Cavernele de oţel

9. Elucidare din partea unui spaţial

Minutele trecură şi zumzetul se înteţi, acoperind râsetele. Domul şi mobilierul dinăuntru tremurară, înceţoşându-se, şi percepţia lui Baley asupra timpului se înceţoşă de asemenea.

În cele din urmă îşi reveni şi descoperi că stătea în aceeaşi poziţie, dar cu sentimentul clar al unui interval de timp din care nu-şi reamintea nimic. Comisarul dispăruse, receptorul trimensional redevenise opac şi lăptos, iar R. Daneel se afla lângă el, înţepându-i pielea dezgolită a antebraţului. Baley putea să vadă, imediat sub epidermă, umbra micuţă şi subţire a unei aşchii subcutanate. Dispăru chiar în timp ce o privea, dizolvându-se şi împrăştiindu-se în fluidul intercelular şi de acolo în fluxul sanguin şi celulele vecine, apoi mai departe în toate celulele corpului său.

Percepţia asupra realităţii i se consolidă.

— Te simţi mai bine, partenere Elijah? întrebă R. Daneel.

Baley se simţea într-adevăr mai bine. Îşi smuci braţul şi robotul îi îngădui să-l îndepărteze. După aceea, îşi coborî mâneca şi privi în jur. Fastolfe se găsea pe acelaşi scaun, cu un surâs îndulcindu-i chipul prea puţin atrăgător.

— Am leşinat? întrebă Baley.

— Într-un fel, răspunse Fastolfe. Mă tem că aţi suferit un şoc considerabil.

Baley îşi reaminti totul clar în clipa aceea. Prinse iute braţul cel mai apropiat al lui R. Daneel şi-i ridică mâneca, dezvelindu-i încheietura. Pielea robotului se simţea moale, dar dedesubt putea percepe o duritate mai mare decât cea a osului.

R. Daneel îşi lăsă braţul nemişcat în strânsoarea detectivului. Baley se holbă la el şi ciupi pielea în lungul unei imaginare linii mediane. Distingea oare o îmbinare fină?

Desigur, în mod logic o îmbinare trebuia să existe. Un robot cu epidermă artificială, al cărui aspect exterior îl imita perfect pe al omului, nu putea fi reparat în mod obişnuit. Nu putea să aibă un panou pectoral care să fie demontat din nituri sau şuruburi, nici un craniu care să fie basculat spre înapoi. Diversele părţi ale corpului mecanic trebuiau asamblate în lungul unei linii de câmpuri micromagnetice. Braţele, capul, întregul corp trebuia să se poată desface în două la o anumită manevră, pentru ca apoi să se unească la comanda inversă.

Baley ridică privirea şi, simţindu-şi obrajii arzând de ruşine, murmură:

— Unde este comisarul?

— Probleme urgente, răspunse Fastolfe. Mă tem că eu l-am încurajat să ne părăsească. L-am asigurat că vom avea grijă de dumneavoastră.

— Mulţumesc, aţi avut grijă perfectă, rosti rigid pământeanul. Cred că întâlnirea noastră a luat sfârşit.

Se sculă ţeapăn, pe articulaţii obosite. Pe neaşteptate, se simţea foarte bătrân. Prea bătrân ca s-o mai ia de la început. Nu-i trebuia cine ştie ce intuiţie ca să descifreze viitorul.

Comisarul va fi pe jumătate îngrozit şi pe jumătate furios. Îl va primi pe Baley, palid la faţă, scoţându-şi ochelarii pentru a-i şterge la fiecare cincisprezece secunde. Glasul său moale (Julius Enderby nu striga aproape niciodată) i-ar fi explicat cu grijă că spaţialii fuseseră jigniţi de moarte.

— Nu poţi să vorbeşti aşa cu spaţialii, Lije, ei nu acceptă aşa ceva. (Baley îşi putea imagina perfect vocea lui Enderby, până la cele mai neînsemnate intonaţii.) Te-am avertizat! Nu mai spun ce probleme ai provocat. Sigur că da, eu te-am înţeles. Am înţeles ce voiai să faci. Dacă ar fi fost pământeni, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Aş fi zis: de acord, dă-i drumul! Riscă! Dă-i în vileag! Dar pe spaţiali?!. Ai fi putut să-mi spui, Lije. Ai fi putut să mă consulţi. Eu îi cunosc. Îi cunosc ca pe propriile mele buzunare.

Şi ce ar fi putut replica Baley? Că Enderby era exact genul de om căruia nu i-ar fi putut spune? Că ideea lui era teribil de riscantă, iar comisarul era o persoană teribil de prudentă? Că Enderby însuşi fusese cel care sublimase pericolele deosebite, atât ale eşecului evident, cât şi ale unui succes necorespunzător? Că singura modalitate de a scăpa de declasificare era de a dovedi că vinovaţii se găseau chiar în Oraşul Spaţial?

Enderby ar fi spus:

— Va trebui să întocmesc un raport în cazul acesta, Lije. Vor urma tot soiul de repercusiuni. Eu îi cunosc pe spaţiali. Vor cere să fii îndepărtat de la anchetă şi va trebui să mă conformez. Mă înţelegi, Lije, nu? Voi încerca să-ţi fie cât mai uşor. Te poţi bizui pe mine. O să te protejez cât pot de mult.

Baley ştia că adevărul avea să fie exact aşa. Comisarul îl va proteja, dar numai cât putea, nu atât încât, de pildă, să înfurie şi mai mult un primar mânios.

Îl putea auzi şi pe primar:

— La dracu', Enderby, ce-a fost asta? De ce n-am fost consultat? Cine conduce Oraşul ăsta? De ce s-a permis accesul în Oraş al unui robot neautorizat? Şi ce dracu' a făcut Baley ăsta…

Dacă se ajungea la o alegere între viitorul lui Baley şi viitorul comisarului în Departament, la ce rezultat posibil s-ar fi putut aştepta detectivul? Baley nu găsea absolut nici o modalitate rezonabilă prin care să-l învinuiască pe Enderby.

Urmarea cea mai fericită la care se putea aştepta ar fi fost retrogradarea, care în sine era suficient de teribilă. Simpla apartenenţă la un Oraş modern asigura necesarul minim de existenţă, chiar şi pentru cei complet declasificaţi. Cât de minim era necesarul respectiv, detectivul o ştia prea bine.

Statutul suplimentar era cel care asigura detaliile importante -un loc mai confortabil aici, o porţie de carne mai bună acolo, o coadă mai scurtă dincolo. Pentru o minte dedicată filosofiei, asemenea amănunte ar fi părut prea puţin preţioase şi nemeritând eforturi prea mari pentru a fi dobândite.

Nimeni însă, oricât de filosof ar fi fost, nu putea renunţa fără o strângere de inimă la privilegiile acelea, după ce le dobândise. Acesta era principalul.

Ce anexă frivolă la confortul apartamentului însemnase activarea chiuvetei, deoarece drumul la Personal fusese reflex şi practic nebăgat în seamă în cei treizeci de ani scurşi până atunci! Cât de inutilă era, chiar ca facilitate menită să ofere „statut”, deoarece afişarea „statutului” era considerată o culme a proastelor maniere! Pe de altă parte, în cazul în care chiuveta ar fi trebuit dezactivată, cât de umilitor şi insuportabil ar fi fost fiecare drum suplimentar la Personal! Cât de atrăgătoare şi nostalgică ar fi fost amintirea bărbieritului în dormitor! Cât de profund ar fi fost sentimentul unui lux pierdut!

Printre autorii politici contemporani era la modă dezaprobarea mulţumită de sine a „fiscalismului” epocii medievale, o perioadă a istoriei omenirii când economia se bazase pe bani. Lupta concurenţială pentru existenţă, afirmau ei, era brutală. Nici o societate cu adevărat complexă n-ar fi putut rezista, din cauza tensiunilor introduse de permanenta „luptă pentru mălai”. (Savanţii ofereau diverse interpretări ale cuvântului „mălai”, dar nu existau contradicţii asupra înţelesului expresiei generale.)

Prin contrast, „civismul” modern era ridicat în slăvi ca eficient şi luminat.

Poate că aşa era. Existau romane istorice care combinau romantismul cu aventurile senzaţionale, iar medievaliştii considerau că „fiscalismul” generase reacţii de felul individualismului şi iniţiativei.

Baley nu intenţiona să se pronunţe, dar acum se întrebă indispus dacă existase vreo epocă în care omul se luptase mai disperat pentru „mălaiul” acela, indiferent ce ar fi fost el, sau îi simţise mai profund pierderea, decât un locuitor al Oraşului care se lupta să nu-şi piardă opţiunea cinei de duminică pentru un copan de pasăre -un copan adevărat, de la o pasăre cândva vie.

„Nu atât pentru mine”, gândi el, „cât pentru Jessie şi Ben.”

Fu smuls din reverie de glasul lui Fastolfe:

— Domnule Baley, mă auziţi?

— Da? clipi detectivul din ochi.

De cât timp stătea înlemnit, ca un idiot?

— Nu vreţi să luaţi loc? După ce am rezolvat problema care vă preocupa, s-ar putea să fiţi interesat de pelicula filmată la scena crimei, cuprinzând şi evenimentele imediat următoare.

— Nu, mulţumesc. Am treburi în Oraş.

— Cred totuşi că ancheta privind asasinarea doctorului Sarton are prioritate.

— Nu şi pentru mine. Bănuiesc că mi s-a luat deja cazul. Brusc, izbucni: La naiba, dacă puteaţi dovedi că R. Daneel era robot, de ce n-aţi făcut-o din capul locului? De ce a fost nevoie să transformaţi totul într-o farsă?

— Stimate domnule Baley, am fost foarte interesat de deducţiile dumneavoastră. În plus mă îndoiesc că vi s-ar fi luat cazul înainte de plecarea comisarului, i-am solicitat în mod special să vă continuaţi ancheta. Cred că va fi cooperant.

Baley se aşeză, deşi nu doar din propria sa voinţă.

— De ce? întrebă el tăios.

Fastolfe încrucişă picioarele şi oftă.

— Domnule Baley, în general am întâlnit două tipuri de locuitori ai Oraşului New York: scandalagii şi politicieni. Comisarul dumneavoastră ne este util, dar este un politician. El ne spune ce dorim să auzim. Ne cântă în strună, dacă înţelegeţi la ce mă refer. Acum aţi apărut dumneavoastră, care ne-aţi acuzat, plin de curaj, de nişte delicte majore şi aţi căutat să vă susţineţi afirmaţiile. Am apreciat episodul. L-am considerat un progres dătător de speranţe.

— Cât de multe speranţe? pufni Baley sarcastic.

— Destul de multe. Sunteţi o persoană cu care pot trata deschis. Azi-noapte, domnule Baley, R. Daneel mi-a raportat prin intermediul subeterului ecranat. Câteva lucruri pe care mi le-a spus despre dumneavoastră m-au interesat foarte mult. De pildă, natura cărţilor-film pe care le aveţi în apartament.

— Ce-i cu ele?

— Multe tratau subiecte istorice şi arheologice. Se pare că vă interesează societatea umană şi că ştiţi ceva despre evoluţia ei.

— Chiar şi poliţiştii îşi pot petrece timpul liber cu cărţi-film, dacă o doresc.

— Evident. Mă bucură opţiunea dumneavoastră în această privinţă, mai ales pentru că mă va ajuta în ceea ce încerc să fac. În primul rând, doresc să explic, sau să încerc să explic, exclusivismul celor de pe Lumile Exterioare. Aici noi locuim în Oraşul Spaţial — nu pătrundem în Oraşul New York şi nu ne amestecăm cu locuitorii lui decât într-un mod strict restricţionat. Respirăm aerul liber, dar purtăm filtre nazale. Chiar acum am filtre nazale şi mănuşi şi sunt ferm decis să nu mă apropii de dumneavoastră mai mult decât este neapărat necesar. De ce credeţi că stau aşa lucrurile?

— N-are nici un rost să-mi dau cu presupusul, răspunse Baley gândindu-se „Acum n-are decât să vorbească el”.

— Dacă aţi fi încercat, aşa cum fac unii, aţi fi zis că situaţia se datorează faptului că noi i-am dispreţuit pe pământeni şi am refuzat să ne pierdem statutul social, îngăduind ca umbra lor să se abată asupra noastră. Situaţia nu-i chiar aşa. Adevărul este de fapt destul de evident. Examinarea medicală căreia aţi fost supus şi procedurile de dezinfectare nu sunt ritualuri, ci sunt dictate de necesităţi.

— Boli?

— Exact! Stimate domn Baley, pământenii care au colonizat Lumile Exterioare s-au trezit pe planete complet lipsite de bacterii şi viruşi tereştri. Desigur, au adus bacteriile şi viruşii lor, dar în acelaşi timp au adus şi cele mai moderne tehnici medicale şi microbiologice. S-au confruntat cu o comunitate redusă de microorganisme şi lipsită de gazde intermediare. Nu existau ţânţari care să propage malaria, nici melci care să răspândească schistosomiaza. Vectorii maladiilor au fost distruşi şi s-a permis dezvoltarea bacteriilor simbiotice. Treptat, Lumile Exterioare au scăpat de orice boli. Desigur, o dată cu trecerea timpului, condiţiile de acceptare a imigranţilor de pe Pământ au devenit tot mai stricte, fiindcă Lumile Exterioare au putut într-o măsură tot mai mică să suporte introducerea bolilor.

— N-aţi fost niciodată bolnav, dr. Fastolfe?

— Nu am suferit de boli cauzate de paraziţi, domnule Baley. Desigur, noi, cei de pe Lumile Exterioare, suntem predispuşi la maladii degenerative, cum este ateroscleroza, dar n-am avut niciodată ceea ce voi numiţi guturai. Dacă aş contracta un guturai, aş putea muri din cauza lui. Nu deţin nici un fel de mecanisme imunitare dezvoltate. Aceasta este problema cu care ne confruntăm în Oraşul Spaţial. Cei dintre noi care vin aici se supun unui risc evident. Pământul abundă în boli faţă de care nu avem protecţie… mă refer la protecţie naturală. Chiar dumneavoastră purtaţi germeni ai aproape tuturor bolilor cunoscute. Nu sunteţi conştient de aceasta, deoarece îi menţineţi pe toţi sub control, aproape permanent, prin intermediul anticorpilor pe care corpul şi i-a dezvoltat de-a lungul anilor, dar eu nu am anticorpi. Vă mai miră atunci că nu mă apropii de dumneavoastră? Credeţi-mă, domnule Baley, păstrez distanţa numai din considerente de autoapărare.

— În cazul acesta, întrebă Baley, de ce faptul nu este adus la cunoştinţa pământenilor? De ce nu le spuneţi că nu-i vorba de dezgust din partea dumneavoastră, ci de apărare împotriva unui pericol fizic real?

Spaţialul clătină din cap.

— Suntem puţini, domnule Baley, şi oricum detestaţi, fiind străini. Ne păstrăm securitatea pe baza unui prestigiu, mai degrabă precar, de clasă superioară. Nu ne putem permite să-l pierdem, recunoscând că ne temem să ne apropiem de un pământean. N-o putem face, cel puţin până nu există o înţelegere de nivel superior între pământeni şi spaţiali.

— În termenii actuali, aşa ceva nu va exista. Noi… ei vă urăsc tocmai pentru presupusa superioritate.

— Aşadar, un cerc vicios. Nu credeţi că îl conştientizăm?

— Comisarul ştie toate astea?

— Nu i-am explicat niciodată direct, aşa cum tocmai am făcut cu dumneavoastră, dar poate deduce şi singur adevărul. Este un ins destul de inteligent.

— Dacă l-ar fi dedus, mi-ar fi pomenit de el, reflectă Baley.

— Într-un asemenea caz, arcui sprâncenele Fastolfe, nu aţi mai fi considerat posibilitatea ca R. Daneel să fie un spaţial uman. Corect?

Detectivul ridică scurt din umeri, preferând să ignore întrebarea. Fastolfe insistă:

— Să ştiţi că aşa este. Lăsând deoparte dificultăţile psihologice — efectul teribil pe care îl au asupra noastră vacarmul şi mulţimile -, rămâne realitatea faptului că pătrunderea în Oraşul New York echivalează pentru noi cu o condamnare la moarte. De aceea dr. Sarton a iniţiat proiectul său cu roboţi umanoizi. Ei erau înlocuitori ai oamenilor, meniţi să pătrundă în Oraş în locul nostru…

— Da, R. Daneel mi-a explicat asta.

— Dezaprobaţi starea de lucruri?

— Uitaţi ce-i, zise Baley, dacă tot discutăm atât de deschis, daţi-mi voie să vă pun o întrebare simplă. De fapt, de ce au venit spaţialii pe Pământ? De ce nu ne lăsaţi în pace?

Vădit surprins, Fastolfe întrebă:

— Sunteţi satisfăcuţi de viaţa pe care o duceţi pe Pământ?

— Ne descurcăm.

— Perfect, însă cât va mai continua aşa? Populaţia Pământului creşte continuu, iar caloriile disponibile sunt asigurate numai graţie unor eforturi care sporesc de la an la an. Pământul este o fundătură!

— Ne descurcăm, repetă Baley încăpăţânat.

— La limită. Un Oraş ca New York trebuie să-şi dedice toate eforturile pentru aducerea apei şi evacuarea deşeurilor. Funcţionarea centralelor atomoelectrice este menţinută graţie uraniului care se obţine tot mai greu, chiar şi de pe alte planete ale sistemului, iar consumul de uraniu creşte constant. Viaţa Oraşului depinde în fiecare clipă de sosirea pastei celulozice pentru fermele de enzime şi a mineralelor pentru uzinele hidroponice. Aerul trebuie circulat permanent. Balanţa este foarte delicată în sute de privinţe şi fragilitatea ei creşte cu fiecare an. Ce se va întâmpla cu Oraşul New York dacă fluxul imens de intrări şi ieşiri ar fi întrerupt, fie şi numai pentru o singură oră?

— Asta nu s-a întâmplat niciodată.

— Ceea ce nu înseamnă o siguranţă mai mare pentru viitor. În epocile primitive, centrele demografice individuale erau practic autonome, bazându-se pe produsele fermelor de la periferia lor. Nu puteau fi afectate decât de calamităţi naturale, de tipul inundaţiilor, de maladii ale şeptelurilor sau de compromiterea recoltelor. Pe măsură ce acele centre au crescut, iar tehnologia s-a îmbunătăţit, dezastrele locale au putut fi depăşite prin apelarea la alte centre, ceea ce determina însă ca zone tot mai întinse să devină interdependente. În epocile medievale, oraşele deschise, chiar şi cele mai mari, puteau supravieţui minimum o săptămână pe baza rezervelor alimentare şi energetice de tot felul. Când New York a devenit Oraş, ar fi putut supravieţui pe cont propriu doar o singură zi. Acum n-o poate face nici măcar pentru o oră. Un dezastru, care cu zece mii de ani în urmă ar fi fost neplăcut, cu un mileniu în urmă ar fi fost serios, şi cu o sută de ani în urmă ar fi fost acut, acum ar fi cu siguranţă fatal.

Baley se foi în scaun.

— Am mai auzit toate argumentele astea. Medievaliştii doresc să se pună capăt Oraşelor, să revenim la sol şi la agricultura naturală. Ei bine, sunt nebuni — n-o putem face! Suntem prea mulţi şi nu te poţi întoarce în istorie, poţi doar să înaintezi. Desigur, dacă emigrarea pe Lumile Exterioare n-ar fi restricţionată …

— Cunoaşteţi motivele restricţionării.

— Atunci ce-i de făcut? Este un cerc vicios.

— Ce părere aveţi despre emigrarea pe alte planete? în Galaxie există o sută de miliarde de stele. Se estimează că o sută de milioane de plante sunt locuibile sau pot fi terraformate pentru a fi locuibile.

— Ridicol!

— De ce? exclamă vehement Fastolfe. De ce vi se pare o sugestie ridicolă? în trecut, pământenii au colonizat planete. Mai mult de treizeci dintre cele cincizeci de Lumi Exterioare, inclusiv planeta mea de origine, Aurora, au fost colonizate direct de pământeni. Nu mai este posibilă colonizarea?

— Păi…

— Nu-mi puteţi oferi un răspuns? Poate că nu mai este posibilă tocmai din cauza dezvoltării culturii Oraşelor. Înainte de existenţa Oraşelor, viaţa oamenilor pe Pământ nu era atât de specializată încât ei să nu se poată desprinde şi s-o ia de la început pe altă planetă. Au şi făcut-o — de treizeci de ori. Acum însă pământenii sunt atât de cocoloşiţi, atât de protejaţi în cavernele de oţel care-i întemniţează, încât sunt legaţi pe vecie de Terra. Dumneavoastră, domnule Baley, nu puteţi nici măcar să credeţi că un locuitor al Oraşului New York poate fi capabil să traverseze un teren aflat sub cerul liber pentru a ajunge în Oraşul Spaţial. În cazul acesta, traversarea spaţiului cosmic pentru a ajunge la altă planetă trebuie să reprezinte o imposibilitate ridicată la pătrat. Civismul distruge Pământul!

— Şi ce dacă? ripostă furios detectivul. În ce fel vă priveşte asta pe dumneavoastră? Este problema noastră. O vom soluţiona. Dacă nu, este drumul pe care ni l-am ales spre Iad.

— Preferaţi „drumul pe care vi l-aţi ales spre Iad”, drumului ales de alţii spre Rai, aşa este? Bănuiesc ce simţiţi. Nu-i plăcut să asculţi predicile unui străin. Cu toate acestea, îmi doresc ca şi dumneavoastră să ne puteţi predica, deoarece noi înşine ne confruntăm cu o problemă, destul de analogă.

— Suprapopulare? rânji Baley.

— Am zis „analogă”, nu „identică”. Problema noastră este subpopularea. Ce vârstă credeţi că am?

Pământeanul căzu o clipă pe gânduri, apoi, în mod deliberat, rosti o vârstă mai mare decât estimase:

— Aş zice şaizeci de ani.

— Ar fi trebuit să ziceţi o sută şaizeci.

— Poftim?!

— Mai exact, voi împlini o sută şaizeci şi trei de ani. Nu este vorba de nici o neînţelegere — folosesc ca unitate de măsură anul terestru standard. Dacă am noroc, dacă mă îngrijesc şi, în primul rând, dacă nu contactez nici o boală terestră, aş putea dubla vârsta aceasta. Pe Aurora există cazuri de oameni care au trăit peste trei sute cincizeci de ani, iar speranţa de viaţă continuă să crească.

Baley privi spre R. Daneel (care pe toată durata conversaţiei ascultase în tăcere indiferentă), ca şi cum ar fi căutat o confirmare.

— Cum este posibil aşa ceva? întrebă el.

— Într-o societate subpopulată, este practic să-ţi concentrezi cercetările asupra gerontologiei, asupra procesului de îmbătrânire şi problemelor bătrâneţii. Pe o planetă ca a dumneavoastră, prelungirea speranţei de viaţă ar însemna un dezastru. Nu v-aţi putea permite creşterea populaţiei care ar rezulta de aici. Pe Aurora există loc pentru tricentenari. Apoi, desigur, o viaţă lungă devine de două şi de trei ori mai valoroasă.

Dacă dumneavoastră aţi muri acum, aţi pierde poate patruzeci de ani de viaţă… probabil mai puţin. Dacă eu aş muri, aş pierde o sută cincizeci de ani, probabil mai mult. Într-o societate ca a noastră, viaţa individului joacă rolul principal. Rata natalităţii este scăzută şi creşterea populaţiei strict controlată. Menţinem un raport oameni/roboţi fix, conceput pentru a asigura confortul individual maxim. În mod logic, pruncii aflaţi în dezvoltare sunt examinaţi cu atenţie pentru depistarea eventualelor defecte fizice şi mentale, înainte de a li se permite să se maturizeze.

— Vreţi să spuneţi, îl întrerupse Baley, că-i omorâţi dacă nu…?

— Dacă nu corespund criteriilor. Absolut fără nici o suferinţă, vă asigur. Ideea vă şochează, în aceeaşi măsură în care pe noi ne şochează înmulţirea necontrolată a pământenilor.

— Există şi la noi un control demografic, dr. Fastolfe. Unei familii nu i se permite decât un anumit număr de copii.

Spaţialul surâse tolerant.

— Un anumit număr de copii în general, dar nu un anumit număr de copii sănătoşi. Chiar şi aşa, există destule ilegalităţi şi populaţia Pământului creşte.

— Cine poate să judece care dintre copii trebuie să trăiască?

— Problema este destul de complicată şi nu-i pot răspunde printr-o singură frază. Într-o bună zi, vom discuta în detaliu despre ea.

— Atunci care este necazul dumneavoastră? Păreţi mulţumit de societatea pe care o aveţi.

— Este stabilă şi tocmai acesta e necazul. Este prea stabilă.

— Nimic nu vă convine, observă Baley. După cum afirmaţi, civilizaţia noastră este pe marginea haosului, iar a dumneavoastră e prea stabilă.

— Mai exact, este posibil să fie prea stabilă. De două secole şi jumătate, nici o Lume Exterioară n-a mai colonizat o planetă nouă, iar pe viitor nu se anticipează posibilităţi de colonizare. Vieţile noastre pe Lumile Exterioare sunt prea lungi pentru a ni le risca şi prea confortabile pentru a ni le tulbura.

— Nu sunt sigur în privinţa asta, dr. Fastolfe. Dumneavoastră aţi venit pe Pământ, riscând să vă îmbolnăviţi.

— Aşa este, domnule Baley, şi printre noi există indivizi care apreciază că viitorul rasei umane merită chiar şi posibila pierdere a unei existenţe îndelungate. Cu regret, trebuie să recunosc că suntem prea puţini.

— Perfect, să revenim la problema noastră. În ce fel ne ajută Oraşul Spaţial?

— Încercând să introducem roboţi pe Pământ, noi ne străduim să dezechilibrăm balanţa economiei Oraşelor.

— Asta înţelegeţi prin ajutor? (Lui Baley începură să-i tremure buzele.) Vreţi să spuneţi că, în mod premeditat, acţionaţi pentru formarea unui segment tot mai mare de oameni declasificaţi şi destituiţi?

— Vă rog să mă credeţi că nu o facem din cruzime sau din insensibilitate. Un segment de oameni destituiţi, aşa cum i-aţi numit, reprezintă exact ceea ce ne trebuie ca nucleu pentru colonizare. America voastră străveche a fost descoperită de corăbii ai căror mateloţi proveneau din închisori. Nu vedeţi că sistemul Oraşelor nu-i ajută pe indivizii destituiţi? Dacă părăsesc Pământul, ei n-au nimic de pierdut — dar au planete întregi de câştigat!

— Totuşi planul dumneavoastră nu dă roade.

— Nu, încuviinţă Fastolfe cu tristeţe. Ceva nu merge. Resentimentele pământenilor faţă de roboţi blochează totul. Deşi aceiaşi roboţi i-ar putea însoţi pe oameni, netezind dificultăţile adaptării iniţiale la o planetă primitivă şi făcând practic procesul de colonizare.

— Ce se va obţine în felul acesta? Alte Lumi Exterioare?

— Nu. Lumile Exterioare au fost colonizate înainte ca Oraşele şi civismul să se fi răspândit pe Pământ. Noile colonii vor fi construite de oameni care deţin fondul specific Oraşelor plus începuturile unei societăţi C/Fe. Va fi o sinteză, o împerechere încrucişată. Aşa cum stau lucrurile actualmente, structura terestră va colapsa în viitorul apropiat, Lumile Exterioare vor degenera lent şi vor decădea într-un viitor ceva mai îndepărtat, dar noile colonii vor constitui o tulpină nouă şi sănătoasă, combinând elementele cele mai bune din ambele societăţi. Prin reacţia coloniilor faţă de vechile planete, inclusiv faţă de Pământ, noi înşine putem căpăta un suflu nou.

— Nu ştiu… Mi se pare destul de nebulos, dr. Fastolfe.

— Este un vis, de acord, dar gândiţi-vă la el. (Brusc, spaţialul se ridică în picioare.) Am petrecut cu dumneavoastră mai mult timp decât intenţionasem, ba chiar, de fapt, mai mult timp decât ne permit regulamentele de sănătate. Vă rog să mă scuzaţi.

Când Baley şi R. Daneel părăsiră domul, razele soarelui se revărsară din nou asupra lor, dar sub alt unghi şi cumva mai gălbui. Baley se întrebă într-o doară dacă nu cumva lumina solară putea să aibă un aspect diferit pe altă planetă. Poate mai puţin aspră şi insolentă. Mai acceptabilă…

Altă planetă? Spaţialul urât cu urechi clăpăuge îi umpluse mintea cu fantezii bizare. Oare medicii de pe Aurora priviseră cândva pruncul Fastolfe şi se întrebaseră dacă trebuia să i se acorde şansa maturizării? Nu era prea urât? Sau criteriile lor nu includeau şi aspectul fizic? Când devenise urâţenia o diformitate, şi ce diformităţi…

Când însă lumina naturală dispăru şi intrară pe prima uşă care ducea spre Personal, gândurile respective începură să se destrame.

Baley scutură din cap exasperat. Totul era ridicol. A-i sili pe pământeni să emigreze, să înfiinţeze o nouă societate, era un nonsens! De fapt, ce doreau spaţialii?

În ciuda strădaniilor, nu ajunse la nici o concluzie.

Lent, automobilul lor intră pe banda de vehicule. Realitatea reveni împrejurul lui Baley. Blasterul îl apăsa cald şi liniştitor pe şold. Viaţa vibrantă şi zgomotoasă a Oraşului era la fel de caldă şi confortabilă ca întotdeauna.

Pentru o clipă, imediat după ce pătrunse în Oraş, nasul îi furnică, percepând un iz vag şi efemer.

„Oraşul miroase”, îşi spuse el uluit.

Se gândi la cele douăzeci de milioane de oameni înghesuite între pereţii de oţel ai cavernei gigantice şi, pentru prima dată în viaţa sa, le simţi mirosul prin nările care-i fuseseră purificate de aerul din exterior.

„Pe o altă planetă s-ar putea să fie altfel?” se întrebă detectivul. „Pe o planetă cu mai puţini oameni şi mai mult aer… curat?”

Vacarmul după-amiezii Oraşului îl învălui însă din toate părţile, izul slăbi şi dispăru, iar Baley se simţi uşor ruşinat.

Apăsă lent maneta de propulsie şi accesă un volum energetic mai mare. Maşina de poliţie acceleră brusc, când pătrunse pe autostrada pustie.

— Daneel, spuse Baley.

— Da, Elijah?

— De ce mi-a spus Fastolfe toate lucrurile acelea?

— Bănuiesc că a dorit să îţi accentueze importanţa anchetei. Nu ne aflăm aici doar pentru a rezolva misterul unei crime, ci pentru a salva Oraşul Spaţial şi, o dată cu el, viitorul rasei umane.

— Cred că ar fi fost mai bine, rosti Baley sec, dacă mi-ar fi permis să văd scena crimei şi să discut cu cei care au descoperit cadavrul.

— Mă îndoiesc că ai fi putut descoperi ceva inedit, Elijah. Am fost destul de meticuloşi.

— Chiar aşa? Până acum n-aţi obţinut nimic. Nici un indiciu. Nici un suspect.

— Ai dreptate în privinţa aceasta. Răspunsul trebuie să se găsească în Oraşul New York. Pentru a fi totuşi exacţi, există un suspect.

— Poftim?! Până acum, n-ai pomenit nimic despre aşa ceva.

— Nu mi s-a părut necesar. Cu siguranţă, îţi dai seama că un suspect a existat din capul locului.

— Cine? Pentru Dumnezeu, despre cine-i vorba?

— Despre singurul pământean prezent la locul crimei. Comisarul Julius Enderby.