Cavernele de oţel

1. Conversaţie cu un comisar

Lije Baley tocmai ajunsese la biroul său, când îşi dădu seama că R. Sammy îl privea răbdător. Trăsăturile colţuroase ale chipului său prelung se înăspriră.

— Ce vrei?

— Şeful doreşte să te prezinţi la el, Lije. Imediat cum soseşti.

— Bine.

R. Sammy rămase inexpresiv.

— Am zis „bine”, repetă Baley. Pleacă!

R. Sammy se răsuci pe călcâie şi ieşi să-şi vadă de îndatoriri. Iritat, Baley se întrebă de ce aceleaşi îndatoriri nu puteau fi îndeplinite de un om obişnuit.

Se opri să-şi examineze conţinutul tabacherei şi să facă o socoteală rapidă în gând. Cu două pipe pline pe zi, putea face faţă până la următoarea raţie.

După aceea ieşi dinapoia balustradei sale (cu doi ani în urmă obţinuse calificarea ce-i asigura dreptul la un colţ îngrădit) şi traversă sala comună.

Când trecu pe lângă Simpson, acesta ridică ochii dintr-un dosar cu unitate de mercur.

— Şeful vrea să te vadă, Lije.

— Ştiu. Mi-a spus R. Sammy.

O bandă codată se derulă din interiorul unităţii, pe măsură ce instrumentul minuscul îşi analiza „memoria” în căutarea informaţiilor stocate în textura de vibraţii infime ale suprafeţei de mercur scânteietor dinăuntru.

— I-aş trage un şut în dos lui R. Sammy, dacă nu mi-ar fi teamă că-mi rup piciorul, comentă Simpson. Ieri m-am întâlnit cu Vince Barrett.

— Şi?

— Voia să-şi recapete slujba. Sau orice altă slujbă din Departament. Puştiul e disperat, dar ce-i puteam spune? R. Sammy i-a preluat îndatoririle, şi cu asta basta! Puştiul trebuie să muncească acum la o bandă de livrare, în fermele de enzime. Şi era un tip isteţ… Toţi îl plăceau.

Baley strânse din umeri şi replică pe un ton mai rigid decât ar fi intenţionat, sau decât simţea:

— Cu toţii trecem prin asta.

Şeful avea clasificarea care-i oferea dreptul la un cabinet privat. Pe geamul mat al uşii scria JULIUS ENDERBY cu litere elegante, iscusit gravate în sticlă. Dedesubt se putea citi: COMISAR DE POLIŢIE, ORAŞUL NEW YORK.

Baley intră şi rosti:

— Doreai să vorbeşti cu mine, comisare?

Enderby ridică privirea. Purta ochelari, deoarece avea globii oculari sensibili şi nu putea suporta obişnuitele lentile de contact. Abia după ce te obişnuiai cu aspectul ochelarilor puteai să observi şi restul chipului, care era de-a dreptul banal. Baley îl bănuia pe comisar că-şi preţuia ochelarii pentru personalitatea pe care i-o confereau şi suspecta că, de fapt, globii săi oculari nu erau chiar atât de sensibili.

Comisarul părea în mod clar agitat. Îşi trase manşetele cămăşii, aranjându-le, se lăsă pe spate în scaun şi răspunse excesiv de cordial:

— Ia loc, Lije, ia loc!

Baley se aşeză ţeapăn şi aşteptă.

— Ce face Jessie? se interesă Enderby. Dar băiatul?

— Sunt bine, replică sec Baley. Foarte bine. Şi familia ta?

— Bine, repetă comisarul, foarte bine.

Fusese un start ratat.

„Ceva e-n neregulă cu expresia lui”, îşi spuse Baley, apoi vorbi cu glas tare:

— Comisare, aş fi preferat să nu-l fi trimis pe R. Sammy după mine.

— Lije, ştii bine ce păreri am în privinţa asta… A fost însă repartizat aici şi trebuie să-l folosesc la ceva.

— E iritant, comisare. Mă anunţă să mă prezint la tine, apoi rămâne locului. Ştii la ce mă refer… Dacă nu-i spui să plece, încremeneşte acolo.

— Ah, asta-i vina mea, Lije. I-am comunicat mesajul pe care trebuie să-l transmită şi am uitat să-i precizez ca după aceea să revină la sarcinile lui.

Baley suspină şi cutele fine din colţurile ochilor săi căprui se adânciră.

— Oricum, doreai să vorbeşti cu mine…

— Da, Lije, dar nu-i deloc uşor.

Comisarul se sculă, se întoarse şi se apropie de peretele dinapoia biroului. Atinse un comutator camuflat şi o secţiune a peretelui deveni transparentă.

Baley clipi repede în faţa revărsării neaşteptate de lumină cenuşie.

— Am instalat-o în mod special anul trecut, zâmbi Enderby. Nu aed că ţi-am arătat-o până acum. Vino aici şi uită-te. Pe timpuri, toate încăperile aveau aşa ceva. Se numeau „ferestre”. Ştiai?

Baley o ştia prea bine, din multele romane istorice vizionate.

— Am auzit de ele.

— Vino aici.

Detectivul se foi puţin, dar făcu aşa cum i se ceruse. Era ceva indecent în a expune intimitatea unei odăi spre lumea exterioară. Câteodată comisarul împingea la limite prosteşti afecţiunea lui faţă de medievalism.

„La fel ca în cazul ochelarilor”, gândi Baley.

Asta era! Din cauza aceea părea schimbat!

— Scuză-mă, comisare, rosti Baley, dar porţi ochelari noi, nu-i aşa?

Enderby îl privi uşor surprins, îşi scoase ochelarii, îi examină, apoi se uită la Baley. În absenţa lentilelor, chipul său rotund părea şi mai rotund, iar bărbia mai pronunţată. Părea de asemenea nesigur pe sine, deoarece privirea nu i se orienta corect.

— Da, încuviinţă el.

Repuse ochelarii pe nas şi continuă furios:

— Acum trei zile, i-am spart pe cei vechi, dar cu atâtea probleme pe cap n-am reuşit să-i înlocuiesc decât azi dimineaţă. Îţi spun, Lije, astea trei zile au fost un iad!

— Din cauza ochelarilor?

— Nu numai din cauza lor… O să ajung şi la subiectul respectiv…

Reveni spre fereastră; Baley privi şi el şi observă, uşor şocat, că ploua. Timp de un minut rămase absorbit de priveliştea apei care se revărsa din cer, în vreme ce comisarul degaja un aer de mândrie, ca şi cum fenomenul ar fi fost regizat de el.

— Este a treia oară luna asta că văd cum plouă. E spectaculos, nu crezi?

Fără să vrea, Baley trebui să admită că era impresionant. La cei patruzeci şi doi de ani ai săi văzuse rareori ploaia şi, de fapt, orice alt fenomen natural.

— Mi s-a părut mereu, spuse el, o risipă ca toată apa asta să cadă peste Oraş. Ar trebui să fie restricţionată la rezervoare.

— Lije, rosti comisarul, tu eşti un modernist, ăsta-i necazul cu tine. În timpurile medievale, oamenii trăiau sub cerul liber şi nu mă refer numai la ferme, ci şi la oraşe. Chiar şi în New York. Atunci când ploua, ei nu considerau fenomenul ca o risipă, ci se bucurau de el. Trăiam mai aproape de natură, iar asta era mai sănătos, era mai bine. Problemele epocii moderne provin din separarea de natură. Dacă ai timp, citeşte despre Secolul Cărbunelui.

Baley citise deja. Îi auzise pe mulţi plângându-se de inventarea reactoarelor nucleare. El însuşi se plângea, atunci când lucrurile mergeau prost, sau când îl ajungea oboseala. Tânguiala era o caracteristică înnăscută a naturii umane. În Secolul Cărbunelui, oamenii se plânseseră de inventarea motorului cu aburi. Într-una dintre piesele lui Shakespeare, un personaj se plângea de inventarea prafului de puşcă. Peste o mie de ani aveau să se plângă de inventarea creierului pozitronic.

„La naiba cu toate!”

Pe un ton posac, vorbi:

— Uite ce-i, Julius (nu-i stătea în obicei să se tutuiască cu comisarul la birou, deşi Enderby o făcea în mod curent, dar în cazul acesta simţea nevoia de ceva special), vorbeşti despre o mulţime de chestii, dar nu şi despre motivul pentru care m-ai chemat, iar asta mă nelinişteşte. Care-i treaba?

— O să ajung şi acolo, Lije. Lasă-mă s-o fac în felul meu. Este vorba despre… ce să mai zic, necazuri!

— Evident, ce altceva poate fi pe planeta asta? Necazuri mai mari decât R-ii?

— Într-un fel, da. Stau şi mă-ntreb câte necazuri mai poate suporta bătrânul nostru Pământ. Când am instalat fereastra asta, n-am lăsat doar cerul să pătrundă la răstimpuri aici, ci întregul Oraş. Mă uit la el şi mă-ntreb ce va deveni peste încă un secol…

Baley se simţi dezgustat de sentimentalismul celuilalt, totuşi constată că privea afară fascinat. În ciuda ploii care-l camufla, Oraşul era copleşitor. Departamentul poliţiei se afla la nivelurile superioare ale Primăriei, iar Primăria se ridica sus de tot. De la fereastra comisarului, blocurile-turn vecine păreau pitice şi acoperişurile li se distingeau clar, aidoma a nenumărate degete aţintite în sus. Zidurile lor erau oarbe, lipsite de detalii, simple carapace exterioare ale stupilor umani.

— Pe de o parte, urmă Enderby, îmi pare rău că plouă. Nu putem vedea Oraşul Spaţial.

Baley privi spre vest, dar comisarul avea dreptate. Orizontul se apropiase. Turnurile Oraşului New York se înceţoşau treptat şi dispăreau în fundalul alburiu.

— Ştiu cum arată Oraşul Spaţial, zise el.

— Îmi place cum se vede de aici, preciză comisarul. De abia se distinge în spaţiul îngust dintre cele două sectoare Brunswick. Domurile joase care se întind în depărtare… Asta-i deosebirea dintre noi şi spaţiali. Noi ne ridicăm şi ne înghesuim, pe când la ei fiecare familie are domul propriu. O familie — o locuinţă. Iar între domuri, teren… Lije, tu ai vorbit vreodată cu un spaţial?

— De câteva ori, răspunse Baley răbdător. Acum o lună am vorbit cu unul chiar aici, de la intercomul tău.

— Da, îmi aduc aminte. Se pare că alunec pe panta filosofiei. Noi şi ei… Feluri diferite de viaţă…

Baley începu să simtă un nod în stomac. Cu cât abordarea lui Enderby era mai ocolită, cu atât mai teribil avea să fie finalul.

— Perfect, spuse el, dar ce-i aşa surprinzător în asta? Pe Pământ nu poţi adăposti opt miliarde de oameni în domuri. Pe planetele lor, spaţialii au loc destul, aşa că n-au decât să trăiască aşa cum le este felul.

Comisarul se apropie de scaun şi se aşeză. Ochii lui îl priviră pe Baley fără să clipească, uşor micşoraţi de lentilele concave ale ochelarilor.

— Nu toţi oamenii, zise, sunt aşa toleranţi în privinţa diferenţelor între societăţile noastre. Mă refer atât la pământeni, cât şi la spaţiali.

— Aşa-i. Şi ce dacă?

— Acum trei zile a murit un spaţial.

Începuse! Colţurile buzelor subţiri ale lui Baley se ridicară puţin, dar pe chipul său lung şi trist efectul nu era sesizabil.

— Regretabil, comentă el. Sper c-a fost ceva contagios. Un virus, poate o gripă.

Comisarul îl privi surprins.

— Ce tot spui acolo?

Baley nu se obosi să-i explice. Precizia cu care spaţialii eliminaseră bolile din societăţile lor era binecunoscută. Grija cu care evitau, pe cât posibil, contactul cu pământenii măcinaţi de boli era chiar şi mai notorie. Comisarul însă nu sesizase sarcasmul.

— Vorbeam şi eu, murmură Baley. Din ce cauză a murit?

Reveni cu privirea spre fereastră.

— Din cauză că i-a fost distrus pieptul. Cineva a tras cu blasterul în el.

Ţinuta detectivului deveni rigidă. Fără să întoarcă ochii, întrebă:

— La ce te referi?

— Mă refer la crimă, răspunse încetişor Enderby. Eşti detectiv şi ştii Ce-nseamnă o crimă.

Baley se răsuci brusc:

— Dar este vorba despre un spaţial! Acum trei zile?

— Da.

— Cine-i criminalul? Cum a procedat?

— Spaţialii spun că a fost un pământean.

— Nu se poate!

— De ce nu? Ţie nu-ţi plac spaţialii. Mie nu-mi plac. Cărui pământean îi plac? Cuiva nu i-au plăcut ceva mai mult, asta-i tot.

— Da, dar…

— Ai uitat incendiul de la uzinele Los Angeles? Distrugerea R-ilor în Berlin? Răscoalele din Shanghai?

— Aşa-i.

— Totul indică o escaladare a nemulţumirii. Poate fi vorba chiar despre un fel de organizaţie.

— Comisare, făcu Baley, nu-nţeleg ceva. Mă testezi în vreun scop anume?

— Poftim? îl privi realmente derutat Enderby.

Baley îl examină atent.

— Acum trei zile un spaţial a fost ucis, iar spaţialii cred că asasinul este un pământean. Până acum — bătu el cu vârful degetului în birou — nu s-a întâmplat nimic. Aşa-i? Comisare, e de necrezut! Sfinte Iosafat, aşa ceva ar fi ras Oraşul New York de pe faţa planetei, dacă s-ar fi întâmplat într-adevăr.

— Nu-i chiar aşa simplu, clătină celălalt din cap. Lije, de trei zile sunt pe drumuri. Am discutat cu primarul. Am fost în Oraşul Spaţial. Am fost în Washington şi am stat de vorbă cu cei de la Biroul de Investigaţii Terestre.

— Da? Ei ce spun?

— Că-i cazul nostru. S-a petrecut în interiorul Oraşului Spaţial, care se află în jurisdicţia Oraşului New York.

— Dar cu drepturi extrateritoriale.

— Ştiu. Ajung şi acolo.

Ochii comisarului se îndepărtară stingheriţi de privirea împietrită a lui Baley. Părea să se comporte ca şi cum, brusc, ar fi fost retrogradat ca inferior al detectivului, iar acesta reacţiona de parcă ar fi acceptat faptul.

— Spaţialii pot ancheta cazul, zise Baley.

— Stai o clipă, Lije, insistă comisarul. Nu mă zori. Încerc să discutăm ca între prieteni. Vreau să-mi cunoşti poziţia. Am fost acolo când s-a descoperit crima. Aveam programată o întâlnire cu el… cu Roj Nemennuh Sarton.

— Victima?

— Victima, gemu comisarul. Încă cinci minute şi aş fi descoperit eu însumi cadavrul. Ce şoc ar fi fost! Şi aşa a fost brutal, foarte brutal. Mă aşteptau şi mi-au spus… apoi a început un coşmar de trei zile. Asta pe lângă faptul că vedeam totul ca prin ceaţă şi n-am avut timp să-mi înlocuiesc ochelarii. Cel puţin lucrul acesta nu se va mai repeta. Mi-am comandat trei perechi de rezervă.

Baley îşi imagină episodul aşa cum şi-l închipuia el. Putea zări siluetele înalte ale spaţialilor blonzi apropiindu-se de comisar cu vestea asasinatului şi comunicând-o în modul lor direct şi impasibil. Julius îşi scosese pesemne ochelarii pentru a-i lustrui. Inevitabil, sub impactul aflării crimei, îi scăpase, apoi privise cioburile cu un tremur al buzelor sale plinuţe şi moi. Baley era aproape sigur că, vreme de vreo cinci minute, comisarul fusese mai tulburat de cele întâmplate cu ochelarii săi, decât de crimă.

— Este o situaţie teribilă, continuă Enderby. După cum ai spus şi tu, spaţialii au drepturi extrateritoriale. Ei pot insista asupra propriei lor anchete, trimiţând orice raport doresc la guvernele de pe planetele de origine. Lumile Exterioare s-ar putea folosi de ocazie ca să solicite despăgubiri. Ştii bine cum ar suna aşa ceva pentru populaţie…

— Acceptul de a se conforma ar echivala cu o sinucidere pentru Casa Albă.

— Iar refuzul ar însemna alt tip de sinucidere.

— Nu-i nevoie să-mi descrii totul, se strâmbă Baley.

Fusese copil atunci când crucişătoarele spaţiale scânteietoare decantaseră pentru ultima dată trupe în Washington, New York şi Moscova, ca să preia ceea ce pretindeau că le-ar aparţine.

— Atunci îţi dai seama. Vom avea necazuri, indiferent dacă plătim sau nu despăgubirile. Singura salvare este să-l descoperim noi pe asasin şi să-l predăm spaţialilor. Depinde numai de noi.

— De ce nu lăsăm cazul în seama BIT-ului? Chiar dacă din punct de vedere legal este jurisdicţia noastră, se ridică problema relaţiilor interstelare…

— BIT-ul nici nu vrea să se atingă de caz. Este o castană prea fierbinte şi e-n mâna noastră. (Ridică fruntea şi-şi privi pătrunzător subordonatul.) Lije, trebuie să-ţi spun că auspiciile sunt cu totul nefavorabile. Ne paşte pe toţi posibilitatea de a rămâne fără slujbă.

— Vrei să zici că ne pot înlocui pe toţi? Prostii! Nu există oameni instruiţi pentru meseria asta.

— Există însă R-ii, îi atrase atenţia comisarul.

— Poftim?!

— R. Sammy nu-i decât un început, un simplu furier. Alţii pot efectua operaţiuni de patrulare în expresuri. La naiba, îi cunosc pe spaţiali mai bine decât tine şi ştiu ce au realizat. Există R-i care pot face treburile tale şi ale mele. Putem fi declasificaţi. Să nu crezi altceva! Iar la vârsta noastră, să ajungem la biroul de plasare a forţelor de muncă…

— Am înţeles, mormăi Baley posac.

Comisarul păru stânjenit.

— Scuză-mă, Lije.

Baley încuviinţă din cap şi se strădui să nu se gândească la tatăl lui. Bineînţeles, Enderby ştia povestea.

— Când a apărut afacerea asta cu înlocuirile? întrebă Baley.

— Lije, nu fi naiv! A existat mereu, începând de acum douăzeci şi cinci de ani, de când au sosit spaţialii. O ştii prea bine. Atât doar că acum începe să se amplifice. Dacă o dăm în bară cu cazul ăsta, am făcut un pas mare către momentul din care ne putem aştepta să primim carneţelele de pensionari. Pe de altă parte, dacă-l soluţionăm cu brio, putem împinge momentul acela hăt departe, în viitor. Şi ar fi un lucru important, mai ales pentru tine.

— Pentru mine? repetă Baley.

— Tu vei conduce ancheta pe teren, Lije.

— Nu am clasificarea necesară, comisare. Nu sunt decât C-5.

— Îţi doreşti să ajungi C-6, nu?

Îşi dorea oare? Baley ştia care erau privilegiile asociate clasificării C-6. Un loc rezervat în expres la orele de vârf, nu doar între 10 şi 16. O poziţie mai avansată pe lista opţiunilor din cantinele Secţiunii. Poate chiar posibilitatea unui apartament mai bun şi raţie de bilete la nivelurile cu Solarii pentru Jessie.

— Îmi doresc, încuviinţă el, sigur că da. De ce nu mi-aş dori? Dar cu ce mă aleg dacă nu dau de capăt cazului?

— De ce să nu-i dai de capăt, Lije? îl linguşi comisarul. Eşti un detectiv bun, unul dintre cei mai buni pe care-i avem.

— În secţiunea mea de Departament există şase detectivi cu clasificare superioară. De ce s-a trecut peste ei?

Baley n-o afirmase explicit, dar postura lui sugera apăsat că Enderby nu obişnuia să încalce protocolul în această privinţă decât în cazurile de necesitate şi urgenţă absolută.

Comisarul îşi încrucişă degetele.

— Din două motive. Pentru mine, tu nu eşti un simplu detectiv, Lije. Suntem şi prieteni. N-am uitat că am urmat şcoala împreună. Uneori poate că ai impresia că am uitat, dar asta-i din vina sistemului de clasificări. Eu sunt comisar… şi ştii Ce-nseamnă asta.

Am rămas totuşi prietenul tău şi aceasta este o ocazie extraordinară pentru un individ priceput. Vreau ca tu să preiei cazul.

— Ăsta-i unul dintre motive, observă Baley cu răceală.

— Al doilea motiv este că te consider prietenul meu şi de aceea îţi cer o favoare.

— Ce fel de favoare?

— Vreau să accepţi pentru anchetă un partener spaţial. Aceasta a fost condiţia pe care au pus-o spaţialii. Au acceptat să nu raporteze evenimentul şi să lase cazul pe mâna noastră, dar au insistat ca unul dintre agenţii lor să participe la anchetă şi să fie implicat complet.

— S-ar părea că n-au pe de-a întregul încredere în noi.

— Sunt convins că le înţelegi atitudinea. Dacă ancheta va fi condusă prost, mulţi dintre ei vor avea probleme cu propriile lor guverne. Le acord circumstanţe atenuante, Lije. Doresc să cred că ne vor binele.

— Sunt sigur de asta, comisare. Ăsta-i necazul cu ei.

Enderby se abţinu să comenteze replica şi continuă:

— Lije, eşti de acord cu un partener spaţial?

— Îmi ceri asta ca pe o favoare?

— Da, te rog să accepţi cazul cu toate condiţiile impuse de spaţiali.

— Bine, comisare, accept un partener spaţial.

— Mulţumesc, Lije. Va trebui să locuiască la tine.

— Fii serios!

— Ştiu, ştiu, dar tu ai un apartament mare. Trei camere şi un singur copil. Îl poţi găzdui şi pe el. N-o să-ţi facă necazuri. Absolut nici unul. Şi este necesar.

— Lui Jessie n-o să-i placă. Ştiu asta sigur.

— Spune-i lui Jessie — comisarul era sincer, atât de sincer încât ochii săi păreau că sfredelesc găuri prin discurile de sticlă ce-i acopereau — că dacă faci asta pentru mine, o să trag toate sforile posibile ca, după ce totul se va sfârşi, să te salt o gradaţie în plus. C-7, Lije. C-7!

— Bine, comisare, ne-am înţeles.

Baley se ridică pe jumătate din scaun, observă expresia de pe chipul celuilalt şi se aşeză la loc.

— Mai este ceva?

Comisarul încuviinţă lent din cap.

— Mai este un lucru.

— Care anume?

— Numele partenerului tău.

— Ce importanţă are?

— Spaţialii, zise Enderby, au obiceiuri bizare. Partenerul pe care l-au oferit nu este… nu este…

Ochii lui Baley se lărgiră brusc.

— Ia stai aşa!

— Trebuie, Lije. Trebuie s-o faci. Nu există alternativă.

— Să locuiască în apartamentul meu? O asemenea creatură?

— Te rog, în calitate de prieten!

— Nu. Nu!

— Lije, în cazul acesta nu pot avea încredere în nimeni altcineva. Trebuie să-ţi detaliez chiar totul? Trebuie să lucrăm cu spaţialii. Trebuie să rezolvăm cazul cu succes, dacă dorim să ţinem departe de Pământ navele pentru despăgubiri. Totuşi nu putem reuşi oricum. Partenerul tău va fi unul dintre R-ii lor. Dacă el rezolvă cazul, dacă va raporta că eşti incompetent, vom fi oricum distruşi. Noi, ca Departament. Înţelegi asta, nu? De aceea, te confrunţi cu o problemă delicată. Trebuie să lucrezi împreună cu el, dar să ai grijă ca tu să rezolvi cazul, nu el. Clar?

— Adică să cooperez cu el sută la sută, dar să-i iau gâtul? Să-l bat pe spate, ţinând un cuţit în mână?

— Ce altceva putem face? Nu există altă soluţie. Baley rămase nehotărât.

— Nu ştiu ce va zice Jessie…

— Dacă vrei, stau eu de vorbă cu ea.

— Nu, comisare. Detectivul inspiră adânc şi oftă: Cum se numeşte partenerul meu?

— R. Daneel Olivaw.

— Nu-i momentul pentru eufemisme, comisare, rosti trist Baley. Accept cazul, aşa că-i putem utiliza numele complet. Robot Daneel Olivaw.