Deposedaţii

2

Într-o fereastră pătrata dintr-un perete alb se vede cerul limpede, fără nici un nor. În centrul cerului este soarele. Se află unsprezece copii în încăpere, cei mai mulţi închişi în pătuţuri de puf îngrădite, câte doi sau câte trei, pregătindu-se de culcare cu multă agitaţie şi elocinţă. Cei doi mai mari rămân liberi, unul gras şi activ demontând un panou de tras la ţintă, iar un altul mai ciolănos stând în careul de lumină galbenă de la fereastră, urmărind cu privirea raza de soare, cu o expresie preocupată şi stupidă.

În anticameră, matroana — o femeie cu un singur ochi şi părul cărunt — se sfătuieşte cu un bărbat înalt, cu înfăţişare tristă, în vârstă de treizeci de ani.

— Mama a fost repartizată la Abbenay, spune bărbatul. Vrea ca el să rămână aici.

— Atunci să-l acceptăm la creşă cu program normal, Palat?

— Da, eu mă voi muta înapoi la cămin.

— Nu-ţi face griji, ne cunoaşte pe toţi cei de aici! Dar eşti sigur că oficiul de muncă te va trimite curând după Rulag? Pentru că sunteţi parteneri şi amândoi ingineri.

— Da, numai că ea este… Înţelegi, Institutul Central de Inginerie are nevoie de ea. Eu nu sunt chiar atât de bun. Rulag are de făcut o lucrare mare.

Matroana dădu din cap şi suspină.

— Chiar şi aşa…! exclamă ea energic, după care nu mai scoase nici o vorbă.

Privirea tatălui era aţintită asupra copilului ciolănos, care nu-i constatase prezenţa în anticameră, fiind preocupat de lumină. În acel moment, grasul se apropia în grabă de ciolănos, deşi cu un mers deosebit, şchiopătat, din cauza scutecului ud, care atârna. Se apropie de celălalt din plictiseală, ori din dorinţa de a nu fi singur, dar de îndată ce ajunse în careul de lumină descoperi că acolo este mai cald. Se aşeză cu greutate lângă ciolănos, împingându-l la umbră.

Extazul absorbit al acestuia se transformă dintr-o dată într-un acces de mânie.

— Pleacă! strigă el, împingându-l pe grăsan.

— Shev, nu trebuie să-i împingi pe ceilalţi, spuse matroana care apăruse imediat la faţa locului, dându-l la o parte pe cel gras.

Băiatul ciolănos se ridică. Chipul său strălucea de soare şi de furie. Scutecele îi stăteau să-i cadă.

— Al meu! spuse el pe un ton înalt, cristalin. Soarele meu!

— Nu e al tău, spuse femeia cu blândeţea siguranţei de nezdruncinat. Nimic nu-ţi aparţine. Totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărţit. Dacă nu împarţi, nu poţi folosi! încheie ea, ridicându-l pe copil cu un gest blând dar inexorabil şi aşezându-l alături, în afara careului de lumină solară.

Grăsanul rămase pe loc, privind indiferent. Celălalt tremura, ţipând "Soarele meu!" şi izbucni în plâns de supărare. Tatăl îl ridică, ţinându-l în braţe.

— Gata, gata, Shev, fii cuminte! spuse el. Ştii doar că nu poţi să posezi lucrurile. Ce se întâmplă cu tine?

Glasul său era blând şi tremura de parcă nici el nu era prea departe de a izbucni în lacrimi. Copilul slab, lung, din braţele sale, plângea neconsolat.

— Sunt unii care pur şi simplu nu pot să ia viaţa aşa cum este, comentă femeia cu un singur ochi, privindu-i plină de înţelegere.

— Acum îl iau cu mine în vizită la cămin. Înţelegi, mama pleacă în seara asta.

— Dă-i drumul. Sper că amândoi veţi fi repartizaţi cât de curând, spuse matroana ridicând copilul ca pe un sac de grăunţe, cu chipul trist şi ochiul cel bun pe jumătate deschis. Pa, Shev, sufleţelule. Mâine, ascultă, mâine ne jucăm de-a camionul şi şoferul.

Copilul încă nu o iertase. Suspina, agăţat de gâtul tatălui său, ascunzându-şi chipul în umbra soarelui pierdut.

În dimineaţa aceea orchestra avea nevoie pentru repetiţie de toate băncile, iar trupa de dans ţopăia de jur împrejur în sala cea mare a centrului de instruire, aşa că toţi copiii care lucra "Vorbire-şi-Ascultare" erau aşezaţi în cerc pe pardoseala de spumă de mare a atelierului. Primul voluntar, un băiat zvelt, de opt ani, cu mâinile şi picioarele lungi şi subţiri, se ridică. Rămase foarte drept, aşa cum stau copiii sănătoşi. La început, obrajii săi acoperiţi de puf avură o nuanţă palidă, după care se înroşiră pe măsură ce aştepta să fie ascultat de ceilalţi copii.

— Dă-i drumul, Shevek! îl îndemnă directorul grupului.

— Ei bine, mi-a venit o idee.

— Mai tare! spuse directorul, un bărbat solid, abia trecut de douăzeci de ani.

— Ei bine, începu băiatul zâmbind încurcat, mă gândeam… să zicem că aruncăm cu o piatră în ceva. Într-un pom. O arunci, iar piatra zboară prin aer şi loveşte pomul. Corect? Doar că nu poate. Deoarece… Vreţi să-mi daţi tăbliţa? Uite, aici sunteţi voi, aruncând piatra, iar aici e pomul, explică el scrijelind pe tăbliţă. Să presupunem că acesta este un pom, iar aici e piatra. Vedeţi? La jumătatea distanţei.

Copiii râseră de felul în care desenase un arbore de holum, iar băiatul zâmbi.

— Pentru a ajunge de la voi la pom, piatra trebuie să ajungă la jumătatea distanţei dintre voi şi pom, da? Iar apoi trebuie ajungă la jumătatea distanţei dintre prima jumătate şi p După care trebuie să urmeze jumătatea dintre jumătatea aceea şi pom. Nu contează cât de departe ajunge — întotdeauna există un loc, numai că în realitate este un moment, care se află la jumătatea drumului dintre ultimul loc în care s-a aflat şi pom…

— Credeţi că este interesant? întrerupse directorul adresându-se celorlalţi copii.

— Dar de ce nu poate ajunge la pom? întrebă o fetiţă de zece ani.

— Deoarece întotdeauna trebuie să străbată jumătate din drumul care a mai rămas de parcurs, răspunse Shevek, şi întotdeauna mai rămâne o jumătate de drum de parcurs. Înţelegi?

— N-am putea spune că nu ai ţintit bine cu piatra? întrebă directorul cu un zâmbet crispat.

— Nu contează cum ţinteşti. Nu poate ajunge la pom.

— Cine ţi-a dat ideea asta?

— Nimeni. Într-un fel, am văzut-o. Am văzut ce se petrece cu piatra în realitate…

— Ajunge!

Unii dintre copii vorbeau între ei, dar se opriră de parcă ar fi amuţit brusc. Băieţelul cu tăbliţa rămăsese în picioare, tăcut. Arăta speriat şi încruntat.

— Vorbirea înseamnă colaborare — o artă a cooperării. Iar tu nu cooperezi, mai mult individualizezi.

În sală răsunau acordurile ascuţite, viguroase ale orchestrei.

— Nu ai văzut singur aşa ceva, nu a fost nimic spontan. Am citit într-o carte o teorie foarte asemănătoare.

— În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.

Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era nici un fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.

— Nu! Şi încetează să mai individualizezi! răspunse el, după care îşi reluă tonul pedant, melodios. Aşa ceva este direct contrariul a ceea ce urmărim noi în cadrul unui grup de Vorbire-şi-Ascultare. Vorbirea este o funcţie ambivalentă iar Shevek nu este încă pregătit să înţeleagă acest lucru, ca majoritatea dintre voi, aşa că prezenţa sa este disruptivă pentru grup. Tu însuţi simţi acest lucru, nu-i aşa, Shevek? Aş sugera să-ţi găseşti un alt grup care să lucreze la nivelul tău.

Nimeni nu mai spuse nimic altceva. Tăcerea şi muzica aceea cu tonalităţi acute continuară în vreme ce băiatul înapoie tăbliţa de scris şi îşi croi drum în afara cercului. Ieşi pe coridor şi rămase pe loc. Grupul pe care-l părăsise începu, sub îndrumarea directorului, o povestire în grup, fiecăruia venindu-i rândul. Shevek ascultă vocile lor supuse şi inima lui care încă mai bătea cu repeziciune. În urechi auzea un cântec, dar care nu provenea de la orchestră; era zgomotul pe care îl auzea arunci când se abţinea să nu plângă. Observase acest zgomot cântat de mai multe ori până arunci. Nu-i plăcea să-l asculte şi nu dorea să se gândească la piatră şi la pom, aşa că se concentră asupra Pătratului. Era făcut din numere, iar numerele erau întotdeauna reci şi solide; când era în defect, se putea întoarce la ele, pentru că numerele nu aveau nici un cusur. Cu câtva timp în urmă văzuse Pătrarul cu ochii minţii, un desen în spaţiu asemenea desenelor pe care muzica le face în timp: un pătrat alcătuit din primele nouă integrale, cu cifra 5 în centru. Indiferent cum adunai şirurile, rezultatul era acelaşi, orice inegalitate echilibrată; era o plăcere să-l priveşti. Dacă ar putea alcătui un grup căruia să-i placă să discute astfel de lucruri! Dar nu erau decât doi-trei băieţi şi fete mai mari cărora le plăcea, iar aceştia erau ocupaţi. Ce-o fi cu cartea la care se referise directorul? Să fie aceasta o carte cu numere? I-ar explica modul în care piatra va ajunge la pom? Fusese un prost să spună gluma cu piatra şi pomul, nimeni nu înţelesese că e vorba doar de o glumă, directorul avea dreptate. Pe Shevek îl apucă durerea de cap. Privi în interior, către modelele de calmare.

Dacă o carte ar fi scrisă numai cu numere, atunci ar fi adevărată. Ar fi justă. Nimic din ceea ce era formulat în cuvinte nu ieşea prea uniform. Lucrurile exprimate în cuvinte se contorsionau şi mergeau împreună, în loc de a rămâne nealterate şi de a se potrivi unul cu altul. Dar dincolo de cuvinte, chiar în centru, asemenea centrului Pătratului, totul este aşa cum se cuvine. Totul se poate schimba, dar nimic nu se pierde. Dacă ai înţelege numerele, ai putea pricepe şi chestia asta, echilibrul, modelul. Ai înţelege fundaţiile lumii. Iar aceste fundaţii sunt solide.

Shevek învăţase să aştepte. Era bun la asta, un expert. Mai întâi căpătase deprinderea aşteptând întoarcerea mamei sale, Rulag, deşi asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă că nici nu-şi mai aducea aminte. Se perfecţionase aşteptându-şi rândul, aşteptând să împartă, aşteptând să i se împartă. La vârsta de opt ani întreba "de ce?" şi "cum?" şi "ce dacă?", dar foarte rar întreba "când?".

A aşteptat până când tatăl său a venit pentru a-l lua într-o vizită la cămin. A fost o aşteptare lungă: şase decade. Palat obţinuse o scurtă deplasare pentru lucrări de întreţinere la uzina de reciclarea apei din munţii Drum, după care urma să îşi ia o decadă pe plajă, la Malennin, unde avea să înoate, să se odihnească şi să se împerecheze cu o femeie pe nume Pipar. Îi explicase toate acestea fiului său. Shevek avea încredere în el, iar el merita încrederea. La sfârşitul celor şaizeci de zile a trecut pe la căminul de copii din Wide Plains, un bărbat înalt, slab, cu o expresie mai tristă ca niciodată. Împerecherea nu era tocmai ce îi lipsea. De Rulag avea el nevoie. Când îl văzu pe băiat, bărbatul zâmbi iar fruntea i se încreţi de durere.

Le făcea plăcere să fie împreună.

— Palat, ai văzut vreodată o carte cu toate numerele?

— La ce te referi? Matematică?

— Aşa cred.

— Ca asta?

Palat scoase o carte din buzunarul de la manta. Era mică, făcută pentru a fi purtată într-un buzunar şi, ca majoritatea cărţilor, era legată în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Era tipărită foarte înghesuit, cu caractere mici şi margini înguste, deoarece hârtia este o substanţă care consumă o mulţime de arbori de holum şi foarte multă muncă umană, aşa cum precizează furnizorul de materiale de la centrul de învăţare, atunci când rupi o pagină şi te duci să-ţi dea alta nouă. Palat deschise cartea pentru Shevek. Pe pagina dublă era o serie de coloane de numere. Iată-le, exact aşa cum şi le imaginase. Shevek primi în mâinile sale legământul dreptăţii eterne. Tabele logaritmice, baza 10 şi 12, spunea titlul de pe copertă, deasupra Cercului Vieţii. Băieţelul studie o vreme prima pagină.

— La ce folosesc? întrebă el, pentru că aceste aranjamente erau în mod evident prezentate nu doar pentru frumuseţea lor. Inginerul, aşezat alături de el pe banca tare, în camera comună, slab iluminată a domiciliului, începu să-i explice logaritmii. La celălalt capăt al camerei, doi bătrâni jucau "întrecerea" şi chicoteau. O pereche de adolescenţi intră, întrebă dacă astă seară mai este liberă camera cu un singur pat şi se îndreptă către aceasta. Ploaia se năpusti cu putere în acoperişul metalic al domiciliului cu un singur nivel, apoi se opri. Niciodată nu ploua prea mult. Palat scoase rigla de calcul şi îi arătă lui Shevek cum funcţionează; la rândul său, Shevek îi arătă Pătratul şi principiul organizării acestuia. Când realizară că e târziu, era foarte târziu. Alergară prin întunecimea noroioasă, minunat parfumată de ploaie, către căminul copiilor, alegându-se cu o admonestare superficială din partea supraveghetorului. Se sărutară repede, amândoi scuturându-se de râs, iar Shevek alergă în dormitorul cel mare, la fereastră, de unde-l vedea pe tatăl său întorcându-se pe singura stradă din Wide Plains în întunericul umed, electric.

Băiatul se culcă cu picioarele pline de noroi şi visă. Se făcea că e pe un drum, într-un ţinut pustiu. În depărtare, traversând drumul, se zărea o linie. Apropiindu-se de ea, peste câmp, constată că c de fapt un zid. Se întindea de la un orizont la altul peste pământul sterp. Era de nepătruns, întunecat şi foarte înalt. Drumul ajungea până la zid şi se oprea.

Trebuie să meargă mai departe şi nu poate. Zidul îl opreşte. În el se trezeşte o teamă dureroasă. Trebuie să meargă mai departe, altfel nu va mai ajunge niciodată acasă. Dar acolo este zidul. Nu există nici o cale.

Bate cu palmele în suprafaţa netedă şi strigă la el. Vocea lui se aude fără cuvinte şi ca un croncănit. Înspăimântat de sunetul ei, se ghemuieşte, apoi aude o altă voce spunând, "Priveşte". E vocea tatălui său. Are impresia că şi mama lui, Rulag, e acolo, deşi nu o vede (nu-şi aminteşte sub nici o formă chipul ei). I se pare că ea şi Palat sunt amândoi în patru labe în întunecimea de sub zid, că sunt mai masivi decât fiinţele umane şi de o formă diferită. Arată cu degetul, indicându-i ceva pe pământ, în praful acru unde nu răsare niciodată nimic. E o piatră acolo. Neagră ca zidul, dar pe ea, ori în interiorul ei, se află un număr; la început i se pare că e un 5, apoi crede că e 1, după care înţelege despre ce este vorba: numărul primordial, care este atât unitate cât şi pluralitate.

— Aceasta este piatra fundamentală! rosteşte o voce cunoscută, dragă, iar Shevek este cuprins de bucurie. Nu mai există nici un zid în umbre, iar el ştie că s-a întors, că este din nou acasă.

Ulterior, nu şi-a mai amintit detaliile acestui vis, dar nu a uitat revărsarea de bucurie copleşitoare. Nu mai cunoscuse până arunci aşa ceva. Atât de puternică era pentru el siguranţa permanenţei, ca o geană de lumină care străluceşte fără încetare, încât niciodată nu s-a gândit la aceasta ca fiind ireală, deşi o trăise în vis. Atâta doar că, oricât de trainică era acolo, nu o mai putu redobândi nici prin dorul de ea şi nici printr-un act de voinţă. Nu putea decât să şi-o amintească, trezindu-se. Iar atunci când visa din nou zidul, aşa cum i se întâmpla de nenumărate ori, visele erau neinteresante şi fără finalizare.

Le venise ideea "închisorilor" din unele episoade din Viaţa lui Odo, pe care o citeau toţi aceia care preferaseră să lucreze în domeniul Istoriei. Erau multe neclarităţi în carte, iar Wide Plains nu avea pe nimeni care să cunoască suficientă istoric pentru a le explica. Dar, la vremea când au ajuns la anii petrecuţi de Odo în Fortul din Drio, conceptul de "închisoare" devenise de la sine inţeles. Iar când un profesor de istorie itinerant a trecut prin oraş, acesta a dezvoltat subiectul cu reţinerea unui adult decent forţat să explice obscenităţi unor copii. Da, a spus el, închisoarea era locul unde Statul îi ducea pe oamenii care nu se supuneau Legilor sale. Dar de ce nu părăseau, pur şi simplu, locul acela? Nu aveau cum să plece, uşile erau încuiate. Încuiate? Ca uşile dintr-un camion în mişcare, ca să nu cazi ? Stupid! Dar ce făceau tot timpul în interiorul unei singure încăperi? Nimic. Nu era nimic de făcut. Aţi văzut fotografii ale lui Odo în celula închisorii de la Drio, nu? Imaginea răbdării sfidătoare, capul cărunt plecat, mâinile împreunate, nemişcată în umbrele care o înconjurau. Uneori, prizonierii erau condamnaţi să muncească. Condamnaţi? În fine, asta înseamnă că un judecător — o persoană căruia i se conferise putere de către Lege — le poruncea să presteze anumite forme de muncă fizică. Le poruncea? Şi dacă nu vroiau s-o facă? Ei bine, erau forţaţi; dacă nu munceau, erau bătuţi. Un fior de emoţie i-a cuprins pe copiii care-l ascultau, copii de unsprezece-doisprezece ani, dintre care nici unul nu fusese lovit vreodată şi care nu văzuseră vreo persoană lovită, cu excepţia cazurilor de mânie personală, imediată.

Tirin a pus întrebarea care era pe buzele tuturor.

— Vreţi să spuneţi că o mulţime de oameni băteau o singură persoană?

— Da.

— De ce nu-i opreau ceilalţi?

— Gardienii aveau arme, prizonierii nu, a spus profesorul cu violenţa unuia obligat să povestească lucruri detestabile, fiind totodată jenat de aceasta.

Simpla atracţie a perversităţii i-a apropiat pe Tirin, Shevek şi alţi trei băieţi. Fetele erau eliminate din compania lor, nici ei nu puteau spune pentru care motiv. Tirin găsise o închisoare ideală, sub aripa de vest a centrului de instruire. Era un spaţiu suficient de mare pentru a adăposti o singură persoană şezând, ori culcată pe jos, formată din trei pereţi de fundaţie din beton şi partea inferioară a planşeului de deasupra; fundaţiile făcând parte dintr-o formă prefabricată, pardoseala alcătuia un tot cu pereţii, iar o placă grea de piatră ar fi închis-o complet. Numai că uşa trebuia încuiată. Prin încercări repetate, au ajuns la concluzia că două proptele fixate între zidul din faţă şi lespedea de piatră ar închide-o cu o finalitate uimitoare. Nimeni din interior nu ar putea deschide uşa aceea.

— Ce facem cu lumina?

— Nici un fel de lumină, a spus Tirin, care vorbea cu autoritate despre asemenea lucruri, deoarece imaginaţia sa îl transporta chiar în miezul lor, utilizând faptele de care dispunea, deşi în cazul acesta nu faptele îl conduceau la o asemenea siguranţă. La Fortul din Drio, a continuat el, îi lăsau pe prizonieri în întuneric. Ani de zile.

— Măcar aer, interveni Shevek. Uşa asta se închide ca o cuplă de vid. Trebuie să aibă o gaură în ea.

— Durează ore întregi să perforezi prin spuma de mare. Oricum, cine va sta în cutia asta suficient de mult pentru a rămâne fără aer?

Îi răspunse un cor de voluntari şi solicitanţi.

— Aţi înnebunit cu toţii, le răspunse Tirin, privindu-i batjocoritor. Cine doreşte cu adevărat să fie încuiat într-un loc ca acesta? Pentru ce?

Fusese ideea lui să realizeze închisoarea şi asta îi ajungea. Nu-şi dădea seama că unor oameni imaginaţia nu le este de ajuns; aceştia trebuie să pătrundă în celulă, trebuie să încerce să deschidă uşa care nu se deschide.

— Eu vreau să văd cum este, spuse Kadagv, un băiat de doisprezece ani, cu toracele dezvoltat, serios, şi un aer dominator.

— Foloseşte-ţi capul! răspunse Tirin pe un ton zeflemitor, dar ceilalţi îl sprijiniră pe Kadagv.

Shevek aduse un burghiu de la atelier şi practicară un orificiu de doi centimetri prin "uşă" la înălţimea nasului. Toată treaba dură aproape o oră, aşa cum prevăzuse Tirin.

— Cât timp vrei să stai înăuntru, Kad? O oră?

— Uite ce este, răspunse Kadagv, dacă eu sunt prizonierul, atunci nu pot decide. Nu sunt liber. Voi trebuie să decideţi când să-mi daţi drumul afară.

— Aşa este, spuse Shevek, dezarmat de logica acestuia.

— Nu poţi sta prea mult înăuntru, Kad. Vreau şi eu! spuse Gibesh, cel mai mic dintre ei.

Prizonierul nu catadicsi nici un răspuns. Intră în celulă. Uşa fu ridicată şi aşezată la locul ei cu o bufnitură, proptelele fixate, toţi cei patru temniceri bătându-le entuziasmaţi cu ciocanele. Se strânseră cu toţii în jurul orificiului de aerisire pentru a-şi vedea prizonierul, dar pentru că nu era nici o lumină în închisoare cu excepţia celei provenite de la aerisire, nu zăriră nimic.

— Nu-i consumaţi tot aerul nenorocitului!

— Mai suflaţi-i nişte aer înăuntru!

— Ba mai trăgeţi-i nişte vânturi!

— Cât timp îi dăm?

— O oră.

— Trei minute.

— Cinci ani!

— Mai sunt patru ore până la stingere. Ar trebui să ajungă.

— Dar vreau şi eu!

— Bine, te lăsăm închis toată noaptea.

— În sfârşit, eu am vrut să spun că mâine.

După patru ceasuri au îndepărtat proptelele şi l-au eliberat pe Kadagv. Ieşi de acolo la fel de stăpân pe situaţie ca atunci când intrase, spunând că îi e foame şi că nu e cine ştie ce: dormise mai tot timpul.

— Ai face-o din nou? îl provocă Tirin.

— Bineînţeles.

— Nu, eu vreau să fiu al doilea…

— Lasă gura, Gib. Ascultă, Kad, eşti tu în stare să intri înapoi acolo fără să ştii când te vom elibera?

— Desigur.

— Fără mâncare?

— Le dădeau mâncare prizonierilor, interveni Shevek. Asta e treaba cea mai ciudată dintre toate.

Kadagv ridică din umeri. Atitudinea lui de nobilă îndurare era de netolerat.

— Uite ce este, le spuse Shevek celor doi băieţi mai mici. Mergeţi la bucătărie şi cereţi resturi de mâncare şi mai aduceţi şi o sticlă, ori alt vas cu apă. O să-ţi dăm un sac plin cu tot felul de chestii şi o să poţi rămâne în gaura aia cât îţi pofteşte inima, continuă el, întorcându-se către Kadagv.

— Cât timp vreţi voi, îl corectă Kadagv.

— De acord.Intră acolo! spuse Tirin, siguranţa de sine a lui Kadagv trezindu-i pornirea satirică, teatrală. Eşti prizonier. Nu ai replică. Înţelegi? Întoarce-te! Mâinile pe cap!

— De ce?

— Vrei să te retragi?

Kadagv îl înfruntă morocănos.

— Nu poţi întreba de ce. Pentru că dacă întrebi putem să te batem, iar tu nu ai decât să suporţi şi nimeni nu te va ajuta.Pentru că te putem lovi cu picioarele în testicule, iar tu nu poţi să reacţionezi. Pentru că nu eşti liber. Iar acum, tot mai vrei să mergi mai departe?

— Desigur. Loveşte-mă.

Tirin, Shevek şi prizonierul se priveau unul pe altul formând un grup ciudat, nemişcat în jurul lanternei, în întuneric, între zidurile masive de fundaţie ale clădirii. Tirin zâmbea cu aroganţă, cuprins de încântare.

— Nu-mi spune tu mie ce să fac, bă profitorule. Tacă-ţi fleanca şi intră în celulă!

În momentul în care Kadagv se întoarse pentru a executa ordinul, Tirin îl îmbrânci iar acesta se întinse pe jos cât era el de mare. Prizonierul scoase un strigăt de surpriză sau durere şi se ridică masându-şi un deget care se zgâriase,ori poate se strivise de peretele din spate al celulei. Shevek şi Tirin nu scoaseră o vorbă. Stăteau nemişcaţi, cu chipurile lipsite de expresie, în rolurile lor de gardieni. Nu mai jucau acum rolul cel nou, ci rolul îi juca pe ei. Băieţii mai mici reveniră cu nişte pâine de holum, un pepene şi o sticlă cu apă. Vorbeau pe când se apropiau, dar tăcerea ciudată din dreptul celulei puse stăpânire pe ei imediat. Împinseră înăuntru mâncarea şi apa, apoi ridicară uşa şi o asigurară. Kadagv era singur, în întuneric. Ceilalţi se strânseră în jurul lanternei.

— Unde o să urineze? şopti Gibesh.

— În pat, replică Tirin cu o claritate sardonică.

— Şi dacă-i vine să facă şi altceva? întrebă Gibesh, izbucnind brusc într-un râs ascuţit.

— Mă gândeam… Ce face dacă nu vede… pe întuneric? răspunse Gibesh fără a fi în stare să explice în totalitate imaginaţia sa umoristică.

Toţi începură să râdă fără nici o explicaţie, răcnind până când li se tăie răsuflarea. Erau cu toţii conştienţi că băiatul încuiat în celulă îi auzea râzând.

Trecuse de ora stingerii în căminul copiilor şi mulţi adulţi se culcaseră deja, deşi luminile erau încă aprinse din loc în loc prin domicilii. Strada era pustie. Băieţii o străbătură râzând şi strigându-se unul pe altul, înnebuniţi de plăcerea de a împărtăşi un secret, de a-i deranja pe alţii, plăcerea răutăţii pe cale de a fi comisă. Treziră jumătate din copii, jucând leapşa pe culoare si printre paruri. Nici un adult nu interveni; tumultul se stinse de la sine.

Tirin şi Shevek nu se culcară până târziu, discutând în şoaptă pe patul lui Tirin. Ajunseră la concluzia că însuşi Kadagv o dorise, urmând a petrece două nopţi în închisoare.

Grupul lor se întruni după-amiaza la atelierul de reciclarea lemnului, iar supraveghetorul îi întrebă unde este Kadagv. Shevek schimbă o privire cu Tirin. Se simţea deştept, stăpânit de un sentiment de putere în momentul în care nu răspunse la întrebare. Cu toate acestea, atunci când Tirin răspunse calm că Kadagv trebuie să se fi alăturat altui grup în ziua aceea, minciuna îi produse un şoc.Senzaţia lui de putere secretă îl făcu deodată să nu se simtă bine; picioarele îl dureau, îşi simţea urechile arzând. Iar când supraveghetorul i se adresă, Shevek tresări de panică, ori teamă, ori un sentiment asemănător, un sentiment cum nu mai trăise niciodată, ceva ca jena, dar mult mai rău, interior şi malefic. În timp ce astupa şi nivela găurile de cuie din plăcile cu trei straturi de lemn de holum, şlefuind apoi plăcile până la netezimea mătăsii, se gândea în permanenţă la Kadagv. Ori de câte ori privea în propria-i conştiinţă, îl vedea pe Kadagv. Era dezgustător.

Gibesh, care stătuse de gardă, se apropie de Shevek şi Tirin după cină, cu un aer neliniştit.

— Cred că l-am auzit pe Kadagv spunând ceva acolo, înăuntru, cu o voce cam ciudată.

— Îi dăm drumul, spuse Shevek după un moment de tăcere.

— Fii serios, Shev, îl apostrofă Tirin, nu face pe sentimentalul cu noi! Nu deveni altruist! Lasă-l să termine şi să se respecte pe sine la sfârşit.

— Pe dracu, altruist! Vreau să mă respect pe mine, răspunse Shevek, pornind către centrul de instruire.

Tirin îl cunoştea. Nu mai pierdu vremea certându-se şi îl urmă. Băieţii de unsprezece ani se înşiruiră în urma lor. Se strecurară sub clădire, până la celulă. Shevek scoase una din proptele, Tirin pe cealaltă. Uşa închisorii se prăbuşi în afară cu un zgomot sec. Kadagv zăcea pe pământ, culcat pe o parte. Se sculă, apoi se ridică foarte încet şi ieşi afară. Se aplecă mai mult decât necesar sub acoperişul nu prea înalt, clipind din ochi la lumina lanternei, dar nu arăta altfel decât de obicei. Duhoarea care îl însoţea era de necrezut. Din anumite cauze suferise de diaree. În celulă era mizerie, iar pe cămaşă avea pete de materii fecale. Când le văzu la lumina lanternei, făcu eforturi să le ascundă cu mâna. Nimeni nu vorbi prea mult.

— Cât a durat? întrebă Kadagv după ce s-au târât afară de sub clădire şi se îndreptau către cămin.

— Aproape treizeci de ore, socotindu-le şi pe primele patru.

— Destul de mult, spuse Kadagv fără nici o convingere.

După ce l-au dus la baie să se spele, Shevek alergă la latrină. Ajuns acolo, se aplecă deasupra unui closet şi vomă. Spasmele nu îl lăsară un sfert de oră. Când au trecut ceilalţi, tremura tot, epuizat. Reveni în camera comună a căminului, mai citi ceva fizică şi se culcă devreme.

Nici unul dintre cei cinci băieţi nu a mai revenit vreodată la închisoarea de sub centrul de instruire. Nici unul nu a mai pomenit cândva de acest episod, cu excepţia lui Gibesh, care s-a lăudat o dată în faţa unor băieţi şi fete mai mari; numai că aceştia nu au înţeles, iar el a renunţat la subiect.

Luna strălucea pe cerul înalt, deasupra Institutului Regional Nordic pentru Ştiinţe Nobile şi Materiale. Patru băieţi de cincisprezece ori şaisprezece ani şedeau pe o culme de deal, între mici pâlcuri de holum ghimpos, cu privirile aţintite către Institut şi către Lună.

— Ciudat! exclamă Tirin. Nu m-am gândit până acum…

Comentarii ale celorlalţi trei cu privire la caracterul evident al observaţiei sale.

— Nu m-am gândit până acum, continuă Tirin, imperturbabil, la faptul că există oameni care stau pe deal, acolo sus, pe Urras, privind către Anarres, către noi, spunându-şi: "Uite, aceea este Luna!" Pământul nostru este Luna lor; Luna noastră este Pământul lor.

— Unde se află, aşadar, Adevărul? declamă Bedap şi căscă.

— În dealul pe care se întâmplă să şezi, răspunse Tirin.

Cu toţii priviră mai departe la discul de peruzea strălucitor, opac, nu tocmai rotund, la o zi după faza sa plină. Calota nordică de gheaţă îi orbea.

— E senin la nord, spuse Shevek. Soare. Aceea e A-Io, protuberanţa maronie de colo.

— Toţi stau tolăniţi la soare în pielea goală, remarcă Kvetur, cu pietre nestemate în buric şi nici un pic de păr.

Nu urmă decât tăcere.

Urcaseră dealul pentru companie masculină. Prezenţa femeilor era apăsătoare pentru toţi. Li se părea că în ultima vreme lumea fusese plină de fete. Oriunde priveau, în stare de veghe sau în somn, nu vedeau decât fete. Toţi încercaseră să se împerecheze cu fete; în disperare de cauză, unii încercaseră să nu se mai împerecheze cu fete. Nu ajutase la nimic. Fetele erau pretutindeni.

În urmă cu trei zile,la o lecţie de istoria mişcării Odoniene,văzuseră cu toţii aceeaşi prezentare vizuală iar imaginea nestematelor sclipitoare pe adâncitura trupurilor bronzate, unse cu ulei ale femeilor le revenise în minte, în intimitate, fiecăruia dintre ei.

Mai văzuseră cadavrele copiilor, cu păr, ca şi ei, stivuite ca deşeurile metalice, înţepenite şi ruginite, pe o plajă, bărbaţii turnând ulei peste acestea şi aprinzându-le. "Foamete în provincia Bachifoil din Naţiunea Thu", anunţase vocea comentatorului. "Trupurile copiilor morţi de înfometare şi boală sunt arse pe plaje. Pe plajele de la Tius, la şapte sute de kilometri depărtare, în Naţiunea A-Io" — aici interveneau nestematele pe ombilic — "femei întreţinute pentru utilizarea sexuală a clasei avute" — şi comentatorul folosea cuvintele iotice, deoarece în pravică nu existau echivalente pentru nici unul din aceste cuvinte — "petrec toată ziua întinse pe nisip până când li se serveşte cina de către membri ai clasei neavute." Prim-plan al cinei: buze moi mestecând şi zâmbind, mâini fine întinzându-se după delicatesele stivuite lasciv în vase de argint. Apoi o revenire la chipul orb, aspru al unui copil mort, cu gura deschisă, goală, neagră, uscată. "Unii lângă alţii", comentase vocea aceea calmă. Dar imaginea care se înfiripase în mintea băieţilor, ca un balon uleios, irizat, era aceeaşi.

— Cât de vechi sunt filmele acelea? întrebă Tirin. Datează, oare, dinaintea Colonizării, ori sunt contemporane? Nu ne spun niciodată.

— Dar ce importanţă are? interveni Kvetur. Aşa trăiau pe Urras înainte de Revoluţia Odoniană. Odonienii au plecat cu toţii şi au venit aici, pe Anarres. Aşa că probabil nu s-a schimbat nimic. Tot asta fac, acolo! încheie el.

— De unde ştim că tot asta fac?

— Ce vrei să insinuezi, Tir? întrebă Shevek.

— Dacă filmele acelea ar fi vechi de o sută cincizeci de ani, acum lucrurile ar putea fi cu totul altfel pe Urras. Eu nu spun că aşa e, dar dacă ar fi, de unde am şti? Nu mergem acolo, nu vorbim, nu există nici un fel de comunicare. Într-adevăr, habar n-avem cum este viaţa pe Urras în zilele noastre.

— Cei din CPD ştiu. Stau de vorbă cu urrasienii care deservesc navele ce sosesc pe Rachetodromul Anarres. Sunt tot timpul informaţi. Trebuie să fie informaţi pentru a ne menţine negoţul cu Urras şi pentru a cunoaşte, totodată, gradul de ameninţare pe care ei îl reprezintă faţă de noi.

Bedap vorbise rezonabil, dar răspunsul lui Tirin se dovedi tăios.

— Înseamnă că cei din CPD pot fi informaţi, în vreme ce noi nu suntem.

— Informaţi! exclamă Kvetur. Am aflat de Urras de când eram la creşă! Nu-mi pasă dacă nu mai văd altă imagine a scârbavnicelor oraşe de pe Urras şi a unsuroaselor trupuri urrasiene!

— Asta e problema! continuă Tirin cu satisfacţia celui care îşi urmăreşte linia logică. Toate materialele despre Urras aflate la dispoziţia elevilor sunt identice. Dezgustătoare, imorale, excrementale. Dar, ascultaţi-mă! Dacă a fost atât de rău arunci când au plecat Coloniştii, cum de a continuat timp de un secol şi jumătate? Dacă erau atât de bolnavi, de ce n-au murit? De ce nu s-au prăbuşit societăţile lor avute? De ce ne temem chiar atât de mult?

— Infestare, răspunse Bedap.

— Suntem oare atât de firavi încât nu putem suporta puţină expunere? Oricum, nu pot fi cu toţii bolnavi. Indiferent de felul în care arată societatea lor, unii trebuie neapărat să fie decenţi. Chiar şi aici oamenii se deosebesc, nu? Suntem noi toţi odonieni perfecţi? Uitaţi-vă la mucosul ăla de Pesus!

— Dar, într-un organism bolnav, chiar şi o celulă sănătoasă este condamnată, insistă Bedap.

— Bineînţeles, poţi dovedi orice folosind analogia asta şi o ştii prea bine. În sfârşit, de unde ştim că societatea lor este bolnavă?

— Vrei să spui că CPD-ul şi sindicatul aprovizionării învăţământului ne mint în legătură cu Urras? întrebă Bedap muşcându-şi degetul cel mare.

— Nu. Am spus că noi nu ştim decât ce ni se spune. Dar voi ştiţi ce n-i se spune? întrebă Tirin, întorcând spre ei chipul său măsliniu, cu nasul cârn, vizibil în lumina puternică, albăstruie, a lunii. Kvet a zis-o, acum un minut. El a recepţionat mesajul: detestaţi Urras, urâţi Urras, temeţi-vă de Urras.

— De ce nu? întrebă Kvetur.Iată cum ne-au tratat pe noi odonienii!

— Doar ne-au dat Luna lor, nu?

— Da, pentru a ne împiedeca să distrugem statele lor profitoare şi să instaurăm acolo societatea cea dreaptă. Şi de îndată ce au să se descotorosească de noi, pariez că vor începe să-şi organizeze guverne şi armate mai repede ca niciodată, pentru că nu a mai rămas nimeni care să-i împiedice s-o facă. Dacă am deschide Rachetodromul pentru ei, crezi că ar veni ca prieteni şi fraţi? Ei, o mie de milioane, iar noi douăzeci de milioane? Ne-ar elimina, ori ne-ar face — cum se spune?… care e cuvântul? — sclavii lor, pentru a munci în mină pentru ei!

— Bine. Sunt de acord că este probabil înţelept să ne temem de Urras. Dar de ce să-i urâm? Ura nu e funcţională; de ce ni se predă? Nu cumva pentru că dacă am şti cum este Urras în realitate am ajunge să ne placă… măcar o parte din Urras…, poate doar unei părţi dintre noi? Nu cumva ceea ce doreşte să prevină CPD-ul este nu doar ca unii dintre ei să vină la noi, ci ca unii dintre noi să dorească să ajungă acolo?

— Să ajungă pe Urras? întrebă Shevek, surprins.

Discutau pentru că le plăcea dezbaterea, le plăcea alergarea sprintenă a minţii neîncătuşate pe cărările posibilităţii, le plăcea să conteste ceea ce era necontestat. Erau inteligenţi, minţile lor erau deja disciplinate către limpezimea ştiinţei şi nu aveau decât şaisprezece ani. Dar în acel moment pentru Shevek plăcerea argumentaţiei încetase, aşa cum încetase, mai devreme, pentru Kvetur. Era tulburat.

— Cine şi-ar dori vreodată să meargă pe Urras? întrebă el.Pentru ce?

— Pentru a afla cum este o altă lume. Pentru a vedea cum arată un cal!

— Asta e o copilărie! Există viaţă si în alte sisteme solare, interveni Kvetur arătând cu mâna spre cerul luminat de lună. Aşa se spune. Şi ce-i cu asta? Am avut norocul să ne naştem aici!

— Dacă noi suntem mai buni decât oricare altă societate umană, s-ar cuveni să-i ajutăm. Dar ni se interzice.

— Interzice? Cuvânt neorganic. Cine interzice? Exteriorizezi funcţia integrativă însăşi, spuse Shevek aplecându-se în faţă şi vorbind cu patimă. Ordinea nu înseamnă "ordine". Nu părăsim Anarres pentru că noi suntem Anarres. Atunci când eşti Tirin, nu poţi părăsi pielea lui Tirin. Ţi-ar place să încerci să fii altcineva pentru a vedea cum este, dar nu poţi. Dar, vă întreb, sunteţi opriţi de la asta prin forţă? Care forţă? Care legi, guverne, ori poliţie? Nici una. Pur şi simplu, este vorba despre propria noastră fiinţă, de natura noastră ca odonieni. Este natura ta să fii Tirin şi a mea să fiu Shevek şi natura noastră colectivă să fim odonieni, răspunzători unul pentru celălalt. Iar această responsabilitate este libertatea noastră. A o evita, ar însemna să ne pierdem libertatea. Chiar v-ar place să trăiţi într-o societate unde n-aţi avea nici un fel de libertate, nici un fel de alegere, doar opţiunea falsă de supunere în faţa legii, ori nesupunerea urmată de pedeapsă? Chiar aţi vrea să trăiţi într-o închisoare?

— Ba pe dracu', în nici un caz. Nu pot vorbi şi eu? Problema cu tine, Shev, este că tu nu spui niciodată nimic până când nu aduni un camion plin cu argumente afurisite, grele ca piatra, iar apoi le răstorni pe toate şi nici nu te uiţi la cadavrul sângerând, strivit sub mormanul acela…

Shevek se trase înapoi, părând răzbunat, dar Bedap, un tânăr solid, cu faţa lată, continuă să-şi roadă unghia de la degetul cel mare şi spuse:

— Cu toate acestea, problema ridicată de Tir rămâne. Ar fi bine să ştim că totuşi cunoaştem tot adevărul despre Urras.

— Cine îţi închipui că ne minte? întrebă Shevek, iar Bedap, placid, îi înfruntă privirea.

— Cum cine, frate? Cine altcineva decât noi înşine?

Planeta soră îşi trimitea lumina asupra lor, plină de seninătate şi măreţie, minunată dovadă a improbabilităţii realului.

Împădurirea Litoralului Tamaenian de Vest a fost una dintre marile acţiuni ale decadei a cincisprezecea a Colonizării, angajând aproape optsprezece mii de oameni pe o perioadă de peste doi ani.

Deşi lungile zone litorale din sud-est erau fertile, oferind condiţii de viaţă multor comunităţi de pescari şi agricultori, terenul arabil era o simplă fâşie de-a lungul mării. In interior şi spre apus, pe câmpiile nesfârşite ale regiunii de sud-vest, planeta era nelocuită cu excepţia câtorva aşezări miniere izolate. Era regiunea numită "Pulberea".

În timpul erei geologice anterioare Pulberea fusese o pădure imensă de holumi, planta dominantă, omniprezentă de pe Anarres. Climatul actual era mai cald şi mai uscat. Milenii de secetă distruseseră arborii şi uscaseră solul, transformându-l într-o pulbere fină care se ridica la fiecare adiere, formând dealuri, la fel de delicate şi sterile ca orice dună de nisip. Anarresienii sperau să refacă fertilitatea acestui pământ agitat prin replantarea pădurii. Aceasta, îşi spunea Shevek, era în concordanţă cu principiul Reversibilităţii Cauzale, ignorat de şcoala de fizică secvenţială — de altfel respectată pe Anarres — rămânând, totuşi, un element intim, tacit al gândirii odoniene. I-ar fi plăcut să scrie o lucrare în care să prezinte relaţia dintre ideile lui Odo şi fizica temporală, mai ales influenţa Reversibilităţii Cauzale asupra manierei lui Odo de a aborda problema scopurilor şi mijloacelor. Dar la numai optsprezece ani nu ştia suficient pentru a scrie o asemenea lucrare şi niciodată nu va şti destul dacă nu va reveni cât mai curând la fizică, plecând din nenorocita aceea de Pulbere.

În coloniile Proiectului toată lumea tuşea în timpul nopţii. Ziua, tuşeau mai puţin; erau prea ocupaţi pentru a tuşi. Inamicul lor era praful — materialul acela fin, uscat care bloca gâtul şi plămânii, duşmanul şi misiunea lor, speranţa lor. Cândva, praful acela se aflase, bogat şi negru, la umbra arborilor. După munca lor îndelungată, s-ar putea să fie din nou la fel.

Din piatră scoate ea frunzişul verde,

Din miez de stâncă apa curgătoare…

Gimar fredona întotdeauna melodia aceea, iar acum, în seara fierbinte când se întorceau la colonie peste câmp, cântă cuvintele cu voce tare.

— Cine face toate astea? Cine e ea? întrebă Shevek.

Gimar zâmbi. Faţa ei mare, mătăsoasă, era murdară şi îmbâcsită de praf. Emana un miros puternic şi atrăgător de sudoare.

— Am crescut în sud-est, răspunse ea. Acolo unde sunt minerii. E un cântec al minerilor.

— Care mineri?

— Cum, nu ştii? Oamenii care deja se aflau aici atunci când au venit Coloniştii. Mineri în aur, mineri în cositor. Încă mai păstrează unele sărbători şi cântece proprii. Tadde era miner, mi-l cânta când eram mică.

— Bine, dar ea cine e?

— Nu ştiu. Aşa se spune în cântec. Oare nu asta facem noi aici? Scoatem frunzişul verde din stânci!

— Sună cam religios.

— Tu şi cuvintele tale grele din cărţi! Nu e decât un cântec. Of, aş vrea să ajungem mai repede la colonie şi să fac o baie. Simt că put!

— Şi eu put.

— Toţi puţim.

— În solidaritate…

Dar colonia era la cincisprezece kilometri de plajă şi nu aveau decât praf în care să înoate.

Era un bărbat în colonie al cărui nume, rostit cu glas tare, semăna cu al lui Shevek: Shevet. Când era strigat unul din ei, răspundea celălalt. Shevek simţea un fel de afinitate pentru acest om, o relaţie mult mai deosebită decât aceea de frăţie, datorită acestei asemănări întâmplătoare. De câteva ori îl văzuse pe Shevet urmărindu-l cu privirea. Încă nu-şi vorbiseră.

Primele decade ale lui Shevek la proiectul de împădurire fuseseră petrecute într-o stare de repulsie tăcută şi epuizare. Oamenii care aleseseră să lucreze în domenii esenţial funcţionale, ca fizica, nu ar trebui solicitaţi la asemenea proiecte şi mobilizări. Nu e, oare, imoral să prestezi o activitate care nu îţi place? Treaba era necesară, dar pe foarte mulţi nu îi interesa unde erau repartizaţi şi schimbau tot timpul serviciul; aceştia ar fi trebuit să vină ca voluntari. Orice prost poate face o treabă ca asta. De fapt, mulţi dintre ei o puteau face chiar mai bine decât el. Fusese mândru de forţa lui şi întotdeauna se oferise voluntar la "corvezi" atunci când îi venea rândul odată la zece zile. Dar aici era vorba de fiecare zi, opt ore pe zi, în praf şi arşiţă. Toată ziua aştepta nerăbdător seara când putea rămâne singur, să gândească, iar în momentul în care intra în cortul dormitor, după cină, capul îi cădea pe pernă şi dormea ca un bolovan până în zori, fără ca vreun gând să-i treacă prin minte. Pe tovarăşii săi de lucru îi găsea stupizi şi neciopliţi. Până şi cei mai tineri ca el îl tratau ca pe un copil. Dispreţuitor şi nemulţumit, nu găsea satisfacţie decât scriindu-le prietenilor săi, Tirin şi Rovab, într-un cod pe care-l puseseră la punct la Institut, un set de echivalenţe verbale pentru simboluri speciale ale fizicii temporale. Odată scrise, acestea păreau a avea sens ca mesaje, dar de fapt erau nonsensuri, exceptând ecuaţia sau formula filozofică pe care o mascau. Ecuaţiile lui Shevek şi Rovab erau autentice. Scrisorile lui Tirin erau foarte amuzante şi ar fi convins pe oricine că se referă la emoţii şi evenimente reale, dar fizica pe care o conţineau era dubioasă. Shevek expedia adesea astfel de ghicitori, odată ce descoperise că le poate formula în minte pe când săpa gropi în stâncă cu un hârleţ anost în timpul unei furtuni de praf. Tirin i-a răspuns de câteva ori, Rovab numai o dată. Era o fată rezervată, ştia că e rezervată. Dar nimeni la Institut nu ştia cât de nefericit era Shevek. Ei nu fuseseră repartizaţi, chiar în momentul în care începeau cercetarea independentă, la un nenorocit de proiect de plantat pomi. Funcţia lor centrală nu era irosită. Lucrau, făceau ceea ce doreau să facă. El nu lucra. El era cel lucrat.

Este ciudat totuşi cât de mândru te simţi pentru lucruri făcute în felul acesta — de toţi, împreună — câtă satisfacţie îţi oferă! Unii dintre tovarăşii de lucru erau într-adevăr oameni formidabili. Gimar, de exemplu. La început, frumuseţea ei musculară îl mirase, dar acum era el însuşi suficient de puternic pentru a o dori.

— Vino cu mine astă-seară, Gimar.

— O, nu, răspunse ea, privindu-l cu atâta surprindere încât Shevek continuă cu o oarecare demnitate a durerii.

— Credeam că suntem prieteni.

— Suntem.

— Atunci?

— Sunt cuplată. S-a întors acasă.

— Ai fi putut să spui! spuse Shevek înroşindu-se.

— Bine, nu mi-a trecut prin minte. Îmi pare rău, Shev, mai spuse ea privindu-l cu atâta regret încât el insistă cu o oarecare speranţă.

— Doar nu crezi că…

— Nu. Nu poţi menţine un parteneriat în felul acesta, câteva fărâme pentru el, câteva pentru alţii.

— Cred că parteneriatul pe viaţă este cu adevărat împotriva eticii odoniene, spuse Shevek, aspru şi pedant.

— Rahat! exclamă Gimar cu vocea ei blândă. Să posezi e rău; să împărţi e bine. Oare ce poţi împărţi mai mult decât întreaga ta fiinţă, întreaga ta viaţă, toate nopţile şi toate zilele?

El stătea aşa, cu palmele prinse între genunchi, cu capul plecat, un băiat înalt, osos, neconsolat, nefinisat.

— Nu sunt de acord! spuse el după o vreme.

— Tu?

— N-am cunoscut niciodată pe nimeni cu adevărat. Iată de ce nu te-am înţeles. Sunt complet izolat. Nu mă pot încadra. Nu voi putea niciodată. Ar fi o prostie din partea mea să mă gândesc la un parteneriat. Chestia asta este pentru… pentru fiinţe umane…

Cu timiditate, nu dintr-o sfioşenie sexuală, Gimar îşi puse mâna pe umărul său. Nu îl îmbărbătă. Nici nu îi spuse că e la fel cu atâţia alţii.

— Nu voi mai întâlni pe nimeni ca tine, Shev, îi spuse ea. Nu te voi uita niciodată.

Indiferent de cuvinte, respingerea este respingere. Cu toată bunătatea ei, Shevek plecă de lângă ea cu sufletul schilodit, supărat.

Vremea era foarte fierbinte. Nu urmă nici un fel de răcoare, cu excepţia orei dinaintea apusului.

Omul pe nume Shevet se apropie de Shevek într-o scară, după cină. Era un bărbat bine făcut, frumos, de vreo treizeci de ani.

— M-am plictisit să tot fiu confundat cu tine, spuse el. Caută-ţi alt nume.

Mai de mult, agresivitatea aceasta înfumurată l-ar fi surprins pe Shevek. Acum îi răspunse cu aceeaşi monedă.

— Schimbă-ţi tu numele, dacă nu îţi place.

— Eşti unul dintre profitorii aceia mărunţi care merg la şcoală pentru a rămâne cu mâinile curate, răspunse omul. Întotdeauna mi-am dorit să-i trag o bătaie zdravănă unuia ca tine.

— Să nu mă faci tu pe mine profitor! răspunse Shevek, dar asta nu mai era o confruntare verbală.

Shevek îl doborî dintr-o lovitură, având braţele mai lungi şi mai multă energie decât se aştepta adversarul său, dar până la urmă se văzu învins. Câţiva trecători s-au oprit să privească, au văzut că este o luptă corectă dar lipsită de interes şi şi-au continuat drumul. Nu se simţeau nici revoltaţi, nici atraşi de simpla violenţă. Shevek nu striga după ajutor, aşa că nu era treaba nimănui, decât a lui. Când îşi reveni, zăcea pe spate pe terenul negru dintre două corturi.

Se alese cu un ţiuit în urechea dreaptă pentru câteva zile şi o buză spartă care se vindecă greu, datorită prafului care irita orice rană. El şi Shevet nu şi-au mai vorbit niciodată. L-a mai văzut de la depărtare, pe lângă alte focuri, dar fără animozitate. Shevet îi dăduse ceea ce avea de oferit, iar el acceptase darul, deşi multă vreme nu-l cântărise şi nici nu-i apreciase natura. Iar în momentul în care a făcut-o, nu l-a mai putut deosebi de alte daruri, o altă etapă în maturizarea sa. O fată, care de curând se alăturase grupului său de lucru, s-a apropiat de el aşa cum făcuse şi Shevek atunci când plecase de lângă foc, iar buza lovită încă nu i se vindecase. Nu şi-a mai amintit ce-a spus ea; îl tachinase, iar el răspunsese cu simplitate şi de data aceasta. În noaptea aceea s-au dus pe câmp iar ea i-a oferit libertatea cărnii. Era darul ei, iar el l-a acceptat. Ca toţi copiii de pe Anarres, avusese experienţe sexuale fără nici un fel de restricţii, cu alţi băieţi şi fete, dar şi el şi ei fuseseră copii; nu trecuse niciodată mai departe de plăcerea pe care o presupunea totul. Beshun, expertă a desfătărilor, îl conduse în centrul sexualităţii, acolo unde nu există nici răutate, nici neputinţă, unde cele două trupuri care se străduiesc să se unească anihilează, în strădaniile lor, clipa însăşi, ridicându-se deasupra eului, depăşind timpul. Torul era uşor acum, atât de uşor şi de plăcut afară, în praful cald, la lumina stelelor, iar zilele erau lungi şi fierbinţi şi luminoase, şi pulberea mirosea ca trupul ei.

Lucra acum într-o echipă de plantare. Camioanele veniseră din nord-est pline cu pomişori, mii de puieţi crescuţi în Munţii Verzi, unde ploua până la patruzeci de uncii pe an, limita ploilor. Au plantat pomişorii în pulbere. Atunci când au terminat, cele cincizeci de echipe care lucraseră al doilea an al proiectului au plecat în camioanele joase, privind în urmă pe măsură ce se îndepărtau. Se vedea ce făcuseră. Era o idee de verde, foarte slabă, pe curbele palide şi terasele deşertului. Pe terenul mort se depusese, foarte delicat, un văl de viaţă. Au ovaţionat, au cântat, au strigat de la un camion la altul. În ochii lui Shevek au apărut lacrimi. Din piatră scoate ea frunzişul verde…, îşi spuse el. Gimar fusese expediată înapoi de unde venise cu mult timp în urmă.

— De ce te încrunţi? îl întrebă Beshun, făcându-şi loc lângă el o dată cu zdruncinăturile camionului şi plimbându-şi mâna pe braţul său puternic, albit de praf.

— Femeile, spuse Vokep în garajul camioanelor de la Tin Ore, în sud-vest, femeile au impresia că te posedă. Nici o femeie nu poate fi un adevărat odonian.

— Odo însăşi…

— Teorie. Şi nici un fel de viaţă sexuală după ce a fost ucis Asieo, nu? Oricum, acestea sunt întotdeauna excepţii. Dar în cazul majorităţii femeilor, propria lor relaţie cu un bărbat se reduce la posesie. A poseda ori a fi posedat.

— Crezi că în privinţa asta sunt deosebite de bărbaţi?

— Cunosc. Ceea ce doreşte un bărbat este libertatea. Ceea ce vrea o femeie este proprietatea. Nu-ţi dă drumul să pleci decât dacă te negociază pentru altceva. Toate femeile sunt proprietariene.

— Păcătoasă afirmaţie cu privire la jumătate din rasa umană! exclamă Shevek, întrebându-se dacă Vokep are dreptate.

Beshun se omorâse plângând atunci când îl expediaseră înapoi, în nord-vest, se zbătuse şi suspinase şi încercase să-l facă să-i spună că nu poate trăi fără ea, insistând că nici ea nu poate trăi fără el şi că trebuie să fie neapărat parteneri. Parteneri, de parcă ar fi putut trăi măcar o jumătate de an cu un singur bărbat!

Limba pe care o vorbea Shevek, singura pe care o cunoştea, nu dispunea de nici un fel de expresii proprietariene privitoare la actul sexual. În pravică nu avea nici un sens dacă un bărbat afirma că a "avut" o femeie. Cuvântul cel mai apropiat ca înţeles de "f…t" şi care avea şi o utilizare secundară similară ca înjurătură, era specific: însemna viol. Verbul obişnuit, acordându-se numai cu un subiect la plural, nu putea fi tradus decât printr-un verb neutru, cum ar fi "a se împerechea". Însemna ceva făcut de doi oameni, nu ceea ce făcea, ori avea o persoană. Acest cadru de cuvinte nu putea conţine — mai mult decât altele — totalitatea experienţei, iar Shevek era conştient de zona rămasă în afară, deşi nu era prea sigur care era aceea. Cu siguranţă, simţise că o "are" pe Beshun, că o posedă, într-una din nopţile acelea sub lumina stelelor, în Pulbere. Iar ea îşi închipuise că îl posedă. Dar nici unul nu avusese dreptate, iar Beshun, cu tot sentimentalismul ei, ştia acest lucru. În cele din urmă îl sărutase de despărţire şi îi dăduse voie să plece. Nu îl posedase. Propriul său trup, în prima sa izbucnire de pasiune sexuală adultă, îi posedase şi pe el şi pe ea. Dar totul se terminase. Se întâmplase. Nu se va mai întâmpla niciodată, îşi spunea el, la optsprezece ani, aşteptând împreună cu un tovarăş de călătorie în garajul de la Tin Ore, în faţa unui pahar cu o băutură de fructe dulce, lipicioasă, pentru o ocazie de a merge spre nord cu vreun convoi. Nu avea cum să se mai întâmple. Se vor mai întâmpla multe, dar nu va mai fi prins nepregătit a doua oară, doborât, înfrânt. Înfrângerea şi supunerea aveau doza lor de extaz. Poate că nici Beshun nu va dori alte bucurii mai presus de acestea. Şi de ce şi-ar dori? Ea, prin libertatea ei, fusese aceea care îl eliberase.

— Ştii, nu sunt de acord, îi spuse el lui Vokep, un chimist agricol cu faţa prelungă, în drum spre Abbenay. Cred că bărbaţii trebuie să înveţe cel mai mult să fie anarhişti. Femeile nu trebuie să înveţe.

— Din cauza copiilor, răspunse Vokep dând din cap. Naşterea copiilor. Le transformă în proprietariene. Nu vor renunţa. Atinge şi fugi, frate, asta e regula. Nu te lăsa niciodată posedat! încheie el suspinând.

Shevek zâmbi şi îşi bău sucul de fructe.

— Nu mă voi lăsa! promise el.

Era o bucurie să revină la Institutul Regional, să vadă dealurile nu prea înalte peticite cu arbuşti de holum cu frunzele de culoarea bronzului, grădinile-bucătării, domiciliile, căminele, atelierele, clasele, laboratoarele unde locuise de la vârsta de treisprezece ani. Întotdeauna va fi unul dintre aceia pentru care întoarcerea este la fel de importantă ca şi plecarea. A pleca nu era suficient pentru el, doar pe jumătate suficient; trebuie să se reîntoarcă. Într-o asemenea tendinţă era pesemne ascunsă natura imensei explorări pe care avea s-o întreprindă până la extremele comprehensibilului. Mai mult ca sigur că nu s-ar fi angajat în acea acţiune de ani de zile, dacă n-ar fi nutrit siguranţa profundă că întoarcerea este posibilă, chiar dacă el însuşi nu se va mai întoarce; că într-adevăr, chiar natura călătoriei, ca o circumnavigaţie în jurul globului, presupune întoarcerea. Nu poţi merge de două ori la acelaşi râu, tot aşa cum nu te mai poţi reîntoarce acasă. Ştia aceasta; era însăşi baza concepţiei sale despre lume. Totuşi, din această acceptare a efemerului şi-a dezvoltat el ampla sa teorie, în care ceea ce este cel mai schimbător este şi cel mai plin de eternitate, iar relaţia ta cu râul, precum şi relaţia râului cu tine şi cu sine se dovedeşte deodată a fi mult mai complexă şi mai liniştitoare decât o simplă lipsă de identitate. Poţi merge din nou acasă, afirmă Teoria Temporală Generală, atâta vreme cât înţelegi că "acasă" este locul unde n-ai mai fost niciodată.

Se bucura, deci, să revină cât mai aproape de casa pe care o avusese ori şi-o dorise. Atâta doar că îşi găsi amicii de acolo cam nematurizaţi. În anul trecut, evoluase destul de mult. Unele dintre fete ţinuseră pasul cu el, ori chiar îl depăşiseră; se transformaseră în femei. Cu toate acestea, se ţinea departe de orice în afară de relaţii întâmplătoare cu fetele, deoarece pentru moment nu mai dorea nici un fel de altă aventură sexuală; avea altele de făcut. Era evident că fetele cele mai inteligente, ca Rovab, erau la fel de nepăsătoare şi prudente; în laboratoare şi echipe de lucru, ori în camerele comune ale căminelor se comportau ca bune colege şi nimic altceva. Fetele doreau să-şi termine pregătirea şi să înceapă propria activitate de cercetare, sau să-şi găsească postul dorit înainte de a da naştere unui copil. Doar că nu mai erau mulţumite cu experimentările sexuale adolescentine. Doreau o relaţie matură, nu una sterilă; dar nu încă, nu sosise încă momentul.

Fetele erau tovarăşe bune, prietenoase şi independente. Băieţii de vârsta lui Shevek păreau ancoraţi în extremitatea unei copilării care se subţia şi se diminua încetul cu încetul. Erau superintelectuale. Nu păreau dispuse a se dedica nici muncii nici sexului. Dacă-l ascultai pe Tirin vorbind, ai fi crezut că el este acela care a inventat împerecherea, dar toate legăturile lui erau cu fete de cincisprezece ori şaisprezece ani, ocolindu-le ruşinat pe cele de vârsta lui. Bedap, niciodată foarte energic pe plan sexual, accepta adulaţia unui băiat mai mic decât el, care avea o slăbiciune idealist-homosexuală pentru el, iar asta îi era de ajuns. Nu părea a lua nimic în serios, devenise ironic şi secretos. Shevek se simţea îndepărtat de la prietenia acestuia. Nici o prietenie nu dura prea mult, până şi Tirin era mult prea preocupat de propria-i persoană şi capricios — mai ales în ultima vreme — pentru a reînnoda vechea legătură, dacă Shevek ar fi dorit-o. Adevărul este că nu dorea. Se bucura de izolare din tot sufletul. Niciodată nu i-a trecut prin minte că rezerva pe care o constata la Bedap şi Tirin ar fi putut constitui un răspuns; că personalitatea sa blândă, dar deja formidabil de ermetică şi-ar putea alcătui propria sa ambianţă căreia numai o mare forţă, ori un mare devotament îi puteau rezista. În realitate, tot ceea ce observa era că, în sfârşit, dispunea de timp suficient.

Acolo, în sud-est, după ce se obişnuise cu munca fizică neîntreruptă şi încetase a-şi mai irosi creierul cu mesaje codificate şi sperma în vise erotice, îi veniseră unele idei. Acum era liber să prelucreze aceste idei pentru a vedea dacă au vreo valoare sau nu.

Pe fiziciană principală de la Institut o chema Mitis. În momentul acela nu ea era aceea care coordona programa de fizică, deoarece toate funcţiile administrative se roteau anual între cei douăzeci de repartizaţi permanent, dar lucra acolo de treizeci de ani şi dintre toţi avea mintea cea mai deschisă. Întotdeauna, în jurul ei, exista un fel de spaţiu psihologic liber, la fel ca, lipsa mulţimilor în jurul unui vârf de munte. Lipsa oricăror constrângeri şi manifestări ale autorităţii scotea în evidenţă esenţa. Aceştia erau oamenii autorităţii inerente; de fapt, unii împăraţi chiar că poartă haine noi.

— Am expediat lucrarea ta despre Frecvenţa Relativă lui Sabul, la Abbenay, îi spuse ea lui Shevek în stilul ei abrupt, camaraderesc. Vrei să vezi răspunsul?

Împinse către el peste masă un petec de hârtie mototolit, evident un colţ rupt dintr-o coală mai mare. Pe acesta, mâzgălită cu caractere mici, se afla o singură ecuaţie:

Shevek îşi puse palmele pe masă şi se sprijini pe ele cu toată greutatea, privind cu insistenţă petecul de hârtie. Ochii îi erau curaţi, iar lumina de la fereastră îi umplea, făcându-i limpezi ca apa. El avea nouăsprezece ani, Mitis cincizeci şi cinci. Femeia îl urmărea cu un sentiment de compasiune şi admiraţie.

— Iată ce lipseşte, spuse el.

Mâna sa găsi un creion pe masă şi începu să scrie pe fragmentul de hârtie. Pe măsură ce scria, chipul său decolorat, argintat de părul frumos, tuns scurt, se îmbujoră, iar urechile i se înroşiră.

Mitis se furişă de cealaltă parte a mesei pentru a se aşeza. Avea probleme circulatorii la picioare şi simţea nevoia să şadă. Cu toate acestea, mişcarea ei îl deranjă pe Shevek. Îi adresă o privire rece, îngrijorată.

— Pot să termin asta într-o zi-două, spuse el.

— Sabul vrea să vadă rezultatele după ce o rezolvi.

Urmă o pauză. Culoarea lui Shevek reveni la normal, iar el deveni din nou conştient de prezenţa lui Mitis, la care ţinea foarte mult.

— De ce ai trimis lucrarea lui Sabul, cu toate golurile pe care le conţinea? întrebă el, zâmbind, plăcerea de a completa mental golurile dându-i un aer radios.

— M-am gândit că şi-ar putea da seama unde ăi greşit. Eu nu am reuşit. Apoi, am vrut să vadă cu ce te ocupi… Ştii, va dori ca tu să mergi acolo, la Abbenay.

Tânărul nu-i răspunse.

— Vrei să mergi?

— Încă nu.

— Aşa m-am gândit şi eu. Dar trebuie neapărat să mergi. Pentru cărţile şi pentru oamenii pe care îi vei găsi acolo. Doar n-o să iroseşti o minte ca a ta în deşert! continuă Mitis cu o pasiune neaşteptată. Este de datoria ta să cauţi mai-binele, Shevek. Să nu te laşi niciodată amăgit de falsul egalitarism. Vei lucra cu Sabul. E bun, te va pune la treabă serios. Dar trebuie să fii liber pentru a găsi calea pe care vrei s-o urmezi. Mai stai aici un trimestru, apoi pleacă! Şi ai grijă, la Abbenay. Menţine-te liber. Puterea se concentrează într-un centru. Tu vei merge în acel centru. Nu-l cunosc prea bine pe Sabul; nu ştiu nimic în defavoarea lui, dar nu uita: vei fi omul său.

Formele de singular ale pronumelui posesiv în limba pravică erau folosite mai ales pentru accentuare; vorbirea idiomatică le evita. Copiii mici ar putea spune "mama mea", dar curând învăţau să spună "mama"; în loc de "mă doare mâna" spuneau "mâna doare" şi aşa mai departe. Pentru a spune "acest lucru este al meu şi acela este al tău" în pravică spuneai "eu folosesc lucrul acesta iar tu îl foloseşti pe acela". Afirmaţia lui Mitis, "Vei fi omul lui", avea o sonoritate ciudată. Shevek o privi fără expresie.

— Ai treabă, spuse Mitis, ochii ei negri fulgerând parcă de mânie. La treabă! adăugă ea şi apoi ieşi pentru că un grup de studenţi o aşteptau în laborator.

Tulburat, Shevek privi spre petecul de hârtie mâzgălită. Se gândi că Mitis îi spusese să se grăbească şi să-şi corecteze ecuaţiile. Nu după multă vreme avea să înţeleagă ce îi spusese Mitis cu adevărat.

În seara în care a plecat la Abbenay, ceilalţi studenţi au organizat o petrecere în cinstea lui. Petrecerile erau frecvente, sub pretexte din cele mai mărunte, dar pe Shevek îl surprinse energia consumată pentru aceasta, întrebându-se de ce este atât de izbutită. Neinfluenţat de alţii, nu ştia că el îi influenţează şi nu avea nici cea mai mică idee că ei ţin la el. Mulţi dintre ei trebuie să fi economisit pentru această petrecere alocaţiile lor zilnice cu mai multe zile înainte. Pe mese erau cantităţi incredibile de mâncare. Comanda pentru produse de patiserie fusese atât de mare încât brutarul cantinei dăduse frâu liber imaginaţiei sale şi preparase delicii necunoscute până atunci: napolitane condimentate, pătrăţele ardeiate care să meargă cu peştele afumat, gogoşi dulci, înotând în grăsime. Mai erau băuturi dulci, fructe conservate din regiunea Keran, creveţi mici, săraţi, grămezi de cartofi prăjiţi, crocanţi. Mâncarea grea, şi din abundenţă era ameţitoare; toată lumea se înveseli grozav, unora le veni rău.

Se interpretară scenete umoristice şi alte momente vesele, unele pregătite, altele improvizate. Tirin, îmbrăcat într-o adunătură de zdrenţe din bena de reciclare, se plimbă printre ei în chip de Sărmanul Urrasian, Cerşetorul — unul dintre cuvintele iotice pe care toţi le învăţaseră la istorie. "Daţi-mi bani", se jeluieşte el, scuturându-şi mâna pe sub nasul lor. "Bani! Bani! De ce numi daţi nici un ban? Nu aveţi? Mincinoşilor! Propietarişti împuţiţi! Profitorilor! Uitaţi-vă la toată mâncarea asta. Cum aţi căpătat-o, dacă nu aveţi nici un ban?" Apoi, se oferă pe sine de vânzare. "Comparaţi-mă, comparaţi-mă, doar pentru câţiva bănuţi!" se tânguieşte el.

— Dar nu se zice comparaţi, îl corectă Rovab. Cuvântul este cumpăraţi.

— Comparaţi-mă, cumpăraţi-mă… Cui îi pasă? Priviţi ce trup frumos, nu-l doriţi? fredonă Tirin, legănându-şi şoldurile zvelte şi dându-şi ochii peste cap.

În cele din urmă avu loc execuţia lui în faţa mulţimii, cu un cuţit pentru peşte, după care reapăru în hainele sale obişnuite. Urmară iscusiţi interpreţi la harpă şi cântăreţi, multă muzică şi dans şi din nou conversaţie. Toţi vorbeau de parcă a doua zi aveau să amuţească.

Târziu în noapte tinerii îndrăgostiţi căutară camerele separate pentru a se împerechea. Alţii, somnoroşi, se îndreptară spre cămine şi în final un grup restrâns rămase printre paharele goale, oasele de peşte şi firimiturile de prăjituri pe care aveau să le strângă înainte de a se face dimineaţă. Dar până în zori mai erau ceasuri întregi. Continuară conversaţia, ciugulind ba una, ba alta. Erau prezenţi Tirin şi Shevek, încă doi băieţi şi trei fete. Vorbeau despre reprezentarea spaţială a timpului ca ritm şi despre legătura dintre vechile teorii ale Armoniilor Numerice cu fizica temporală modernă. Despre cel mai bun stil pentru înot pe distanţe mari. Dacă în copilărie fuseseră fericiţi. Despre fericire.

— Suferinţa este o înţelegere greşită, spuse Shevek aplecându-se în faţă, cu ochii mari şi luminoşi.

Era încă deşirat, cu mâinile mari, urechile clăpăuge şi articulaţiile ascuţite, dar sănătatea perfectă şi forţa maturităţii timpurii îl făceau deosebit de frumos. Părul său de culoarea cenuşii, ca al celorlalţi, era mătăsos şi drept, purtat în toată lungimea sa şi strâns pe frunte cu o bandă. Numai unul dintre ei purta părul în mod diferit, o fată cu pomeţii înalţi şi nasul nu prea pronunţat, care îşi tăiase părul aproape negru de jur împrejur, ca pe o cască strălucitoare. Fata îl urmărea pe Shevek cu o privire atentă, serioasă. Avea buzele unsuroase de la gogoşi şi o firimitură pe bărbie.

— Ea există, continuă Shevek, e reală. O pot numi o neînţelegere dar nu mă pot preface că nu există, ori că va înceta vreodată să existe. Suferinţa este condiţia în care trăim. Iar când apare, o recunoşti. O cunoşti ca fiind adevărul. Desigur, este just să vindeci bolile, să previi foametea şi nedreptatea, aşa cum o face organismul social. Dar nici o societate nu poate schimba natura existenţei. Nu putem preveni suferinţa. Această durere, ori aceea, de acord, dar nu Durerea. O societate nu poate ameliora decât suferinţa socială, suferinţa care nu este necesară. Restul rămâne. Rădăcina, realitatea. Toţi, aici de faţă, vom cunoaşte durerea. Dacă trăim cincizeci de ani, vom fi cunoscut durerea de cincizeci de ani. Şi în final vom muri. Aceasta este condiţia în care ne naştem. Mi-e teamă de viaţă! Există momente când… când sunt foarte speriat. Orice moment de fericire mi se pare trivial. Totuşi, mă întreb dacă totul nu este decât o neînţelegere — această căutare a fericirii, această teamă de durere… Dacă în loc de a se teme de ea, de a fugi de ea, omul ar putea-o… penetra, depăşi! Există ceva dincolo de suferinţă. Eul este acela care suferă şi este un loc unde eul încetează să mai existe. Nu ştiu cum să mă exprim, dar cred că realitatea — adevărul pe care eu îl recunosc în suferinţă, dar nu-l întâlnesc în confort şi fericire — că realitatea durerii nu este durerea. Dacă poţi trece prin asta, dacă o poţi îndura până la capăt.

— Realitatea vieţii este în iubire, în solidaritate, spuse o fată înaltă, cu ochii blânzi. Iubirea este adevărata condiţie a vieţii umane.

— Nu, Shev are dreptate, interveni Bedap dând din cap. Iubirea nu este decât una dintre căi şi poate merge în direcţie greşită şi eşua. Durerea nu greşeşte niciodată. De aceea nu prea avem de ales când este vorba să o îndurăm. O vom face, fie că ne place sau nu.

— Dar n-o vom face! exclamă fata cu părul scurt, dând din cap cu vehemenţă. Unul dintr-o sută, unul dintr-o mie parcurge tot drumul, până la capăt. Ceilalţi ne prefacem că suntem fericiţi, sau pur şi simplu devenim indiferenţi. Suferim, dar nu îndeajuns. Şi suferim pentru nimic.

— Şi ce ar trebui să facem? întrebă Tirin. Să începem să ne dăm cu ciocanele în cap timp de o oră în fiecare zi pentru a fi siguri că suferim îndeajuns?

— Tu faci un cult din durere, spuse altul. Ţelul unui odonian este pozitiv, nu negativ. Suferinţa este disfuncţională, exceptând cazul în care se manifestă ca o atenţionare a trupului împotriva pericolului. Din punct de vedere psihologic şi social este doar distructivă.

— Ce altă motivaţie a avut Odo decât o sensibilitate de excepţie la suferinţă — a ei şi a celorlalţi? replică Bedap.

— Dar întregul principiu al ajutorului reciproc este conceput să prevină suferinţa!

Shevek stătea pe masă, cu picioarele sale lungi atârnând, chipul concentrat şi calm.

— Aţi văzut vreodată pe cineva murind? îi întrebă el.

Cei mai mulţi văzuseră, în vreun domiciliu, sau cu prilejul serviciului voluntar la spital. Toţi în afară de unul ajutaseră, într-un moment sau altul, la înhumarea morţilor.

— Când eram în tabăra din sud-est am cunoscut un om. Pentru prima dată vedeam aşa ceva. Aveau o defecţiune la motorul aeromobilului, s-a prăbuşit la decolare şi a luat foc. L-au scos cu arsuri pe tot corpul. A mai trăit aproximativ două ore. N-ar fi putut fi salvat. Nu avea nici un motiv sa mai trăiască atât de mult, nici un fel de justificare pentru acele două ore. Aşteptam să ne expedieze anestezice de pe coastă. Am rămas eu cu el, împreună cu încă două fete. Participasem la încărcarea avionului. Nu era nici un medic. Nu puteam face nimic pentru el. Doar să mă aflu acolo, să fiu cu el. Era în stare de şoc, dar aproape conştient. Avea dureri îngrozitoare, mai ales de la mâini. Nu cred că îşi dădea seama că restul trupului său era carbonizat complet, simţea asta mai ales în mâini. Nu-l puteai atinge pentru a-l linişti, pielea şi carnea s-ar fi desprins la atingere şi ar fi ţipat. Nu puteai face nimic pentru el. Nici un fel de ajutor pe care să i-l oferi. Poate că ştia că suntem acolo, nu ştiu. Nu l-a ajutat la nimic. Atunci mi-am dat seama… Înţelegeţi… că nu poţi face nimic, pentru nimeni. Nu ne putem salva unul pe altul. Nici pe noi înşine.

— Ce-ţi mai rămâne, arunci? Izolarea şi disperarea! Tu negi frăţia, Shevek! strigă fata cea înaltă.

— Nu, nu o neg. Încerc să spun ce cred eu că este frăţia în realitate. Începe… Începe cu durerea împărtăşită.

— Şi unde se sfârşeşte?

— Nu ştiu. Încă nu ştiu.