Deposedaţii

6

Când Shevek a fost trimis acasă după o decadă petrecută în spital, vecinul său din camera 45 a venit să-l vadă. Era matematician, foarte înalt şi slab. Avea un defect de vedere necorectat, aşa că niciodată nu erai sigur dacă se uită la tine şi/sau dacă tu te uiţi la el. El şi Shevek coexistaseră în termeni amicali, unul lângă altul, la domiciliul Institutului, timp de un an, fără să-şi fi adresat vreodată o propoziţie completă unul altuia.

Aşadar, Desar a intrat, aţintindu-şi privirea către Shevek, ori undeva, lângă acesta.

— Ceva?

— Bine, mulţumesc.

— Ce-ar fi… mâncarea… cantină…

— Împreună? a întrebat Shevek, influenţat de stilul său telegrafic.

— Bine.

Desar a adus mâncare pentru amândoi pe aceeaşi tavă de la cantina Institutului şi au mâncat împreună în camera lui Shevek. A făcut acelaşi lucru dimineaţa şi seara timp de trei zile, până când Shevek a simţit din nou nevoia să iasă afară. Era greu de înţeles pentru ce făcea Desar aşa ceva. Nu era un tip prietenos, iar speranţele frăţiei păreau să însemne foarte puţin pentru el. Un motiv pentru care se ţinea departe de oameni era lipsa lui de onestitate; era fie incredibil de leneş, fie pur şi simplu proprietarian, deoarece camera 45 era plină de lucruri pe care nu avea dreptul, ori motivaţia să le deţină: farfurii de la cantină, cărţi de la biblioteci, un set de instrumente de sculptat lemnul de la un depozit de unelte, un microscop de la vreun laborator, opt pături diferite, un dulap plin până la refuz cu haine, dintre care unele evident nu-i veneau lui Desar şi nici nu-i veniseră vreodată, altele părând a fi articole pe care le purtase la vârsta de opt sau zece ani. Părea că trece pe la depozite şi magazine de unde lua lucruri cu braţul, chiar dacă avea nevoie de ele, sau nu.

— Pentru ce păstrezi toate vechiturile astea? l-a întrebat Shevek, arunci când a fost primit în cameră pentru prima dată.

— Pur şi simplu se adună, a răspuns Desar, vag, privind prin el.

Domeniul matematicii ales de Desar era atât de ezoteric încât nimeni de la Institut ori de la Federaţia de Matematică nu-i putea verifica progresul. De aceea îl şi alesese. Presupunea că şi motivaţia lui Shevek era aceeaşi.

— La dracu! spunea el. Muncă? Post bun, aici. Secvenţă, simultaneitate… Rahat!

În unele momente lui Shevek îi plăcea de Desar, în altele îl detesta pentru aceleaşi calităţi. Cu toate acestea, se ţinea aproape de el, conştient, dovadă a hotărârii sale de a-şi schimba modul de viaţă.

Boala îl făcuse să înţeleagă că dacă încearcă să meargă mai departe singur, se va prăbuşi complet. Interpreta situaţia în termeni morali şi se judeca fără milă. Se păstrase numai pentru sine, contrar imperativului etic al frăţiei. La douăzeci şi unu de ani, Shevek nu era tocmai un formalist, deoarece moralitatea sa era pasională şi drastică, pentru că era turnată într-un tipar rigid, Odonianismul simplist predat copiilor de adulţi mediocri, o învăţătură morală interiorizată.

Greşise. Trebuie să se îndrepte. Ceea ce şi făcu.

Îşi interzise fizica cinci seri din zece. Se oferi voluntar pentru a activa într-un comitet din conducerea domiciliilor Institutului. Asistă la întruniri ale Federaţiei de Fizică şi ale Sindicatului Membrilor Institutului. Se înscrise într-un grup care practica exerciţii de bio-feedback şi antrenarea undelor cerebrale. La cantină îşi impuse să se aşeze la mesele cele mari, în loc să stea la una mică şi cu o carte în faţă.

Era cu totul surprinzător, ca şi cum oamenii îl aşteptaseră. Îl incluseră, îl primiră cu braţele deschise, îl invitară ca asociat şi însoţitor. Îl duseră cu ei peste tot şi în trei decade Shevek învăţă despre Abbenay mai mult decât învăţase singur în jumătate de an. Împreună cu grupuri de tineri veseli ajunse la terenuri de atletism, centre de artizanat, bazine de înot, festivaluri, muzee, teatre, concerte.

Concertele s-au dovedit o revelaţie, un şoc al bucuriei.

Niciodată nu mai fusese la un concert aici, în Abbenay, parţial deoarece pentru el muzica era ceva care mai degrabă se practică decât se ascultă. În copilărie întotdeauna cântase din gură ori la vreun instrument, în corurile şi ansamblurile locale. Îi plăcuse foarte mult, dar nu avea cine ştie ce talent. Cam asta era tot ce ştia despre muzică.

Centrele de învăţare predau toate deprinderile care pregătesc tinerii pentru practicarea artei: canto, măsură, dans, utilizarea pensulei, daltei, cuţitului, strungului şi aşa mai departe. Totul era atât de pragmatic încât copiii învăţau să vadă, să vorbească; să audă, să se mişte, să mânuiască. Nu se făcea nici un fel de deosebire între arte şi meserii; arta era considerată că ocupă un loc în viaţă, fiind totuşi o tehnică de bază a vieţii, cum ar fi vorbirea. În felul acesta se dezvoltase arhitectura, chiar de la început, fără nici un fel de constrângeri, un stil consistent, simplu şi pur, subtil prin proporţiile sale. Pictura şi sculptura serveau mai ales ca elemente ale arhitecturii şi planificării urbane. Cât despre arta cuvintelor, poezia şi proza tindeau a fi efemere, legate de cântec şi dans. Numai teatrul se distingea în întregime singur, şi numai teatrul era denumit "Arta" — o formă completă în sine. Existau multe grupuri regionale şi trupe itinerante de actori şi dansatori, precum şi teatre permanente, adesea cu dramaturgul propriu. Aceştia interpretau tragedii, comedii semiimprovizate, spectacole de mimă. În oraşele izolate din deşert, acestea erau la fel de binevenite ca ploaia. Oriunde ajungeau, reprezentau evenimentul cel mai însemnat al anului. Izvorâtă din izolarea şi comunitarismul spiritului anarresian şi întrupându-le, totodată, dramaturgia dobândise o extraordinară forţă şi strălucire.

Cu toate acestea, Shevek nu era prea sensibil la manifestările teatrale. Îi plăcea splendoarea verbală, dar întreaga idee a interpretării actoriceşti nu i se potrivea. Abia în al doilea an petrecut la Abbenay avea să descopere, în sfârşit, Arta sa, acea artă care este făcută din timp. Cineva l-a invitat la un concert, la Sindicatul Muzicii. În seara următoare s-a dus din nou. A mers la fiecare concert, cu noile sale cunoştinţe, atunci când a fost posibil, fără acestea dacă nu s-a putut altfel. Muzica era o nevoie mult mai urgentă, o satisfacţie mult mai profundă decât compania altora.

Eforturile sale de a se desprinde din izolarea sa esenţială se dovediseră un eşec şi ştia acest lucru. Nu îşi făcu nici un prieten apropiat. Se împereche cu câteva fete, dar împerecherea nu se dovedea chiar bucuria care ar fi trebuit să fie. Era mai mult rezolvarea unei necesităţi, ca evacuarea şi după aceea se simţea ruşinat deoarece implica şi o altă persoană, ca obiect. Era de preferat masturbarea, soluţia corespunzătoare pentru un om ca el. Soarta lui era solitudinea; era prins în capcana eredităţii sale. Ea îi spusese: "Pe locul întâi vine munca." Rulag rostise cuvintele cu calm, afirmarea unui fapt, incapabilă de a-l schimba, de a ieşi din celula ei rece. La fel şi cu el. Inima lui tânjea către ei, tinerele suflete iubitoare care îl numeau frate. Dar nu putea ajunge la ei, nici ei la el. Era născut pentru a fi singur, un afurisit intelectual fără suflet, un egoist.

Munca venea pe primul loc, dar nu-l ducea nicăieri. Ca şi sexul, ar fi trebuit să fie o plăcere şi nu era. Se frământa asupra aceloraşi probleme, fără a se apropia cu nici un pas de soluţia la Paradoxul Temporal al lui To, care, cu un an în urmă, avusese impresia că este pe punctul de a o fi găsit. Acea siguranţă de sine i se părea acum de-a dreptul incredibilă. Chiar se crezuse capabil, la vârsta de douăzeci de ani, să dezvolte o teorie care să schimbe fundamentele fizicii cosmologice? Evident, înainte de a se îmbolnăvi, o vreme nu fusese în toate minţile. Se înscrise la două grupuri de lucru în domeniul matematicilor filozofice, convingându-se pe sine că îi trebuie, refuzând să admită că ar fi putut coordona el însuşi oricare dintre cursuri la fel de bine ca şi instructorii respectivi. Îl evita pe Sabul cât putea de mult.

Sub prima impresie a noilor sale decizii, îşi propusese să o cunoască mai bine pe Gvarab. Ea reacţiona cum putea mai bine, dar iarna fusese deosebit de grea pentru ea; era bolnavă, surdă şi bătrână. Începu un curs de primăvară, fiind apoi nevoită să renunţe. Era rătăcită, uneori abia recunoscându-l pe Shevek, alteori târându-l până la domiciliul ei pentru o seară întreagă de discuţii. Undeva, Shevek depăşise ideile lui Gvarab, iar discuţiile acestea nesfârşite i se păreau dificile. Fie că trebuia să o lase pe Gvarab să-l plictisească ore în şir, repetând ceea ce el ştia deja, ori chiar repudiase parţial, fie că se vedea nevoit să o rănească încercând să o corecteze. Era mai presus de răbdarea şi tactul oricui de vârsta sa, ajungând până la urmă să o evite

pe Gvarab atunci când era posibil şi întotdeauna cu conştiinţa grea.

Nu mai era nimeni altcineva cu care să discute probleme profesionale. Nimeni de la Institut nu ştia destul despre fizica temporală pură pentru a putea ţine pasul cu el. I-ar fi plăcut să o predea, dar încă nu i se asigurase o poziţie didactică, ori o sală specială la Institut; Sindicatul Membrilor pentru studenţi şi cadre didactice îi respinsese cererea. Nu doreau să se certe cu Sabul.

Pe măsură ce înainta în an, începu să petreacă destul de mult timp compunând scrisori adresate lui Atro şi celorlalţi fizicieni şi matematicieni de pe Urras. Puţine din aceste scrisori erau expediate. Pe unele le scria şi apoi le rupea. Descoperi că matematicianul Loai An, căruia îi scrisese un discurs de şase pagini despre reversibilitatea temporală, era mort de douăzeci de ani; omisese să citească prefaţa biografică la cartea acestuia intitulată Geometriile Timpului. Alte scrisori, care presupunea că vor fi preluate de navele de transport de pe Urras, erau oprite de şefii Portului din Abbenay. Portul era sub controlul direct al CDP, deoarece funcţionarea sa implica coordonarea mai multor sindicate iar unii dintre coordonatori trebuiau să cunoască iotica. Aceşti administratori ai Portului, cu pregătirea lor specială şi poziţia importantă, tindeau să manifeste o mentalitate birocratică; spuneau "nu" automat. Nu aveau încredere în scrisorile către matematicieni, care arătau ca nişte coduri şi despre care nimeni nu-i putea convinge că nu reprezentau nişte coduri. Scrisorile către fizicieni erau expediate dacă Sabul, consultantul lor, le aproba. Dar acesta nu vroia să le aprobe pe acelea care abordau subiecte în afara propriului său domeniu de fizică secvenţială. "Nu este de competenţa mea", mormăia el, dând la o parte scrisoarea. Oricum, Shevek o trimitea conducerii Portului şi o primea înapoi marcată "Nu se aprobă pentru export".

Supuse problema atenţiei Federaţiei de Fizică, la ale cărei întruniri Sabul rar se deranja să participe. Nimeni de acolo nu acorda importanţă problemei comunicaţiei libere cu inamicul ideologic. Unii îi reproşară lui Shevek faptul că lucrează într-un domeniu atât de puţin cunoscut încât, după propriile sale afirmaţii, nu mai era nimeni pe această lume capabil de a-l aborda.

— Dar nu e decât un domeniu nou, spuse el, fără rezultat.

— Dacă este nou, împărtăşeşte-l cu noi, nu cu proprietarienii!

— De un an de zile încerc să ţin un curs, în fiecare trimestru. Întotdeauna spuneţi că nu sunt suficiente solicitări. Vă temeţi pentru că este ceva nou?

Întrebarea nu-i aduse prieteni. Îi lăsă înfuriaţi.

Continuă să scrie scrisori către Urras, chiar şi arunci când nu expedia nici una dintre ele. Faptul de a se adresa în scris cuiva care ar putea înţelege — care ar fi putut înţelege — îi dădea posibilitatea de a scrie, de a gândi. Altfel, nu era posibil.

Aşa treceau decadele şi trimestrele. De două-trei ori pe an primea şi recompensa: o scrisoare de la Atro ori de la alt fizician din A-Io sau Thu, o scrisoare lungă, într-un stil concis, cu argumente concise, numai teorie, de la început până la sfârşit, numai fizică matematico-etico-cosmologico-temporală, intensă, abstrusă, scrisă într-o limbă pe care el nu o putea vorbi, de oameni pe care nu-i cunoştea, străduindu-se vehement să-i combată şi să-i distrugă teoriile, inamici ai patriei sale, rivali, străini, fraţi.

Zile întregi de la primirea unei scrisori era irascibil, voios, lucra zi şi noapte, revărsa idei ca o fântână. După care, încet, cu izbucniri şi lupte disperate, revenea pe pământ, pe solul uscat şi secat.

Când a murit Gvarab, tocmai termina al treilea an petrecut la Institut. A cerut să vorbească la serviciul memorial ţinut, după cum era obiceiul, în locul unde lucrase persoana în cauză, în cazul acesta una dintre sălile de curs din clădirea laboratorului de fizică. A fost singurul vorbitor. Nu a asistat nici un student; Gvarab nu mai predase de doi ani. Se aflau de faţă câţiva membri mai vârstnici ai Institutului, precum şi fiul lui Gvarab, un chimist agricol de vârstă mijlocie, din nord-est. Shevek a stat pe locul unde obişnuia să stea bătrâna pentru a conferenţia. Cu o voce îngroşată de acum obişnuita sa răceală pectorală de iarnă, le-a spus celor prezenţi că Gvarab pusese temelia ştiinţei timpului, fiind cel mai mare cosmolog care lucrase vreodată la Institut.

— Acum, în fizică, o avem şi noi pe Odo a noastră, a spus el. O avem şi nu am onorat-o cum se cuvine.

După ceremonie, o femeie i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.

— Noi întotdeauna ne luam a zecea zi împreună, ea şi cu mine, făcând curat la noi în bloc. Ne simţeam atât de bine când stăteam de vorbă, i-a spus ea, înfiorându-se de vântul îngheţat, la ieşirea din clădire.

Chimistul agricol a murmurat expresii politicoase şi s-a grăbit să prindă un transport spre nord-est. Într-un acces de durere, nerăbdare şi inutilitate, Shevek a pornit mai departe, mergând la întâmplare prin oraş.

Se afla de trei ani aici şi ce realizase? O carte, însuşită de Sabul; cinci-şase lucrări nepublicate şi un discurs funebru pentru o viaţă irosită.

Nimic din ceea ce făcea nu era înţeles. Sau, mai bine zis, nimic din ceea ce făcea nu avea sens. Nu îndeplinea nici o funcţie necesară, personală sau socială. De fapt — şi acesta nu era un fenomen neobişnuit în domeniul său — la douăzeci de ani arsese complet. Nu vă mai realiza nimic de acum înainte. Ajunsese la zid pentru totdeauna.

Se opri în faţa auditoriului Sindicatului muzicii pentru a citi programul decadei. Astă-seară nu e nici un concert. Se întoarse din faţa afişului şi se trezi faţă în faţă cu Bedap.

Bedap, veşnic defensiv şi cam miop, nu dădu nici un semn de recunoaştere. Shevek îl prinse de mână.

— Shevek! La naiba, chiar tu eşti!

Se îmbrăţişară, se sărutară, se despărţiră şi se îmbrăţişară din nou. Shevek era copleşit de iubire. De ce? Nici măcar nu-i plăcuse cine ştie ce de Bedap în acel ultim an la Institutul regional. Nu-şi scriseseră niciodată în toţi aceşti ani. Prietenia lor aparţinea copilăriei, trecutului. Totuşi, iubirea era acolo, izbucnind ca din cărbunii vânturaţi.

Merseră mai departe, discutând, fără ca vreunul să ţină seama pe unde merg. Dădeau din mâini şi se întrerupeau unul pe celălalt. În seara de iarnă străzile largi din Abbenay erau liniştite. La fiecare traversare lumina difuză a lămpilor delimita un spaţiu de argint în care zăpada se învolbura ca bancurile de peştişori urmărindu-şi umbrele. Vântul rece ca gheaţa împingea din urmă zăpada. Buze amorţite de frig şi dinţi clănţănind începură să întrerupă conversaţia. Prinseră omnibuzul de ora zece, ultimul, până la Institut. Domiciliul lui Bedap era departe, la marginea de est a oraşului, un lung drum prin frig.

— Shev, trăieşti ca un putred profitor urrasian, spuse el, cercetând camera 46 cu uimire plină de ironie.

— Ei, hai, nu e chiar atât de rău. Arată-mi tu ceva excremental.

De fapt, camera conţinea aproape tot ce avea şi atunci când Shevek intrase în ea pentru prima dată.

— Pătura de colo, spuse Bedap, arătând cu degetul.

— Asta a fost aici când am venit. Cineva a făcut-o manual şi a lăsat-o aici când s-au mutat. Pe o noapte ca asta e o părură un exces?

— Cu siguranţă că este o culoare excrementală, răspunse Bedap. În calitate de analist al funcţiunilor, trebuie să precizez că nu este absolut nici o nevoie de culoarea portocalie. Portocaliul nu îndeplineşte nici o funcţie vitală în organismul social, nici la nivel celular, nici organic şi, absolut sigur, nici la nivelul holorganismic sau la cel mai central etic, în care caz toleranţa este o alegere mult mai bună decât excreţia. Vopseşte-o în verde murdar, frate! Dar astea ce mai sunt?

— Notiţe.

— Codificate? întrebă Bedap, răsfoind un caiet cu detaşarea pe care Shevek îşi amintea că îl caracteriza.

Bedap avea şi mai puţin sentimentul intimităţii — al deţinerii personale — decât majoritatea anarresienilor. Niciodată nu avusese un creion preferat pe care să-l poarte pretutindeni cu el, ori o cămaşă veche la care să ţină şi pe care să nu vrea să o arunce la reciclare, iar dacă primea un cadou, încerca să-l ţină la vedere din consideraţie pentru cel care i-l dăduse, dar întotdeauna îl pierdea. Era conştient de această trăsătură a sa şi spunea că asta demonstrează că e mai puţin primitiv decât majoritatea oamenilor, un exemplu timpuriu al Omului Promis, adevăratul şi autenticul odonian. Cu toate acestea, avea şi el un anume simţ al proprietăţii, al propriei particularităţi. Începea de sus, de la cap, al lui ori al altuia, şi de acolo mai departe. Niciodată nu-şi vâra nasul unde nu era treaba lui.

— Îţi mai aminteşti scrisorile acelea prosteşti pe care le scriam codificat atunci când participai la proiectul de împădurire?

— Acesta nu e nici un cod. E iotică.

— Ai învăţat iotica? De ce scrii în limba asta?

— Deoarece nimeni de pe planeta asta nu pricepe ce spun, ori nu vrea să priceapă. Singura persoană care înţelegea a murit acum trei zile.

— A murit Sabul?

— Nu, Gvarab. Sabul nu e mort. N-am eu norocul ăla!

— Care e problema?

— Problema cu Sabul? Jumătate e invidie, cealaltă jumătate e incompetenţă.

— Mi-am închipuit că lucrarea lui despre cazualitate e de prima mână. Chiar tu ai afirmat aşa ceva.

— Aşa am crezut şi eu, până când am citit sursele. Toate ideile sunt urrasiene. Nici măcar recente. De douăzeci de ani nu i-a mai venit o idee proprie. Nici n-a mai făcut vreo baie.

— Ce e în mintea ta? întrebă Bedap punând o mână pe caiete şi privindu-l pe Shevek pe sub sprâncene.

Bedap avea ochii mici, cam saşii, o faţă energică, un trup bine făcut. Obişnuia să-şi muşte unghiile şi în atâţia ani le redusese la simple dungi de-a curmezişul vârfurilor groase, sensibile ale degetelor.

— N-ajută la nimic, spuse Shevek, aşezându-se pe platforma-pat. Mi-am greşit domeniul.

— Tu? întrebă Bedap zâmbind.

— Cred că la sfârşitul trimestrului voi cere o replasare.

— Unde?

— Nu-mi pasă. Învăţământ, inginerie. Trebuie să mă rup de fizică.

Bedap se aşeză pe un scaun şi îşi muşcă o unghie.

— Sună ciudat.

— Îmi recunosc limitele.

— N-am ştiut că ai vreuna. Vreau să spun, în domeniul fizicii. Ştii bine că eu nu sunt temporalist. Dar nu e neapărat nevoie să ştii să înoţi pentru a recunoaşte un peşte, nu trebuie să străluceşti pentru a fi o stea…

Shevek îşi privi prietenul şi spuse, tulburat, ceea ce niciodată nu fusese capabil să-şi spună singur:

— M-am gândit la sinucidere. Foarte mult. Anul acesta. Pare soluţia cea mai bună.

— Nu cred că e chiar modul cel mai potrivit de a trece de partea cealaltă a suferinţei.

— Îţi mai aduci aminte? întrebă Shevek, zâmbind crispat.

— Cu intensitate. Pentru mine a fost o conversaţie deosebit de importantă. Cred că şi pentru Takver şi Tirin.

— Oare?

Shevek se ridică. Nu era decât o cameră de patru paşi, dar nu putea sta liniştit.

— Atunci, a fost importantă şi pentru mine, continuă el, rămânând în picioare, la fereastră. Numai că, aici, m-am schimbat. Ceva nu e cum trebuie. Nu ştiu ce.

— Eu ştiu, răspunse Bedap. Zidul. Ai ajuns la zid.

— Zidul? tresări Shevek, privindu-l înspăimântat.

— În cazul tău zidul pare a fi Sabul şi suporterii săi din sindicatele ştiinţifice şi CPD. În ceea ce mă priveşte, mă aflu la Abbenay de patru decade. Patruzeci de zile. Suficient pentru a înţelege că în patruzeci de ani petrecuţi aici nu voi realiza nimic din ceea ce vreau să fac, îmbunătăţirea instruirii ştiinţifice din centrele de învăţare. Dacă nu cumva nu se schimbă lucrurile. Ori dacă nu trec de partea duşmanilor.

— Duşmani?

— Oamenii mărunţi. Prietenii lui Sabul! Oamenii la putere.

— Despre ce vorbeşti, Dap? Noi nu avem nici o structură de putere.

— Nu? Atunci ce-l face pe Sabul atât de puternic?

— Nu o structură de putere, ori un guvern. La urma urmelor, nu ne aflăm pe Urras.

— Nu. De acord, nu avem guverne, nu avem legi. Dar după câte îmi dau eu seama, ideile nu au fost niciodată controlate de guverne, nici chiar pe Urras. Dacă ar fi fost aşa, cum şi-ar fi putut Odo formula propriile idei? Cum ar fi devenit Odonianismul o mişcare mondială? Arhaiştii au încercat să o elimine prin forţă şi nu au izbutit. Nu poţi zdrobi ideile interzicându-le, refuzând să gândeşti, refuzând schimbarea. Nu le poţi zdrobi decât ignorându-le. Este exact ce face societatea noastră! Sabul te foloseşte unde poate, iar acolo unde nu poate, te opreşte să publici, să predai, chiar să lucrezi. Corect? Cu alte cuvinte, deţine puterea asupra ta. De unde o are? Nu de la o autoritate autorizată, nici nu există aşa ceva. Nici măcar din laşitatea înnăscută a minţii umane de valoare medie. Opinia publică! Aceasta este structura de putere căreia îi aparţine şi ştie prea bine cum să profite de ea. Guvernul neadmis, inadmisibil, care coordonează societatea odoniană prin îmbâcsirea inteligenţei individuale!

Shevek îşi rezemă palmele pe pervazul ferestrei şi privi prin reflecţiile estompate de pe geam în întunericul de afară.

— Vorbe de om nebun, Dap, spuse el în cele din urmă.

— Nu, frate, sunt sănătos. Ceea ce înnebuneşte oamenii este încercarea de a trăi în afara realităţii. Realitatea este îngrozitoare. Te poate ucide. Dacă îi laşi timp, te va ucide. Realitatea este durerea — chiar tu ai spus asta! Dar minciunile, evaziunile realităţii te aduc în pragul nebuniei. Minciunile te fac să doreşti să te sinucizi.

— Dar nu poţi vorbi serios despre un guvern pe Anarres! spuse Shevek, întorcându-se spre Bedap pentru a-l putea privi drept în faţă.

— Definiţiile lui Tomar: "Guvern: Utilizarea legală a puterii pentru a menţine şi extinde puterea". Înlocuieşte "legal" cu "obişnuit" şi îl vei afla pe Sabul şi Sindicatul Instrucţiei şi CDP-ul.

— CDP-ul!

— CDP-ul este în momentul de faţă esenţialmente o birocraţie arhaică.

După un moment de tăcere, Shevek râse, deşi nu tocmai natural, şi spuse:

— Bine, bine Dap, e amuzant, dar şi un pic bolnăvicios, nu crezi?

— Shev, te-ai gândit vreodată că tot ceea ce modul analogic numeşte "boală" — dezafectare socială, nemulţumire, alienare — ar putea fi, tot analogic, numit "durere'? La ce te-ai referit atunci când vorbeai despre durere? La suferinţă? Vrei să spui că suferinţa, ca şi durerea, serveşte unei funcţii în organism?

— Nu! răspunse Shevek, violent. Eu vorbeam în termeni personali, spirituali.

— Dar tu ai vorbit despre suferinţa fizică, despre un om murind din cauza arsurilor. Iar eu vorbesc despre suferinţa spirituală! Despre oameni care-şi văd talentul, munca, viaţa irosite. Despre minţi bune supunându-se unora stupide. Despre forţă şi curaj strangulate de invidie, setea de putere, teama de schimbare. Schimbarea este libertate, schimbarea este viaţă. Există ceva mai esenţial pentru gândirea odoniană decât asta? Dar nimic nu se mai schimbă! Societatea noastră este bolnavă. O ştii prea bine. Tu suferi de această boală, de boala sinuciderii.

— Ajunge Dap. Las-o baltă.

Bedap nu mai spuse nimic şi începu să-şi muşte unghiile, metodic şi gânditor.

Shevek se aşeză din nou pe platforma pat şi îşi sprijini capul în mâini. Urmă o lungă tăcere. Ninsoarea încetase. Un vânt rece, întunecat zgâlţâia ferestrele. Camera era rece. Nici unul nu-şi scosese haina.

— Uite ce este, frate, spuse Shevek în cele din urmă. Nu societatea noastră este aceea care frustrează creativitatea individuală. Este sărăcia de pe Annares. Planeta aceasta nu a fost prevăzută pentru a suporta o civilizaţie. Dacă nu ne ajutăm unul pe altul, dacă nu renunţăm la dorinţele noastre personale pentru binele comun, atunci nimic, dar absolut nimic pe lumea asta stearpă nu ne mai poate salva. Unica noastră resursă este solidaritatea umană.

— Solidaritatea, da! Chiar şi pe Urras, unde mâncarea cade din copaci, chiar şi acolo Odo a spus că solidaritatea umană este unica noastră speranţă. Dar noi am trădat acea speranţă. Am lăsat cooperarea să devină supunere. Pe Urras au un guvern prin minoritate. Aici avem un guvern prin majoritate. Dar este un guvern! Conştiinţa socială nu mai este o fiinţă vie ci un mecanism, o maşină a puterii controlată de birocraţi!

— Şi tu şi eu ne-am putea oferi ca voluntari şi în numai câteva decade am fi repartizaţi prin loterie la CPD. Ne-ar transforma oare în birocraţi, în şefi?

— Nu e vorba de indivizii repartizaţi la CPD, Shev. Cei mai mulţi dintre ei sunt la fel ca noi. Mult prea asemănători cu noi. De bună credinţă, naivi. Şi nu e numai CPD-ul. Se întâmplă pretutindeni pe Anarres — în centrele de învăţare, institute, mine, oţelării, pescării, fabrici de conserve, staţiuni de dezvoltare şi cercetare agricolă, fabrici, comunităţi specializate — oriunde funcţia cere expertiză şi o instituţie stabilă. Dar acea stabilitate conferă o motivaţie impulsului autoritarist. În primii ani ai colonizării eram conştienţi de asta, vegheam să nu se întâmple. Pe vremea aceea oamenii făceau o discriminare foarte atentă între administrarea lucrurilor şi guvernarea oamenilor. Au făcut-o atât de bine încât am uitat că tendinţa de dominare este la fel de importantă pentru fiinţele umane ca şi impulsul către ajutor reciproc şi trebuie antrenată la fiecare individ în parte, cu fiecare nouă generaţie. Nimeni nu se naşte mai odonian decât se naşte civilizat! Dar am uita şi acest lucru. Noi nu facem educaţie pentru libertate. Educaţia, activitatea cea mai importantă a organismului social a devenit rigidă, moralistă, autoritaristă! Copiii învaţă să repete ca papagalii cuvintele lui Odo, de parcă ar fi legi — suprema blasfemie!

Shevek ezită. Beneficiase de prea multă educaţie de genul aceleia menţionate de Bedap, în copilărie, chiar şi aici, la Institut, pentru a putea nega acuzaţiile lui Bedap care, necruţător, profită de avantajul creat.

— Întotdeauna este mult mai uşor să nu gândeşti pentru tine. Găseşte-ţi o ierarhie plăcută şi sigură şi fixează-te în ea. Nu face schimbări, nu risca dezaprobarea, nu-ţi deranja colegii. Întotdeauna este cel mai uşor să te laşi guvernat.

— Dar nu este vorba de nici un guvern, Dap. Experţii şi bătrânii vor conduce orice echipă, ori sindicat; ei ştiu cel mai bine cum se face treaba. La urma urmei, treaba trebuie făcută de cineva! Cât despre CPD, ai dreptate, ar putea deveni o ierarhie, o structură de putere, dacă nu ar fi organizată pentru a preveni exact aşa ceva. Priveşte cum sunt organizaţi! Voluntari, selectaţi prin tragere la sorţi, un an de pregătire, patru ani ca membru şi apoi, afară. Nimeni n-ar putea câştiga putere, în sensul vechi, într-un asemenea sistem, cu numai patru ani la dispoziţie.

— Unii stau peste patru ani.

— Consilierii? Nu mai au drept la vot.

— Voturile nu sunt importante. Există oameni în dosul scenei…

— Ei, poftim! Asta e curată paranoia! în dosul scenei… Cum? Care scene? Oricine poate participa la o şedinţă a CPD, iar dacă este un membru interesat, poate dezbate şi vota! Încerci să sugerezi că avem aici politicieni?

Shevek era furios pe Bedap. Urechile-i proeminente deveniseră purpurii, vocea îi răsuna puternică. Era târziu, nu se zărea nici o lumină. Desar, din camera 45, bătu în perete pentru a cere linişte.

— Spun ceea ce ştiu, replică Bedap pe un ton mult mai scăzut. Că oameni ca Sabul conduc în realitate CPD, an de an.

— Dacă ştii acest lucru, îl acuză Shevek într-o şoaptă răguşită, atunci de ce nu l-ai spus în public? De ce nu ai convocat o sesiune critică a sindicatului tău, dacă deţii faptele? Dacă ideile tale nu rezistă la o examinare publică, nu le admit ca şoapte în miez de noapte.

— Frate, răspunse Bedap, ai cărui ochi deveniseră foarte mici, ca nişte mărgele de oţel, eşti virtuos cu tine însuţi. Aşa ai fost tu întotdeauna. Dar măcar o dată priveşte şi tu în afara afurisitei aceleia de conştiinţe pure pe care o ai! Am venit la tine şi am şoptit pentru că ştiu că mă pot încrede în tine, lua-te-ar dracu! Cu cine altul mai pot vorbi? Doar n-am de gând să sfârşesc asemenea lui Tirin!

— Ca Tirin? întrebă Shevek atât de surprins încât ridică din nou glasul, iar Bedap îl atenţionă cu un gest către perete. Ce s-a întâmplat cu Tirin? Unde e acum?

— La azilul de pe Insula Segvina.

— La azil?

Aşa cum era aşezat, lateral, pe fotoliu, Bedap îşi ridică genunchii până la bărbie şi îi înconjură cu braţele, după care continuă liniştit, dar fără nici o plăcere.

— Tirin a scris o piesă şi a pus-o în scenă, în anul care a urmat plecării tale. Era amuzantă, trăsnită, îi cunoşti stilul, începu Bedap trecându-şi mâna prin părul aspru, de culoarea nisipului şi eliberându-l din coada în care era legat. Dacă ai fi un prost, ţi s-ar putea părea anti-odoniană. O mulţime de oameni sunt stupizi. S-a făcut mare vâlvă. A fost mustrat. Mustrare publică. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Toată lumea vine la întrunirea sindicatului tău şi te spune. Aşa procedau atunci când doreau să readucă la dimensiuni normale un şef de echipă, ori conducător mult prea autoritar. Acum nu mai recurg la asta decât ca să-i spună unui individ să înceteze a mai gândi pentru sine. A fost rău de tot. Tirin n-a rezistat. Cred că într-adevăr l-a scos puţin din minţi. După aceea i se părea că toată lumea e împotriva lui. A început să vorbească prea mult — vorbe grele. Nu lipsite de raţiune, dar întotdeauna critice, veşnic pline de amărăciune. Vorbea aşa cu oricine. În sfârşit, a terminat cu Institutul, s-a calificat ca instructor de matematică şi a solicitat o repartizare. 1 s-a acordat. La o echipă de repararea drumurilor, în sud-vest. A protestat, considerând-o o eroare, dar computerele Divlab au repetat-o. Aşa că s-a dus.

— Câtă vreme l-am cunoscut eu, Tir n-a lucrat niciodată afară, îl întrerupse Shevek. De când avea zece ani. Întotdeauna făcea rost de munci la birou. Computerele au apreciat corect.

— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în realitate acolo, continuă Bedap fără a-i acorda nici o atenţie. Mi-a scris de câteva ori şi de fiecare dată fusese reamplasat. Mereu la muncă fizică, în mici comunităţi izolate. Mi-a scris că îşi părăseşte postul şi că vine la mine, în nord-vest, să stăm de vorbă. Dar n-a venit. A încetat să-mi mai scrie. În final i-am dat de urmă prin Registrul forţei de muncă de la Abbenay. Mi-au trimis o copie după fişa lui, iar ultima însemnare era doar "Terapie. Insula Segvina." Terapie! A omorât Tirin pe cineva? A violat pe cineva? În afară de asta, pentru ce eşti trimis la Azil?

— Nu eşti deloc trimis la Azil. Tu ceri să fii repartizat acolo.

— Nu-mi băga pe gât rahaturile astea, spuse Bedap cuprins de o mânie bruscă. N-a cerut niciodată să fie trimis acolo. L-au scos din minţi şi apoi l-au expediat acolo. Eu despre Tirin vorbesc, Tirin, ţi-l mai aminteşti?

— L-am cunoscut înaintea ta. Ce crezi că este Azilul? O închisoare? Este un refugiu. Iar dacă acolo se află ucigaşi şi oameni care şi-au părăsit locul de muncă este pentru că ei au cerut să fie trimişi acolo, unde nu există presiune şi sunt feriţi de pedeapsă. Dar cine sunt aceşti oameni despre care tot vorbeşti, aceşti "ei"? "Ei" l-au scos din minţi şi aşa mai departe. Încerci cumva să spui că întregul sistem social este rău, că de fapt "ei", cei care îl persecută pe Tirin, duşmanii tăi, suntem noi, organismul social?

— Dacă îl poţi elimina pe Tirin din conştiinţa ta ca pe unul care a fugit de muncă, nu cred că mai am ceva să-ţi spun, răspunse Bedap, ghemuit pe fotoliu.

Era atâta durere simplă şi nedisimulată în vocea sa încât mânia îndreptăţită a lui Shevek se curmă brusc. O vreme nu mai scoaseră nici o vorbă.

— Ar fi mai bine să plec acasă, spuse Bedap, îndreptându-se cu greutate şi ridicându-se în picioare.

— E o oră de mers de aici. Nu fii tâmpit.

— În sfârşit, m-am gândit că din moment ce…

— Nu fii tâmpit.

— Bine. Unde e buda?

— La stânga, a treia uşă.

Reîntors, Bedap propuse să doarmă pe podea, dar întrucât nu era nici un covor şi nu aveau decât o singură pătură călduroasă, ideea era, aşa cum remarcă Shevek monoton, tâmpită. Amândoi erau încruntaţi şi supăraţi, necăjiţi de parcă s-ar fi bătut cu pumnii şi nu şi-ar fi consumat toată furia. Shevek făcu patul şi amândoi se întinseră. La stingerea luminii, un întuneric argintiu învălui camera, semiîntunericul unui oraş unde pământul este acoperit cu zăpadă iar lumina este reflectată în sus de către pământ. Fiecare simţi căldura trupului celuilalt ca binevenită.

— Retrag ce am spus despre pătură.

— Ascultă, Dap, n-am vrut să…

— Hai să discutăm despre asta dimineaţă.

— Bine.

Se apropiară şi mai mult. Shevek se întoarse cu faţa în jos şi adormi în două minute. Bedap se strădui să rămână conştient, alunecă în căldură, tot mai adânc, în neajutorarea şi încrederea somnului, şi dormi. În timpul nopţii unul dintre ei strigă tare, în vis. Celălalt întinse braţul, somnoros, murmurând vorbe liniştitoare, iar greutatea nevăzută, caldă a atingerii izgoni toată frica.

Se întâlniră din nou în seara următoare şi discutară dacă n-ar fi cazul să constituie un cuplu pentru o vreme, aşa cum făcuseră în adolescenţă. Chestiunea se cerea discutată, deoarece Shevek era aproape hotărât heterosexual, iar Bedap aproape hotărât homosexual; plăcerea relaţiei i-ar aparţine în întregime lui Bedap. Cu toate acestea; Shevek dorea neapărat să reconfirme vechea lor prietenie, iar când înţelese că elementul sexual din aceasta însemna foarte mult pentru Bedap, o adevărată împlinire, luă el însuşi conducerea şi cu o delicateţe si persistenţă considerabilă făcu în aşa fel ca Bedap să petreacă din nou noaptea cu el. Ocupară o cameră liberă dintr-un domiciliu în centrul oraşului şi amândoi locuiră acolo timp de aproape o decadă. Apoi se separară din nou, Bedap revenind la căminul său iar Shevek în camera 46. Nici unul nu manifestase o dorinţă sexuală destul de puternică pentru a face să dureze relaţia. Pur şi simplu, reafirmaseră încrederea reciprocă.

Cu toate acestea, Shevek se întreba uneori, în timp ce continua să-l întâlnească pe Bedap aproape în fiecare zi, ce anume îi plăcea la prietenul său şi de ce are încredere în el. Considera opiniile actuale ale acestuia detestabile şi insistenţa sa de a vorbi permanent despre ele, detestabile. Aproape la fiecare întâlnire se certau aprig. Îşi pricinuiau unul altuia multă durere. Lăsându-l să plece, Shevek se acuza frecvent că doar se agaţă de o loialitate exagerată şi se jura, furios, că nu-l va mai vedea niciodată.

Adevărul este că ţinea la Bedap mai mult ca adult decât atunci când era copil. Insistent, dogmatic, distructiv — Bedap putea fi toate acestea, dar dobândise o libertate a minţii după care Shevek tânjea cu înfocare, deşi nu-i plăcea s-o recunoască. Produsese o schimbare în viaţa lui Shevek iar Shevek ştia, ştia că în sfârşit merge mai departe şi că Bedap e acela care îl făcuse capabil să continue. Se lupta cu Bedap pentru fiecare pas, dar acesta continua să vină, pentru a se certa, pentru a răni şi a fi rănit, pentru a găsi — dincolo de mânie, negare şi respingere — ceea ce vroia. Nu ştia nici el ce vrea, dar ştia unde să caute.

Conştient, erau pentru el timpuri la fel de nefericite ca şi anul precedent. Încă nu progresa cu munca; de fapt, abandonase complet fizica temporală şi bâjbâia în lucrări mărunte de laborator, efectuând diferite experimente în laboratorul de radiaţii cu un tehnician priceput şi tăcut drept partener, studiind vitezele subatomice. Era un domeniu bătut, iar abordarea târzie de către el a acestuia era interpretată de colegi drept o recunoaştere a faptului că în sfârşit renunţase a mai fi original. Sindicatul Membrilor Institutului i-a dat un curs de predat, fizică matematică pentru studenţii din anul întâi. Nu avu nici un sentiment de triumf pentru că i se dăduse un curs, pentru că aceasta era situaţia: i se dăduse, îi fusese permis. Nu îl mulţumea aproape nimic. Sentimentul că zidurile conştiinţei sale dure, puritane creşteau imens nu avea darul să-l liniştească. Se simţea înfrigurat şi pierdut. Dar nu avea nici un loc unde să se retragă, nici un adăpost, aşa că ieşea mai departe, în frig, rătăcindu-se şi mai mult.

Bedap îşi făcuse mulţi prieteni, un grup de excentrici şi nemulţumiţi, iar unora începu să le placă de bărbatul acela ruşinos. Shevek nu se simţea mai apropiat de ei decât de oamenii mai convenţionali pe care îi cunoştea de la Institut, dar găsea independenţa de gândire a celor dintâi mult mai interesantă. Păstrau autonomia conştiinţei chiar cu riscul de a deveni excentrici. Unii erau un fel de vagabonzi intelectuali care de ani de zile nu mai prestaseră o muncă regulată. Shevek îi dezaproba cu severitate atunci când nu era împreună cu ei.

Unul dintre ei era compozitor, pe nume Salas. Salas şi Shevek vroiau să înveţe unul de la altul. Salas avea puţine cunoştinţe de matematică, dar atâta timp cât Shevek îi putea explica fizica în modurile analogic şi experimental, acesta se dovedea un ascultător atent şi inteligent. În aceeaşi manieră, Shevek asculta orice îi putea spune Salas despre teoria muzicală şi orice Salas interpreta pentru el, fie pe bandă, fie la instrumentul său, portativul. Dar unele din spusele lui Salas erau extrem de tulburătoare. Salas acceptase o amplasare în cadrul unei echipe pentru săparea canalelor în Câmpia Temae, la est de Abbenay. In cele trei zile libere de la sfârşitul fiecărei decade, venea în oraş şi stătea când cu o fată, când cu alta. Shevek îşi închipuia că acceptase amplasarea deoarece avea nevoie de puţină muncă în aer liber, aşa, pentru o schimbare, dar mai târziu descoperi că Salas nu avusese niciodată o repartiţie în domeniul muzicii, ori în alt domeniu decât munca necalificată.

— Cum eşti înregistrat la Diviziunea Muncii? întrebă Shevek, nedumerit.

— Rezerva generală de muncă.

— Bine, dar tu eşti talentat! Ai făcut şase sau opt ani la Conservatorul de muzică, nu? De ce nu te repartizează să predai muzică?

— Au făcut-o. Eu am refuzat. Nu voi fi gata să predau decât după zece ani. Nu uita, eu sunt compozitor, nu interpret.

— Dar trebuie să existe posturi şi pentru compozitori.

— Unde?

— Presupun că la Sindicatul Muzicii.

— Dar cei de acolo nu agreează compoziţiile mele. Şi nici mulţi alţii. Nu pot constitui eu singur un sindicat, nu?

Salas era un om mărunt, osos, deja chel pe partea superioară a feţei şi a craniului. Purta ce mai rămăsese din păr ca o bordură bej cu aspect mătăsos, în jurul părţii posterioare a gâtului şi bărbiei. Avea un zâmbet plăcut, care îi încreţea faţa expresivă.

— Înţelegi, continuă el, eu nu scriu aşa cum am fost învăţat să scriu la conservator. Eu scriu muzică nefuncţională, mai preciză el, zâmbind mai dulce ca niciodată. Ei vor piese corale. Eu urăsc piesele corale. Ei vor piese cu o armonie deosebită, aşa cum a compus Sessur. Eu urăsc muzica lui Sessur. Eu scriu o piesă de muzică de cameră. M-am gândit că aş putea să o intitulez Principiul simultaneităţii. Cinci instrumente, fiecare interpretând o temă ciclică independentă; nici un fel de cauzalitate melodică, procesul de înaintare conţinut în totalitate în relaţia dintre părţi. Rezultă o armonie minunată. Dar ei nu o aud. Nu vor s-o audă. Nu pot.

— Iar dacă ai intitula-o Bucuriile Solidarităţii ar auzi-o? întrebă Shevek, după câteva clipe de gândire.

— La naiba! interveni Bedap, care asculta întâmplător. Shev, asta e prima afirmaţie cinică pe care ai făcut-o în viaţa ta. Bine ai venit în echipa muncii!

— I-ar acorda o audiere, răspunse Salas, râzând, dar nu ar aproba-o pentru înregistrare sau pentru interpretare regională. Nu e scrisă în Stilul Organic.

— Nici nu e de mirare că nu am auzit nici un fel de muzică profesională atunci când locuiam în nord-vest. Dar cum pot justifica genul acesta de cenzură? Tu scrii muzică! Muzica este o artă cooperativă, organică prin definiţie, socială. Poate că este cea mai nobilă formă de comportament social de care suntem capabili. Este, fără îndoială, una dintre cele mai nobile meserii pe care le poate practica un individ. Iar prin natura sa, prin natura oricărei arte, înseamnă participare, contribuţie. Artistul împarte cu ceilalţi, aceasta este esenţa actului său. Indiferent ce spun sindicaliştii tăi, cum justifică Diviziunea Muncii faptul că nu-ţi acordă un post în propriul tău domeniu?

— Nu vor să accepte, răspunse Salas voios. Îi înspăimântă.

— O pot justifica, deoarece muzica nu este folositoare, spuse Bedap, mai grav. Ştii, săparea canalelor e importantă, pe când muzica e o simplă împodobire. Cercul s-a închis din nou, în cea mai malefică formă de utilitarism profitarist. Complexitatea, vitalitatea, libertatea invenţiei şi iniţiativei, care au format esenţa idealului odonian, au fost aruncate la gunoi. Ne-am întors la barbarie. Dacă e nou, fugi de el; dacă nu-l poţi mânca, aruncă-l!

Shevek se gândi la propria-i muncă şi nu mai spuse nimic. Totuşi, nu putea participa la critica lui Bedap. Bedap îl obligase să-şi dea seama că este, de fapt, un revoluţionar, dar în profunzime simţea că este revoluţionar prin virtutea educaţiei sale, ca odonian şi anarresian. Nu se putea revolta împotriva societăţii sale, deoarece societatea sa, concepută în mod corespunzător, era chiar o revoluţie, chiar o revoluţie permanentă, un proces în plină desfăşurare. Pentru a-i reafirma valorile si forţa, îşi spunea, nu trebuie decât să acţionezi, fără teama de a fi pedepsit şi fără speranţa unei răsplăţi; să acţionezi din centrul sufletului tău.

Bedap şi prietenii săi îşi luară zece zile libere împreună, pentru o excursie în munţii Ne Theras. Îl convinsese si pe Shevek să vină. Lui Shevek îi surâdea perspectiva a zece zile prin munţi, dar nu şi aceea de a auzi tot atâtea zile opiniile lui Bedap.

Maniera acestuia de a purta 6 conversaţie semăna prea mult cu o Sesiune Critică, activitatea comunală care lui întotdeauna îi plăcuse cel mai puţin, când toată lumea se ridica şi se plângea de deficienţe în funcţionarea comunităţii şi, de obicei, defecte de caracter ale vecinilor. Cu cât se apropia vacanţa, cu atât o aştepta mai puţin, dar până la urmă îşi îndesă un carnet în buzunar — pentru a se putea îndepărta cu uşurinţă sub pretextul că lucrează — şi îi însoţi.

Se întâlniră dimineaţa, devreme, în spatele depoului de la Eastern Points, trei femei şi trei bărbaţi. Shevek nu cunoştea pe nici una dintre femei, iar Bedap nu i le prezentă decât pe două dintre ele. În momentul în care apucară pe drumul spre munţi, Shevek se alătură celei de-a treia.

— Shevek, spuse el.

— Ştiu, răspunse ea.

Shevek îşi dădu seama că trebuie s-o mai fi cunoscut undeva şi urechile i se înroşiră.

— Glumeşti? întrebă Bedap, trecând în stânga ei. Takver a fost la Institutul din nord-vest împreună cu noi. Locuieşte de doi ani la Abbenay. Nu v-aţi întâlnit până acum?

— L-am văzut de câteva ori, spuse fata, râzând.

Avea râsul unei persoane căreia îi place să mănânce bine, un râs de copil. Era înaltă şi cam slabă, cu braţe rotunde şi coapse largi. Nu era prea drăguţă; avea chipul oacheş, inteligent şi plin de voie bună. În ochi avea o anumită întunecare, nu opacitatea ochilor negri şi strălucitori, ci o calitate a profunzimii, nuanţa cenuşii negre, intensă, fină, afânată. Întâlnindu-i ochii, Shevek îşi dădu seama imediat că, uitând-o, comisese o greşeală de neiertat şi în aceeaşi clipă înţelese că fusese iertat. Că are noroc şi că norocul său se schimbase.

Porniră, deci, în direcţia munţilor.

În seara rece a celei de a patra zi a excursiei, el şi Takver şedeau pe panta abruptă şi aridă, deasupra unei trecători. La patruzeci de metri sub ei, un torent montan cobora cu mare zgomot defileul mărginit de stâncile scânteind. Pe Anarres e puţină apă, în cele mai multe locuri nivelul pânzei freatice este foarte scăzut, râurile erau foarte scurte. Numai în munţi întâlneai pâraiele repezi. Pentru toţi, sunetul apelor care strigă, pălăvrăgesc şi cântă era cu totul nou.

Toată ziua umblaseră în sus şi în jos prin trecătorile montane şi îi dureau picioarele. Ceilalţi erau în Adăpost, o cabană de piatră construită de şi pentru vilegiaturişti şi bine întreţinută; Federaţia Ne Theras era cea mai activă dintre grupurile voluntare care coordonau şi protejau destul de redusele zone "pitoreşti" de pe Anarres. Un supraveghetor pentru incendii care stătea acolo pe timpul verii îl ajuta pe Bedap şi pe ceilalţi să încropească o masă din cămările bine aprovizionate. Takver şi Shevek ieşiseră, în această ordine, separat, fără a-şi fi anunţat destinaţiile şi fără a le cunoaşte, de fapt.

O găsi pe panta abruptă, şezând printre rufele delicate de mărăcine-de-lună, care creştea ca o nodurile de dantelă pe pantele munţilor, cu ramurile sale rigide şi totuşi delicate, argintii în lumina amurgului. Într-o deschidere printre vârfurile de la răsărit, o luminozitate incoloră a cerului vestea răsăritul de lună. Râul curgea zgomotos în tăcerea dealurilor înalte, golaşe. Nu era nici pic de vânt, nici un nor. Deasupra munţilor, cerul era ca ametistul, dur, dar, profund.

Şedeau acolo de câtăva vreme, fără să îşi vorbească.

— În viaţa mea nu am fost atras către o femeie aşa cum mă simt atras către tine. Chiar de când am început excursia, începu Shevek pe un ton calm, aproape nemulţumit.

— N-am vrut să-ţi stric vacanţa, răspunse ea cu râsul ei copilăros, cu gura până la urechi.

— Dar nu mi-o strici!

— Asta e bine. Am crezut că spui că te deranjează.

— Să mă deranjeze! Dar e ca un cutremur.

— Mulţumesc.

— Nu e vorba de tine, spuse el cu asprime, ci de mine.

— Aşa crezi tu, răspunse ea.

Urmă o pauză destul de lungă.

— Dacă vrei să te împerechezi, spuse ea, de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că "nu sunt sigur că vreau aşa ceva.

— Nici eu, răspunse ea, fără să mai zâmbească. Ascultă…

Vocea ei era blândă, aproape fără timbru, de aceeaşi calitate molatecă, aidoma privirii.

— Ar trebui să-ţi spun…

Dar ceea ce se cuvenea să-i spună rămase nerostit o bună bucată de timp. În cele din urmă Shevek o privi cu atâta nelinişte rugătoare încât ea se grăbi să vorbească şi continuă în mare grabă.

— Bine, ceea ce vreau eu să spun este că nu vreau să mă împerechez cu tine acum. Şi nici cu altcineva.

— Te-ai jurat că renunţi la sex?

— Nu! răspunse ea pe un ton indignat, dar fără nici o altă explicaţie.

— Poate că şi eu am renunţat, spuse el, aruncând o pietricică în apă. Ori poate că sunt impotent. A trecut o jumătate de an şi n-am fost decât cu Dap. De fapt, aproape un an. De fiecare dată era tot mai nesatisfăcător, până când am încetat să mai încerc. Nu merita. Nu merită osteneala. Şi totuşi… Îmi aduc aminte… ştiu cum ar trebui să fie.

— În sfârşit, asta este, spuse Takver. Şi eu mă distram grozav atunci când mă împerecheam, asta până când am împlinit optsprezece, ori nouăsprezece ani. Era palpitant, interesant, plăcut. Dar apoi… Nu ştiu. Aşa cum ai spus şi tu, a început să mă nemulţumească. Nu mai vroiam plăcerea. Vreau să spun că nu vroiam numai plăcerea.

— Vrei copii?

— Da, atunci când va fi timpul.

Shevek aruncă o altă piatră în râul care se pierdea în umbrele defileului, lăsând în urma sa doar zgomotul, o neîncetată armonie compusă din asonante.

— Am o treabă de făcut, spuse el.

— Celibatul te ajută?

— Este o legătură. Dar nu ştiu exact în ce constă, nu este cauzală. Cam la vremea în care am început să mă plictisesc de sex, la fel s-a întâmplat şi cu munca. Progresiv. Trei ani fără să ajung nicăieri. Sterilitate. Sterilitate pe toate părţile. Cât vezi cu ochii desertul sterp se întinde în strălucirea nemiloasă a soarelui neiertător, o. Întindere fără viaţă, fără drumuri, ineficientă, infertilă, presărată cu osemintele călătorilor fără de noroc…

Takver nu râse; scoase un sunet ca un scâncet, de parcă ar fi durut-o. El încercă să-i desluşească faţa. În spatele ei scufundat în întuneric, cerul era compact şi transparent totodată.

— Ce e rău în plăcere, Takver? De ce n-o mai vrei?

— Nu e nimic rău. Şi chiar că o doresc. Doar că nu am nevoie de ea. Iar dacă iau ceea ce nu îmi face trebuinţă, nu voi mai ajunge niciodată la ceea ce îmi trebuie cu adevărat.

— Şi de ce ai nevoie?

Ea privi spre pământ, zgâriind cu unghia muşchiul de pe stâncă. Nu rosti nici o vorbă. Se aplecă să culeagă un lăstar de mărăcine-de-lună, dar nu-l culese, abia îl atinse, pipăind tulpina păroasă şi frunza fragilă. Din mişcările ei tensionate Shevek înţelese că încearcă din toate puterile să ascundă, ori să diminueze un val de emoţii pentru a putea vorbi. Când începu, vocea ei era joasă şi puţin răguşită.

— Am nevoie de o relaţie, spuse ea. Cea adevărată. Trup şi minte şi toţi anii de viaţă. Nimic altceva. Nimic mai puţin.

Îl privi sfidător, aproape cu ură.

Shevek simţea bucuria crescând misterios în el, ca sunetul şi mirosul apei curgătoare ridicându-se prin noapte. Avea senzaţia nelimitării, a clarităţii, a clarităţii totale, ca şi cum ar fi fost eliberat. Dincolo de capul fetei cerul se lumina de răsăritul lunii, vârfurile îndepărtate pluteau limpezi şi argintii.

— Da, asta este, spuse el exact ce-i trecea prin minte, meditativ, fără a fi conştient de sine, fără a avea sentimentul că vorbeşte cu altcineva. N-am înţeles-o niciodată.

— Nici nu trebuia să înţelegi, răspunse Takver cu un oarecare resentiment în voce.

— De ce nu?

— Presupun că n-ai întâlnit niciodată posibilitatea.

— Ce vrei să spui prin posibilitate?

— Persoana!

Shevek reflectă. Şedeau cam la un metru distanţă, frecându-şi genunchii pentru că se lăsa frigul. Respiraţia părea apă îngheţată. Îşi vedeau unul altuia respiraţia, vapori fini în lumina tot mai puternică a lunii.

— Noaptea în care am înţeles a fost noaptea dinaintea plecării tale de la Institut. A fost o petrecere, îţi aminteşti. Unii am stat şi am discutat toată noaptea. Dar asta s-a întâmplat acum patru ani. Nici măcar n-ai ştiut cum mă cheamă.

Răutatea îi dispăruse din glas, părea că vrea să-l scuze.

— Înseamnă că ai văzut arunci în mine ceea ce am văzut eu în tine în aceste patru zile?

— Nu ştiu. Nu pot spune. Nu a fost numai ceva sexual. Te mai observasem înainte în felul acela. De data aceasta era cu totul altceva: te vedeam. Dar nu-mi dau seama ce vezi tu acum. Nici eu nu am înţeles exact. Nu te cunoşteam deloc aşa cum trebuie. Atâta doar că, atunci când ai vorbit, am putut privi direct

În interiorul tău, până în centru. Dar ai fi putut fi cu totul diferit faţă de ce-mi închipuiam eu. La urma urmei, n-ar fi fost greşeala ta. Atâta doar că mi-am dat seama că ceea ce văzusem în tine era exact ceea ce îmi era necesar. Nu ceea ce vroiam.

— Şi te afli în Abbenay de doi ani şi nu…

— Nu ce? Totul era de partea mea, în mintea mea, tu nici măcar nu ştiai cum mă cheamă. La urma urmei, o singură persoană nu poate închega o legătură!

— Şi te-ai temut că dacă vei veni la mine eu aş putea să nu accept legătura.

— Nu m-am temut. Ştiam că eşti un om care… nu s-ar lăsa forţat… În sfârşit, da, mi-a fost teamă. Teamă de tine. Nu că voi face o greşeală. Ştiam că nu e o greşeală. Dar tu erai… tu însuţi. Ştii, nu eşti ca majoritatea oamenilor. Îmi era teamă de tine deoarece ştiam că eşti egalul meu! încheie ea pe un ton hotărât, pentru ca în clipa următoare să continue foarte duios, cu bunătate şi înţelegere: Ştii, Shevek, de fapt nici nu contează.

Era pentru prima dată când o auzea pronunţându-i numele. Se întoarse spre ea şi spuse bâlbâindu-se, aproape sugrumat de emoţie:

— Nu contează? Mai întâi îmi demonstrezi ce contează, îmi arăţi ce contează cu adevărat, ce mi-am dorit toată viaţa şi… şi apoi spui că nu contează?

Erau faţă în faţă, dar nu se atinseseră.

— Deci, de asta ai nevoie?

— Da. Legământul. Şansa.

— Acum… pentru viaţă?

— Acum şi pentru viaţă.

Viaţă, repetă pârâul cu apă năvalnică, acolo jos, pe stânci, în întunericul rece.

La întoarcerea din munţi, Shevek şi Takver se mutară într-o cameră dublă. Nu era nici una liberă în blocurile de lângă Institut, dar Takver ştia una nu prea departe, într-un vechi domiciliu la capătul de răsărit al oraşului. Pentru a căpăta camera era nevoie să discute cu directoarea blocului pentru probleme de cazare — Abbenay era împărţit în aproape două sute de regiuni administrative locale, numite blocuri — o şlefuitoare de lentile care lucra la domiciliu şi îşi ţinea acasă cei trei copii. De aceea ţinea dosarele de cazare pe raftul de sus dintr-o cămară, ca să nu ajungă copiii la ele. Femeia verifică dacă respectiva cameră e înregistrată ca vacantă, iar Shevek şi Takver o înregistrară ca fiind ocupată, semnându-şi numele în registru.

Nici mutarea nu se dovedi prea complicată. Shevek aduse o cutie cu cărţi, ghetele de iarnă şi pătura portocalie. Takver făcu trei drumuri. Unul la depozitul districtual de îmbrăcăminte, să ia pentru amândoi câte un costum nou, un act despre care nutrea un sentiment puternic, deşi obscur, că ar fi esenţial pentru începutul parteneriatului lor. Apoi se duse la vechiul ei cămin, o dată pentru haine şi hârtii, şi încă o dată, împreună cu Shevek, pentru a aduce un număr de obiecte curioase: forme complexe, concentrice, confecţionate din sârmă care, atunci când erau suspendate de tavan, se mişcau şi îşi mişcau mereu forma, încet, către interior. Le făcuse din din deşeuri de sârmă şi cu unelte de la depozitul pentru aprovizionarea meşteşugarilor şi le numea "Ocupările Spaţiului Nelocuit". Unul dintre cele două scaune din cameră era defect, aşa că îl duseră la un atelier de reparaţii de unde ridicară unul zdravăn. În felul acesta erau şi mobilaţi. Noua lor cameră avea un tavan înalt, care o făcea spaţioasă şi oferea suficient loc pentru Ocupaţii. Domiciliul era construit pe una din colinele de la Abbenay, iar camera avea o fereastră de colţ care prindea soarele după-amiezii şi oferea o vedere asupra oraşului cu străzile şi pieţele sale, acoperişurile, verdele parcurilor, câmpiile din depărtare.

Intimitatea după o îndelungată singurătate punea la încercare atât stabilitatea lui Shevek cât şi pe aceea a lui Takver. În primele câteva decade el trăi extreme de exaltare şi anxietate, iar ea crize de nervi. Amândoi erau suprasensibilizaţi şi lipsiţi de experienţă. Încordarea nu avea să dureze mult, fiecare devenind expert în celălalt. Foamea lor sexuală persistă ca o încântare plină de pasiune, dorinţa de comuniune era zilnic reînnoită deoarece era zilnic împlinită.

Acum îi era clar lui Shevek — şi ar fi considerat o nebunie să creadă altfel — că toţi acei ani nenorociţi petrecuţi în acest oraş făceau parte din fericirea lui prezentă deoarece îl conduseseră către aceasta, îl pregătiseră. Tot ce i se întâmplase era parte din ceea ce i se întâmpla acum. Takver nu observa nici un fel de obscură înlănţuire de efect/cauză/efect, dar ea nu era specialistă în fizica temporală. Ea vedea timpul la modul naiv, ca pe un drum întins în faţă; mergi înainte şi ajungi undeva. Dacă ai noroc, ajungi undeva unde merită să ajungi.

Dar când Shevek preluă metafora şi o reformulă în termenii săi, explicându-i că, dacă trecutul şi viitorul nu sunt făcute părţi ale prezentului prin memorie şi intenţie, în termeni umani nu mai există nici un drum, nu mai ai unde să ajungi, Takver îl încuviinţă înainte de a ajunge la jumătatea demonstraţiei.

— Exact, spuse ea, este exact ce am făcut eu în toţi aceşti patru ani. Nu este vorba numai de noroc. Doar parţial.

Ea avea douăzeci şi trei de ani, cu jumătate de an mai tânără decât Shevek. Crescuse într-o comunitate agricolă, Round Valley, în nord-est. Era un loc izolat şi înainte ca Takver să ajungă la Institutul din nord-vest, muncise mai mult decât majoritatea tinerilor anarresieni. În Round Valley erau destul de mulţi oameni pentru muncile care trebuiau făcute, dar nu era o comunitate prea mare, ori suficient de productivă pentru economia generală, pentru a beneficia de o prioritate deosebită din partea computerelor de la Diviziunea Muncii. Erau nevoiţi să-şi poarte de grijă singuri. La vârsta de opt ani Takver alegea paie şi pietricele din grăunţele de holum, la moară, timp de trei ore pe zi, după trei ore de şcoală. O mică parte din pregătirea ei practică din copilărie fusese în direcţia îmbogăţirii personale, făcând parte din efortul comunităţii de a supravieţui. În timpul recoltatului şi însămânţărilor, toţi cei sub şaizeci de ani şi peste zece munceau pe câmp toată ziua. La cincisprezece ani Takver răspundea de coordonarea programelor de lucru ale celor patru sute de loturi agricole ale comunităţii din Round Valley şi o ajuta pe dieteticiană la cantina oraşului. Nu era nimic neobişnuit în toate aceste preocupări, iar Takver le acorda puţină importanţă, dar cu siguranţă că îşi aduseseră aportul la unele trăsături de caracter şi în formarea propriilor ei opinii. Shevek se bucura că îşi făcuse raţia de corvoadă, iar Takver îi dispreţuia pe aceia care evitau munca fizică. "Uită-te la Tinan," spunea ea, "cum plânge şi urlă pentru că a fost repartizat de probă pentru patru decade la recoltarea rădăcinilor de holum. E aşa de delicat, parcă ar fi un ou de peşte! A pus vreodată mâna pe pământ?" Takver nu era deosebit de milostivă şi era destul de irascibilă.

Studiase biologia la Institutul Regional din nord-vest, cu rezultate suficient de bune, aşa că a decis să vină la Institutul Central pentru continuarea studiilor. După un an fusese rugată să se înscrie într-un nou sindicat care organiza un laborator pentru creşterea şi ameliorarea rezervelor de peşte comestibil din cele trei oceane de pe Anarres. Când era întrebată cu ce se ocupă, răspundea, "Sunt ichtio-genetician." Îi plăcea munca aceasta, care întrunea două lucruri pe care ea le preţuia: cercetare efectivă, faptică şi un obiectiv specific de creştere, sau îmbunătăţire. Fără o astfel de muncă, nu ar fi fost mulţumită. Dar toate acestea în nici un caz nu-i erau suficiente. Cea mai mare parte din cele ce se petreceau în mintea şi spiritul ei aveau puţin de-a face cu genetica peştilor.

Interesul ei pentru peisaje şi fiinţe vii era o adevărată pasiune. Acest interes, impropriu numit "dragoste de natură", îi părea lui Shevek mult mai cuprinzător decât dragostea. Există suflete, îşi spunea el, al căror ombilic nu a fost tăiat niciodată. Care niciodată nu au fost înţărcate de la univers. Care nu înţeleg moartea ca pe un duşman. Care aşteaptă nerăbdătoare să putrezească şi să se preschimbe în humus. Era ciudat să o vadă pe Takver luând în mână o frunză, ori chiar o piatră. Ea devenea o extindere a pietrei, piatra o extindere a ei.

I-a arătat lui Shevek rezervoarele cu apă de mare de la laboratorul de cercetări, conţinând peste cincizeci de specii de peşti, mari şi mici, de culori mohorâte ori ţipătoare, eleganţi şi groteşti. Shevek era fascinat şi puţin uimit.

Cele trei oceane de pe Anarres erau la fel de pline de viaţă pe cât de lipsit era pământul de ea. Mările nu mai fuseseră conectate de câteva milioane de ani, aşa că formele lor de viaţă urmaseră cursuri de evoluţie insulare. Varietatea acestora era uluitoare. Niciodată nu-şi închipuise Shevek că viaţa se poate prolifera atât de nestăpânit, cu atâta exuberanţă; că, într-adevăr, exuberanţa era poate calitatea esenţială a vieţii.

Pe uscat, plantele se descurcau destul de bine în înfăţişarea lor austeră şi ţepoasă, dar acele animale care încercaseră să respire aer au renunţat aproape complet la proiect arunci când planeta a intrat într-o perioadă milenară de praf şi uscăciune. Au supravieţuit bacteriile, cele mai multe litofage, precum şi câteva sute de specii de viermi şi crustacee.

Omul îşi găsea locul cu grijă şi riscuri în acest sistem ecologic îngust. Dacă pescuia — dar fără prea multă lăcomie — şi dacă, folosind mai ales deşeuri organice drept îngrăşăminte, se putea încadra. Dar nu se putea încadra oriunde. Nu exista iarbă pentru ierbivore. Nu existau nici un fel de ierbivore pentru carnivore. Nu existau insecte care să fecundeze plantele cu flori; pomii fructiferi importaţi erau toţi fertilizaţi manual. Nici un animal nu a fost introdus de pe Urras pentru a tulbura delicatul echilibru al vieţii. Doar Coloniştii, care erau atât de bine curăţiţi în interior şi exterior, încât au adus cu ei un minim din fauna şi flora lor personală. Nici măcar purecele nu-şi croise drum pe Anarres.

— Îmi place biologia marină, îi spuse Takver lui Shevek în faţa rezervoarelor cu peşti, deoarece este atât de complexă, o adevărată reţea. Peştele acesta îl mănâncă pe acela, care la rândul lui mănâncă plevuşcă şi care mănâncă ciliate, care mănâncă bacterii şi tot aşa. Pe pământ nu sunt decât tipuri şi toate non-cordate — dacă nu pui la socoteală omul. Biologic vorbind, este o situaţie bizară. Noi, anarresienii, suntem izolaţi nenatural. În lumea veche există optsprezece tipuri de animale terestre; există clase, cum ar fi insectele, care au atâtea specii încât niciodată n-au putut fi numărate, iar câteva din aceste specii au populaţii de miliarde. Gândeşte-te: oriunde priveşti, animale, alte creaturi, împărţind cu tine pământul şi aerul. Cu atât mai mult te-ai simţi o parte.

Privirea ei urmărea curba zborului unui peştişor albastru — prin rezervorul tulbure. Shevek, concentrat, urmărea traseul peştelui şi traseul gândurilor ei. Se plimba printre rezervoare timp îndelungat şi adesea revenea împreună cu ea la laborator şi la acvarii, supunând aroganţa sa de fizician acelor mici şi ciudate vieţi, existenţei unor fiinţe pentru care prezentul este etern, fiinţe care nu se explică şi niciodată nu trebuie să-şi justifice comportamentul în faţa omului.

Majoritatea anarresienilor lucrau cinci până la şapte ore pe zi, cu două până la patru zile libere la fiecare decadă. Detaliile cu privire la regularitate, punctualitate, care zile vor fi libere şi aşa mai departe, erau stabilite între individ şi echipa sa de muncă, ori brigada, ori sindicatul, ori federaţia coordonatoare, sau indiferent la care nivel se putea realiza mai bine cooperarea şi eficienţa. Takver îşi conducea propriile proiecte de cercetare, dar munca şi peştii aveau propriile lor cerinţe imperative. Petrecea de la două până la zece ore pe zi în laborator, fără nici o zi liberă. Shevek ocupa acum două posturi didactice, un curs de matematică avansată la un centru de învăţare şi un altul la Institut.

Ambele cursuri aveau loc dimineaţa şi revenea în camera lor înainte de prânz. De obicei, Takver încă nu era acasă. Clădirea era destul de liniştită. Soarele încă nu ajunsese la fereastra dublă care dădea spre sud şi vest, peste oraş şi câmpii; camera era răcoroasă şi umbroasă. Corpurile mobile, delicate, concentrice suspendate la diferite nivele deasupra capului se mişcau cu precizia introvertită, tăcerea şi misterul organelor trupului ori proceselor mentale. Shevek se aşeza la masă în dreptul ferestrelor şi începea să lucreze, citind, ori luând notiţe, ori calculând. Treptat, lumina soarelui pătrundea în cameră, se deplasa pe hârtiile de pe masă, peste mâinile sale de pe hârtii, umplând camera de strălucire. Iar el lucra. Începuturile false şi inutilităţile anilor trecuţi se dovedeau a fi munca de jos, fundamentarea, făcută în întuneric, dar făcută bine. Pe aceasta, metodic şi atent, dar cu o îndemânare şi o siguranţă care nu păreau a-i aparţine, fiind mai degrabă cunoaşterea lucrând prin intermediul lui, construia structura frumoasă şi trainică a Principiilor Simultaneităţii.

Pentru Takver, ca pentru oricare bărbat ori femeie care ia asupra sa compania spiritului creator, sarcina nu era întotdeauna tocmai uşoară. Deşi existenţa ei îi era necesară lui Shevek, prezenţa ei efectivă putea însemna o distragere. Nu-i plăcea să ajungă acasă prea devreme, deoarece el adesea înceta lucrul la venirea ei, ceea ce nu i se părea în regulă. Mai târziu, când vor fi de vârstă mijlocie, va putea s-o ignore, dar la douăzeci şi trei de ani nu putea. Din acest motiv îşi aranjase activitatea la laborator în aşa fel încât să nu ajungă acasă decât spre seară. Nici chiar acesta nu era un aranjament perfect, fiindcă Shevek avea nevoie de îngrijire. În zilele în care nu avea ore, când venea ea poate că el stătuse la masă şase sau opt ore fără întrerupere. Când se ridica, se clătina de oboseală, mâinile îi tremurau şi cu greu izbutea să fie coerent. Uzura produsă de spiritul creator asupra recipienţilor săi este dură, îi uzează, îi îndepărtează, caută un alt model. Pentru Takver nu existau surogate, iar când vedea cât de epuizat era Shevek, protesta. Ar fi strigat aşa cum făcuse, cândva, Asieo, soţul lui Odo: "Pentru Dumnezeu, fată, nu poţi sluji Adevărul doar de fiecare dată câte puţin? — doar că în cazul acesta ea era fată şi nu îl cunoştea pe Dumnezeu.

Stăteau de vorbă, ieşeau la plimbare, ori se duceau la baia publică, după care luau cina la cantina Institutului. După masă urmau întruniri, ori vreun concert, sau se întâlneau cu prieteni, cu Bedap şi Salas şi cercul lor, cu Desar şi alţii de la Institut, cu colegii şi prietenii lui Takver. Dar întrunirile şi prietenii aveau pentru ei o valoare periferică. Nici participarea socială sau sociabilă nu reprezenta mare lucru; parteneriatul le era suficient şi n-o puteau ascunde. Situaţia nu părea a-i ofensa pe ceilalţi. Dimpotrivă. Desar, Salas, Bedap şi alţii veneau la ei aşa cum vin oamenii însetaţi la o fântână. Ceilalţi erau periferici pentru ei; ei ocupau o poziţie centrală pentru ceilalţi. Nu făceau mare lucru; nu erau mai binevoitori, ori vorbitori mai străluciţi decât alţii; şi totuşi, prietenii lor îi iubeau, depindeau de ei şi continuau să le aducă daruri — măruntele ofrande care circulau între aceşti oameni care nu posedau nimic şi aveau totul: un fular tricotat manual, o bucăţică de granit bătută cu granate purpurii, o vază executată manual la atelierul Federaţiei Olarilor, un poem despre iubire, un set de nasturi din lemn sculptat, o cochilie spiralată din Marea Sorruba. Îi ofereau darul lui Takver, spunând: "Uite, lui Shev s-ar putea să-i placă chestia asta ca prespapier", sau lui Shevek, spunând: "Iată, s-ar putea lui Tek să-i placă culoarea asta." Oferind, încercau să se împărtăşească din ceea ce împărtăşeau Shevek şi Takver, să celebreze şi să preamărească.

Era o vară lungă, călduroasă şi luminoasă, vara anului 160 de la Colonizare. Ploile abundente ale primăverii înverziseră Câmpiile Abbenay şi aşezaseră praful, aşa că aerul era neobişnuit de curat; ziua soarele strălucea fierbinte, iar noaptea stelele se aprindeau puzderie. Când apărea Luna, se puteau distinge clar contururile continentelor, de sub orbitoarele vârtejuri albe ale norilor.

— De ce arată aşa de frumos? întrebă Takver, întinsă alături de Shevek sub pătura portocalie, cu luminile stinse, deasupra lor, abia perceptibile, Ocupaţiile Spaţiului Nelocuit, afară, dincolo de fereastra deschisă, Luna plină, suspendată în noapte, luminoasă. Atunci când ştim că e o planetă la fel ca aceasta, doar cu un climat mai bun şi oameni mai răi, când ştim că sunt toţi proprietarieni, că poartă războaie, emit legi şi mănâncă în vreme ce alţii flămânzesc… şi că, oricum, îmbătrânesc, au ghinion, fac reumatism la genunchi şi bătături la picioare, exact ca oamenii de pe aici… când cunoaştem toate acestea, atunci de ce continuă să arate aşa de fericită — de parcă viaţa de acolo trebuie să fie atât de fericită? Nu mă pot uita la strălucirea aceasta şi în acelaşi timp să-mi imaginez un omuleţ sinistru, cu mânecile slinoase

şi mintea atrofiată, cum e Sabul, locuind acolo. Pur şi simplu nu pot!

Braţele şi piepturile lor dezgolite erau lumina lunii. Puful fin, delicat de pe obrazul lui Takver forma o aureolă estompată deasupra trăsăturilor ei; părul ei şi umbrele erau negre. Shevek îi atinse braţul argintiu cu mâna lui argintie, mirându-se de căldura atingerii în lumina aceea rece.

— Dacă poţi vedea un lucru în întregul său, spuse el, pare întotdeauna frumos. Planete, vieţi… Dar de aproape, o lume se dovedeşte numai pământ şi pietre. Şi de la o zi la alta, viaţa se dovedeşte grea, oboseşti, pierzi sensul. Ai nevoie de distanţare, de interval. Pentru a vedea cât de frumos este pământul trebuie să-l vezi ca pe lună. Pentru a vedea cât de frumoasă este viaţa, trebuie s-o faci din perspectiva favorizantă a morţii.

— Asta se aplică pentru Urras. Să rămână acolo şi să fie Luna — eu nu o vreau! Dar n-am de gând să mă ridic pe o piatră de mormânt şi să privesc de sus viaţa şi să spun "Cât e de frumoasă!" Vreau să o văd în totalitate, chiar din centrul ei, aici, acum. Nu dau doi bani pe eternitate!

— N-are nici o legătură cu eternitatea, zise Shevek zâmbind, un bărbat slab şi păros, din argint şi umbre. Tot ce trebuie să faci pentru a vedea viaţa în întregul ei este să o vezi ca muritoare. Eu voi muri, tu vei muri; altfel, cum ne-am mai putea iubi? Soarele se va stinge; ce-l mai face să strălucească?

— Ah, tu, cu vorbele tale şi filozofia ta afurisită!

— Vorbe? Nu sunt vorbe. Nici măcar raţiune. Este atingerea mâinii. Eu ating plenitudinea. O ţin în mână. Care e lumina lunii? Care e Takver? Cum să-mi fie teamă de moarte? Când o am în mână, când ţin în mână lumina…

— Nu fii proprietarian! murmură Takver.

— Sufletul meu drag, nu plânge.

— Eu nu plâng. Tu plângi. Sunt lacrimile tale.

— Mi-e frig. Lumina lunii este rece.

— Întinde-te.

Un tremur mare îi cuprinse trupul când ea îl luă în braţe.

— Mi-e teamă, Takver, şopti el.

— Taci, frate, suflet drag.

În noaptea aceea dormiră unul în braţele celuilalt. În noaptea aceea şi multe alte nopţi.