Cavernele de oţel

10. După-amiaza unui detectiv

Automobilul încetini, trase pe o parte a autostrăzii şi se opri lângă peretele orb de beton. După ce zumzetul motorului se opri, liniştea îi cuprinse densă şi apăsătoare.

Baley îl privi pe robotul de lângă el şi întrebă cu glas absurd de stins:

— Cine?

Secundele trecură în vreme ce detectivul aştepta răspunsul. O vibraţie slabă şi izolată crescu în intensitate, atinse un vârf minor, apoi se stinse. Fusese vreun alt echipaj de poliţie, care trecuse spre o misiune necunoscută, la un kilometru şi jumătate depărtare de ei. Sau poate o maşină de pompieri, gonind spre un incendiu.

O porţiune detaşată a minţii lui Baley se întrebă dacă exista vreun om care să cunoască toate autostrăzile ce şerpuiau prin măruntaiele Oraşului. Nu exista nici un moment din zi ori din noapte în care întregul sistem de autostrăzi să fie complet pustiu, totuşi existau probabil pasaje individuale în care nimeni nu mai pătrunsese de ani de zile. Brusc, cu o claritate devastatoare, detectivul îşi aminti o povestire pe care o vizionase în tinereţe.

Implica autostrăzile Oraşului Londra şi începea, destul de banal, cu o crimă. Asasinul fugise spre o ascunzătoare pregătită din vreme în ungherul unei autostrăzi, în al cărui colb paşii săi erau singurele urme lăsate în ultimul secol. În locul acela abandonat, el putea aştepta în siguranţă deplină încheierea căutării.

Ucigaşul cotise însă greşit, pe alt coridor, şi, în tăcerea şi singurătatea tunelurilor întortocheate, jurase — jurământ dement şi blasfemiator — că în ciuda Sfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor, va ajunge în refugiul său.

Din momentul acela, nici unul dintre coridoarele pe care pornise nu fusese cel corect. Rătăcise printr-un labirint nesfârşit, de la sectorul Brighton până la Canalul Mânecii şi de la Coventry la Canterbury. Se afundase de-a pururi sub uriaşul Oraş Londra, de la un capăt la celălalt al acestuia, străbătând colţul sud-estic al Angliei medievale. Hainele i se transformaseră în zdrenţe şi pantofii i se scâlciaseră, puterile i se vlăguiseră, totuşi nu-l părăsiseră. Era obosit, epuizat, însă incapabil să se oprească. Putea doar să continue, întruna, dar de fiecare dată cotea pe coridorul greşit.

Uneori auzea zgomot de automobile, dar întotdeauna acestea se aflau pe coridorul vecin şi, oricât de tare s-ar fi grăbit (pentru că de acum ajunsese să dorească să se predea poliţiei), când ajungea în locul respectiv tunelul era pustiu. Câteodată întrezărea o ieşire foarte îndepărtată, care ar fi dus spre viaţa şi tumultul Oraşului, însă de fiecare dată aceasta se îndepărta cu fiecare pas al său, până ce trebuia să cotească… şi atunci ieşirea pierea.

Ocazional, londonezii aflaţi în misiune oficială prin subteran întâlneau o siluetă ceţoasă care şchiopăta neauzită spre ei, un braţ semitransparent care se înălţa rugător, o gură ce se deschidea şi se închidea fără să emită vreun sunet. Pe măsură ce se apropia de ei, se destrăma şi dispărea.

Era o poveste care pierduse atributele ficţiunii obişnuite şi intrase în tărâmul folclorului. „Londonezul rătăcitor” devenise o expresie familiară în toată lumea.

În adâncurile Oraşului New York, Baley îşi reaminti legenda şi se foi neliniştit.

R. Daneel vorbi şi glasul său răsună slab în liniştea din jur.

— Putem fi auziţi, spuse el.

— Aici, în subteran? Nici o şansă! Spune ce-i cu comisarul?

— A fost la locul crimei, Elijah. Este un locuitor al Oraşului New York. În mod inevitabil, a fost suspectat.

— „A fost”? Nu mai este suspectat?

— Nu. Nevinovăţia lui a fost stabilită rapid. În primul rând, nu purta blasterul asupra sa. Nici nu avea cum să îl poarte. Intrase în Oraşul Spaţial în mod oficial — asta este sigur — şi, după cum ştii, blasterele sunt oprite în Personal.

— Apropo, arma crimei a fost găsită până la urmă?

— Nu, Elijah. Au fost verificate toate blasterele din Oraşul Spaţial, dar cu nici unul nu se trăsese de câteva săptămâni. Examinarea camerelor de radiaţie a fost concludentă.

— În cazul acesta, asasinul fie că a ascuns arma atât de bine, fie…

— Nu a putut fi ascunsă nicăieri în Oraşul Spaţial. Am fost cât se poate de meticuloşi.

— Încerc să trec în revistă toate posibilităţile, făcu Baley iritat. Fie că a fost ascunsă, fie că a fost luată de ucigaş atunci când a plecat.

— Exact.

— Iar dacă admiţi doar a doua posibilitate, atunci comisarul este scos din cauză.

— Aşa este. Desigur, ca o precauţie suplimentară, comisarul Enderby a fost cerebro-analizat.

— Ce anume?

— Cerebro-analiza este interpretarea câmpurilor electromagnetice emise de celulele cerebrale.

— Aha, încuviinţă Baley fără să fi înţeles mare lucru. Şi ce vă spune cerebro-analiza?

— Ne oferă informaţii despre caracteristicile temperamentale şi emoţionale ale unei persoane. În cazul comisarului Enderby, ne-a confirmat că era incapabil să îl ucidă pe dr. Sarton. Realmente incapabil.

— Aşa-i, fu de acord Baley. Nu-i genul de ucigaş. Asta puteam să v-o spun şi eu.

— Este mai bine să avem informaţii obiective. Evident, toţi oamenii noştri din Oraşul Spaţial au acceptat de asemenea să fie cerebro-analizaţi.

— Bănuiesc că la toţi s-a descoperit aceeaşi incapacitate de crimă.

— Firesc De aceea ştim că asasinul trebuie să fie un locuitor al Oraşului New York.

— În cazul ăsta, nu ne rămâne de făcut decât să trecem tot Oraşul prin procedeul vostru drăgălaş.

— Nu ar fi foarte practic, Elijah. Este posibil ca milioane de locuitori ai Oraşului să fie capabili de crimă, din punct de vedere temperamental.

— Milioane…, mormăi Baley gândindu-se la mulţimile din ziua aceea îndepărtată care răcniseră spre spaţialii murdari şi la gloata ameninţătoare şi doritoare să acţioneze din faţa magazinului de pantofi, cu numai o seară în urmă.

„Bietul Julius”, se gândi. „Suspect de crimă!”

Putea auzi vocea comisarului descriindu-i descoperirea cadavrului: „brutal, foarte brutal”. Nu era de mirare că-şi spărsese ochelarii, şocat şi uluit. Nu era de mirare că nu mai dorea să revină în Oraşul Spaţial. „Îi urăsc”, mârâise el printre dinţi.

Bietul Julius… Omul care le putea cânta în strună spaţialilor. Omul a cărui principală valoare pentru Oraş consta în abilitatea lui de a se înţelege cu spaţialii. În ce măsură contribuise lucrul acesta la promovările lui rapide?

Nu era de mirare că dorise ca Baley să preia cazul. Bunul, credinciosul şi discretul Baley. Colegi de şcoală! Avea să păstreze tăcerea, dacă afla despre incidentul acela minor. Baley se întrebă în ce fel se desfăşura cerebro-analiza. Îşi imagină electrozi gigantici, pantografe grăbite trasând grafice pe hârtie milimetrică, mecanisme cu rotiţe dinţate auto-ajustându-se şi clicăind la răstimpuri.

Bietul Julius… Dacă groaza îi era pe atât de mare pe cât aproape că avea dreptul să fie, poate că se şi vedea deja la sfârşitul carierei, primind direct din mâna primarului scrisoarea de demisie.

Maşina de poliţie începu să urce în subnivelurile primăriei.

Când Baley reveni la biroul său, era ora 14:30. Comisarul lipsea. Zâmbitor, R. Sammy îl anunţă că nu ştia unde se afla Enderby.

Baley rămase o vreme, gândindu-se, fără să bage în seamă foamea care începuse să-i dea ghes.

La 15:20, R. Sammy se apropie de biroul său şi rosti:

— Comisarul s-a întors, Lije.

— Mulţumesc, încuviinţă Baley.

Pentru prima dată îl ascultase pe R. Sammy fără să se simtă iritat. La urma urmelor, robotul era cumva înrudit cu R. Daneel şi, în mod evident, R. Daneel nu era o persoană — sau, mai degrabă, creatură — care să te irite. Detectivul se întrebă cum ar fi fost viaţa pe o planetă nouă, cu oameni şi roboţi care să pornească de pe poziţii de egalitate într-o societate de tip Oraş. Analiză situaţia destul de imparţial.

Când Baley intră în cabinet, comisarul examina nişte documente, oprindu-se la răstimpuri, pentru a face adnotări.

— Gafa ta din Oraşul Spaţial, îi spuse fără să-l privească, a fost de proporţii.

Amintirea duelului verbal cu Fastolfe reveni acut în mintea lui Baley şi faţa sa prelungă adoptă o expresie lugubră de stânjeneală.

— Recunosc, comisare. Îmi pare rău.

Enderby ridică fruntea de deasupra hârtiilor. Prin ochelari privirea îi era intensă şi, în general, arăta mult mai bine decât în ultimele treizeci de ore.

— Nu contează, zise el. Fastolfe n-a părut deranjat, aşa că vom da uitării incidentul. Spaţialii ăştia sunt cu totul imprevizibili. Ai avut un noroc extraordinar, Lije, totuşi, data viitoare să discuţi cu mine înainte de a te comporta ca un erou de subeter.

Baley încuviinţă din cap. Întreaga povară i se ridică de pe umeri. Încercase o lovitură de maestru şi eşuase. Şi ce dacă? Se simţea niţel surprins de propria sa nepăsare, dar asta era situaţia.

— Comisare, începu detectivul, pe durata anchetei doresc alocarea unei garsoniere pentru mine şi Daneel. În seara asta nu-l mai duc la mine.

— Ce vrei să spui?

— În caz că ai uitat, el este robot. Mai ţii minte? Poate că nu se va întâmpla nimic, dar dacă se iscă o răzmeriţă, nu vreau să-mi fie implicată familia.

— Prostii, Lije! Am verificat, iar în Oraş nu există nici un zvon despre apariţia unui robot spaţial.

— Comisare, Jessie a auzit zvonul de undeva.

— Ei bine, nu-i vorba despre un zvon organizat. Nimic periculos. Am verificat din clipa în care am părăsit trimensionalul din domul lui Fastolfe. De aceea am plecat. A trebuit să investighez, evident, şi s-o fac rapid. Oricum, uite rapoartele. Consultă-le şi singur. Acesta provine de la Doris Gillid, care a fost într-o duzină de Personale pentru femei din Secţiuni diferite ale Oraşului. O ştii pe Doris, e o fată competentă. Ei bine, n-a dat peste nimic. Nicăieri, absolut nimic.

— Atunci de unde a auzit Jessie zvonul?

— Pot să-ţi ofer o explicaţie. În magazinul de pantofi, R. Daneel s-a dat în spectacol. A scos realmente blasterul, Lije, sau ai mai înflorit şi tu povestea?

— L-a scos din toc, ba chiar l-a îndreptat spre oameni. Enderby clătină din cap.

— Bine… Cineva l-a recunoscut. Ca robot, vreau să spun.

— Stai aşa! îl opri Baley indignat. Nu-l poţi deosebi de un om.

— De ce nu?

— Tu ai putut? Eu n-am putut.

— Şi ce dovedeşte asta? Noi nu suntem experţi. Să presupunem că în mulţime s-ar fi aflat un tehnician de la uzinele de roboţi Westchester, un profesionist, un om care şi-a petrecut toată viaţa proiectând şi construind roboţi. El a sesizat ceva straniu la R. Daneel — poate felul în care vorbeşte sau se mişcă — şi a căzut pe gânduri. Poate că i-a spus soţiei sale, iar ea le-a spus câtorva prietene, după care zvonul s-a stins. Era prea improbabil. Oamenii nu puteau crede aşa ceva. Atât doar că zvonul a ajuns la Jessie înainte să se fi stins.

— Poate, făcu Baley neîncrezător, totuşi ce spui despre alocarea unei garsoniere pentru două persoane?

Comisarul strânse din umeri şi comută intercomul. După ce vorbi câteva clipe, anunţă:

— Secţiunea Q-27 este tot ce pot aranja. Nu-i un cartier foarte grozav.

— Merge, încuviinţă Baley.

— Apropo, unde-i R. Daneel acum?

— Ne examinează arhiva. Încearcă să culeagă informaţii despre agitatorii medievalişti.

— Dumnezeule, sunt milioane!

— Ştiu, dar asta îşi doreşte.

Baley porni spre uşă, apoi se întoarse, pe jumătate mânat de instinct, şi întrebă:

— Comisare, Sarton ţi-a vorbit vreodată despre programul Oraşului Spaţial? Mă refer la introducerea culturii C/Fe.

— La ce?!

— La introducerea roboţilor.

— Ocazional.

Tonul lui Enderby nu era foarte interesat.

— Ţi-a explicat vreodată planul Oraşului Spaţial?

— Da, o sănătate mai bună, ridicarea nivelului de trai… Chestiile obişnuite, nu m-au impresionat. Bineînţeles, i-am dat dreptate. Am încuviinţat din cap şi aşa mai departe. Ce puteam face? Totul este să-i bine dispui şi să speri că noţiunile lor se păstrează în limita raţiunii. Poate că-ntr-o bună zi…

Baley aşteptă, dar comisarul nu mai spuse ce se putea întâmpla într-o bună zi.

— A pomenit ceva şi despre emigrare? se interesă detectivul.

— Despre emigrare? Niciodată! A-i permite unui pământean accesul pe o Lume Exterioară este ca şi cum ai găsi un asteroid de diamante în inelele lui Saturn.

— Mă referam la emigrarea pe planete necolonizate. Enderby îi răspunse doar printr-o privire de incredulitate.

Baley aşteptă câteva clipe, după care întrebă direct:

— Ce este cerebro-analiza, comisare? Ai auzit vreodată despre ea?

Faţa rotundă a celuilalt nu-şi schimbă expresia; nici măcar nu clipi din ochi.

— Nu, răspunse el cu glas egal, ce-ar trebui să fie?

— Nimic, doar un termen pe care l-am auzit.

Părăsi cabinetul şi reveni la biroul său, cufundându-se în gânduri. În mod clar, comisarul nu putea fi un actor atât de bun. Iar în cazul acesta…

La 16:05, Baley o sună pe Jessie ca s-o anunţe că nu va veni seara acasă şi probabil nici în serile următoare. După aceea, de abia mai putu să scape de ea.

— Ai probleme, Lije? Eşti în pericol?

Un poliţist se află permanent într-un anumit grad de pericol, îi explică el relaxat, dar n-o mulţumi.

— Unde vei locui?

Baley nu-i destăinui adresa.

— Dacă vă simţiţi singuri la noapte, îi spuse, mergeţi la mama ta.

Întrerupse legătura brusc, ceea ce poate că a fost mai bine.

La 16:20, Baley telefonă la Washington. Trecu destul de mult timp până-l găsi pe bărbatul căutat şi aproape la fel de mult până îl convinse că ar trebui să vină la New York în ziua următoare. Până la 16:40, reuşise s-o facă.

La 16:55, comisarul părăsi serviciul, trecând pe lângă Baley cu un surâs nesigur. Aproape imediat după aceea plecă tot personalul din schimbul de dimineaţă. Puţinii poliţişti care lucrau în tura de după-amiază apărură pe rând, salutându-l pe detectiv cu tonuri variate de surpriză.

R. Daneel veni cu un teanc de hârtii.

— Ce sunt astea? întrebă Baley.

— O listă cu persoanele care ar putea aparţine unei organizaţii medievaliste.

— Câte sunt?

— Pe listă sunt un milion, dar nu reprezintă decât o parte.

— Intenţionezi să le verifici pe toate?

— În mod evident, aşa ceva ar fi imposibil.

— Vezi tu, Daneel, aproape toţi pământenii sunt medievalişti, într-un fel sau altul. Comisarul, Jessie, eu însumi… Să-l luăm de pildă pe comisar. I-ai văzut…

Fusese gata să spună „ochelarii”, apoi îşi amintise că pământenii trebuia să se apere reciproc şi că faţa comisarului trebuia protejată şi la figurat, nu numai la sensul propriu. De aceea sfârşi jalnic:

— …podoabele oculare?

— Da, le-am observat, încuviinţă R. Daneel, dar am considerat că poate nu ar fi politicos să mă refer la ele. Nu am mai zărit asemenea podoabe la alţi locuitori din Oraşul New York.

— Sunt nişte obiecte care se utilizau foarte demult.

— Au vreun scop?

— Cum ai obţinut lista? schimbă brusc vorba Baley.

— Folosindu-mă de o maşină. Ajunge să îi specifici delictul care te interesează şi ea face totul. I-am cerut să scaneze toate cazurile de tulburare a ordinii publice care au implicat roboţi în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Altă maşină a scanat toate ziarele Oraşului New York în aceeaşi perioadă, căutând numele celor implicaţi în declaraţii nefavorabile la adresa roboţilor sau locuitorilor Lumilor Exterioare. Este uluitor câte au putut face în trei ore. După aceea, tot maşinile au eliminat de pe listă numele celor care nu mai sunt în viaţă.

— Te surprinde? Crezusem că şi pe Lumile Exterioare există calculatoare.

— Există, desigur, şi încă de multe feluri. Foarte avansate, totuşi nici unul atât de masiv şi complex precum cele de aici. Bineînţeles, nu trebuie să uiţi faptul că nici cea mai mare dintre Lumile Exterioare nu are măcar populaţia unuia dintre Oraşele voastre şi de aceea nu este necesară o complexitate de această natură.

— Tu ai fost vreodată pe Aurora? întrebă detectivul.

— Nu, am fost asamblat aici, pe Pământ.

— Atunci de unde ştii despre calculatoarele de pe Lumile Exterioare?

— Mi se pare evident, partenere Elijah. Baza mea de date s-a fundamentat pe cea a răposatului dr. Sarton. Te pot asigura că deţin o mulţime de materiale curente despre Lumile Exterioare.

— Am înţeles. Tu poţi mânca, Daneel?

— Sunt acţionat de energie atomică. Crezusem că ştiai asta.

— N-am uitat nici o clipă, te asigur, dar nu te-am întrebat dacă trebuie să te hrăneşti, ci dacă poţi să mănânci. Dacă poţi să introduci mâncare în gură, s-o mesteci şi s-o înghiţi. Mi se pare un amănunt important în tentativa de a semăna cu un om.

— Ţi-am înţeles observaţia. Da, pot să efectuez operaţiile mecanice de masticare şi ingerare. Desigur capacitatea mea este relativ limitată şi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să evacuez materialul ingerat din ceea ce ai putea numi „stomacul” meu.

— Perfect. Poţi regurgita, sau orice altă metodă utilizezi, diseară, în liniştea garsonierei noastre. Ideea este că mi-e foame. Am scăpat prânzul, fir-ar al naibii, şi vreau să fii cu mine când mănânc, dar nu poţi să stai şi să nu mănânci, fără să nu atragi atenţia. Dacă însă poţi mânca, totul e-n regulă. Să mergem!

Cantinele Secţiunilor erau identice în tot Oraşul New York. În plus, Baley fusese în Washington, Toronto, Los Angeles, Londra şi Budapesta în interes de serviciu, iar cantinele de acolo erau absolut la fel. Poate că situaţia fusese alta în epocile medievale, când limbile diferiseră, ca şi alimentaţia, dar, în ziua de azi, produsele pe bază de enzime erau aceleaşi de la Shanghai la Taşkent şi de la Winnipeg la Buenos Aires. Poate că engleza nu semăna cu cea vorbită pe timpul lui Shakespeare ori Churchill, dar era melanjul utilizat pe toate continentele şi, cu unele modificări, pe Lumile Exterioare.

Ignorând însă limba şi alimentaţia, existau similitudini şi mai profunde. Peste tot exista izul specific, indefinibil, dar complet caracteristic, de „cantină”. Coada triplă de aşteptare, care avansa lent, pentru a converge la uşă şi a se diviza din nou în dreapta, stânga şi centru… Vacarmul oamenilor care vorbeau şi se mişcau, dublat de zăngănitul specific al veselei din plastic… Strălucirea lemnului artificial, extrem de lustruit, plafonierele din sticlă aflate la înălţime, mesele lungi, mirosul de aburi calzi…

Baley avansă treptat, o dată cu coada (în ciuda intervalului relativ larg al orelor între care puteai lua masa, o aşteptare de zece minute era aproape inevitabilă) şi se adresă lui R. Daneel mânat de o curiozitate bruscă:

— Poţi să zâmbeşti?

— Scuză-mă, Elijah, vrei să repeţi? zise R. Daneel, care privea absorbit, deşi detaşat, interiorul cantinei.

— Mă întrebam dacă poţi să zâmbeşti, şopti detectivul.

R. Daneel zâmbi. Gestul fu neaşteptat şi surprinzător. Buzele i se arcuiră şi pielea de deasupra colţurilor gurii se cută. Totuşi numai gura fusese cea care surâsese. Restul feţei robotului rămăsese nemişcat.

Baley clătină din cap.

— Nu te obosi s-o faci, Daneel. Nu te ajută cu nimic.

Se aflau la intrare. Pe rând, persoanele de la coadă îşi introduceau cardurile alimentare în fanta cuvenită şi aşteptau să fie scanate. Clic… clic… clic…

Cândva, cineva calculase că o cantină care funcţiona perfect putea admite două sute de persoane pe minut, toate cardurile fiind scanate complet pentru a împiedica schimbarea cantinei, sărirea meselor şi diluarea raţiilor. Se calculase de asemenea cât de lungă trebuia să fie coada de aşteptare pentru o eficienţă maximă şi cât timp se pierdea când o persoană necesita tratament special.

Din acest motiv era întotdeauna o calamitate să întrerupi clicurile acelea regulate prin trecerea la ghişeul manual, aşa cum făcură Baley şi R. Daneel, pentru a obţine un card special de la şefa de tură.

Jessie, care fusese asistentă dietetician, îi explicase cândva lui Baley:

— Dă totul peste cap. Anulează estimările de consum şi inventar. Determină verificări speciale. Trebuie să confrunţi situaţia cu toate cantinele Secţiunii, pentru a te asigura că dezechilibrul bilanţului nu este prea mare. Săptămânal se alcătuieşte un bilanţ separat şi dacă s-a întâmplat o neregulă şi eşti excedentar, întotdeauna va fi vina ta, niciodată a conducerii Oraşului, pentru că a eliberat carduri speciale în stânga şi-n dreapta. Ah, nu! Iar când anunţi că pentru masa respectivă s-a anulat opţiunea alegerii, ce-ţi mai aud urechile de la oamenii de la coadă! întotdeauna vinovaţii sunt cei de la tejghea…

Baley auzise povestea completă, aşa că înţelegea privirea rece şi veninoasă pe care o primi din partea femeii aflate înapoia ghişeului. Ea completă rapid câteva detalii — Secţiunea de domiciliu, ocupaţia, motivul pentru care lua masa în altă cantină („probleme de serviciu”, un motiv cu adevărat iritant, dar imposibil de contestat). După aceea, împături hârtia cu mişcări ferme ale degetelor şi o împinse într-o fantă. Un calculator o recepţionă, îi devoră conţinutul şi digeră informaţia.

Femeia se întoarse apoi spre R. Daneel.

Baley anunţă partea cea mai neplăcută.

— Prietenul meu nu este din Oraş, spuse el. Femeia îl privi acum realmente şi complet scandalizată.

— Oraşul de reşedinţă, vă rog, rosti ea.

— Toate înregistrările vor fi trecute în creditul Departamentului poliţie, interveni din nou Baley. Detaliile nu sunt necesare. Probleme de serviciu.

Cu un gest scurt, femeia trase un chitanţier de permise şi completă datele necesare în cod maşină, lovind tastele cu mişcări experte ale primelor două degete de la mâna dreaptă.

— Cât timp veţi lua masa aici? întrebă ea.

— Cât va fi necesar, răspunse Baley.

— Apăsaţi degetele aici, indică femeia răsucind spre ei formularul.

Baley simţi un mic fior de emoţie, când degetele perfect egale şi cu unghii lustruite ale lui R. Daneel apăsară în locul arătat. Speră din toată inima ca spaţialii să nu fi uitat să-i prevadă şi amprente digitale.

Femeia luă formularul şi-l introduse în maşina atotprimitoare de lângă ea. Aceasta nu răspunse prin nici o eructaţie şi Baley răsuflă uşurat.

Primiră carduri metalice mici, de un roşu strălucitor, culoare care însemna „temporar”.

— Fără opţiuni, îi anunţă femeia. Săptămâna asta avem probleme. Masa DF.

Porniră spre DF.

— Am impresia, spuse R. Daneel, că majoritatea oamenilor voştri mănâncă regulat în asemenea cantine.

— Da. Bineînţeles, este destul de neplăcut să mănânci într-o cantină străină, pentru că nu cunoşti pe nimeni. În propria ta cantină, lucrurile stau altfel. Ai locul tău unde stai de fiecare dată şi eşti cu familia şi cu prietenii. Mai ales când eşti tânăr, mesele reprezintă momentele cele mai luminoase ale zilei.

Baley surâse, reamintindu-şi propria tinereţe.

Se părea că masa DF se număra printre cele rezervate persoanelor aflate în tranzit. Indivizii deja aşezaţi acolo îşi priveau farfuriile stânjeniţi şi nu discutau între ei. Trăgeau cu coada ochiului, invidioşi, spre numeroşii meseni care hohoteau la alte mese.

„Nimeni nu se simte mai inconfortabil”, gândi Baley, „decât cel care mănâncă în altă Secţiune decât a lui. Fie pâinea cât de rea -după cum zice vechiul proverb — tot mai bună-n cantina ta.” Oricâţi biochimişti alimentari ar fi jurat că nu exista nici o deosebire faţă de hrana servită oriunde altundeva, de pildă în Johannesburg, cea pe care o mânca în cantina lui i se părea mult mai gustoasă.

Se aşeză pe un taburet şi R. Daneel luă loc lângă el.

— Nu poţi să alegi între feluri diferite de mâncare, spuse detectivul, aşa că apasă comutatorul acela şi aşteaptă.

Peste două minute, un disc glisă în tăblia mesei şi de sub el se ridică un platou.

— Cartofi piure, sos de zimoviţel şi marmeladă de caise. Asta e…, făcu Baley.

O furculiţă şi două felii de pâine integrală din enzime apărură într-o adâncitură aflată imediat în faţa grilajului scund ce urma linia mediană a mesei.

— Dacă doreşti, vorbi cu glas scăzut R. Daneel, poţi lua porţia mea.

Pentru o clipă Baley fu scandalizat, apoi îşi reaminti şi murmură:

— Ar fi o încălcare a manierelor. Dă-i drumul şi mănâncă! Detectivul mâncă sârguincios, dar fără relaxarea ce permite o satisfacţie deplină. Ocazional, trase prudent cu ochiul spre robot. R. Daneel mesteca prin mişcări precise ale maxilarelor. De fapt, prea precise. Nu părea defel natural.

Ciudat! Acum când Baley ştia cu siguranţă că R. Daneel era robot, distingea limpede tot felul de detalii. De exemplu, când R. Daneel înghiţea, nu exista nici o mişcare a mărului lui Adam.

Pământeanul nu se simţea totuşi deranjat prea mult. Oare se obişnuise cu creatura? Presupunând că oamenii ar fi colonizat o planetă nouă (interesant cum ideea aceasta îl obseda, de când Fastolfe i-o strecurase în minte), presupunând că Bentley, de exemplu, ar fi fost pe punctul de a părăsi Pământul, s-ar fi putut ca băiatului să nu-i mai pese că munceşte şi trăieşte alături de roboţi? De ce nu? Spaţialii înşişi o făceau.

— Elijah, rosti R. Daneel, este nepoliticos să te uiţi la un om care mănâncă?

— Este nepoliticos să te holbezi direct la el, desigur. Asta ţine de bun simţ, nu? Orice om are dreptul la intimitate. Conversaţia obişnuită este posibilă, totuşi nu te zgâieşti la cineva când înghite mâncarea.

— Înţeleg. În cazul acesta, de ce opt oameni ne privesc cu atenţie — cu foarte multă atenţie?

Baley lăsă jos furculiţa şi se uită în jur, ca şi cum ar fi căutat solniţa.

— Nu văd nimic ieşit din comun.

Vorbise însă fără convingere. Pentru el, gloata de meseni nu era decât un vast conglomerat haotic. Iar când R. Daneel îl privi cu ochii săi căprui impersonali, Baley suspectă tulburat că nu erau deloc ochi, ci scanere capabile să sesizeze, cu acurateţe fotografică şi în fracţiuni de secundă, întregul tablou.

— Sunt perfect sigur, zise calm R. Daneel.

— Bun, şi ce-i cu asta? Este un comportament nepoliticos, dar ce dovedeşte?

— Nu pot să îţi răspund la întrebare, Elijah, dar poate fi o coincidenţă faptul că şase dintre ei se aflau aseară în mulţimea din faţa magazinului de pantofi?