilor, ci pentru că văd că nu eşti mulţumită. Că eşti agitată, nesatisfăcută, primejdioasă.

— Primejdioasă! râse Vea, radioasă. Un compliment groaznic de frumos! De ce sunt primejdioasă, Shevek?

— De ce? Pentru că tu ştii că în ochii bărbaţilor eşti un obiect, un obiect posedat, cumpărat, vândut. Aşa că nu te gândeşti decât cum să-i înşeli pe proprietari, cum să te răzbuni…

— Sst! făcu ea punându-i mâna delicată la gură, intenţionat. Ştiu că nu vrei neapărat să fii vulgar. Te iert. Dar e suficient.

Shevek se încruntă, furios de ipocrizia ei, dar şi la gândul că s-ar putea să o fi jignit cu adevărat. Încă mai simţea pe buze scurta atingere a mâinilor ei.

— Îmi cer scuze, spuse el.

— Nu, nu. Cum să poţi înţelege, venind de pe Lună? Şi oricum, nu eşti decât un bărbat… Cu toate acestea, am să-ţi spun ceva. Dacă aţi lua-o pe una din "surorile" voastre de acolo de sus, de pe Lună şi i-aţi oferi şansa să-şi dea jos cizmele, să facă o baie cu uleiuri, să se depileze, să-şi pună o pereche de sandale drăguţe şi un giuvaer pe pântece şi să se parfumeze, i-ar plăcea. Şi chiar vouă v-ar plăcea! O, cum v-ar mai plăcea! Doar că voi, amărâţilor, cu teoriile voastre cu tot, n-o veţi face. Toţi fraţi şi surori şi nici un fel de distracţie!

— Ai dreptate, răspunse Shevek. Nici un fel de distracţie. Niciodată. Cât c ziua de lungă pe Anarres, scoatem plumb din măruntaiele minelor, iar când vine seara, după masa de trei grăunţe de holum fierte într-o lingură de apă tulbure, recităm antifonic Proverbele lui Odo, până când se face ora de culcare. Ceea ce facem cu toţii, separat şi cu cizmele în picioare.

Fluenţa sa în iotică nu era suficientă pentru a-i permite revărsarea de cuvinte care ar fi fost posibilă în propria sa limbă, una din fanteziile sale neaşteptate pe care numai Takver şi Sadik le auziseră suficient de des pentru a se obişnui cu ele, dar, chiar şi aşa, o surprinse pe Vea. Râsul ei specific răsună profund şi spontan.

— Doamne Sfinte, pe deasupra mai eşti şi amuzant! A mai rămas oare ceva ce tu nu eşti?

— Vânzător, răspunse el.

Vea îl studie, zâmbind. În atitudinea ei era ceva profesional, de actriţă. De regulă, oamenii se privesc unul pe altul intens, de la mică distanţă, doar dacă sunt mame şi copiii lor, medici şi pacienţi, îndrăgostiţi.

— Vreau să mai mergem, spuse el, ridicându-se.

Vea îi întinse mâna, pentru ca el să o poată prinde şi să o ajute să se ridice. Gestul era indolent şi încurajator, dar ea i se adresă cu o oarecare tandreţe în glas.

— Chiar că eşti ca un frate… Ia-mi mâna. Nici o grijă, îţi voi da drumul!

Străbătură cărările marelui parc. Intrară în palat, păstrat ca muzeu al timpurilor de demult ale regilor, deoarece Vea spunea că îi place să privească bijuteriile de acolo. Portrete de lorzi şi prinţese arogante se uitau la ei de pe pereţii acoperiţi cu brocart şi de pe căminele sculptate. Încăperile erau pline de argint, aur, cristal, lemn de esenţe rare, tapiserii şi bijuterii. Dincolo de cordoanele de catifea stăteau gardienii. Uniformele cu negru şi purpuriu ale acestora se asortau bine cu splendorile de acolo, cu ornamentele de aur, cu cuverturile din ţesătură de pene, doar chipurile nu se potriveau; erau chipuri plictisite, obosite, epuizate de efortul de a sta în picioare toată ziua printre străini, îndeplinind o sarcină inutilă. Shevek şi Vea ajunseră la o vitrină de sticlă în care se afla mantia reginei Teaea, confecţionată din pieile tăbăcite ale rebelilor jupuiţi de vii pe care acea femeie cumplită şi sfidătoare o purtase atunci când trecuse printre oamenii ei loviţi de ciumă pentru a se ruga lui Dumnezeu să pună capăt molimei, cu patru sute de ani în urmă.

— După mine, seamănă grozav cu pielea de capră, spuse Vea, examinând zdreanţă aceea decolorată, uitată de vreme din vitrina de sticlă, după care înălţă privirea către Shevek. Te simţi bine?

— Cred că mi-ar plăcea să ies de aici.

Ajuns afară, în parc, faţa sa îşi mai pierdu din paloare, dar privi înapoi, către zidurile palatului, plin de ură.

— De ce continuaţi să rămâneţi agăţaţi de ruşinea voastră? întrebă el.

— Dar nu e decât istorie. Astfel de lucruri nu s-ar mai putea întâmpla în zilele noastre!

Îl duse la un matineu la teatru, o comedie despre tineri căsătoriţi şi soacrele lor, plină de glume despre împerechere, care niciodată nu pomeneau cuvântul. Shevek se strădui să râdă atunci când râdea şi Vea. După aceea, intrară într-un restaurant din centru, un local de o incredibilă opulenţă. Cina îl costă o sută de unităţi. Shevek mâncă foarte puţin, deoarece mâncase la prânz, dar cedă la îndemnul Veei de a bea două-trei pahare de vin, care se dovedi mai plăcut decât se aşteptase şi nu părea să aibă vreun efect nociv asupra procesului său de gândire. Nu avu bani îndeajuns pentru achitarea notei, dar Vea nu se oferi în nici un fel să contribuie, sugerându-i, pur şi simplu, să scrie un cec, iar Shevek se supuse. Apoi luară o maşină închiriată până la apartamentul Veei; şi acum îl lăsă să achite şoferului. Oare, se întreba el, Vea este o prostituată, una din acele misterioase entităţi? Dar prostituatele, aşa cum scria Odo despre ele, erau femei sărace, iar Vea, cu siguranţă, nu era săracă. Petrecerea "ei", îi spusese, era pregătită de bucătarul "ei", de servitoarea "ei" şi de furnizorul "ei". Mai mult, bărbaţii de la Universitate vorbeau despre prostituate cu dispreţ, ca despre nişte fiinţe împuţite, în timp ce Vea, în ciuda farmecelor ei permanente, dovedea o asemenea sensibilitate la discuţiile pe faţă despre orice subiect sexual încât Shevek îşi controla vorbele la fel cum ar fi făcut-o, acasă, cu un copil ruşinos de zece ani. Una peste alta, nu îşi dădea seama cine este Vea cu adevărat.

Camerele ocupate de Vea erau spaţioase şi luxoase, ferestrele oferind imagini scânteietoare ale luminilor din Nio, mobilate complet în alb; până şi covoarele erau albe. Dar Shevek devenea foarte dur când era vorba de lux şi, mai mult decât atât, era şi extrem de somnoros. Oaspeţii nu erau aşteptaţi să sosească mai devreme de o oră. În timp ce Vea se schimba, Shevek adormi într-un uriaş fotoliu alb din living-room. Îl trezi servitoarea, zăngănind ceva pe masă, la timp pentru a o vedea pe Vea revenind, îmbrăcată de data aceasta în ţinuta oficială de seară a femeilor iotiene, o fustă lungă, plisată, căzând drept de pe şolduri, lăsându-i mijlocul complet dezgolit. Pe buric îi strălucea un mic giuvaer, exact ca în pozele pe care le văzuse cu Tirin şi Bedap cu un sfert de secol în urmă, la Institutul Regional de Ştiinţe din nord-vest, chiar aşa. Pe jumătate trezit şi complet excitat, Shevek o aţinti cu privirea.

Ea îi întoarse privirea, zâmbind puţin şi se aşeză pe un taburet jos, tapiţat, în aşa fel încât să-l privească drept în faţă.

— Acum, zise ea, aranjându-şi fusta albă peste glezne, să-mi spui care este relaţia adevărată dintre bărbaţi şi femei pe Anarres.

Era de-a dreptul incredibil. Servitoarea şi omul furnizorului se aflau amândoi în cameră; ştia că are o parteneră, iar el ştia că şi ea are un partener, iar între ei nu fusese schimbat nici un cuvânt despre împerechere. Totuşi, rochia ei, mişcările, tonul — ce altceva erau decât cea mai directă invitaţie?

— Între un bărbat şi o femeie este exact ceea ce doresc ei să fie între ei, răspunse el, cam dur. Fiecare şi amândoi.

— Atunci este adevărat că, într-adevăr, nu cunoaşteţi nici un fel de moralitate? întrebă ea de parcă ar fi fost şocată, dar, în realitate, încântată.

— Nu ştiu ce vrei să spui. A jigni pe cineva acolo este acelaşi lucru cu a răni pe cineva aici.

— Vrei să spui că vă supuneţi cu toţii aceloraşi reguli perimate?

— Ştii, eu cred că moralitatea este doar o altă superstiţie, ca şi religia. Trebuie aruncată la gunoi.

— Dar societatea mea, continuă el, complet derutat, este o încercare de a o dobândi Să arunci la gunoi preceptele morale, da — regulile, legile, pedepsele — astfel încât oamenii să poată vedea binele şi răul şi să poată alege între ele.

— Aşa că aţi renunţa la "Fă asta!" ori "Nu face asta!", dar, ştii, eu consider că voi, odonienii, nu aţi înţeles esenţa problemei. Aţi dat deoparte preoţii şi judecătorii şi legile privitoare la divorţ şi toate celelalte, dar aţi păstrat adevăratul rău din spatele acestora. Pur şi simplu l-aţi izolat înăuntru, în conştiinţele voastre. Dar este încă acolo. Sunteţi la fel de sclavi cum aţi fost dintotdeauna! Nu sunteţi cu adevărat liberi.

— De unde ştii?

— Am citit eu un articol într-o revistă, despre odonianism. Toată ziua am fost împreună. Nu te cunosc, dar ştiu câteva lucruri despre tine. Ştiu că ai o… o regină Teaea în interiorul tău, chiar înăuntrul capului ăla păros al tău, iar ea îţi porunceşte ce să faci exact cum bătrâna tirană făcea cu robii ei. Ea spune, "Fă asta!" iar tu o faci, şi "Nu face asta!" iar tu n-o faci.

— Acolo este locul ei, replică el, zâmbind. În capul meu.

— Nu. Mai bine ar fi să o ai într-un palat. Atunci te-ai putea revolta împotriva ei. Ai fi făcut-o! Stră-stră-străbunicul tău a făcut-o; cel puţin a fugit pe Lună, pentru a scăpa. Doar că a luat-o cu el pe regina Teaea, iar tu încă o mai ai!

— Poate. Dar ea a învăţat, pe Anarres, că dacă îmi porunceşte să-i fac rău altuia, îmi fac rău mie însumi.

— Aceeaşi veche ipocrizie. Viaţa este o luptă, iar cel mai puternic va câştiga. Tot ceea ce face civilizaţia este să ascundă sângele şi să acopere ura cu vorbe frumoase!

— Civilizaţia voastră, poate. A noastră nu ascunde nimic. Totul este pe faţă. Acolo, regina Teaea îşi poartă propria piele. Noi urmăm o lege, numai una, legea evoluţiei umane.

— Legea evoluţiei este că supravieţuieşte cel mai puternic.

— Da, iar cei mai puternici, în existenţa oricărei specii sociale, sunt aceia care se dovedesc cei mai sociali. În termeni umani, cei mai etici. Înţelegi, pe Anarres nu avem nici pradă, nici duşman. Nu ne avem decât unul pe celălalt. Nu câştigăm nici un fel de putere făcându-ne rău unul altuia. Doar slăbiciune.

— Nu-mi pasă despre a face ori a nu face rău. Nu-mi pasă de alţi oameni şi nici altora nu le pasă. Doar se prefac. Eu nu vreau să mă prefac. Vreau să fiu liberă!

— Dar Vea…, începu el cu blândeţe, pentru că pledoaria pentru libertate îl mişcă foarte mult, dar se auzi soneria de la intrare, iar Vea se ridică, îşi netezi fusta şi înaintă, zâmbitoare, pentru a-şi întâmpina oaspeţii.

În următoarea oră sosiră treizeci-patruzeci de persoane. La început, Shevek se simţi supărat, nemulţumit şi plictisit. Era încă una din acele petreceri la care oaspeţii se plimbau de colo-colo cu paharele în mână, discutând cu glas tare. Dar, până la urmă, deveni mult mai antrenantă. Discuţiile şi argumentele deveniră mai avântate, oamenii se aşezară pentru a sta de vorbă, începea să semene ca o petrecere de acasă. Pateuri mici, delicate şi bucăţele de carne şi peşte făceau ocolul încăperii, paharele erau permanent umplute de un ospătar atent. Shevek acceptă ceva de băut. De luni de zile îi tot văzuse pe urrasieni înghiţind alcool şi nici unul nu păruse a se îmbolnăvi din cauza asta. Băutura avea gust de doctorie, dar cineva îl asigură că e mai mult

apă gazoasă, care îi plăcea. Era însetat, aşa că bău paharul până la fund.

Doi bărbaţi erau hotărâţi să discute fizică cu el. Unul dintre ei era manierat, iar Shevek izbuti să-l evite o vreme, pentru că i se părea greu să discute fizică cu nefizicieni. Celălalt era arogant şi era imposibil să scape de el, dar iritarea, constată Shevek, face conversaţia mult mai uşoară. Omul ştia totul, aparent din cauză că avea o grămadă de bani.

— După cum înţeleg eu, îl informă el pe Shevek, teoria dumneavoastră a simultaneităţii neagă, pur şi simplu, faptul cel mai evident despre timp, faptul că timpul trece.

— Ei bine, în fizică suntem atenţi la ceea ce numim "fapte". Este altfel decât în afaceri, răspunse Shevek, pe un ton foarte blând şi agreabil, dar în blândeţea lui era ceva care o făcu pe Vea, care tăifăsuia cu un alt grup din apropiere, să se întoarcă şi să asculte. În termenii stricţi ai Teoriei Simultaneităţii, succesiunea nu este considerată un fenomen obiectiv din punct de vedere fizic, ci un fenomen subiectiv.

— Nu mai încerca să-l sperii pe Dearri şi spune-ne ce înseamnă asta pe limba copiilor, zise Vea, iar perspicacitatea ei îl făcu pe Shevek să zâmbească.

— Bine, noi credem că timpul "trece", că se scurge pe lângă noi, dar ce-ar fi dacă noi suntem aceia care ne deplasăm înainte, din trecut către viitor, descoperind întotdeauna noul? Ştiţi, într-un fel, ar fi ca atunci când citeşti o carte. Cartea este în întregime acolo, toată, în acelaşi moment, între coperţile ei. Dar dacă vrei să citeşti istorisirea şi să o înţelegi, trebuie să începi cu prima pagină şi să treci mai departe, întotdeauna în ordine. În felul acesta, universul ar fi o carte foarte mare, iar noi am fi cititori foarte mici.

— Dar faptul este, interveni Dearri, că noi simţim universul ca pe o succesiune, o curgere, şi atunci care mai e rostul acestei teorii despre cum, la un nivel mult mai înalt, totul poate fi etern consistent? Poate că e amuzant pentru voi, teoreticienii, dar nu are nici o aplicabilitate practică, nici un fel de relevanţă pentru viaţa reală. Dacă nu cumva înseamnă că putem construi o maşină a timpului! adăugă el cu un fel de jovialitate aspră, falsă.

— Dar noi nu avem revelaţia universului numai succesiv. Nu visaţi niciodată, domnule Dearri? întrebă Shevek, mândru

de el pentru că, măcar o dată, îşi amintise să se adreseze cuiva cu "domnule".

— Şi ce legătură are visul cu toate astea?

— Se pare că numai în conştiinţă avem revelaţia timpului. Un copil mic nu are noţiunea timpului. El nu se poate distanţa de trecut şi nu înţelege relaţia dintre acesta şi prezent, nici nu poate plănui cum prezentul său s-ar putea lega de viitor. Nu ştie că timpul trece; nu înţelege moartea. Mintea inconştientă a adultului se află, încă, în aceeaşi situaţie. În vis nu există timp, succesiunea este tulburată, iar cauza şi efectul sunt toate amestecate. În mit şi legendă nu există timp. La care trecut se referă povestea când începe cu "A fost odată…"? Tot aşa, atunci când misticul face reconectarea raţiunii sale cu inconştientul, el vede totul întrupându-se într-o unică fiinţă şi înţelege eterna reîntoarcere.

— Da, misticii, interveni cu înverşunare bărbatul mai ruşinos. Tebores, în Mileniul al optulea. El a scris: "Mintea inconştientă este coextensivă cu universul."

— Dar noi nu suntem copii, i-o tăie Dearri. Suntem oameni dotaţi cu raţiune. Simultaneitatea dumneavoastră e un fel de regresivism mistic?

Urmă o pauză, în care Shevek se servi cu un pateu de care nu avea nevoie şi îl mânca. Îşi pierduse cumpătul o dată în ziua aceea şi se făcuse de râs. O dată era de ajuns.

— Aţi putea-o interpreta, continuă el, ca un efort de dobândirea unui echilibru. Înţelegeţi, Secvenţa explică minunat percepţia de către noi a timpului linear şi dovada evoluţiei. Include creaţia şi condiţia de muritor. Dar acolo se opreşte. Se ocupă de toate aceste schimbări, dar nu poate explica de ce lucrurile, totuşi, persistă. Vorbeşte numai de săgeata timpului, niciodată de cercul timpului.

— Cercul? întrebă inchizitorul cel politicos, cu o dorinţă atât de evidentă de a înţelege încât Shevek aproape că îl uită pe Dearri şi se avântă cu entuziasm, gesticulând cu mâinile şi braţele de parcă încerca să-i demonstreze ascultătorului său, concret, săgeţile, ciclurile şi oscilaţiile despre care vorbea.

— Timpul se desfăşoară în cercuri, dar şi linear. O planetă în mişcare de revoluţie, înţelegeţi? Un ciclu, o orbită în jurul soarelui înseamnă un an, nu? Iar două orbite, doi ani şi aşa mai departe. Poţi număra orbitele la nesfârşit — un observator poate s-o facă. Într-adevăr, un asemenea sistem este modul în care noi măsurăm timpul. Constituie esenţa instrumentului care indică timpul — ceasul. Dar în cadrul sistemului, al ciclului, unde este timpul? Unde este începutul sau sfârşitul? Repetiţia infinită este un proces atemporal. Trebuie comparată, corelată cu vreun alt proces, ciclic sau neciclic, pentru a fi înţeleasă ca temporală. În sfârşit, vedeţi, acest aspect este foarte ciudat şi interesant. Atomii, după cum ştiţi, au o mişcare ciclică. Componentele stabile sunt făcute din constituenţi care dispun de o mişcare regulată, periodică, unul faţă de altul. În esenţă, minusculele cicluri temporal-reversibile ale atomului sunt acelea care conferă materiei suficientă permanenţă pentru a face posibilă evoluţia. Aceste minuscule atemporalităţi, adunate, constituie timpul. Şi apoi, la scară mare, cosmosul. In sfârşit, ştiţi că noi considerăm că întregul univers este un proces ciclic, o oscilaţie de expansiune şi contracţie, fără nici un fel de "înainte" sau "după". Numai în interiorul fiecăruia dintre marile cicluri, acolo unde trăim noi, numai acolo există timp linear, evoluţie, schimbare. Aşadar, timpul prezintă două aspecte. Există săgeata, apa curgătoare, fără de care nu se poate concepe schimbare, progres, direcţie sau creaţie. Există apoi cercul, sau ciclul, fără de care apare haosul, succesiunea fără sens a clipelor, o lume fără ceasuri, ori anotimpuri, ori promisiuni.

— Nu poţi susţine două afirmaţii contradictorii despre acelaşi lucru, interveni Dearri cu calmul ştiinţelor superioare. Cu alte cuvinte, unul dintre aceste "aspecte" este real, celălalt este pur şi simplu o iluzie.

— Mulţi fizicieni au spus acelaşi lucru, consimţi Shevek.

— Dar dumneavoastră ce spuneţi? întrebă cel care dorea să ştie.

— Ei bine, cred că este o cale uşoară de a depăşi dificultăţile… Poţi să dai deoparte existenţa, ori devenirea, ca fiind o iluzie? Devenirea fără existenţă este lipsită de sens. Existenţa fără devenire este o mare plictiseală… Dacă mintea omenească este capabilă să perceapă timpul în ambele modalităţi menţionate, arunci o adevărată cronozofie ar trebui să ofere un domeniu în care să poată fi înţeleasă relaţia dintre cele două aspecte, sau procese, ale timpului.

— Dar care este rostul acestui mod de înţelegere, insistă Dearri, dacă nu are ca rezultat aplicaţii practice, tehnologice? Doar jonglerii cu vorbe, nu?

— Pui întrebările ca un adevărat profitor, răspunse Shevek şi nici unul dintre cei prezenţi nu înţelese că îl insultase pe Dearri cu cel mai dispreţuitor cuvânt din vocabularul său; într-adevăr, Dearri dădu din cap abia perceptibil, acceptând complimentul cu deplină satisfacţie.

— Ştiţi, nu pricep o iotă din tot ce spuneţi, interveni Vea, sesizând tensiunea, dar mi se pare că dacă într-adevăr, aş înţelege ce ai spus despre carte — că totul, absolut totul, există acum — atunci, n-am putea prezice viitorul? Dacă se află deja acolo?

— Nu, nu, răspunse ruşinosul, fără nici un fel de jenă. Nu se află acolo ca o canapea, ori ca o casă. Timpul nu este spaţiu. Nu te poţi plimba prin el!

Vea dădu din cap, încântată, parcă mulţumită că fusese pusă la locul ei. Părând a câştiga curaj din eliminarea femeii din domeniile gândirii înalte, bărbatul se întoarse către Dearri şi îşi continuă raţionamentul.

— Mie mi se pare că aplicarea fizicii temporale se află în domeniul eticii. Aţi fi de acord cu asta, dr. Shevek?

— Etică? Mda, nu prea ştiu. Eu mă ocup mai ales de matematică. Nu poţi face ecuaţii din comportamentul etic.

— De ce nu? întrebă Dearri.

— Dar este adevărat, continuă Shevek, ignorându-l, cronozofia implică într-adevăr etica, deoarece simţul timpului cu care suntem înzestraţi implică propria noastră capacitate de a separa cauza şi efectul, mijloacele şi scopul. Repet, copilul, animalul nu văd diferenţa dintre ceea ce fac acum şi ce se va întâmpla din această cauză. Ei nu pot realiza un scripete, ori o promisiune. Noi putem. Înţelegând deosebirea dintre acum şi nu acum, noi putem face legătura. Şi în acest moment intervine moralitatea. Responsabilitatea. Să afirmi că un ţel bun este rezultatul unor mijloace rele este ca şi cum ai spune că dacă trag de o funie pe acest scripete, va ridica greutatea de pe celălalt. A încălca o promisiune înseamnă a nega realitatea trecutului, deci, a nega speranţa unui real viitor. Dacă timpul şi raţiunea sunt fiecare o funcţie a celeilalte, dacă noi suntem creaturi ale timpului, atunci n-ar fi rău s-o ştim şi să facem totul pentru a profita la maximum de asta. Să acţionăm cu responsabilitate.

— Dar iată cum se prezintă situaţia, spuse Dearri, cu o inefabilă satisfacţie faţă de propria sa perspicacitate, tocmai aţi afirmat că în sistemul dumneavoastră de Simultaneitate nu există nici trecut, nici viitor, doar un fel de prezent etern. Atunci, cum poţi fi răspunzător pentru cartea care este scrisă deja? Tot ce poţi face este s-o citeşti. Nu ai de ales, nu-ţi mai rămâne nici o libertate de acţiune.

— Aceasta este dilema determinismului. Aveţi destulă dreptate, este un adevăr implicit în gândirea simultaneistă. Pentru a prezenta o mică ilustraţie prostească, este cam aşa: arunci o piatră către un copac, iar dacă eşti simultaneist, piatra a atins deja copacul, sau dacă eşti secvenţialist, nu-l va putea atinge niciodată. Deci, pe care o alegeţi? Poate preferaţi să aruncaţi cu pietre fără să vă gândiţi la aşa ceva, fără a alege. Eu prefer să complic lucrurile şi aleg ambele variante.

— Dar cum… cum le reconciliaţi? întrebă ruşinosul, nerăbdător.

— Nu ştiu, răspunse Shevek, aproape râzând, de disperare. Lucrez de multă vreme la asta. În definitiv, piatra chiar că loveşte copacul. Nici pura secvenţă, nici pura unitate nu o pot explica. Nu avem nevoie de puritate ci de complexitate, de relaţia dintre cauză şi efect, dintre mijloace şi scop. Modelul cosmosului propus de noi trebuie să fie la fel de inepuizabil ca şi cosmosul. O complexitate care include nu numai durata, dar şi creaţia, nu numai existenţa dar şi devenirea, nu numai geometria, dar şi etica. Nu urmărim răspunsul, ci maniera în care să punem întrebarea…

— Totul sună foarte bine, dar industria are nevoie de răspunsuri, spuse Dearri.

Shevek se întoarse fără grabă, privi în jos, către el, şi nu mai scoase nici o vorbă. Urmă o tăcere apăsătoare în care Vea pătrunse cu un salt, graţioasă şi inconsistentă, revenind la tema prezicerii viitorului. Alţi invitaţi se dovediră atraşi de subiect şi toţi începură a-şi istorisi propriile experienţe cu prezicători şi clarvăzători.

Shevek se hotărî să nu mai spună nimic, indiferent de ce va fi întrebat. Era mai însetat ca niciodată, îngăduind ospătarului să îi umple din nou paharul pentru a sorbi lichidul plăcut, spumos. Privi în jurul său, în încăpere, încercând să-şi atenueze mânia prin observarea altor oameni, dar şi aceştia se comportau emoţional, pentru ioticieni, strigând, râzând tare, întrerupându-se unul pe altul. Un cuplu se deda la avansuri sexuale într-un colţ. Shevek se uită în altă parte, dezgustat. Erau egoişti chiar şi când era vorba de sex? Să te mângâi şi să te împerechezi în faţa oamenilor necuplaţi e la fel de vulgar ca şi cum ai mânca în faţa unor oameni flămânzi. Îşi îndreptă atenţia către grupul din jurul său. Renunţaseră cu toţii la predicţii şi se ocupau acum de politică. Erau antrenaţi într-o discuţie despre război, despre ceea ce va face Thu şi ce va face A-Io după aceea şi ce va face CGM în etapa următoare.

— De ce vorbiţi numai în termeni abstracţi? întrebă el, brusc, întrebându-se, în timp ce vorbea, de ce vorbeşte când se hotărâse să nu mai scoată o vorbă. Nu e vorba de nume de ţări ci de oameni care se omoară unul pe altul. De ce se duc soldaţii acolo? De ce se duce un om să omoare străini?

— Doar pentru asta sunt soldaţii, îi răspunse o femeie mică, blondă, cu un opal în buric.

Mai mulţi bărbaţi începură să-i explice principiul suveranităţii naţionale, dar Vea îi întrerupse.

— Dar lăsaţi-l să vorbească. Shevek, tu cum ai rezolva problema?

— Soluţia e în ochii tuturor.

— Unde?

— Anarres!

— Dar ceea ce faceţi voi, oamenii de pe lună, nu rezolvă problemele noastre de aici.

— Problema omului este aceea. Supravieţuire. Specie, grup, individ.

— Autoapărarea naţională…, strigă cineva.

Ei veniră cu argumente, el aduse argumente. Shevek ştia ce vrea să spună şi ştia că vorbele sale trebuie să convingă pe toată lumea, fiind limpezi, şi adevărate, dar, într-un fel, nu izbuti să se exprime cum trebuie. Toţi strigau cât îi ţinea gura. Femeia cea mică şi blondă bătu cu palma braţul larg al fotoliului în care era aşezată, iar Shevek se aşeză pe el.

— Hello, Om din Lună! spuse ea.

Pentru o vreme, Vea se alăturase altui grup, dar acum era din nou lângă el. Chipul ei era aprins, iar ochii păreau mari şi lichizi. 1 se păru că-l vede pe Pae la celălalt capăt al încăperii, dar erau atâtea chipuri încât se suprapuneau unul pe altul. Totul se derula cu întreruperi, cu spaţii albe, de parcă i s-ar fi îngăduit să asiste, din dosul scenei, la funcţionarea Cosmosului Ciclic al vechii ipoteze a lui Gvarab.

— Principiul autorităţii legale trebuie menţinut, altfel vom degenera într-o simplă anarhie! se auzi vocea tunătoare a unui bărbat gras, încruntat.

— Da, da, veţi degenera! se auzi replica lui Shevek. Noi o facem de o sută cincizeci de ani, deja.

Degetele de la picioarele femeii mici şi blonde, în sandale argintii, ieşeau la iveală de sub fusta cusută peste tot cu sute şi sute de perle minuscule.

— Dar povesteşte-ne despre Anarres, cum este în realitate! spuse Vea. Este chiar atât de nemaipomenit acolo?

În mintea lui Shevek îşi făcu apariţia ceva întunecat, umbrind totul. Gura îi era uscată. Termină paharul pe care ospătarul tocmai i-l turnase.

— Nu ştiu, începu el, simţindu-şi limba pe jumătate paralizată. Nu, nu e nemaipomenit. E o lume urâtă. Nu ca aceasta. Anarres e plină de praf şi de dealuri pustiite. Sărăcăcioasă, aridă. Nici oamenii nu sunt frumoşi. Au mâinile şi picioarele mari, ca mine şi ca ospătarul de colo. Dar nu au burţile mari. Se murdăresc rău şi fac baie împreună; nimeni nu face aşa ceva aici. Oraşele sunt mici şi anoste, îngrozitoare. Viaţa este plictisitoare, doar muncă grea. Nu poţi avea întotdeauna tot ce-ţi place, nici măcar ce îţi trebuie, deoarece nu este destul. Voi, urrasienii, aveţi destul. Destul aer, destulă ploaie, iarbă, oceane, hrană, muzică, fabrici, clădiri, maşini, cărţi, îmbrăcăminte, istorie. Voi sunteţi bogaţi, voi posedaţi. Noi suntem săraci, noi ducem lipsă. Voi aveţi, noi nu avem. Totul e frumos aici. Doar chipurile nu sunt frumoase. Pe Anarres nimic nu e frumos, cu excepţia chipurilor. Chipurile celorlalţi, bărbaţi şi femei. Nu avem nimic în afară de asta, nimic decât unul pe celălalt. Aici vezi giuvaerurile, acolo vezi ochii. Iar în ochi zăreşti splendoarea, splendoarea spiritului uman. Pentru că bărbaţii şi femeile noastre sunt oameni liberi — neavând nimic, sunt liberi. Pe când voi, posesorii, sunteţi posedaţi. Sunteţi cu toţii în închisoare. Fiecare singur, solitar, cu o grămadă de avuţii. Trăiţi în închisoare, muriţi în închisoare. Asta e tot ce pot distinge în ochii voştri — zidul, zidul!

Toţi îl priveau. Shevek auzea sonoritatea vocii sale încă răsunând în tăcere, îşi simţea urechile arzând. Întunericul, vidul, puseră din nou stăpânire pe mintea lui.

— Mă simt ameţit, spuse el şi se ridică.

— Vino pe aici, spuse Vea luându-l de braţ, râzând uşor, cu răsuflarea întretăiată.

Shevek o urmă pe când îşi croia drum printre oameni. Îşi simţea chipul foarte palid, iar ameţeala nu-i trecu; spera că îl duce la baie, ori la o fereastră de unde să poată respira aer curat. Dar camera în care intrară era mare şi luminată slab, prin reflecţie. Un pat înalt, alb, se înălţa lângă perete; o oglindă acoperea jumătate dintr-un alt perete. Se simţea o mireasmă cunoscută, dulce, a draperiilor şi lenjeriei, parfumul folosit de Vea.

— Eşti mult prea mult, spuse Vea, oprindu-se direct înaintea lui, privindu-l drept în faţă, în obscuritatea camerei, cu râsul acela fără să răsufle. Într-adevăr, mult prea mult! Eşti imposibil, magnific! O, expresiile de pe chipurile lor! Trebuie să te sărut pentru asta! adăugă ea, punându-i mâinile pe umeri, ridicându-se pe vârfuri şi oferindu-i gura, gâtul alb şi sânii dezgoliţi.

Shevek o prinse în braţe şi o sărută pe gură, forţându-i capul pe spate, apoi gâtul şi sânii. Ea se supuse, la început, de parcă nu avea oase, apoi se zvârcoli puţin, râzând şi împingându-l fără prea multă forţă şi începu să vorbească.

— A, nu, nu, poartă-te frumos! Hai, chiar că trebuie să ne întoarcem la petrecere. Nu, Shevek, calmează-te, asta nu se face!

Dar el nu-i acordă nici un fel de atenţie. O trase cu el către pat, iar ea îl urmă, deşi continuă să vorbească. Cu o mână începu să scotocească prin hainele complicate pe care le purta şi izbuti să-şi desfacă pantalonii. Urmă apoi îmbrăcămintea Veei, cordonul prins jos, în talie, dar foarte strâns, pe care nu-l putea slăbi.

— Nu, opreşte-te, spuse ea. Ascultă, Shevek, nu se poate, nu acum. N-am luat un anticoncepţional, dacă rămân însărcinată o încurc serios, soţul meu se întoarce în două săptămâni! Nu, dă-mi drumul!, insistă ea, dar el nu putea să-i dea drumul, faţa sa era apăsată pe carnea ei moale, transpirată, parfumată. Ascultă, nu-mi şifona hainele, or să bage de seamă, pentru Dumnezeu! Aşteaptă, ai răbdare, o putem aranja, putem stabili un loc unde să ne întâlnim, trebuie neapărat să fiu precaută cu reputaţia mea, nu pot avea încredere în servitoare, aşteaptă… Nu acum! Nu acum!

Înspăimântată, în cele din urmă, de graba lui oarbă, de forţa lui, Vea îl împinse cu mâinile în piept, cu toată forţa ei. El se retrase cu un pas, nedumerit de tonul ei ridicat de teamă şi de împotrivirea arătată, dar nu se mai putea opri, rezistenţa ei îl excita şi mai mult. O cuprinse strâns şi sperma îi ţâşni pe mătasea albă a rochiei ei.

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! repeta ea cu aceeaşi şoaptă înaltă.

Shevek îi dădu drumul, uluit. Încercă, bâjbâind, să se închidă la pantaloni.

— Îmi pare rău… Am crezut că vrei…

— Pentru Dumnezeu! exclamă Vea, cercetându-şi fusta la lumina slabă, ţinând pliurile cât mai departe de ea. Chiar aşa! Acum trebuie să-mi schimb rochia.

Shevek rămase nemişcat, cu gura deschisă, respirând greu, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Apoi, brusc, se întoarse şi se năpusti afară din camera, atât de slab luminată. Revenit în încăperea luminoasă unde avea loc petrecerea, îşi croi drum cu greu printre oamenii înghesuiţi, se împiedică de un picior, găsi drumul blocat de trupuri, haine, bijuterii, sâni, ochi, flacăra lumânărilor, mobilier. Ajunse la o masă. Pe aceasta se afla un platou de argint pe care pateuri mici, umplute cu carne, cremă şi plante aromate erau aranjate în cercuri concentrice ca o uriaşă floare palidă. Shevek icni, se aplecă şi vomă peste întregul platou.

— Îl duc eu acasă, spuse Pae.

— Chiar te rog să-l duci, insistă Vea. Pe el îl căutai, Saio?

— Da, oarecum. Bine că ţi-a telefonat Demaere.

— Eşti, cu siguranţă, binevenit pentru el.

— Nu va fi nici o problemă cu el. A adormit în hol. Pot să folosesc telefonul tău înainte de a pleca?

— Transmite-i complimentele mele Şefului, spuse Vea cu viclenie.

Oiie sosise la apartamentul sorei sale împreună cu Pae şi plecă împreună cu el. Stăteau pe banca din mijloc a marii limuzine guvernamentale pe care Pae întotdeauna o avea la dispoziţie, aceea care îl adusese pe Shevek de la rachetodrom vara trecută. Acum, zăcea pe banca din spate, aşa cum îl lăsaseră cei doi.

— A fost toată ziua cu sora ta, Demaere?

— Se pare că de la prânz.

— Slavă Domnului!

— De ce eşti atât de îngrijorat că va intra în mahalale? Oricare odonian este deja convins că suntem o adunătură de sclavi salarizaţi, oprimaţi. Ce mai contează dacă are puţină confirmare?

— Nu-mi pasă ce vede. Nu vrem ca el să fie văzut. N-ai citit presa de mâna a doua? Ori foile volante care circulau săptămâna trecută în Oraşul Vechi despre "Vestitor"? Mitul — cel care vine înainte de schimbarea mileniului — "un străin, un proscris, un exilat, purtând în mâinile goale timpul care va veni". Au citat chestia ăsta. Prostimea se află într-una din stările sale apocaliptice. Căutând un simbol. Un catalizator. Discutând despre o grevă generală. Nu vor învăţa niciodată. Cu toate acestea au nevoie de o lecţie. Nenorocite vite rebele, trimite-i să se lupte cu Thu, e singurul lucru bun pe care îl vom avea vreodată de pe urma lor.

Nici unul nu mai scoase o vorbă pe tot parcursul călătoriei.

Paznicul de noapte de la Casa universitarilor îi ajută să-l care pe Shevek în camera lui, îl întinseră pe pat, iar el începu să sforăie imediat.

Oiie rămase să-i scoată pantofii şi să pună o pătură peste el. Respiraţia bărbatului beat mirosea urât; Oiie se îndepărtă de pat, teama şi simpatia pe care o simţea pentru Shevek crescând în el, fiecare strangulând-o pe cealaltă. Se încruntă, murmură "Prost împuţit!", stinse lumina şi reveni în cealaltă cameră. Pae era în picioare lângă birou, căutând prin hârtiile lui Shevek.

— Termină, spuse Oiie, expresia lui de dezgust accentuându-se. Haide. E două dimineaţa. Sunt obosit.

— Ce a făcut bastardul tot timpul ăsta, Demaere? Încă nu e nimic aici, absolut nimic. E chiar un escroc ordinar? Am fost duşi de nas de un nenorocit de ţăran neştiutor din Utopia? Unde e teoria lui? Unde c zborul nostru spaţial instantaneu? Unde e avantajul nostru asupra celor din Hain? De nouă, de zece luni îi dăm de mâncare bastardului, pe degeaba!

Cu toate acestea, înainte de a-l urma pe Oiie către uşă, ascunse în buzunar una dintre hârtii.