Cavernele de oţel

Introducere Povestea dinapoia romanelor cu roboţi

Transpunerea pe hârtie a idilei mele cu roboţii a început în ziua de 10 mai 1939, dar povestea de dragoste era mult mai veche, datând din timpurile când eram un simplu cititor de science-fiction.

La urma urmelor, roboţii nu constituiau o noutate în SF nici chiar în 1939. Oameni mecanici pot fi întâlniţi în mirurile antice şi legendele medievale, iar cuvântul „robot” a apărut prima oară în piesa de teatru R.U.R. scrisă de Karel Capek, care a fost pusă în scenă întâia dată în 1921, în Cehoslovacia, pentru ca după scurt timp să fie tradusă în numeroase limbi.

R.U.R. era abrevierea de la „Rossum's Universal Robots”, fabrica industriaşului englez Rossum care producea fiinţe artificiale destinate muncilor fizice, menite să elibereze omenirea şi să-i ofere astfel mai mult timp dedicat creativităţii. (Cuvântul „robot” provine de la un cuvânt ceh însemnând „corvoadă”.) Deşi Rossum era animat de intenţii nobile, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum intenţionase el: roboţii s-au răsculat şi au distrus specia umană.

Poate că nu surprinde faptul că în 1921 exista opinia potrivit căreia progresul tehnologic duce la dezastru universal. Nu trebuie uitat că de abia se sfârşise primul război mondial, cu tancurile, avioanele şi gazele sale toxice, care le arătase oamenilor „partea întunecată a Forţei”, ca să folosesc terminologia din Star Wars.

R.U.R. şi-a adăugat viziunea sumbră la cea a faimosului roman Frankenstein, în care crearea altui tip de om artificial se încheie de asemenea printr-un dezastru, deşi la o scară mai redusă. Ca urmare a acestor exemple, a devenit cât se poate de firesc ca, între anii 1920 şi 1930, roboţii să fie descrişi drept creaturi primejdioase care, invariabil, îşi distrug creatorii. Se repeta apăsat morala: „există anumite lucruri pe care Omul nu trebuie să le cerceteze”.

Din adolescenţă însă mi-a fost imposibil să cred că atunci când cunoaşterea prezintă primejdii, soluţia poate fi ignoranţa. Dintotdeauna am considerat că soluţia trebuie să fie înţelepciunea.

În faţa primejdiei nu trebuie să dai bir cu fugiţii, ci, dimpotrivă, să înveţi cum s-o poţi aborda fără să te expui pericolelor.

La urma urmelor, aceasta a fost mănuşa azvârlită omenirii încă din clipa când dintr-o anumită specie de primate a evoluat omul. Orice progres tehnologic poate fi primejdios. Focul a fost primejdios din capul locului şi acelaşi lucru se poate spune (ba chiar într-o măsură mai mare) despre grai — şi ambele continuă să rămână periculoase şi în prezent -, dar oamenii nu vor fi oameni fără ele.

În tot cazul, fără să ştiu cu exactitate ce anume mă dezamăgea la povestirile cu roboţi pe care le citeam, aşteptam ceva mai bun, iar noutatea a sosit în paginile numărului din decembrie 1938 al revistei Astounding Science Fiction, Numărul respectiv conţinea povestirea „Helen O'Loy” de Lester del Rey, un text în care un robot era descris cu compasiune. Cred că era abia a doua povestire publicată de Lester del Rey, dar din clipa aceea am rămas de-a pururi un fan al său. (Vă rog să nu-i spuneţi lucrul acesta. Nu trebuie să-l ştie.)

Aproape în acelaşi timp, mai precis în numărul din ianuarie 1939 al revistei Amazing Stories, Eando Binder descria un robot drăgălaş în „Eu, robotul”. Povestirea era mult mai slabă decât cealaltă, însă am simţit din nou un fior lăuntric. În mod vag, începeam să-mi doresc să scriu o povestire în care un robot să fie prezentat cu dragoste şi, pe 10 mai 1939, am început să lucrez la un asemenea text. Am avut nevoie de două săptămâni, deoarece pe atunci scriam destul de lent.

În povestirea mea, pe care o intitulasem „Robbie”, rolul principal îi revenea unui robot dădacă, iubit de copilul pe care-l îngrijea, dar temut de mama acestuia. Fred Pohl, deşi pe atunci avea tot nouăsprezece ani, ca şi mine, era mult mai înţelept. După ce a citit povestirea, mi-a spus că John Campbell, atotputernicul redactor-şef de la Astounding, nu o va accepta, deoarece semăna prea mult cu „Helen O'Loy”. Avea dreptate. Campbell a respins-o exact din motivul respectiv.

La scurt timp după aceea, Fred a devenit redactor-şef la două reviste noi de science-fiction şi el a cumpărat „Robbie” pe 25 martie 1940. Povestirea a apărut în numărul din septembrie 1940 al publicaţiei Super-Science Stories, dar cu titlul modificat în „Un ciudat tovarăş de joacă”. (Fred avea obiceiul oribil de a modifica titlurile, aproape de fiecare dată în rău. De atunci, povestirea a fost republicată de multe ori, dar întotdeauna cu titlul meu original.)

În anii aceia eram însă nemulţumit de orice povestire pe care nu puteam să i-o vând lui Campbell, aşa că, după un timp, am încercat să-i propun alt text cu roboţi. Anterior discutasem ideea cu el, ca să mă asigur că n-o va respinge din alte motive decât cele pur literare, şi apoi am scris „Raţionament”, în care un robot îmbrăţişează religia, ca să zic aşa.

Campbell a cumpărat-o pe 22 noiembrie 1940 şi a publicat-o în numărul din aprilie 1941 al revistei sale. Era a treia povestire pe care i-o vândusem şi prima pe care o acceptase ca atare, fără să mai solicite rescrieri. Am fost atât de încântat, încât am scris repede a treia povestire cu roboţi, pe care am intitulat-o „Mincinosul”, iar Campbell a acceptat-o de asemenea şi a publicat-o în Astounding din mai 1941. În două numere consecutive ale revistei îmi apăruseră două povestiri cu roboţi.

După aceea, n-am mai intenţionat să mă opresc. Pornisem deja un ciclu.

Lucrurile nu s-au oprit însă acolo. Pe 23 decembrie 1940, pe când discutam cu Campbell ideea mea despre un robot telepat, am constatat că începusem să vorbim despre regulile care ar trebui să guverneze comportamentul tuturor roboţilor. Eu consideram că roboţii erau automate în care erau încorporate mecanisme de siguranţă, de aceea noi doi am definit acele mecanisme de siguranţă… care au devenit „cele trei legi ale roboticii”.

Mai întâi am definitivat aceste legi, apoi le-am utilizat explicit în a patra mea povestire cu roboţi, „Fuga în cerc”, care a apărut în numărul din martie 1942 al revistei Astounding. Cele trei legi ale roboticii apar prima dată la pagina 100 a numărului respectiv. Am căutat în mod special detaliul acesta, deoarece, după ştiinţa mea, este întâia consemnare pe plan mondial a termenului „robotică”.

În anii 1940 am scris alte patru povestiri cu roboţi pentru Astounding: „Întâi să prindem iepurele”, „Evadare” (pe care Campbell a reintitulat-o „Evadarea paradoxală”, deoarece cu doi ani în urmă mai publicase o povestire cu titlul „Evadare”), „Evidenţa” şi „Conflictul evitabil”. Ele au apărut în Astounding în numerele din februarie 1944, august 1945, septembrie 1946, respectiv iunie 1950.

După 1950, edituri importante, mai ales Doubleday and Company, au început să publice cărţi de science-fiction în ediţii cartonate. În ianuarie 1950, Doubleday mi-a publicat prima carte, romanul SF O piatră pe cer, iar eu lucram de zor la al doilea roman.

Fred Pohl, care în acea perioadă mi-a fost, pentru scurt timp, agent literar, s-a gândit să-mi strângă povestirile cu roboţi într-un volum. Doubleday nu era interesată pe vremea aceea de antologii de proză scurtă, însă o editură foarte mică, Gnome Press, s-a arătat doritoare să publice volumul.

Pe 8 iunie 1950, culegerea de povestiri a fost predată la Gnome Press. Propusesem titlul Minte şi fier, dar editorul a clătinat din cap.

— Să-i zicem Eu, robotul, mi-a sugerat.

— Nu se poate, am replicat. Acum zece ani, Eando Binder a scris o povestire cu acelaşi titlu.

— Cui îi pasă? a pufnit editorul (deşi aceasta este o versiune eufemistică a adevăratului său comentariu), iar eu mi-am îngăduit, destul de stânjenit, să mă las convins. A doua mea carte, Eu, robotul, a apărut cu puţin înainte de sfârşitul anului 1950.

Volumul conţinea cele opt povestiri cu roboţi publicate în Astounding, ordonate însă în mod diferit, nu cronologic, pentru a obţine o succesiune logică. În plus, am adăugat „Robbie”, prima mea povestire, deoarece îmi plăcea, în ciuda faptului că fusese respinsă de Campbell.

În anii 1940 scrisesem alte trei povestiri cu roboţi, pe care Campbell fie că le respinsese, fie că nici măcar nu le citise, dar ele nu se încadrau în succesiunea logică despre care am amintit, aşa că nu le-am inclus în volum. Atât ele, cât şi alte povestiri cu roboţi scrise în deceniile ce au urmat după Eu, robotul au fost incluse în culegeri ulterioare; toate, fără excepţie, au apărut în antologia Robotul complet (The Complete Robot) publicată de Doubleday în 1982.

Eu, robotul n-a reprezentat cine ştie ce succes editorial în momentul lansării, dar s-a vândut constant, chiar dacă lent, an după an. Peste cinci ani, culegerea fusese retipărită într-o ediţie Armed Forces, într-o ediţie cartonată mai ieftină, într-o ediţie britanică şi în una germană (prima mea carte tradusă în străinătate). În 1956 a cunoscut chiar o ediţie broşată, la New American Library.

Singurul necaz era că Gnome Press de abia îşi ducea existenţa şi n-a reuşit niciodată să-mi dea declaraţii clare de încasări semestriale, şi nici cine ştie ce drepturi de retipărire. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu primele mele trei cărţi din ciclul Fundaţia, care au fost publicate tot de Gnome Press.)

În 1961, Doubleday şi-a dat seama de problemele prin care trecea Gnome Press şi a răscumpărat drepturile pentru Eu, robotul (şi pentru Fundaţia). De fapt, Eu, robotul a fost reeditată permanent de la prima apariţie, ceea ce înseamnă de treizeci şi trei de ani, în momentul când scriu aceste rânduri. În 1981 i-au fost cumpărate chiar şi drepturile de ecranizare, deşi încă nu s-a turnat nici un film. A apărut de asemenea tradusă în optsprezece limbi străine, după ştiinţa mea, inclusiv în ruseşte şi idiş.

Dar asta înseamnă să mă îndepărtez prea mult de la subiect.

Să revenim la anul 1952, an în care Eu, robotul era cunoscută drept carte publicată de Gnome Press, iar eu nu aveam nici o indicaţie asupra unui posibil succes viitor.

În perioada aceea fuseseră lansate reviste noi de science-fiction, de calitate excelentă, iar domeniul cunoştea una dintre „înfloririle” sale periodice. The Magazine of Fantasy and Science Fiction apăruse în 1948, iar Galaxy Science Fiction în 1950, punând capăt monopolului exercitat până atunci de John Campbell şi consemnând sfârşitul „Epocii de aur” a anilor 1940.

Am început să-i plasez texte lui Horace Gold, redactorul-şef de la Galaxy, şi m-am simţit realmente uşurat. Timp de opt ani scrisesem exclusiv pentru Campbell şi ajunsesem să mă consider autorul unui singur redactor-şef, iar dacă se întâmpla ceva cu acesta, cariera mea de scriitor ar fi fost terminată. Succesul pe care-l înregistrasem vânzându-i texte lui Gold mi-a alungat neliniştile în această privinţă. Gold mi-a serializat chiar al doilea roman, Pulbere de stele… deşi i-a modificat titlul în Tyrann, care mi se părea oribil.

Gold nu era însă singurul meu editor nou. I-am vândut o povestire cu roboţi şi lui Howard Browne, care a supervizat Amazing pentru o scurtă perioadă, când aceasta a încercat să fie o revistă de calitate. Povestirea, intitulată „Satisfacţie garantată”², a apărut în numărul din aprilie 1951 al lui Amazing.

Ea a reprezentat totuşi o excepţie. În general, la momentul respectiv nu mai intenţionam să scriu alte povestiri cu roboţi. Publicarea volumului Eu, robotul părea să fi adus la un sfârşit firesc etapa aceea a carierei mele literare şi voiam să mă ocup de alte lucruri.

Gold însă, după ce-mi publicase un roman în serial, era foarte dispus să continue cu altul, deoarece alt roman pe care-l scrisesem, Curenţii spaţiului, fusese cumpărat de Campbell pentru serializare.

Pe 19 aprilie 1952, Gold şi cu mine am discutat despre un roman nou care să apară ca serial în revista Galaxy. Gold mi-a propus un roman cu roboţi, dar am clătinat cu fermitate din cap. Roboţii mei apăruseră doar în povestiri şi nu eram deloc convins că aş putea scrie un roman întreg cu acest subiect.

— Ba ai putea, a insistat Gold. Ce-ai zice de o planetă suprapopulată, pe care roboţii preiau slujbele oamenilor?

— Prea deprimant, am mormăit. Nu-s sigur că aş dori să mă ocup de un subiect cu implicaţii sociologice profunde.

— Poţi să-l scrii în nota care-ţi convine. Îţi plac romanele poliţiste, nu? Introdu o crimă în societatea aceasta şi un detectiv care trebuie să rezolve cazul alături de partenerul lui robot. Dacă detectivul nu poate rezolva cazul, îşi va pierde slujba în detrimentul robotului.

Ideea mi-a stârnit imaginaţia. Campbell spunea adesea că un text science-fiction poliţist este un paradox în sine — progresele tehnologice pot fi utilizate pentru a-i scoate din încurcătură pe detectivi în mod neloial şi în felul acesta cititorii ar fi traşi pe sfoară.

M-am aşezat la masă pentru a scrie un roman care să se încadreze în regulile poliţiste clasice şi, aşadar, să nu-l înşele pe cititor… dar în acelaşi timp să fie literatură science-fiction adevărată. Rezultatul a fost Cavernele de oţel. A apărut în serial în Galaxy, în numerele din octombrie, noiembrie şi decembrie 1953, iar în 1954 a fost publicat de Doubleday: a unsprezecea mea carte.

Fără doar şi poate, Cavernele de oţel a însemnat succesul meu cel mai de seamă până în momentul scrierii acestor rânduri. S-a vândut mai bine decât oricare dintre cărţile mele anterioare, a atras scrisori mai binevoitoare din partea cititorilor şi (dovada cea mai bună dintre toate) Doubleday mi-a surâs mai călduros ca oricând. Până atunci, înainte de a încheia un contract, editura îmi solicita planul general al intrigii şi câteva capitole drept mostră, dar după aceea s-a grăbit să-mi pună contractul în faţă imediat ce auzea că aş scrie încă o carte.

Cavernele de oţel a repurtat de fapt un asemenea succes încât continuarea a fost inevitabilă. Probabil că m-aş fi apucat s-o scriu imediat, dacă nu aş fi început între timp să mă dedic cărţilor de popularizare ştiinţifică, descoperind o activitate care-mi făcea nespus de multă plăcere. De abia în octombrie 1955 am început să scriu Soarele gol.

O dată începută însă, cartea a mers ca pe roate. Din multe puncte de vedere, a echilibrat romanul anterior. Acţiunea din Cavernele de oţel se desfăşura pe Pământ, o planetă cu foarte mulţi oameni şi puţini roboţi, pe când în Soarele gol intriga era plasată pe Solaria, o planetă cu puţini oameni şi foarte mulţi roboţi. În plus, deşi cărţile mele sunt, în general, lipsite de elemente romantice, în Soarele gol am introdus o idilă discretă.

Am fost pe de-a întregul satisfăcut de această continuare şi, în adâncul inimii, am considerat-o chiar mai bună decât Cavernele de oţel, dar ce puteam face cu ea? Între timp mă cam îndepărtasem de Campbell, care devenise fascinat de o pseudoştiinţă bizară numită „dianetică” şi era atras de OZN-uri, psionică şi alte domenii dubioase. Pe de altă parte, îi eram extrem de îndatorat şi mă simţeam oarecum vinovat că trecusem aproape complet în tabăra lui Gold, care-mi publicase în serial două romane consecutive. Întrucât Gold nu avea însă nici o legătură cu concepţia Soarelui gol, puteam face cu romanul orice doream.

De aceea, i l-am oferit lui Campbell, care l-a acceptat fără să clipească. A fost publicat în serial în Astounding în numerele din octombrie, noiembrie şi decembrie 1956, şi nici Campbell nu i-a modificat titlul. Doubleday l-a publicat în 1957, ca a douăzecea carte a mea.

S-a vândut la fel de bine ca şi Cavernele de oţel, dacă nu chiar mai bine, şi Doubleday mi-a atras imediat atenţia că nu puteam lăsa lucrurile aşa. Trebuia să scriu al treilea roman, pentru a avea o trilogie, similară trilogiei Fundaţia.

Am fost cu totul de acord. Aveam o idee generală despre intriga din al treilea roman, şi mă gândisem deja la titlu: Limitele infinitului.

În iulie 1958, am plecat cu familia într-o vacanţă de trei săptămâni la o cabană de pe malul lacului Marshfield, în statul Massachusetts, intenţionând ca acolo să lucrez şi să scriu o porţiune considerabilă din noul meu roman. Acţiunea urma să aibă loc pe Aurora, unde balanţa om/robot nu era înclinată nici spre oameni, ca în Cavernele de oţel, nici spre roboţi, ca în Soarele gol. În plus, voiam să accentuez mai mult latura sentimentală.

Totul fusese pus la punct… şi în acelaşi timp ceva scârţâia. În anii 1950, devenisem foarte interesat de non-ficţiune şi pentru prima dată începeam un roman care nu declanşa în mine frenezia imaginaţiei. După patru capitole, am cedat şi am decis să renunţ, apreciind că nu puteam aborda povestea de dragoste şi nu puteam echilibra perfect combinaţia oameni/roboţi.

Vreme de douăzeci şi cinci de ani, lucrurile au rămas aşa. Cavernele de oţel şi Soarele gol au fost mereu reeditate. Au fost publicate într-un singur volum cu titlul Romanele roboţilor (The Robot Novels), au fost publicate alături de un grup de povestiri în Restul roboţilor (The Rest of the Robots) şi au apărut în numeroase ediţii broşate.

Aşadar, timp de douăzeci şi cinci de ani, cititorii le-au avut la dispoziţie pentru a le citi şi, presupun, a se bucura de ele. Drept urmare, mulţi mi-au adresat scrisori şi mi-au cerut să scriu al treilea roman. La convenţiile anuale ale fanilor, mi s-a cerut direct. A devenit solicitarea cea mai regulată (cu excepţia solicitării pentru al patrulea roman din ciclul Fundaţia).

Şi ori de câte ori am fost întrebat dacă intenţionam să scriu al treilea roman cu roboţi, am răspuns cu regularitate: „Da, într-o bună zi… aşa că rugaţi-vă să am o viaţă lungă”.

Cumva, simţeam că trebuia s-o fac, dar, pe măsură ce anii treceau, am devenit tot mai convins că, de fapt, nu puteam şi tot mai întristat că n-avea să existe niciodată un al treilea roman.

Cu toate acestea, în martie 1983 m-am prezentat la Doubleday cu „mult-aşteptatul” al treilea roman cu roboţi. Nu avea nici o legătură cu tentativa eşuată din 1958, iar titlul său era Roboţii de pe Aurora. Doubleday l-a publicat în octombrie 1983.

— Isaac Asimov

New York, 1983