Cavernele de oţel

11. Evadare pe benzi

Degetele lui Baley se încleştară convulsiv în jurul furculiţei.

— Eşti sigur? întrebă el automat şi în aceeaşi clipă îşi dădu seama de inutilitatea întrebării.

Nu întrebi un calculator dacă este sigur de răspunsul pe care-l afişează; nici măcar un calculator cu braţe şi picioare.

— Destul de sigur, încuviinţă R. Daneel.

— Sunt aproape de noi?

— Nu tocmai. Sunt risipiţi prin sală.

— Bine.

Baley reveni asupra mâncării, cu furculiţa mişcându-se mecanic. Înapoia încruntăturii de pe chipul său prelung, gândurile îi goneau furioase.

Poate că într-adevăr incidentul din seara trecută fusese organizat de un grup de fanatici antiroboţi şi că nu fusese o răzmeriţă spontană, aşa cum păruse. Un asemenea grup de agitatori putea include cu uşurinţă persoane care studiaseră roboţii cu fascinaţia născută din ura profundă faţă de aceştia. Era posibil ca unul dintre ei să-şi fi dat seama ce era R. Daneel în realitate. (Cumva, comisarul sugerase ipoteza aceasta. La naiba, Enderby dovedea profunzimi neaşteptate!)

Totul devenea atunci logic. Deşi în acţiunea din seara trecută nu putuseră acţiona într-o modalitate organizată, medievaliştii rămâneau capabili să plănuiască pentru viitor. Dacă puteau recunoaşte un robot ca R. Daneel, atunci cu siguranţă îşi puteau da seama că Baley era poliţist. Iar un poliţist aflat în tovărăşia neobişnuită a unui robot umanoid ar fi fost, fără doar şi poate, unul de rang important. (Cu o înţelepciune venită prea târziu, Baley urmă fără ezitare linia raţionamentului.)

Prin urmare, nişte indivizi care ţineau sub observaţie primăria (sau poate chiar nişte agenţi infiltraţi în primărie) îi reperaseră pe Baley, R. Daneel, ori pe amândoi, destul de repede după incident. Că făcuseră asta la nici douăzeci şi patru de ore nu era deloc surprinzător. Ar fi putut s-o facă în timp şi mai scurt, dacă Baley nu şi-ar fi petrecut o parte atât de mare a zilei în Oraşul Spaţial şi pe autostrăzi.

R. Daneel terminase de mâncat şi acum aştepta tăcut, cu palmele sale perfecte sprijinite uşor de marginea mesei.

— Nu ar fi mai bine să acţionăm cumva? întrebă el.

— Aici, în cantină, suntem în siguranţă, răspunse Baley. Te rog, lasă totul în seama mea.

Privi în jur precaut şi văzu parcă pentru prima dată în viaţă o cantină.

Oameni… mii de oameni! Care era capacitatea medie a unei cantine? Văzuse cândva cifrele respective. Parcă era vorba despre două sute de mii de oameni, iar cantina aceasta era mai mare decât una medie.

Dacă, să presupunem, cineva ar fi strigat „robot”? Dacă ar fi fost azvârliţi miilor de meseni ca nişte…

Nu avea nici un termen de comparaţie, dar era lipsit de importanţă. Aşa ceva n-avea să se întâmple.

O răzmeriţă spontană putea izbucni oriunde, în cantine la fel de uşor ca şi pe coridoare sau în ascensoare. Poate chiar mai uşor. În timpul meselor exista o lipsă a inhibării, o dispoziţie generală spre glume de prost gust ce putea degenera în incidente mult mai serioase.

Pe de altă parte, o revoltă planificată ar fi însemnat cu totul altceva. Aici, în cantină, conspiratorii ar fi fost ei înşişi prinşi într-o sală vastă şi aglomerată. O dată ce începeau să zboare farfuriile şi să se facă ţăndări mesele, nu avea să mai existe o cale simplă de scăpare. Cu siguranţă, sute de oameni aveau să moară şi conspiratorii înşişi se puteau număra cu uşurinţă printre victime.

Nu, o răzmeriţă lipsită de asemenea riscuri trebuia plănuită pe arterele Oraşului, într-un pasaj relativ îngust. Panica şi isteria aveau să se propage lent prin gâtuitura respectivă, îngăduind o retragere rapidă, pregătită din timp, într-un coridor lateral, sau un pas nebăgat în seamă pe o bandă rapidă ascendentă, care să-i poarte la alt nivel.

Baley se simţea prins în capcană. Probabil că alţi observatori aşteptau afară. El şi R. Daneel vor fi urmăriţi până în locul adecvat, unde va fi activat focosul.

— De ce nu îi arestăm? întrebă R. Daneel.

— În felul ăsta, am grăbi declanşarea necazurilor. Le ştii feţele, nu-i aşa? N-o să le uiţi?

— Nu sunt capabil de uitare.

— Atunci o să-i arestăm altădată. Deocamdată să ieşim din plasa lor. Ţine-te după mine şi imită-mă întocmai.

Se sculă şi întoarse grijuliu farfuria cu fundul în sus, centrând-o pe discul mişcător care o adusese pe masă. După aceea, aşeză furculiţa în adâncitura cuvenită. Privindu-l, R. Daneel îi imită fiecare mişcare. Vesela dispăru din vedere.

— Şi ei se ridică, anunţă robotul.

— Perfect. Intuiţia îmi spune că nu se vor apropia prea mult. În nici un caz în cantină.

Se aşezară din nou la coadă, îndreptându-se spre ieşire, unde clicurile cardurilor sunau ca un ritual, fiecare clic înregistrând consumul unei raţii.

Baley privi îndărăt prin pâcla de aburi şi vacarm, şi, cu o claritate lipsită de orice legătură cu situaţia, îşi aminti de o vizită făcută împreună cu Ben la grădina zoologică, cu şase-şapte ani în urmă. Ba nu, trecuseră opt ani de atunci, deoarece Ben tocmai împlinise opt ani. (Sfinte Iosafat! Cum zbura timpul!)

Fusese prima vizită a băiatului la grădina zoologică şi fusese impresionat. La urma urmelor, până atunci nu mai văzuse niciodată câini sau pisici. Apoi ajunseseră la volieră! Baley însuşi, care o mai văzuse de o duzină de ori, era fascinat de ea.

Prima impresie lăsată de vederea unor creaturi care ţâşnesc prin văzduh trezeşte un sentiment de uimire ce nu poate fi comparat cu nimic altceva. În voliera vrăbiilor era ora mesei şi un îngrijitor turna ovăz decorticat într-un alimentator cu jgheab lung (oamenii se obişnuiseră cu substituenţii din enzime, dar animalele, mai conservatoare în felul lor, insistau pentru grăunţele reale).

Sute de vrăbii se înghesuiseră pe marginea jgheabului. Aripă lângă aripă, ciripind de-a dreptul asurzitor, se înşiruiseră…

Asta era! Aceasta era imaginea care apăru în mintea lui Baley, când privi spre cantină în clipa ieşirii. Vrăbii strânse pe jgheabul cu hrană. Gândul îi inspiră repulsie.

„Sfinte Iosafat”, se gândi, „trebuie să existe şi o cale mai bună.”

Dar care putea fi aceea? Ce era greşit la calea actuală? Până acum nu-l mai deranjase niciodată.

— Eşti gata, Daneel? se adresă el brusc robotului.

— Da, Elijah.

Părăsiră cantina şi planul de a scăpa de urmăritori era acum clar pentru Baley.

Adolescenţii au un joc pe care-l numesc „alergare pe benzi”. Regulile sale variază în privinţe minore de la un Oraş la altul, dar esenţa rămâne aceeaşi. Un băiat din San Francisco se poate alătura fără probleme unui joc în Cairo.

Scopul jocului este de a ajunge din punctul A în punctul B utilizând sistemul de tranzit rapid al Oraşului, astfel încât „vulpoiul” să se descotorosească de cât mai mulţi „copoi”. Vulpoiul care izbuteşte să ajungă singur la destinaţie este cu adevărat iscusit, acelaşi lucru putând fi afirmat şi despre un copoi care nu-i pierde urma.

Jocul se desfăşoară de obicei în perioada de vârf a traficului serii, când densitatea navetiştilor îi măreşte simultan gradul de risc şi de complexitate. Vulpoiul porneşte primul, deplasându-se în sus şi în jos pe benzile acceleratoare. El se străduieşte din răsputeri să acţioneze cât mai imprevizibil, rămânând nemişcat pe o bandă cât mai mult timp posibil, pentru ca după aceea să sară brusc într-o direcţie aleatorie. Va traversa apoi repede câteva benzi, pentru ca să rămână din nou neclintit.

Vai de copoiul care, din neatenţie, s-a abătut cu o bandă prea departe! înainte de a-şi fi dat seama de eroare, doar dacă nu este extraordinar de agil, a trecut de vulpoi sau a rămas mult în urma lui. Un vulpoi inteligent îi va amplifica greşeala, deplasându-se rapid în direcţia opusă.

O regulă destinată să înzecească complexitatea urmăririi o constituie îmbarcarea pe benzile locale sau chiar pe expresuri, pentru a coborî pe partea opusă. Evitarea lor completă este incorectă, dar şi folosirea exagerată.

Atracţia jocului este mai greu de înţeles pentru un adult, în special pentru unul care n-a participat el însuşi la joc în adolescenţă. Jucătorii sunt trataţi cu asprime de călătorii obişnuiţi, cu care se intersectează în mod inevitabil. Sunt persecutaţi de poliţişti şi pedepsiţi de părinţi. Sunt înfieraţi în şcoli şi subeterice. Anual, patru-cinci adolescenţi mor în timpul jocurilor, câteva zeci sunt răniţi, iar mulţi pietoni inocenţi sunt afectaţi în diverse grade.

Cu toate acestea, nu se poate întreprinde nimic pentru anihilarea bandelor de jucători. Cu cât pericolul este mai mare, cu atât jucătorii obţin premiul cel mai râvnit — stima din ochii concurenţilor. Un învingător are dreptul să se împăuneze, iar un vulpoi celebru este privit cu admiraţie.

Chiar şi acum, Baley îşi reamintea cu satisfacţie că el fusese, cândva, alergător pe benzi. Odată, condusese un grup de douăzeci de adolescenţi din sectorul Concourse până la graniţa cu Queens, traversând trei expresuri. Pe durata a două ore, neobosit şi neîncetat, scăpase de unii dintre cei mai agili copoi din Bronx şi ajunsese singur la destinaţie. Despre cursa aceea se vorbise luni de zile.

Desigur, acum detectivul trecuse de patruzeci de ani. Nu mai alergase pe benzi de douăzeci de ani, dar nu uitase unele şiretlicuri. Ceea ce pierduse în agilitate câştigase în alte privinţe. Era poliţist. Nimeni, decât un alt poliţist la fel de experimentat ca el, nu putea cunoaşte Oraşul la fel de bine, ştiind unde începeau şi unde se terminau aproape toate străduţele cu pereţi metalici.

Se îndepărtă de cantină cu pas vioi, dar nu foarte rapid. Dintr-o clipă în alta, se aştepta să audă înapoia sa strigătul: „Robot, robot!” Momentele acelea de început erau cele mai riscante. Practic îşi numără paşii, până simţi sub tălpi prima bandă acceleratoare.

Se opri o clipă, în timp ce R. Daneel i se alătură cu o mişcare lină.

— Mai sunt după noi? se interesă Baley în şoaptă.

— Da. Se apropie.

— Asta nu va dura, zise detectivul sigur pe sine.

Privi benzile ce se întindeau în ambele părţi, cu încărcătura lor umană gonind în stânga tot mai rapid pe măsură ce distanţa faţă de el creştea. Simţise benzile sub tălpi de multe ori în fiecare zi a vieţii sale, dar nu-şi mai flexase genunchii, pregătindu-se să alerge, de peste şapte mii de zile. Încercă vechiul fior familiar şi respiraţia i se acceleră.

Aproape că uitase singura ocazie în care-l prinsese pe Ben participând la joc. Îi făcuse o morală teribilă şi îndelungată, ameninţând că-l va pune sub supravegherea poliţiei.

Uşor, iute, cu o viteză de două ori mai mare decât cea „sigură”, sui de pe o bandă pe alta, aplecându-se mult înainte pentru a se împotrivi accelerării. Banda locală zumzăia pe lângă el. Pentru o clipă, păru că avea să treacă pe ea, dar, brusc, renunţă, strecurându-se printre oameni, pe măsură ce mulţimile se îndeseau pe benzile mai lente.

Se opri şi se lăsă purtat cu numai 25 km/h.

— Câţi ne mai urmăresc, Daneel?

— Numai unul, Elijah.

Robotul se afla lângă el, imperturbabil şi fără să gâfâie.

— Probabil că a fost şi el bun la vremea lui, dar nu va rezista.

Încrezător în sine, Baley trăia un sentiment pe jumătate amintit din zilele tinereţii, compus din impresia apartenenţei la un ritual mistic exclusivist, din senzaţia pur fizică a curentului ce-i biciuia faţa şi din fiorul subtil de pericol.

— Asta se numeşte „trasul pe sfoară lateral”, îl anunţă cu glas scăzut pe R. Daneel.

Mergea cu paşi mari pe o bandă, ocolindu-i cu minimum de efort pe călătorii care staţionau pe ea. Continuă să avanseze, apropiindu-se mereu de marginea benzii, până ce deplasarea permanentă a capului său prin mulţime devenea hipnotică în mişcarea ei constantă… aşa cum şi intenţiona.

Apoi, păstrând acelaşi ritm, se deplasă cinci centimetri în lateral şi trecu pe banda adiacentă. Simţi muşchii coapselor încordându-se dureros, în strădania de a-şi păstra echilibrul fără a se trăda.

Traversă iute un grup de navetişti şi ajunse pe banda de 72 km/h.

— Cum stă treaba? se interesă el.

— E tot după noi, sosi răspunsul calm.

Buzele lui Baley se subţiară. Nu-i mai rămânea decât să se folosească de platformele mişcătoare, ceea ce necesita o coordonare cu adevărat deosebită; poate chiar mai mult decât mai păstrase el.

Privi în jur iute. Unde se găseau acum? Strada B-22 trecu ca un fulger. Baley făcu un calcul rapid şi porni imediat. Urcă pe benzile rămase, lin şi fără să se clatine, apoi sări pe platforma benzii locale.

Chipurile impersonale ale bărbaţilor şi femeilor, blazate de plictiseala drumului pe benzi, fură brusc trezite la indignare, când Baley şi R. Daneel se cocoţară la bord, strecurându-se printre balustrade.

— Alo! zbieră ascuţit o femeie, prinzându-şi cu o mână pălăria.

— Scuze, gâfâi Baley.

Se înghesui printre cei care stăteau în picioare şi, cu o ultimă şerpuire, ajunse în cealaltă parte a platformei. În ultima clipă, un pasager îmbrâncit îl înghionti zdravăn în spate şi Baley se împiedică.

Încercă disperat să-şi regăsească echilibrul. Se împletici peste separaţia dintre două benzi şi modificarea bruscă de viteză îl făcu să cadă în genunchi şi apoi într-o parte.

Pentru o fracţiune de secundă, îşi imagină, panicat, oamenii ciocnindu-se de el şi răsturnându-se, un haos care se răspândea peste benzi, unul dintre acele detestate „ambuteiaje umane” ce duceau la spitalizarea a zeci de persoane, cu fracturi ale membrelor.

Însă braţul lui R. Daneel apăru imediat sub el şi Baley se simţi ridicat cu o forţă ce o depăşea mult pe cea a unui bărbat obişnuit.

— Mulţumesc, icni detectivul dar nu avu timp pentru mai multe cuvinte.

Coborî iute pe benzile de decelerare, urmând un şablon complicat, astfel gândit încât tălpile sale să ajungă pe benzile articulate în V ale unui expres exact în punctul de traversare. Fără să-şi piardă ritmul, acceleră din nou şi traversă iarăşi un expres.

— Ne mai urmăreşte, Daneel?

— Nu văd pe nimeni, Elijah.

— E-n regulă. Să ştii că ai fi fost un alergător pe benzi de mâna-ntâi! Hopa, repede, repede!

Trecură ca un vârtej pe altă bandă locală şi coborâră benzile, zăngănind, până la o uşă mare, cu aspect oficial. Un paznic se ridică, întâmpinându-i.

Baley îşi arătă scurt legitimaţia.

— Probleme de serviciu!

Intrară.

— Este o centrală atomoelectrică, explică scurt Baley. În felul ăsta, ne-au pierdut complet urma.

Mai fusese în centrale atomoelectrice, ba chiar şi în aceasta. Familiaritatea nu-i diminua sentimentul inconfortabil de veneraţie, amplificat de amintirea obsedantă că, odată, propriul său tată ocupase o poziţie de vârf în ierarhia unei asemenea uzine electrice. Asta înainte ca…

Erau înconjuraţi de zumzetul generatoarelor gigantice ascunse în puţul principal al centralei, de izul uşor înţepător al ozonului din aer şi de ameninţarea sumbră şi tăcută a liniilor roşii ce marcau limitele dincolo de care nimeni nu putea să treacă fără costum protector.

Undeva prin centrală (Baley nu ştia locul precis) se consuma zilnic o jumătate de kilogram de material fisionabil. Tot zilnic, produsele fisiunii radioactive, aşa-numitele „cenuşi fierbinţi”, erau propulsate de curenţi de aer de înaltă presiune, prin conducte din plumb, spre peşteri submarine aflate la cincisprezece kilometri depărtare şi la aproape un kilometru sub fundul oceanului. Uneori Baley se întreba ce se va întâmpla când peşterile acelea aveau să fie umplute.

Pe un ton brusc grosolan, i se adresă lui R. Daneel:

— Stai departe de liniile roşii!

După aceea, îşi aduse aminte şi adăugă stingherit:

— Deşi cred că asta nu contează pentru tine.

— Este vorba despre radioactivitate?

— Da.

— Atunci contează şi pentru mine. Radiaţiile gamma distrug echilibrul delicat al unui creier pozitronic şi mă vor afecta chiar mai repede decât te-ar afecta pe tine.

— Vrei să spui că te-ar ucide?

— Aş necesita un nou creier pozitronic. Deoarece nu există două creiere pozitronice identice, aş fi un individ nou. Daneel cel cu care vorbeşti acum ar fi, ca să spun aşa, mort.

Baley îl cercetă neîncrezător.

— Nu ştiusem asta… Pe-aici — suim pe rampele astea.

— Amănuntul nu a fost făcut public. Oraşul Spaţial doreşte să îi convingă pe pământeni de utilitatea celor ca mine, nu de slăbiciunile noastre.

— Atunci mie de ce-mi spui?

R. Daneel se întoarse cu totul spre tovarăşul său.

— Tu eşti partenerul meu, Elijah. Este bine să îmi cunoşti slăbiciunile şi lipsurile.

Baley îşi drese glasul şi nu mai avu nimic de adăugat.

— Mergem în direcţia asta, explică el peste câteva momente, şi ieşim la patru sute de metri de garsonieră.

Era o garsonieră sărăcăcioasă, pentru clasele inferioare. O cămăruţă şi două paturi. Două scaune pliante şi un dulap în perete. Un ecran subeteric încorporat, care nu permitea reglaje manuale şi funcţiona numai la ore fixe, fără a putea fi oprit. Nu exista chiuvetă, nici măcar una neactivată, şi nici facilităţi pentru gătitul mâncării sau pentru fierberea apei. Într-un colţ al încăperii se afla o conductă mică pentru evacuarea deşeurilor, un obiect strict funcţional, fără ornamente, de-a dreptul urât.

— Asta-i, strânse din umeri Baley. Cred c-o să putem rezista.

R. Daneel se apropie de dispozitivul pentru evacuarea deşeurilor. Cămaşa i se desfăcu sub atingere, dezvăluind pieptul neted şi aparent musculos.

— Ce faci? se interesă Baley.

— Elimin mâncarea ingerată. Dacă aş ţine-o prea mult, s-ar descompune şi aş deveni dezagreabil.

Robotul plasă două degete cu atenţie sub un mamelon şi execută o serie de apăsări. Pieptul i se desfăcu longitudinal. R. Daneel introduse mâna şi, dintr-o masă de metal strălucitor, extrase un sac subţire, transparent, parţial umplut. Îl deschise, în timp ce Baley privea aproape oripilat.

R. Daneel ezită, apoi rosti:

— Mâncarea este perfect curată. Eu nu salivez şi nici nu mestec. A fost introdusă în esofag prin sucţiune. Este comestibilă.

— E-n regulă, încuviinţă Baley încetişor. Nu mi-e foame. Scapă de ea.

Detectivul aprecie că sacul care juca rolul unui stomac pentru robot era fabricat din plastic fluorcarbon. Cel puţin, mâncarea nu se lipise de el. Ieşea imediat şi fu evacuată, puţin câte puţin, prin conductă. „Risipă de mâncare bună”, nu putu el să nu se gândească.

Se aşeză pe unul dintre paturi, îşi scoase cămaşa şi spuse:

— Îţi propun ca mâine s-o începem de dimineaţă.

— Există un motiv anume?

— Cel puţin deocamdată locaţia acestei garsoniere nu este cunoscută de „amicii” noştri, sau cel puţin aşa sper. Dacă plecăm devreme, suntem mai în siguranţă. După ce ajungem în primărie, trebuie să decidem dacă parteneriatul nostru mai este practic.

— Crezi că s-ar putea să nu mai fie?

Baley strânse din umeri şi răspunse morocănos:

— Nu putem proceda zilnic aşa.

— Mie mi se pare…

R. Daneel fu întrerupt de ledul roşu-strălucitor al semnalului de apel de la uşă.

Baley se sculă fără zgomot şi-şi scoase blasterul. Semnalul clipi din nou.

Detectivul se apropie silenţios de uşă, puse degetul mare pe contactul armei şi acţionă comutatorul de activare a transparenţei unidirecţionale a vizorului. Nu era un vizor prea grozav, ci mic şi cu efect de distorsiune, totuşi suficient pentru a-şi putea vedea fiul în faţa uşii.

Baley acţionă rapid. Deschise uşa, îl prinse cu brutalitate pe Ben de încheietură, când băiatul ridică mâna ca să sune pentru a treia oară, şi-l trase înăuntru.

Privirea de spaimă şi uimire dispăru de abia treptat din ochii lui Ben, care rămase gâfâind, sprijinit de peretele în care fusese propulsat. Îşi frecă încheietura mâinii.

— Tată, rosti el pe un ton supărat, nu trebuia să mă strângi aşa tare!

Baley privea prin vizorul uşii pe care o închisese fulgerător. Din câte îşi dădea seama, coridorul era pustiu.

— Ai văzut pe cineva pe-afară, Ben?

— Nu. Am venit doar ca să văd dacă n-ai păţit ceva.

— De ce aş fi păţit?

— Nu ştiu. Aşa zicea mama. Plângea şi zicea că trebuie să te găsesc. Dacă nu veneam eu, voia să vină chiar ea şi atunci nu garanta ce o să se-ntâmple. M-a obligat să vin, tată.

— Cum m-ai găsit? întrebă Baley. Mama ştia unde sunt?

— Nu, nu ştia. Am sunat la tine la serviciu.

— Şi ţi-au spus?

Ben păru surprins de tonul tatălui său şi răspunse nesigur:

— Sigur că da. N-ar fi trebuit s-o facă?

Baley şi Daneel schimbară priviri. Detectivul se ridică greoi.

— Unde-i mama acum? întrebă el. În apartament?

— Nu, am mers la bunica la masă şi am rămas acolo. Acum ar trebui să mă-ntorc la ele. Asta dacă n-ai păţit nimic, tată…

— O să rămâi aici. Daneel, ai reţinut locaţia comunicatorului de la nivelul ăsta?

— Da, încuviinţă robotul. Intenţionezi să părăseşti camera, ca să îl foloseşti?

— Trebuie s-o fac. Trebuie neapărat să vorbesc cu Jessie.

— Ţi-aş sugera că ar fi mai logic să îl laşi pe Bentley să o facă. Îţi asumi un risc, iar el este mai puţin valoros.

Baley se holbă la el:

— Fir-ai…

„Sfinte Iosafat”, se gândi, „de fapt, de ce mă enervez?” Continuă, mult mai calm:

— Nu înţelegi, Daneel. La noi nu se obişnuieşte ca un tată să-şi trimită fiul într-un pericol posibil, chiar dacă ar fi logic să procedeze aşa.

— Pericol?! chiţăi Ben cu un soi de încântare îngrozită. Ce se-ntâmplă, tată? Ce este, tată?

— Nimic, Ben, şi oricum nu-i treaba ta. Ai înţeles? Pregăteşte-te de culcare. Când mă-ntorc, vreau să te culci. M-ai auzit?

— Haide, ce naiba! Mie poţi să-mi spui. N-o să suflu nici un cuvânt.

— În pat!

— Ce naiba…

Când se opri la comunicatorul nivelului, Baley îşi dădu în lături pulpana hainei, ca să poată scoate cu uşurinţă blasterul. Rosti în microfon numărul său personal de identificare şi aşteptă în timp ce un calculator aflat la douăzeci şi cinci de kilometri depărtare verifică dacă apelul era permisibil. Aşteptarea fu foarte scurtă, deoarece detectivii nu aveau limite în privinţa apelurilor. După aceea, Baley rosti numărul de cod al apartamentului soacrei sale.

Ecranul micuţ de la baza aparatului se aprinse şi faţa acesteia îl privi.

— Mamă, rosti Baley cu glas scăzut, dă-mi-o pe Jessie.

Probabil că femeia aşteptase s-o sune, deoarece apăru imediat. Baley îi privi chipul, apoi întunecă în mod deliberat ecranul.

— E-n regulă, Jessie. Ben este aici. Care-i problema?

Ochii îi alergau întruna dintr-o parte în alta a coridorului, cercetând.

— Ai păţit ceva? N-ai necazuri?

— Vezi bine că n-am păţit nimic. Termină cu chestiile astea!

— Lije, am fost foarte îngrijorată!

— De ce? întrebă el încordat.

— Ştii tu… Prietenul tău…

— Ce-i cu el?

— Ţi-am zis azi-noapte. Vor fi necazuri.

— Astea-s prostii. Îl opresc pe Ben la mine peste noapte, iar tu du-te la culcare. La revedere, scumpo.

Întrerupse legătura şi aşteptă încă două secunde înainte să pornească spre garsonieră. Era pământiu la faţă de teamă şi griji.

Când intră, Ben stătea în mijlocul odăii. Una dintre lentilele sale de contact era deja introdusă într-o ventuză micuţă, dar nu şi-o scosese şi pe cealaltă.

— Ce naiba, tată, vorbi băiatul, aici nu există pic de apă? Domnul Olivaw zice că nu pot merge la Personal.

— Are dreptate. Nu poţi merge. Pune-ţi lentilele la loc. N-o să păţeşti nimic dacă dormi cu ele o noapte.

— Bine. (Ben îşi fixă lentila de contact, lăsă ventuza şi sui în pat.) Mamă, ce mai saltea!

— Cred că nu te va deranja să stai în picioare, se adresă Baley lui R. Daneel.

— Bineînţeles că nu. Apropo, mă interesează ceea ce poartă Bentley pe globii oculari. Toţi pământenii poartă aşa ceva?

— Nu, numai unii, răspunse Baley absent. De pildă, eu nu port.

— Din ce motive sunt purtate?

Detectivul era prea absorbit de propriile sale gânduri pentru ca să-i răspundă. Gândurile sale apăsătoare…

Luminile se stinseră.

Baley rămase treaz. Vag, simţi răsuflarea lui Ben devenind adâncă şi regulată, apoi puţin întretăiată. Când întoarse capul, fu cumva conştient de R. Daneel, care stătea într-un scaun, imobil şi grav, cu faţa spre uşă.

După aceea adormi şi visă.

O visă pe Jessie care cădea în camera de fisiune a unei centrale atomoelectrice… cădea şi cădea întruna. Femeia întinsese braţele spre el, ţipând, dar Baley rămăsese încremenit imediat înapoia unei linii roşii şi privea silueta ei deformată, rotindu-se în timpul căderii şi micşorându-se, până ce se transformă într-un punct îndepărtat.

În vis, putea doar s-o privească, ştiind că el însuşi o îmbrâncise în gol.