Cavernele de oţel

6. Şoapte într-un dormitor

La nivelurile din vârful unora dintre cele mai bogate subsecţiuni ale Oraşului se aflau Solariile naturale, unde şicane din cuarţ cu obloane metalice amovibile opreau pătrunderea aerului din exterior, dar permiteau trecerea luminii solare. Acolo se puteau bronza nevestele şi fiicele principalilor administratori şi executivi ai Oraşului. Tot acolo, în fiecare seară se întâmpla un fenomen unic.

Se lăsa noaptea.

În restul Oraşului (incluzând Solariile-UV, unde, în conformitate cu timpul care le fusese alocat, milioane de locuitori se puteau expune ocazional lungimilor de undă artificiale emise de lămpile cu arc) existau doar ciclurile temporale arbitrare.

Activităţile Oraşului ar fi putut continua cu uşurinţă în trei schimburi de câte opt ore sau în patru schimburi de câte şase ore, „zi” şi „noapte” deopotrivă. Lumina şi munca s-ar fi putut foarte simplu succeda întruna, la nesfârşit. Dintotdeauna existaseră reformatori civici care, periodic, sugeraseră posibilitatea aceasta în interesul economiei şi eficienţei.

Transpunerea în practică nu fusese niciodată acceptată.

Multe dintre obiceiurile anterioare ale societăţii terestre fuseseră abandonate în acelaşi interes al economiei şi eficienţei: spaţiul, intimitatea, ba chiar o mare parte a liberului arbitru. Totuşi acelea erau produse ale civilizaţiei şi nu aveau o vechime mai mare de zece mii de ani.

Pe de altă parte, adaptarea la ciclul nocturn de somn avea vârsta omului: un milion de ani. Obiceiul respectiv era greu de abandonat. Deşi înserarea nu era vizibilă, luminile din apartamente se stingeau o dată cu trecerea orelor nopţii şi pulsul Oraşului se diminua. Deşi pe bulevardele acoperite ale Oraşului nimeni n-ar fi putut deosebi amiaza de miezul nopţii sau de orice alt fenomen cosmic, omenirea urma deplasările mute ale arătătoarelor ceasornicelor.

Expresurile se goleau, vacarmul vieţii se diminua, gloata care furnica pe arterele colosale se destrăma; Oraşul New York se afla în umbra neobservată a Pământului şi populaţia lui dormea.

Elijah Baley nu dormea. Zăcea întins în pat, în apartamentul său nu ardea nici o lumină, dar orice legătură cu somnul se oprea aici.

Jessie era întinsă lângă el, nemişcată în beznă. Bărbatul nici n-o auzise, nici n-o simţise mişcându-se.

De cealaltă parte a peretelui, R. Daneel Olivaw stătea în picioare, aşezat sau întins (Baley se întrebă cum anume).

— Jessie! şopti detectivul. Jessie!

Silueta întunecată de alături se foi uşor sub pătură.

— Ce vrei?

— Jessie, te rog, nu-mi îngreuna şi mai mult situaţia.

— Puteai să-mi fi spus.

— Cum s-o fi făcut? Intenţionam, dar n-aveam deocamdată nici un plan. Sfinte Iosafat, Jessie…

— Ş-ş-ş!

Vocea bărbatului redeveni o şoaptă.

— Cum ai aflat? Nu vrei să-mi spui?

Jessie se răsuci spre el şi Baley îi simţi ochii aţintiţi asupra sa prin întuneric.

— Lije… (Glasul era de abia o adiere prin aerul nemişcat al dormitorului.) Ne poate auzi…? Creatura aceea?

— Nu, dacă vorbim în şoaptă.

— De unde ştii? Poate că are urechi speciale, ca să detecteze sunetele cele mai slabe. Roboţii spaţiali pot face tot felul de chestii.

Baley ştia asta. Propaganda pro-roboţi sublinia permanent caracteristicile miraculoase ale roboţilor spaţiali, anduranţa lor, simţurile suplimentare, serviciile aduse omenirii într-o sută de modalităţi noi. El considera abordarea respectivă complet greşită — pământenii îi urau cu atât mai mult pe roboţi pentru superioritatea lor.

— Nu şi Daneel, răspunse încetişor. Pe el l-au construit în mod deliberat asemănător omului. Voiau să fie acceptat ca fiinţă omenească, aşa că trebuia să aibă numai simţuri omeneşti.

— De unde ştii?

— Dacă ar fi avut simţuri suplimentare, ar fi existat pericolul să se trădeze în mod accidental ca fiind non-uman. Ar fi făcut prea multe şi ar fi ştiut prea multe.

— Poate, să zicem… Se lăsă din nou tăcere.

După un minut, Baley încercă din nou:

— Jessie, dacă ai ignora pur şi simplu situaţia, până… până… Uite ce-i, scumpo, nu-i corect din partea ta să fii furioasă.

— Furioasă? Lije, eşti un prost şi jumătate, nu sunt furioasă. Sunt speriată, speriată de moarte.

Înghiţi un nod şi-l prinse de gât. O vreme se ţinură strâns în braţe, iar sentimentul de jignire al lui Baley dispăru ca prin farmec, înlocuit de îngrijorare.

— De ce? N-ai nici un motiv. Este inofensiv, îţi dau cuvântul meu.

— Nu poţi scăpa de el?

— Ştii bine că nu pot. Este misiunea Departamentului. Cum să pot?

— Ce fel de misiune, Lije? Spune-mi.

— Jessie, mă surprinde realmente cum te comporţi.

Prin întuneric, o mângâie pe obraz. Era umed. Folosindu-şi mâneca pijamalei, îi şterse cu atenţie lacrimile.

— Chiar că eşti o fetiţă prostuţă, vorbi el cu tandreţe.

— Spune-le celor din Departament să repartizeze misiunea altuia, indiferent despre ce ar fi vorba. Te rog, Lije!

Baley îşi înăspri puţin glasul.

— Jessie, eşti soţie de poliţist de suficient timp ca să ştii că o misiune nu-i ceva de joacă.

— De ce a trebuit să ţi-o dea tocmai ţie?

— Julius Enderby…

O simţi încordându-se în braţele sale.

— Trebuia să-mi fi dat seama! De ce nu-i poţi spune lui Julius Enderby ca măcar o dată să-i rezolve altcineva cazurile murdare? Suporţi prea multe, Lije, iar asta-i chiar…

— Gata, gata, spuse el alinător. Femeia tăcu, tremurând din tot corpul. „N-o să înţeleagă niciodată”, îşi spuse Baley.

Comisarul fusese un măr al discordiei între ei încă de la logodnă. Enderby era cu doi ani mai mare decât Baley, dar amândoi urmaseră Şcoala de Studii Administrative din Oraş şi se împrieteniseră. După ce Baley îşi susţinuse setul de teste vocaţionale şi neuroanaliză, fusese repartizat în poliţie, unde îl găsise pe Enderby, care promovase deja în divizia detectivilor civili.

Baley îl urmase, dar la o distanţă care sporise continuu. Nu fusese totuşi vina nimănui. Baley era îndeajuns de capabil şi eficient, dar îi lipsea abilitatea lui Enderby, care se potrivea la perfecţiune în maşinăria administrativă. Era una dintre acele persoane născute pentru sistemul ierarhic, care se simţea confortabil în mod firesc într-o birocraţie.

Comisarul nu se caracteriza printr-o inteligenţă ieşită din comun, iar Baley o ştia. Avea ciudăţeniile sale copilăreşti, de pildă crizele intermitente de medievalism ostentativ. În exterior însă se comporta fără cusur, nu jignea pe nimeni, accepta ordinele cu eleganţă şi comanda la rândul său cu o combinaţie perfectă de blândeţe şi fermitate. Se înţelegea până şi cu spaţialii. Poate că era excesiv de servil faţă de aceştia (Baley n-ar fi putut să se descurce cu ei pentru mai mult de jumătate de zi fără să dea în clocot; era sigur în privinţa asta, deşi, de fapt, nu vorbise niciodată cu un spaţial altfel decât la telefon), dar spaţialii aveau încredere în el şi astfel Enderby devenise foarte util Oraşului.

În felul acesta, într-un serviciu civil în care sociabilitatea şi diplomaţia erau mai utile decât competenţa individuală, Enderby promovase rapid şi ajunsese la rangul de comisar, în vreme ce Baley nu era decât C-5. Baley nu-i purta ranchiună pentru diferenţa dintre ei, în ciuda faptului că, om fiind, nu putea să nu încerce regrete. Enderby nu uitase vechea lor prietenie şi, în felul său, încerca să-l ajute cum putea.

Parteneriatul cu R. Daneel constituia un exemplu în această privinţă. Era dur şi neplăcut, dar, indiscutabil, conţinea sâmburele unei avansări spectaculoase. Comisarul ar fi putut acorda şansa altcuiva. Propriile sale cuvinte, spuse în cursul dimineţii, despre rugămintea pentru o favoare, camuflaseră realitatea fără s-o ascundă.

Jessie nu vedea niciodată lucrurile în felul acela. În ocazii similare din trecut, ea comentase: „Ăsta-i indicele tău idiot de loialitate. Mi s-a acrit să-i aud pe toţi lăudându-te pentru simţul datoriei. Din când în când, ar trebui să te mai gândeşti şi la tine. Am observat că cei din vârf nu suflă o vorbă despre indicele lor de loialitate.”

Baley rămase întins, într-o stare de veghe încordată, lăsând-o pe Jessie să se calmeze. El trebuia să gândească. Trebuia să fie sigur pe bănuielile sale. Detaliile se înlănţuiră şi se potriviră laolaltă în mintea lui. Lent, se aranjară într-un şablon.

Simţi salteaua mişcându-se, când Jessie se clinti.

— Lije?

Buzele femeii îi atingeau urechea.

— Ce este?

— De ce nu demisionezi?

— Termină cu prostiile!

— De ce n-o faci? (Jessie devenise aproape entuziastă.) Aşa ai putea scăpa de robotul ăsta oribil. Pur şi simplu, te duci la Enderby şi-i spui că ai terminat.

— Nu pot demisiona în mijlocul unui caz important, replică rece Baley. Nu pot arunca totul la tubul de deşeuri de fiecare dată când îmi vine s-o fac. Aşa ceva ar însemna declasificare legală.

— Şi ce dacă? După aceea, ai putea promova din nou. Poţi s-o faci, Lije! în Serviciu există o duzină de posturi conforme cu aptitudinile tale.

— Serviciul Civil nu angajează persoane care au fost declasificate legal. Aş putea fi doar muncitor necalificat, iar tu la fel. Bentley ar pierde tot statutul moştenit. La naiba, Jessie, tu nu ştii Ce-nseamnă aşa ceva!

— Am citit despre asta şi nu mi-e teamă, murmură ea.

— Eşti nebună! Ai înnebunit de tot!

Baley simţea că-l apucase tremuratul. În minte îi licări imaginea familiară a tatălui său, ruinându-se treptat în drum spre moarte.

Jessie oftă adânc.

Mintea bărbatului se îndepărtă cu furie de ea şi reveni cu disperare la tabloul pe care-l construia.

— Jessie, rosti el încordat, trebuie să-mi spui! Cum ai aflat că Daneel este robot? Ce te-a făcut să tragi concluzia asta?

— Ei bine…, începu ea apoi amuţi.

Era pentru a treia oară când încercase s-o convingă să-i spună, fără să reuşească.

Baley o strânse cu putere de mână, implorând cerul să continue.

— Te rog, Jessie! Ce anume te sperie?

— Pur şi simplu am bănuit că era robot, răspunse femeia.

— Nu aveai absolut nici un motiv s-o bănuieşti. Înainte de a pleca, nu credeai că este robot, aşa-i?

— Nu… dar m-am gândit…

— Haide, Jessie! Ce te-a făcut s-o crezi?

— Păi… Uite cum a stat treaba. Fetele flecăreau în Personal… Ştii cum sunt ele, pălăvrăgesc despre orice.

„Femei!” îşi spuse Baley.

— Oricum, urmă Jessie, zvonul circulă în tot Oraşul. Era clar.

— În tot Oraşul?

Baley simţi un fior scurt şi energic de triumf, sau foarte asemănător triumfului. Altă piesă îşi găsise locul!

— Din spusele lor, aşa se părea. Ziceau că se vorbeşte despre un robot spaţial care umblă prin Oraş. Se spunea că arată exact ca un om şi că lucrează cu poliţia. M-au întrebat până şi pe mine despre asta. Au râs şi au zis: „Lije al tău nu ştie nimic despre asta, Jessie?”, iar eu am râs şi-am răspuns „Terminaţi cu prostiile!”. După aceea am plecat la eterice şi am început să mă gândesc la noul tău partener. Mai ţii minte fotografiile acelea pe care le-ai adus acasă, pe care Julius Enderby le-a făcut în Oraşul Spaţial, ca să-mi arate cum sunt spaţialii? Ei bine, am ajuns la concluzia că aşa arată şi partenerul tău. Mi-am dat seama brusc de asta şi mi-am zis „Dumnezeule, cineva trebuie să-l fi recunoscut în magazinul de pantofi, iar el este cu Lije!” M-am scuzat că am o migrenă şi-am fugit…

— Gata, Jessie, făcu Baley, opreşte-te, calmează-te. Te întreb acum, de ce ţi-e frică? Nu te temi de Daneel în sine. L-ai abordat direct, când ai ajuns acasă. Te-ai comportat minunat. Atunci…

Se opri pe neaşteptate. Se sculă în capul oaselor, cu ochii larg deschişi, fără să zărească nimic în bezna dormitorului.

Îşi simţi soţia foindu-se lângă el. Întinse iute mâna, îi găsi buzele şi apăsă un deget peste ele. Jessie se împotrivi strânsorii, prinzându-l de încheietură şi zbătându-se, dar bărbatul o strânse şi mai tare.

Apoi, pe neaşteptate, o eliberă. Ea scânci.

— Iartă-mă, şopti Baley răguşit, ascultam… Coborî din pat, încălţându-şi plastofilmele calde.

— Lije, unde pleci? Nu mă lăsa!

— Stai liniştită. Merg doar până la uşă.

Plastofilmele scoaseră sunete moi, înăbuşite, în vreme ce Baley ocoli patul. Întredeschise uşa spre sufragerie şi rămase în aşteptare.

Nimic nu se auzi timp îndelungat. Era atâta linişte încât putea să audă dinspre patul lor şuieratul subţire al respiraţiei lui Jessie. Îşi auzea propriile bătăi ale inimii, sunându-i înfundat în urechi.

Mâna lui Baley se strecură prin deschizătura uşii, întinzându-se spre punctul pe care îl putea găsi şi cu ochii închişi. Degetele îi cuprinseră butonul potenţiometru care regla intensitatea plafonierei. Exercită o apăsare aproape insesizabilă şi tavanul sclipi vag, atât de slab încât jumătatea inferioară a sufrageriei rămase în semiîntuneric.

Văzu însă destul. Uşa principală era închisă, iar sufrageria nemişcată şi cufundată în tăcere.

Readuse butonul la poziţia închis şi reveni în pat.

Fusese exact ce-i lipsea. Piesele se potriveau. Puzzle-ul era completat.

— Lije, insistă Jessie, ce s-a-ntâmplat?

— Nimic, nu s-a-ntâmplat nimic. Totu-i în regulă. El nu-i aici.

— Robotul? Adică… a plecat? Pentru totdeauna?

— Nu, nu. Se va întoarce. Şi înainte să revină, răspunde-mi la întrebare.

— Ce întrebare?

— De ce te temi? Jessie tăcu.

— Ai spus că eşti speriată de moarte, îi reaminti Baley.

— El mă sperie.

— Am mai discutat chestia asta şi nu-i adevărat. Nu te-ai temut de el şi, în plus, ştii foarte bine că un robot nu poate pricinui vreun rău omului.

— M-am gândit, începu ea fără tragere de inimă, că dacă toţi vor afla că-i robot, s-ar putea declanşa o răzmeriţă. Ne-ar fi omorât.

— De ce să ne omoare?

— Ştii şi tu cum sunt răzmeriţele…

— Nu se ştie nici măcar unde anume se află robotul.

— Se poate afla.

— Deci de asta te temi tu, de o posibilă revoltă?

— Păi…

— Ş-ş-ş! şuieră el.

O apăsă pe Jessie, silind-o să revină cu capul pe pernă, apoi îşi apropie buzele de urechea ei.

— S-a-ntors. Ascultă-mă şi nu scoate nici un cuvânt. Totul e-n regulă. Mâine dimineaţă va pleca şi n-o să se-ntoarcă. Nu va fi nici o răzmeriţă, absolut nimic!

Era aproape mulţumit când spuse cuvintele acelea, aproape complet mulţumit. Simţea că acum putea să adoarmă.

Se gândi din nou: „Nici o răzmeriţă, absolut nimic. Şi nici declasificare.”

Cu o clipă înainte să alunece realmente în somn, se gândi: „Nici măcar o anchetă pentru crimă. Nici măcar asta. Totul s-a rezolvat…”

Adormi.