Cavernele de oţel

12. Cuvinte din partea unui expert

Baley ridică ochii când Enderby intră în sală şi-l salută obosit din cap.

Comisarul privi ceasul şi mormăi:

— Să nu-mi zici c-ai stat aici toată noaptea!

— Nici vorbă, replică Baley.

— Probleme azi-noapte? se interesă cu glas scăzut comisarul. Baley clătină din cap.

— M-am gândit, urmă Enderby, că poate am minimalizat posibilitatea răzmeriţelor. Dacă există ceva care…

— Pentru Dumnezeu, comisare, mârâi Baley, dacă s-ar fi întâmplat ceva, ţi-aş fi spus. N-a fost nici o problemă de nici un fel.

— Bine.

Comisarul avansă, trecând dincolo de uşa ce marca intimitatea aparte pe care i-o conferea statutul său.

Privind după el, detectivul se gândi: „El cu siguranţă a dormit azi-noapte.”

Se aplecă după aceea asupra raportului de rutină pe care încerca să-l redacteze ca acoperire pentru adevăratele sale activităţi din ultimele două zile, dar cuvintele ce apăreau sub apăsarea tastelor se înceţoşau şi-i dansau sub ochi. Treptat, deveni conştient de ceva aflat lângă biroul său.

Ridică fruntea.

— Ce vrei?

Era R. Sammy. „Servitorul particular al lui Julius”, gândi Baley. „Merită să fii comisar…”

Surâzând prosteşte, R. Sammy spuse:

— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”.

— Am vorbit deja cu el, flutură Baley din mână. Spune-i c-o să vin mai târziu.

— A spus „imediat”, repetă R. Sammy.

— Bine, bine. Pleacă!

Robotul se retrase, spunând:

— Comisarul doreşte să te vadă, Lije. A spus „imediat”.

— Sfinte Iosafat, mormăi Baley printre dinţi. Mă duc, mă duc.

Se sculă de la birou, porni spre cabinetul comisarului şi R. Sammy amuţi.

— La naiba, comisare, începu detectivul de cum intră, te rog, nu mai trimite creatura aia la mine!

— Ia loc, Lije, se mulţumi să spună Enderby, ia loc.

Baley se aşeză şi-l privi mai atent. Poate că-i făcuse o nedreptate bătrânului Julius. Poate că, la urma urmelor, nici el nu dormise prea mult în noaptea trecută. Părea destul de dărâmat.

Comisarul lovi uşor cu degetul în hârtia din faţa lui.

— Am aici înregistrarea unui apel făcut de tine, prin fascicul protejat, către Washington. O convorbire cu un anume dr. Gerrigel.

— Aşa-i, comisare.

— Evident, înregistrarea convorbirii nu există, deoarece a fost protejată. Despre ce-i vorba?

— Caut să obţin nişte informaţii generale.

— Este robotician, nu?

— Exact.

Comisarul îşi răsfrânse buza inferioară şi brusc păru aidoma unui copil gata să izbucnească în plâns.

— Dar în ce scop? Ce fel de informaţii cauţi?

— Nu sunt sigur, comisare. Am pur şi simplu presentimentul că, într-un astfel de caz, informaţiile despre roboţi îmi pot fi de folos.

Baley se opri. Nu intenţiona să intre în detalii.

— În locul tău, Lije, n-aş proceda aşa. Câtuşi de puţin. Nu cred că-i înţelept.

— Ce ai de obiectat, comisare?

— Este preferabil ca despre cazul acesta să afle cât mai puţini oameni.

— Evident, îi voi spune cât mai puţine.

— Tot nu cred că-i înţelept…

Baley se simţea suficient de obosit ca să-şi piardă răbdarea.

— Îmi ordoni să nu mă-ntâlnesc cu el?

— Nu, nu. Procedează după cum crezi de cuviinţă. Tu conduci ancheta. Atât doar…

— Atât doar… ce?

— Nimic, clătină din cap comisarul. El unde este? Ştii la cine mă refer…

Baley ştia.

— Daneel este tot în arhivă.

Comisarul tăcu câteva clipe prelungi, apoi rosti:

— Ştii că n-am prea înaintat…

— N-am înaintat deloc deocamdată, totuşi situaţia se poate schimba.

— E-n regulă, atunci, zise Enderby fără ca expresia feţei lui să pară că şi-ar fi crezut realmente propriile cuvinte.

Când reveni la biroul său, Baley îl găsi acolo pe R. Daneel.

— Ce-ai mai descoperit? se interesă el posac.

— Partenere Elijah, am terminat prima mea examinare, relativ superficială, a dosarelor şi am localizat doi dintre oamenii care au încercat să ne urmărească aseară şi care, în plus, s-au aflat la magazinul de pantofi în decursul incidentului anterior.

— Ia să văd.

R. Daneel puse în faţa lui cardurile mici de dimensiunea unor mărci poştale, împestriţate de punctuleţele ce slujeau drept cod, apoi scoase un decodor portabil şi introduse un card în fanta cuvenită. Punctele aveau proprietăţi de conductivitate electrică diferite de cele ale materialului cardului şi de aceea câmpul electric care traversa cardul era distorsionat într-o modalitate foarte specifică, determinând apariţia de cuvinte pe ecranul de 8 x 15 centimetri de deasupra decodorului. Cuvinte care, decodificate, ar fi acoperit câteva pagini standard. Cuvinte care, în plus, nu puteau fi descifrate fără un decodor oficial al poliţiei.

Baley citi impasibil informaţiile de pe ecran. Prima persoană era Francis Clousarr, în vârstă de 33 de ani la data arestării, cu doi ani în urmă. Motivul arestării: incitare la revoltă. Angajat în New York… adresă… părinţi… culoarea părului… culoarea ochilor… semne particulare… studii… experienţă profesională… profil psihanalitic… profil fizic… alte date… alte date… şi finalmente trimitere la fotografia tridimensională din galeria infractorilor.

— Ai verificat fotografia? întrebă Baley.

— Da, Elijah.

A doua persoană era Gerhard Paul. Detectivul citi informaţiile de pe card şi comentă:

— Toate astea nu ne ajută cu nimic.

— Sunt sigur, spuse R. Daneel, că situaţia nu poate să fie chiar aşa. Dacă există o organizaţie de pământeni care sunt capabili să fi comis asasinatul pe care îl investigăm, aceste persoane sunt membri ai ei. Nu este o probabilitate evidentă? în cazul acesta, nu ar trebui anchetaţi?

— N-o să scoatem nimic de la ei.

— Amândoi au fost atât la magazinul de pantofi, cât şi în cantină. Nu pot să nege.

— Simpla lor prezenţă acolo nu constituie un delict. În plus, pot să nege. Pot pur şi simplu să afirme că n-au fost acolo. Nimic mai uşor. Cum putem noi să dovedim că ne mint?

— Au fost văzuţi de mine.

— Asta nu-i o dovadă, replică Baley iritat. Nici un tribunal, dacă s-ar ajunge vreodată acolo, nu te-ar crede că poţi să-ţi aminteşti două chipuri dintr-o mulţime de un milion de persoane.

— Este evident că o pot face.

— Bineînţeles, dar atunci trebuie să le spui ce eşti. Imediat ce o vei face, îţi vei pierde calitatea de martor. Roboţii nu au un nici un statut în tribunalele pământene.

— Să înţeleg atunci că te-ai răzgândit?

— Ce vrei să spui?

— Ieri, în cantină, ai afirmat că nu era momentul să îi arestăm. Ai mai afirmat că atâta timp cât eu le-am reţinut chipurile, îi putem aresta în orice moment.

— Ei bine, n-am analizat suficient situaţia. Eram stresat. Nu putem face asta.

— Nici chiar din motive psihologice? Ei nu ar avea de unde să ştie că nu deţinem dovezi legale ale complicităţii lor în conspiraţie.

— Uite ce-i, rosti Baley încordat, peste jumătate de oră îl aştept pe dr. Gerrigel, care vine de la Washington. Te deranjează dacă mai aştepţi până termin cu el şi pleacă? Te deranjează?

— Voi aştepta, încuviinţă R. Daneel.

Anthony Gerrigel era un bărbat de înălţime medie, meticulos şi foarte politicos, care nu părea nici pe departe unul dintre cei mai erudiţi roboticieni de pe Pământ. Întârzie la întâlnire cu aproape douăzeci de minute şi se pierdu în scuze. Palid de furia născută din teamă, Baley îi acceptă scuzele mai degrabă nepoliticos. Îşi verifică încă o dată rezervarea pe care o făcuse pentru sala de conferinţe D, repetă instrucţiunea de a nu fi deranjaţi timp de o oră, indiferent de motiv, şi-i conduse pe Gerrigel şi R. Daneel pe coridor, apoi în susul unei rampe, până la uşa înapoia căreia se afla una dintre încăperile protejate împotriva interceptărilor cu fascicul.

Înainte de a se aşeza, detectivul examină cu atenţie pereţii, ascultând bâzâitul slab al pulsometrului pe care-l ţinea în mână şi aşteptând o diminuare cât de mică a sunetului constant, care ar fi indicat cea mai minusculă fisură în izolaţia protectoare. Îndreptă instrumentul spre plafon, podea şi, cu o grijă deosebită, spre uşă. Nu exista nici o breşă.

Gerrigel surâse vag. Arăta ca un bărbat care întotdeauna zâmbea cel mult vag. Era îmbrăcat cu o precizie ce putea fi descrisă drept meticuloasă. Părul oţeliu era pieptănat cu grijă spre spate, iar faţa rozalie era proaspăt spălată. Se aşeză, adoptând o postură de rigiditate afectată, ca şi cum coloana vertebrală i-ar fi încremenit pentru totdeauna în urma repetatelor cicăleli materne din copilărie asupra unei ţinute corecte.

— Vă comportaţi ca şi cum ar fi vorba despre ceva cu adevărat formidabil, se adresă el lui Baley.

— Este destul de important, dr. Gerrigel. Am nevoie de informaţii despre roboţi pe care numai dumneavoastră, poate, mi le puteţi oferi. Desigur, tot ce vom discuta aici va rămâne strict confidenţial, iar Oraşul aşteaptă din partea dumneavoastră să uitaţi totul la plecare.

Îşi cercetă ceasul şi urma de surâs de pe faţa roboticianului pieri.

— Să vă explic de ce am întârziat, spuse el. (Se părea că problema îl apăsa realmente.) Am decis să nu vin cu avionul. Am rău de avion.

— Regret, comentă Baley.

Lăsă pulsometrul din mână după ce-i verificase parametrii standard, pentru a se asigura în ultima clipă că instrumentul nu avea cumva vreo hibă, apoi se aşeză.

— Mai precis, nu-i vorba chiar despre rău de avion, ci despre faptul că mă încearcă o stare de nervozitate. O agorafobie de dimensiuni reduse. Nimic realmente anormal, totuşi sâcâitor. Din acest motiv am luat expresul.

Baley simţi un fior de interes brusc.

— Agorafobie?

— Poate că sună mai rău decât este în realitate, răspunse imediat roboticianul, dar e vorba pur şi simplu despre sentimentul pe care îl încerci în avion. Aţi zburat vreodată cu avionul, domnule Baley?

— De câteva ori.

— Atunci ştiţi la ce mă refer, la senzaţia aceea că te înconjoară neantul, că eşti separat de… de vid prin numai doi-trei centimetri de metal. Este extrem de inconfortabilă.

— De aceea aţi luat expresul?

— Exact.

— De la Washington la New York?

— Ah, dar n-a fost pentru prima dată. De când s-a construit tunelul Baltimore-Philadelphia, este destul de simplu.

Avea dreptate. Baley nu parcursese niciodată traseul respectiv, dar era perfect conştient de existenţa sa. În ultimele două secole, Washington, Baltimore, Philadelphia şi New York se extinseseră în asemenea măsură încât aproape că se atingeau. Întreaga întindere a coastei purta acum denumirea oficială „Regiunea celor patru Oraşe” şi un număr considerabil de locuitori susţineau consolidarea administrativă şi formarea unui singur super-Oraş. Baley nu era însă de aceeaşi părere. În sine, Oraşul New York era aproape prea extins ca să fie condus de o administraţie centralizată. Un Oraş şi mai mare, cu o populaţie de peste cincizeci de milioane de locuitori ar fi colapsat sub propria sa greutate.

— Necazul, spunea Gerrigel, este că am ratat o legătură în sectorul Chester din Philadelphia şi astfel am pierdut timp. La aceasta s-a adăugat dificultatea de a obţine alocarea unei camere de tranzit, iar rezultatul inevitabil a fost întârzierea.

— Nu vă faceţi probleme, dr. Gerrigel. Ceea ce spuneţi este însă interesant. Ţinând seama de… aversiunea dumneavoastră faţă de avioane, ce părere aveţi despre o plimbare pe jos în ţinutul din exteriorul Oraşului?

— În ce scop?

Brusc, bărbatul păru surprins şi destul de bănuitor.

— A fost doar o întrebare retorică — nu vă sugerez că ar trebui s-o întreprindeţi realmente. Doream numai să ştiu ce părere aveţi despre o asemenea acţiune.

— Mi se pare foarte neplăcută.

— Să presupunem că aţi fi nevoit să părăsiţi Oraşul noaptea şi să parcurgeţi aproximativ un kilometru în exterior…

— Nu… nu cred că aş putea fi convins s-o fac.

— Indiferent cât de importantă ar fi necesitatea?

— Poate că aş încerca, dacă ar fi vorba despre supravieţuirea mea sau a familiei mele… (Gerrigel păru stânjenit.) Pot să ştiu în ce scop puneţi aceste întrebări, domnule Baley?

— Vă voi spune. S-a comis o crimă — un asasinat cu urmări potenţiale foarte serioase. Nu deţin împuternicirea de a vă oferi detalii. Există totuşi o teorie conform căreia, pentru a comite crima, asasinul a procedat exact aşa cum aminteam mai devreme — a străbătut singur, în timpul nopţii, regiunea din exteriorul Oraşului. De aceea, mă întrebam ce fel de om ar fi putut face aşa ceva.

— Nici unul dintre cei pe care-i cunosc, se cutremură Gerrigel. Eu în nici un caz. Desigur însă printre atâtea milioane este posibil să găsiţi câţiva indivizi mai îndrăzneţi.

— Aşadar nu sunteţi de părere că ar fi o acţiune foarte probabilă pentru un om?

— Nu. Cu siguranţă este improbabilă.

— De fapt, dacă nu se va găsi altă explicaţie a crimei — mă refer la o explicaţie posibilă -, aceasta este ipoteza ce ar trebui luată în considerare.

Gerrigel părea mai stingherit ca oricând, perfect ţeapăn, cu mâinile bine îngrijite încrucişate perfect în poală.

— Aveţi şi altă ipoteză?

— Da. M-am gândit că, de pildă, un robot n-ar avea absolut nici o dificultate în a străbate regiunea din exteriorul Oraşului.

Roboticianul sări în picioare.

— Vai de mine, domnule Baley!

— Ce s-a întâmplat?

— Vreţi să sugeraţi că un robot ar fi comis crima?

— De ce nu?

— Adică ar fi ucis un om?

— Exact. Vă rog, luaţi loc, dr. Gerrigel. Gerrigel se aşeză, apoi spuse:

— Domnule Baley, după cum văd eu lucrurile, este vorba despre două acţiuni: o traversare a regiunii din exteriorul Oraşului şi o crimă. Un om ar fi putut comite cu uşurinţă crima, dar ar fi întâmpinat dificultăţi în privinţa traversării. Un robot ar fi efectuat traversarea fără probleme, însă i-ar fi fost complet imposibil să comită crima. Dacă intenţionaţi să substituiţi o ipoteză improbabilă cu una imposibilă…

— „Imposibil” este un cuvânt cam tare, dr. Gerrigel.

— Domnule Baley, aţi auzit de prima lege a roboticii?

— Sigur că da. Dacă doriţi, v-o pot reproduce: „Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei fiinţe umane”. Detectivul arătă brusc cu degetul spre robotician şi continuă: Dar de ce nu s-ar putea construi un robot care să nu aibă încorporată Legea 1? De ce este ea atât de sacră?

Gerrigel păru uluit, apoi chicoti:

— Vai de mine, domnule Baley!

— Vă rog — care-i răspunsul?

— Domnule Baley, dacă aţi şti doar foarte puţine lucruri despre robotică, tot aţi cunoaşte sarcina gigantică implicată, atât din punct de vedere matematic, cât şi electronic, în construirea unui creier pozitronic.

— Ştiu câte ceva, încuviinţă detectivul.

Îşi reamintea perfect vizita pe care o făcuse cândva la o fabrică de roboţi, în interes de serviciu. Văzuse biblioteca de cărţi-film de acolo, fiecare dintre ele conţinând analiza matematică a unui singur creier pozitronic. La viteza standard de scanare, vizionarea unui astfel de film mediu dura mai mult de o oră, deşi formulele erau condensate. Şi nu existau două creiere identice, chiar dacă ar fi fost construite conform celor mai stricte specificaţii. Aceasta, înţelesese Baley, era consecinţa principiului nedeterminării, formulat de Heisenberg, şi însemna că toate cărţile-film trebuia să aibă anexe conţinând variaţiile posibile.

Era, într-adevăr, o sarcină deosebit de complexă şi nici prin gând nu-i trecea s-o nege.

— În cazul acesta, urmă Gerrigel, trebuie să înţelegeţi că designul unui tip nou de creier pozitronic, chiar unul ce ar implica doar inovaţii minore, nu poate fi rezolvat peste noapte. De obicei, implică întregul colectiv de cercetare al unei uzine de mărime mijlocie şi poate dura până la un an. Nici chiar această desfăşurare masivă de forţă de muncă n-ar fi suficientă, dacă teoria de bază a circuitelor pozitronice n-ar fi fost deja standardizată, putând fi utilizată ca fundament pentru dezvoltări ulterioare. Teoria standard de bază implică cele trei legi ale roboticii, dintre care aţi citat-o deja pe prima. A doua lege afirmă „Robotul trebuie să asculte poruncile omului dar numai atunci când ele nu contrazic Legea 1”, iar Legea 3 afirmă „Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci când grija de sine nu contrazice Legea 1 sau Legea 2”. Înţelegeţi?

R. Daneel care, aparent, urmărise discuţia cu multă atenţie, interveni:

— Elijah, dă-mi voie să văd dacă am înţeles corect. Ceea ce implicaţi, dr. Gerrigel, este că orice tentativă de a construi un robot al cărui creier pozitronic să nu aibă încorporate cele trei legi ar necesita în prealabil formularea unei teorii noi, ceea ce, la rândul ei, ar dura mulţi ani.

Roboticianul păru extrem de încântat.

— Exact asta voiam să spun, domnule…

Baley aşteptă o clipă, apoi făcu prezentările cu multă grijă:

— Acesta este Daneel Olivaw, iar dânsul e dr. Gerrigel.

— Mă bucur de cunoştinţă, domnule Olivaw. Gerrigel întinse mâna şi o strânse pe a lui Daneel, apoi urmă: După estimările mele, ar fi nevoie de cincizeci de ani pentru a dezvolta teoria de bază pentru un creier pozitronic non-Asenion — care să ignore ipotezele fundamentale ale celor 3 legi — şi pentru a o aduce în punctul în care ar putea fi construiţi roboţi similari modelelor moderne.

— Şi asta nu s-a făcut până acum? întrebă Baley. Dr. Gerrigel, noi construim roboţi de câteva mii de ani. În tot acest timp, nimeni, o persoană sau un grup, nu a găsit cincizeci de ani pentru cercetare?

— Ba da, încuviinţă roboticianul, însă nu este genul de cercetare care să atragă pe cineva.

— Îmi vine greu s-o cred. Curiozitatea omenească va învinge orice.

— Nu a reuşit s-o facă în cazul robotului non-Asenion. Rasa umană, domnule Baley, are un puternic complex Frankenstein.

— Poftim?!

— „Frankenstein” este o denumire populară, provenită dintr-un roman medieval, ce descrie un robot care s-a întors împotriva creatorului său. N-am citit romanul, dar asta-i lipsit de importanţă. Vreau să spun că pur şi simplu nu se construiesc roboţi fără Legea 1 încorporată.

— Şi nu există nici măcar teoria respectivă pentru asemenea roboţi?

— Nu, după cunoştinţele mele, şi — Gerrigel surâse, sigur pe sine - am cunoştinţe destul de vaste.

— Iar un robot cu Legea 1 încorporată n-ar putea omorî un om?

— Niciodată! Decât dacă un asemenea omor ar fi complet accidental sau dacă ar fi necesar pentru a salva vieţile a doi sau mai mulţi oameni. Dar în oricare dintre aceste situaţii, potenţialul pozitronic acumulat ar distruge pur şi simplu creierul, care nu şi-ar putea reveni.

— În regulă, zise Baley. Aceasta reprezintă situaţia pe Pământ, aşa este?

— Da, sigur că da.

— Dar în privinţa Lumilor Exterioare?

Siguranţa lui Gerrigel păru că se fisurează.

— Stimate domnule Baley, nu deţin toate cunoştinţele necesare pentru a mă pronunţa cu fermitate, dar sunt sigur că dacă un creier pozitronic non-Asenion ar fi fost proiectat vreodată sau dacă ar fi fost elaborată teoria matematică de bază, am fi auzit despre aşa ceva.

— Credeţi? în sfârşit, permiteţi-mi să dezvolt altă idee, dr. Gerrigel. Sper că nu vă deranjează…

— Nu, absolut deloc. (Privi neajutorat spre Baley şi apoi spre R. Daneel.) La urma urmelor, dacă este atât de important pe cât spuneţi, aş fi fericit să vă ajut în măsura în care pot.

— Vă mulţumesc. Întrebarea mea este: de ce trebuie roboţii să fie umanoizi? în general am considerat de la sine înţeles acest lucru, dar acum îmi dau seama că nu cunosc motivul. De ce trebuie ca robotul să aibă cap şi patru membre? De ce trebuie să semene, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu un om?

— Vă întrebaţi de ce nu este construit funcţional, ca orice altă maşinărie?

— Exact! De ce?

Gerrigel zâmbi scurt.

— Realmente, domnule Baley, v-aţi născut prea târziu. Primele cărţi de robotică conţin o mulţime de deliberări privind acest subiect, iar polemicile la care s-a ajuns au fost de-a dreptul teribile. Dacă doriţi o carte de referinţă foarte bună despre disputele dintre funcţionalişti şi antifuncţionalişti, vă recomand Istoria roboticii de Hanford. Aparatul matematic este menţinut la minimum şi cred c-o veţi găsi interesantă.

— O voi căuta, încuviinţă răbdător Baley. Până atunci, îmi puteţi oferi dumneavoastră o sinteză?

— Decizia a fost luată pe baze economice. Domnule Baley, dacă dumneavoastră aţi superviza o fermă, v-ar interesa să construiţi un tractor cu un creier pozitronic, o secerătoare, o grapă, o mulgătoare, un automobil şi aşa mai departe, fiecare cu câte un creier pozitronic, sau aţi prefera să aveţi maşinării obişnuite, care să fie conduse toate de un singur robot pozitronic? Vă atrag atenţia asupra faptului că a doua alternativă reprezintă doar o cincizecime sau o sutime din cheltuielile primei.

— Totuşi, de ce s-a adoptat forma umană?

— Deoarece forma umană este cea mai generalizată din natură. Domnule Baley, noi nu suntem animale specializate, cu excepţia sistemului nervos şi a altor câtorva elemente. Dacă doriţi un design capabil să realizeze multe acţiuni variate, dintr-un domeniu larg, pe care să le facă relativ bine, este preferabil să imitaţi forma umană. În plus, întreaga noastră tehnologie se bazează pe această formă. De exemplu, un automobil are comenzile astfel construite încât să fie apucate şi manipulate cel mai uşor de palme şi tălpi omeneşti, care au o anumită mărime şi formă, sunt ataşate corpului prin intermediul unor membre de o anumită lungime şi a unor articulaţii de un anumit tip. Până şi obiecte simple ca scaunele şi mesele, sau cuţitele şi furculiţele, sunt concepute pentru a se conforma dimensiunilor şi modului de lucru specifice oamenilor. Este mai uşor ca roboţii să imite forma umană decât să regândim radical însăşi filosofia uneltelor noastre.

— Am înţeles şi mi se pare logic. Dr. Gerrigel, este adevărat că roboticienii de pe Lumile Exterioare fabrică roboţi mai umanoizi decât ai noştri?

— Cred că da.

— Ar putea fabrica un robot cu aspect atât de umanoid încât, în condiţii obişnuite, să poată fi confundat cu un om?

Gerrigel arcui sprâncenele şi căzu pe gânduri.

— Bănuiesc că da, domnule Baley. Ar fi însă teribil de costisitor şi mă îndoiesc că ar putea avea un profit.

— Credeţi, urmă Baley implacabil, că ar putea fabrica un robot care să vă înşele pe dumneavoastră să-l confundaţi cu un om?

— Stimate domnule Baley, ţâţâi roboticianul, în privinţa aceasta mă îndoiesc. Realmente, mă îndoiesc. Robotul nu se limitează la aspectul…

Gerrigel se opri brusc. Se răsuci lent spre R. Daneel şi chipul său trandafiriu păli.

— Vai de mine, şopti el. Vai de mine!

Întinse o mână şi atinse cu delicateţe obrazul lui R. Daneel. Acesta nu se clinti, ci-l privi calm.

— Vai de mine, repetă Gerrigel, tu chiar eşti un robot.

— V-a trebuit destul de mult timp să vă daţi seama, comentă sec Baley.

— Nu mă aşteptam la asta. Nu am văzut niciodată unul ca el. A fost fabricat pe Lumile Exterioare?

— Da, încuviinţă Baley.

— Este evident acum. Felul în care se mişcă… Felul în care vorbeşte… Nu este o imitaţie perfectă, domnule Baley.

— Totuşi e destul de bun, nu?

— Oh, este extraordinar! Mă îndoiesc că cineva ar putea recunoaşte impostura la prima vedere. Vă sunt extrem de recunoscător fiindcă m-aţi adus în prezenţa lui. Pot să-l examinez?

Roboticianul se sculase nerăbdător în picioare, dar Baley întinse braţul.

— Vă rog, dr. Gerrigel. Nu încă. Mai întâi, problema crimei.

— Este aşadar reală? făcu Gerrigel fără să-şi ascundă dezamăgirea profundă. Crezusem că a fost doar un pretext pentru a-mi abate atenţia şi a vedea cât timp aş putea fi păcălit de…

— Nu este un pretext. Spuneţi-mi, dr. Gerrigel, în construirea unui robot la fel de umanoid ca acesta, în scopul deliberat de a-l face să treacă drept om, nu este necesar ca şi proprietăţile creierului său să fie cât mai apropiate de cele ale creierului uman?

— Ba da, bineînţeles.

— Perfect. Atunci, un asemenea creier umanoid n-ar putea să fie lipsit de Legea 1? Poate că a fost uitată accidental… Aţi afirmat că nu se cunoaşte o teorie şi acest simplu fapt în sine înseamnă că nişte constructori ar putea produce un creier lipsit de Legea 1. Ei nu ar şti ce să evite.

Gerrigel clătină energic din cap.

— Nu, nu. Imposibil!

— Sunteţi sigur? Bineînţeles, putem testa Legea 2… Daneel, dă-mi blasterul tău.

Ochii lui Baley nu se desprinseră nici o clipă de la robot. Propria lui mână strânse puternic patul armei sale.

— Poftim, Elijah, rosti calm R. Daneel şi i-l întinse.

— Un poliţist, spuse Baley, nu trebuie să se despartă niciodată de blaster, dar un robot nu poate decât să asculte porunca unui om.

— Exceptând cazul, îi reaminti Gerrigel, când aceasta nu contrazice Legea 1.

— Dr. Gerrigel, ştiaţi că Daneel şi-a îndreptat blasterul asupra unui grup de oameni neînarmaţi şi a ameninţat că va trage?

— Dar nu am tras, preciză Daneel.

— De acord, totuşi ameninţarea era neobişnuită în sine, nu credeţi, dr. Gerrigel?

Roboticianul îşi muşcă uşor buza inferioară.

— Pentru a mă pronunţa, ar trebui să cunosc circumstanţele exacte. Pare neobişnuit.

— Să examinăm atunci următoarea ipoteză. R. Daneel a fost prezent la scena crimei şi dacă omiteţi posibilitatea unui pământean care să fi traversat terenul deschis din exteriorul Oraşului, purtând o armă cu el, numai Daneel dintre toate persoanele prezente la scena crimei ar fi putut ascunde arma.

— Să ascundă arma? repetă Gerrigel.

— Permiteţi-mi să vă explic. Blasterul cu care a fost comis asasinatul n-a fost găsit. Scena crimei a fost investigată amănunţit, dar fără succes. Totuşi, nu se poate ca arma să se fi volatilizat pur şi simplu. Există un singur loc unde putea să fi fost, un singur loc unde ei nu s-ar fi gândit să caute.

— Unde, Elijah? întrebă R. Daneel.

Baley îşi scoase propriul blaster şi-l îndreptă ferm spre robot.

— În sacul tău alimentar, rosti el. În sacul tău alimentar, Daneel!