Cavernele de oţel

14. Puterea unui nume

Baley rămase în picioare, catatonie de şoc, când Jessie alergă spre el, îl prinse de umeri şi se cuibări la piept.

— Bentley? şoptiră buzele lui palide.

Ea îl privi şi clătină din cap, iar părul castaniu îi undui în toate părţile.

— N-a păţit nimic.

— Atunci…

Printr-un torent neaşteptat de suspine, cu glas scăzut care abia putea fi înţeles, Jessie rosti:

— Nu mai pot, Lije. Nu mai pot! Nu mai pot dormi sau mânca. Trebuie să-ţi spun!

— Nu-mi spune nimic, o opri chinuit bărbatul. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu acum!

— Trebuie… Am făcut un lucru îngrozitor de rău… Îngrozitor! Lije…

— Nu suntem singuri, zise disperat Baley.

Ea înălţă ochii şi se uită la R. Daneel, fără a da vreun semn de recunoaştere. Poate că lacrimile în care îi înotau ochii transformaseră robotul într-o ceaţă lipsită de trăsături distinctive.

— Bună ziua, Jessie, rosti încet R. Daneel.

— Este… este robotul? icni femeia.

Îşi trecu dosul palmei peste ochi şi ieşi de sub braţul drept al lui Baley. Inspiră adânc şi, pentru o clipă, un zâmbet tremurător îi flutură pe buze.

— Tu eşti, nu?

— Da, Jessie.

— Nu te deranjează să ţi se spună robot?

— Nu, Jessie, deoarece sunt într-adevăr un robot.

— Atunci nici pe mine nu mă deranjează să mi se spună tâmpită, idioată şi… şi agent subversiv, fiindcă asta sunt.

— Jessie! icni Baley.

— N-are rost, Lije, urmă ea. Dacă-i partenerul tău, poate să ştie şi el. Nu mai pot rezista. De ieri, este îngrozitor. Nu-mi pasă dacă voi face închisoare. Nu-mi pasă dacă mă vor trimite la nivelurile cele mai de jos, lăsându-mă să trăiesc cu enzime brute şi apă. Nu-mi pasă dacă… N-o să-i laşi, nu-i aşa, Lije? Să nu-i laşi să-mi facă ceva. Mi-e… mi-e frică…

Baley o bătu uşor cu palma pe umăr şi o lăsă să plângă.

— Nu se simte bine, i se adresă lui R. Daneel. N-o putem ţine aici. Ce oră este?

Fără să consulte vreun ceas, R. Daneel răspunse:

— Paisprezece şi patruzeci şi cinci de minute.

— Comisarul se poate întoarce dintr-o clipă în alta. Comandă o maşină şi vom discuta pe autostradă.

— Pe autostradă? tresări Jessie. Nu, Lije!

Bărbatul căută să vorbească pe un ton cât mai liniştitor:

— Jessie, nu trebuie să fii superstiţioasă. Pe expres nu poţi merge în halul în care eşti acum. Fii fată cuminte şi calmează-te, altfel nu vom putea traversa nici sala comună. O să-ţi aduc nişte apă.

Ea îşi şterse faţa cu o batistă umedă şi constată cu tristeţe:

— Vai, mi s-a luat tot fardul!

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, o linişti Baley. Daneel, ce s-aude cu maşina?

— Ne aşteaptă, partenere Elijah.

— Haide, Jessie.

— Stai! Stai puţin, Lije. Trebuie să-mi aranjez cumva faţa.

— Nu mai contează acum.

Ea însă se împotrivi.

— Te rog! Nu pot trece în felul ăsta prin sala comună. Nu va dura nici o secundă.

Bărbatul şi robotul aşteptară — Baley încleştând şi descleştând convulsiv pumnii, iar R. Daneel impasibil.

Jessie îşi răscoli prin poşetă în căutarea instrumentelor necesare. (Cândva, Baley declarase cu solemnitate că dacă exista vreun obiect care să fi rezistat progresului tehnologic încă din timpurile medievale, acela nu putea fi decât poşeta femeilor. Nici chiar înlocuirea cataramelor metalice cu închizători magnetice nu avusese succes.) Jessie scoase o oglinjoară şi cosmetitrusa argintie pe care Baley i-o cumpărase la aniversarea ei, cu trei ani în urmă.

Cosmetitrusa avea câteva orificii şi femeia le folosi pe rând. Toate, cu excepţia sprayului final, erau invizibile. Le întrebuinţă cu acea delicateţe a controlului şi fineţe a atingerii care păreau să fie înnăscute la femei, chiar şi în momentele de maximă tulburare.

Mai întâi fondul de ten subţire şi uniform, care camuflă asperităţile şi lucirile pielii, lăsând în urmă nuanţa vag aurie despre care Jessie învăţase din experienţă îndelungată că era cea mai potrivită pentru culorile naturale ale părului şi ochilor ei. Apoi o uşoară atingere cu bronz pe frunte şi bărbie, puţin roşu pe ambii obraji, estompându-se treptat spre articulaţia maxilarului, şi albastru delicat pe pleoapele superioare şi în lungul lobilor urechilor. În cele din urmă, aplicarea de roşu-aprins şi neted pe buze. Această operaţie implicase singurul spray vizibil — o ceaţă rozalie care sclipi fluid în aer, dar se uscă şi-şi intensifică culoarea în contact cu buzele.

— Aşa, făcu Jessie atingându-şi cu mişcări scurte părul şi părând foarte satisfăcută, cred că asta a fost tot.

Procesul durase mai mult decât secunda invocată, dar mai puţin de cincisprezece secunde, totuşi lui Baley i se păruse interminabil.

— Haide, spuse el.

Femeia de abia avu timp să bage cosmetitrusa în poşetă, înainte de a fi împinsă pe uşă.

Liniştea stranie a autostrăzii se întindea apăsătoare în ambele părţi.

— Dă-i drumul, Jessie, spuse Baley.

Impasibilitatea ce acoperise chipul femeii din clipa în care părăsiseră cabinetul comisarului arătă primele fisuri. Se uită la soţul ei şi apoi la Daneel într-o tăcere neajutorată.

— Povesteşte, Jessie, urmă Baley. Te rog! Ai comis vreo crimă? O crimă reală?

— O crimă?

Scutură neînţelegător din cap.

— Uşurel. Fără istericale. Răspunde doar prin da sau nu. Ai… — Baley ezită o clipă — ucis pe cineva?

Expresia de pe faţa lui Jessie se transformă brusc în indignare.

— Lije!

— Da, sau nu, Jessie?

— Nu, sigur că nu.

Ghemul apăsător din stomacul lui Baley se relaxă considerabil.

— Ai furat ceva? Ai falsificat date despre raţii? Ai atacat pe cineva? Ai distrus proprietatea publică? Vorbeşte, Jessie!

— N-am făcut nimic… nimic special. Nici nu m-am gândit la aşa ceva. Privi peste umăr: Lije, chiar trebuie să stăm aici?

— Nu ne vom clinti până nu terminăm. S-o luăm de la început. Din ce motiv ai venit la birou?

Peste capul plecat al femeii, ochii detectivului îi întâlniră pe ai lui R. Daneel.

Jessie începu să vorbească cu glas scăzut, care câştigă treptat în forţă şi siguranţă.

— Este vorba despre medievalişti, tu ştii, Lije. Îi auzi vorbind peste tot. Chiar şi înainte era aşa, pe când eram asistentă dietetician. Ţi-o aminteşti pe Elizabeth Thornbowe? Era medievalistă. Vorbea întruna despre faptul că toate necazurile noastre se datorează Oraşului şi că lucrurile mergeau mai bine înainte să fi apărut Oraşul.

Eu o întrebam ce o făcea să fie aşa de sigură, mai ales după ce ne-am cunoscut noi doi, Lije — mai ţii minte cum obişnuiam să stăm de vorbă? -, iar ea îmi cita din pliantele-bobine peste care dai la tot pasul. Ştii şi tu, de exemplu Ruşinea Oraşelor de individul acela… am uitat cum îl cheamă…

— Ogrinsky, completă absent Baley.

— Aşa… numai că, în majoritate, celelalte erau mult mai slabe. După aceea, când m-am măritat cu tine, Lizzy a devenit sarcastică şi-mi zicea: „Acum, după ce-ai luat un poliţai, cred c-o să fii o adevărată femeie de Oraş”. După aceea, treptat, n-a prea mai vorbit cu mine, eu am părăsit slujba, şi asta a fost tot. Cred că multe dintre lucrurile pe care obişnuia să mi le spună erau doar ca să mă şocheze, sau ca s-o facă pe ea să pară un personaj misterios şi romantic… Era fată bătrână, ştii, nu voia să se mărite niciodată. Mulţi medievalişti nu-şi găsesc locul, într-un fel sau altul, în lumea noastră. Lije, mai ţii minte cum ai spus tu, odată, că uneori oamenii confundă lipsurile lor cu ale societăţii şi vor să schimbe Oraşul fiindcă nu ştiu cum să se schimbe pe ei înşişi?

Baley îşi amintea, dar remarca aceea i se părea acum insolentă şi superficială.

— Revino la subiect, Jessie, spuse el cu blândeţe.

— Oricum, continuă ea, Lizzy zicea mereu că va veni o zi când oamenii vor trebui să acţioneze uniţi. Mai zicea că vina aparţine numai spaţialilor, fiindcă ei vor să păstreze Pământul slab şi decadent. Ăsta era unul dintre cuvintele ei favorite: „decadent”. Se uita la meniurile pe care le pregăteam pentru săptămâna viitoare şi pufnea: „Decadent, decadent”. Jane Myers obişnuia s-o imite în bucătărie şi muream de râs. Elizabeth mai zicea că într-o bună zi vom evada din Oraşe, vom reveni la sol şi vom rezolva afacerile cu spaţialii, care încearcă să ne lege pe vecie de Oraşe, băgându-ne roboţii pe gât. Atât doar că ea nu le spunea niciodată „roboţi”, ci „maşini monstruoase fără suflet”… scuză-mă, Daneel.

— Nu cunosc semnificaţia adjectivelor pe care le-ai utilizat, Jessie, dar oricum, te scuz. Te rog, continuă.

Baley se foi nemulţumit. Acela era felul de a fi al lui Jessie. Nici o urgenţă, nici o criză n-o putea determina să relateze o întâmplare altfel decât în modul ei ocolit.

— Elizabeth, urmă Jessie, se exprima mereu de parcă ar fi făcut parte dintr-o organizaţie foarte mare. Spunea: „La ultima întrunire…”, apoi se oprea şi mă privea cumva pe jumătate mândră şi pe jumătate speriată, ca şi cum pe de o parte ar fi vrut ca eu să-i pun întrebări şi în felul acesta să pară importantă, dar pe de altă parte se temea să nu-i pricinuiesc necazuri. Desigur, n-am întrebat-o niciodată. Nu voiam să-i ofer satisfacţia asta. Oricum, Lije, după ce m-am măritat cu tine, totul s-a terminat, până…

Se opri.

— Continuă, Jessie, zise Baley.

— Mai ţii minte cearta pe care am avut-o? Mă refer la cea despre Izabela.

— Ce-i cu ea?

Detectivul avu nevoie de vreo două secunde ca să-şi amintească faptul că acela era prenumele întreg al lui Jessie şi că nu constituia o referire la altă femeie.

Se întoarse spre R. Daneel, oferind în mod reflex şi justificativ o explicaţie.

— Numele întreg al lui Jessie este Jezebel, dar ei nu-i place şi nu-l foloseşte.

R. Daneel încuviinţă cu gravitate din cap şi Baley se gândi: „Sfinte Iosafat, de ce trebuie să-mi fac griji despre el?”

— Pe mine m-a tulburat mult, Lije, spuse Jessie. Realmente m-a tulburat. Cred că era o prostie din partea mea, dar mă gândeam întruna la cuvintele tale. Mai ţii minte? Că Izabela era de fapt o femeie conservatoare, care lupta pentru tradiţiile strămoşilor ei, împotrivindu-se obiceiurilor stranii aduse de noii veniţi. La urma urmelor, eu însămi eram Izabela şi dintotdeauna…

Tăcu, căutându-şi cuvintele, iar Baley o ajută:

— Te-ai identificat cu ea?

— Da, aprobă femeia apoi clătină din cap aproape imediat şi-şi feri ochii. Desigur, nu complet şi nici literal, ci, mai degrabă, aşa cum credeam că a fost ea. De fapt, eu nu eram aşa.

— Ştiu toate astea, Jessie, nu fi prostuţă.

— Mă gândeam totuşi mult la ea şi, cumva, am ajuns să-mi spun că situaţia din prezent este la fel ca pe timpuri. Vreau să zic că noi, pământenii, avem tradiţiile noastre vechi, pe când spaţialii vin cu tot soiul de chestii noi şi încearcă să le încurajeze pe cele pe care ne chinuim să le implementăm, aşa că poate că medievaliştii aveau dreptate. Poate că ar fi trebuit să revenim la tradiţiile noastre vechi şi bune. De aceea am căutat-o pe Elizabeth.

— Continuă.

— Ea mi-a zis că habar n-avea despre ce vorbeam şi, în plus, eram soţie de poliţai. I-am replicat că n-avea nici o legătură cu asta şi în cele din urmă a spus că, bine, va discuta cu cineva, iar peste o lună a venit la mine şi mi-a zis că era în regulă, iar de atunci m-am alăturat lor şi am participat la întruniri.

— Şi nu mi-ai spus niciodată…, o privi trist Baley. Glasul lui Jessie tremură:

— Îmi pare rău, Lije.

— Faptul că-ţi pare rău nu rezolvă cu nimic lucrurile. Vreau să ştiu însă despre întruniri. În primul rând, unde se ţineau?

Detectivul era cuprins de un val de detaşare, un fel de amorţire a emoţiilor. Acum era limpede că tot ce încercase să nu creadă era perfect adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere, se simţea uşurat că nesiguranţa îi pierise.

— Aici, jos, răspunse Jessie.

— „Aici, jos”? Adică, în locul ăsta? Ce vrei să spui?

— Nu chiar în locul ăsta, dar pe autostrăzi. De aceea n-am vrut să coborâm acum. Era un loc excelent pentru întâlniri. Ne adunam…

— Câţi?

— Nu ştiu exact. Şaizeci-şaptezeci… Eram doar un fel de filială locală. Aveam scaune pliante, bufet, şi cineva ţinea un discurs, de cele mai multe ori despre viaţa minunată din trecut şi despre felul în care vom scăpa de monştri, adică de roboţi şi de spaţiali. De fapt, discursurile erau cam plictisitoare, fiindcă spuneau toate cam aceleaşi lucruri. Pur şi simplu, trebuia să le îndurăm. Cel mai important însă era sentimentul plăcut de a ne aduna laolaltă şi a ne simţi importanţi. Făceam jurăminte şi aveam semnale secrete, cu care să ne salutăm în locurile publice.

— N-aţi fost niciodată întrerupţi? N-a trecut nici o maşină de poliţie sau de pompieri?

— Nu. Niciodată.

— Nu este ceva neobişnuit, Elijah? interveni R. Daneel.

— Poate că nu, răspunse Baley gânditor. Există unele pasaje laterale care practic nu sunt utilizate niciodată, dar nu-i deloc simplu să le găseşti. Asta-i tot ce făceaţi la întruniri, Jessie? Ţineaţi discursuri şi vă jucaţi de-a conspiratorii?

— Da, asta era tot. Uneori mai şi cântam. Şi, bineînţeles, mân cam. Nu mare lucru. De obicei, aveam sandvişuri şi sucuri.

— În cazul ăsta, spuse aproape brutal Baley, ce te nelinişteşte?

Jessie se înfioră.

— Eşti furios.

— Te rog, făcu bărbatul cu o răbdare de fier, răspunde-mi la întrebare. Dacă totul a fost atât de inofensiv pe cât îl prezinţi, de ce ai fost atât de panicată în ultimele treizeci şi şase de ore?

— Am crezut că-ţi vor face rău, Lije. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce te comporţi ca şi cum n-ai înţelege? Ţi-am explicat doar!

— Nu, nu mi-ai explicat. Nu încă. Mi-ai povestit că faci parte dintr-o mică societate secretă, inofensivă, unde se servesc prăjiturele şi cafea. N-aţi făcut niciodată demonstraţii făţişe? N-aţi distrus roboţi? N-aţi declanşat răzmeriţe? N-aţi ucis oameni?

— Niciodată Lije, n-aş fi făcut nimic din toate astea. N-aş fi rămas cu ei, dacă ar fi încercat aşa ceva.

— Ei bine, atunci de ce ai spus că ai făcut ceva îngrozitor? De ce te aştepţi să fii trimisă la închisoare?

— Păi… Păi, ei obişnuiau să vorbească despre ziua când vor supune guvernanţii la presiuni. Deocamdată, ne organizam şi după aceea aveau să urmeze greve generale şi încetări ale lucrului. Puteam sili conducerea să interzică toţi roboţii şi să-i facă pe spaţiali să plece acolo de unde veniseră. Mie mi se părea că sunt numai vorbe în vânt, până când a început chestia asta — mă refer la tine şi Daneel. Atunci s-a declarat: „Acum vom intra în acţiune” şi „Vom oferi un exemplu prin intermediul lor şi vom stopa imediat invazia roboţilor”. Se discuta despre asta chiar în Personal, fără să se ştie despre cine era vorba. Eu însă am ştiut că-i vorba despre tine. Imediat am ştiut.

Glasul i se frânse. Baley se înmuie.

— Haide, Jessie. N-a fost, de fapt, nimic. Doar vorbe. Vezi şi singură că nu s-a întâmplat nimic.

— Am fost atât de spe… spe… speriată. Şi m-am gândit că şi eu fac parte din asta. Dacă vor urma crime şi distrugeri, tu ai putea fi ucis, şi Bentley, şi, cumva, ar fi fost vi… vina mea, pentru c-am participat la aşa ceva şi ar trebui să fiu trimisă la închisoare.

Detectivul aşteptă să-şi potolească suspinele. O cuprinse cu braţul după umeri şi se uită cu buzele strânse spre R. Daneel, care-l privea calm.

— Jessie, spuse Baley, vreau acum să te gândeşti cu atenţie şi să-mi spui cine conducea grupul vostru.

Femeia se mai liniştise şi-şi tampona colţurile ochilor cu batista.

— Şeful era un bărbat, Joseph Klemin, dar presupun că el nu era de fapt vioara întâi. N-avea mai mult de 1,62 m înălţime şi cred că era realmente ţinut sub papuc la el acasă. Nu cred c-ar putea face rău cuiva. N-o să-l arestezi, nu-i aşa, Lije? N-o să-l arestezi, pentru că l-am deconspirat eu?

Jessie părea neliniştită de propria ei vinovăţie.

— Deocamdată n-o să arestez pe nimeni. Klemin cum îşi primea instrucţiunile?

— Nu ştiu.

— La întâlnirile voastre nu participau şi străini? înţelegi la ce mă refer — barosani din Cartierul General Central?

— Uneori veneau străini, ca să ţină discursuri, dar nu prea des, de cel mult două ori pe an.

— Îţi mai aminteşti vreun nume?

— Nu. Întotdeauna erau prezentaţi ca „unul dintre noi” sau „un prieten din Jackson Heights”, ori altfel.

— Am înţeles. Daneel?

— Da, Elijah.

— Descrie persoanele pe care crezi că le-ai identificat. Vom vedea dacă Jessie le poate recunoaşte.

R. Daneel parcurse lista cu o exactitate riguroasă. Jessie ascultă cu o expresie uluită pe măsură ce categoriile de caracteristici fizice se prelungeau şi clătină din cap tot mai fermă.

— Zadarnic, zadarnic! plânse ea. Cum să-mi amintesc? Nu-mi pot aminti pe nici unul dintre ei. Nu pot…

Se opri şi căzu pe gânduri, apoi întrebă:

— Ai spus că unul dintre ei este fermier de enzime?

— Francis Clousarr, răspunse R. Daneel, lucrează la „New York Enzime”.

— Îmi aduc aminte că, odată, când a vorbit un invitat, eu am stat întâmplător în primul rând şi, ocazional, dinspre el venea un iz — dar nu mai mult de un iz — de enzime brute. Înţelegi ce vreau să spun? Singurul motiv pentru care-mi amintesc este că în ziua aceea nu mă simţeam prea bine cu stomacul şi mirosul mă deranja destul de tare. A trebuit să mă ridic şi să mă mut mai în spate şi, desigur, n-am putut să explic despre ce era vorba. A fost foarte stânjenitor. Poate că el este bărbatul la care vă referiţi. La urma urmelor, când lucrezi toată ziua cu enzime, mirosul ajunge să-ţi intre în haine.

Strâmbă din nas.

— Nu mai ţii minte cum arăta? întrebă Baley.

— Nu, răspunse ea ferm.

— În regulă, atunci. Uite cum stă treaba, Jessie. O să te duc la maică-ta. Bentley va sta cu tine şi nici unul dintre voi nu va părăsi Secţiunea. Ben poate să nu se ducă la şcoală şi voi aranja ca mesele să vă fie aduse în apartament, iar coridoarele din jur să fie supravegheate de poliţie.

— Şi tu? tremură Jessie.

— Eu nu voi fi în primejdie.

— Cât timp va dura asta?

— Nu ştiu. Poate doar o zi sau două. Cuvintele nu-i sunară convingător nici lui însuşi.

Baley şi R. Daneel reveniră doar ei pe autostradă. Expresia pământeanului era întunecată şi gânditoare.

— Se pare, spuse el în cele din urmă, că avem de-a face cu o organizaţie construită pe două niveluri, Un nivel de bază lipsit de un program specific, destinat doar pentru a asigura susţinerea maselor în cazul unei eventuale lovituri, şi o elită mult mai redusă numeric, pe care trebuie s-o găsim. Grupurile de operă bufă despre care vorbea Jessie pot fi ignorate.

— Aceasta, rosti R. Daneel, cu condiţia să considerăm adevărată relatarea lui Jessie.

— Apreciez, replică Baley rigid, că relatarea ei poate fi acceptată ca perfect adevărată.

— Aşa se pare, încuviinţă R. Daneel. Cerebro-impulsurile ei nu indică o predispoziţie patologică spre minciună.

Detectivul întoarse o privire ofensată spre robot.

— Mi se pare firesc. Şi nici nu va fi necesar să-i pomenim numele în rapoarte. Ai înţeles?

— Dacă aşa doreşti, partenere Elijah, vorbi calm R. Daneel, mă voi conforma, dar raportul nostru nu va fi nici complet, nici exact.

— Poate că aşa-i, zise Baley, dar urmările nu vor fi grave. Jessie a venit la noi cu informaţiile pe care le deţinea şi dacă-i menţionăm numele înseamnă s-o introducem în baza de date a poliţiei. Nu vreau aşa ceva.

— Într-un asemenea caz, de acord, cu condiţia de a fi siguri că nu mai rămâne nimic de aflat.

— În privinţa ei, nu mai rămâne absolut nimic. Ţi-o garantez.

— Ai putea explica atunci de ce cuvântul Jezebel”, simpla pomenire a unui nume, a fost suficient să o determine să îşi abandoneze convingerile anterioare şi să adopte un alt set de convingeri? Motivaţia mi se pare obscură.

Străbăteau încet coridorul lung şi curbat.

— E greu de explicat, făcu Baley. Jezebel este un nume mai rar şi a aparţinut cândva unei femei cu o reputaţie foarte proastă. Soţia mea a fost încântată de acest lucru, deoarece îi oferea sentimentul indirect de moralitate dubioasă, care compensa viaţa ei de o corectitudine uniformă.

— Dar de ce ar trebui ca o femeie care respectă legea să îşi dorească să aibă o moralitate dubioasă?

Baley aproape că zâmbi.

— Femeile rămân femei, Daneel. Oricum, eu am făcut o mare prostie. Într-un moment de iritare, am insistat că personajul istoric Izabela nu a fost mai imoral ca alte femei, ba, dimpotrivă, a fost o soţie virtuoasă. Am regretat mereu ieşirea aceea.

S-a dovedit că o făcusem pe Jessie extrem de nefericită. Îi răpisem o satisfacţie ce nu putea fi înlocuită. Bănuiesc că acţiunile ei ulterioare au constituit modalitatea prin care a vrut să se răzbune. Cred c-a vrut să mă pedepsească, angajându-se într-o activitate pe care ştia că n-o voi aproba. Nu spun că dorinţa a fost una conştientă.

— O dorinţă poate să fie altfel decât conştientă? Nu este un paradox?

Baley îl privi pe robot şi se simţi cuprins de disperare faţă de încercarea de a explica mintea subconştientă. De aceea, se mulţumi să continue:

— În plus, Biblia are o influenţă mare asupra gândirii şi sentimentelor oamenilor.

— Ce este „Biblia”?

Pentru o clipă, detectivul fu surprins, apoi se simţi uimit de faptul că îngăduise să se lase surprins. Ştia că spaţialii trăiau în conformitate cu o filosofie personală complet mecanicistă, iar R. Daneel putuse avea acces doar la cunoştinţele lor şi nimic în plus.

— Este cartea sacră pentru aproximativ jumătate din populaţia Pământului, răspunse el scurt.

— Nu pricep înţelesul adjectivului „sacru” în cazul de faţă.

— Am vrut să spun că este extrem de respectată. Dacă sunt corect interpretate, diverse părţi ale ei conţin un cod de comportament pe care mulţi îl consideră cel mai adecvat pentru fericirea finală a omenirii.

R. Daneel păru să reflecteze.

— Codul acesta este încorporat în legile voastre?

— Mă tem că nu. Este un cod care nu poate fi impus în mod legal. El trebuie respectat în mod firesc de toţi indivizii, din convingerea lor de a acţiona ca atare. Dintr-un anumit punct de vedere, este superior oricărei legi posibile.

— Poate să fie superior legii? Nu este o contradicţie?

Baley rânji strâmb.

— Vrei să-ţi reproduc un pasaj din Biblie? Ai fi curios să-l auzi?

— Te rog.

Detectivul încetini maşina şi opri, apoi rămase câteva clipe cu ochii închişi, amintindu-şi. I-ar fi plăcut să folosească limba arhaică şi sonoră a Bibliei medievale, dar pentru R. Daneel ar fi sunat a păsărească.

Începu ca şi cum ar fi relatat un episod contemporan, în loc să dezgroape o istorie din trecutul cel mai îndepărtat al omenirii:

— „Iar Iisus s-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dimineaţa iarăşi a venit în templu, şi tot poporul venea la El; şi El, şezând, îi învăţa. Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?»

„Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.»

„Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?»

„Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne».

„Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.»“

R. Daneel ascultă cu atenţie, apoi întrebă:

— Ce este „adulter”?

— Nu contează prea mult. Era un delict, iar pe vremea aceea pedeapsa acceptată pentru acest delict era lapidarea — adică vinovatul era lovit cu pietre, până murea.

— Iar femeia era vinovată?

— Da.

— Atunci de ce n-a fost lapidată?

— Nici unul dintre acuzatori n-a simţit c-o mai poate lovi după ce a auzit cuvintele lui Iisus. Parabola aceasta are scopul de a arăta că există ceva superior justiţiei cu care ai fost tu programat. Există un impuls uman numit „milă”, un act numit „iertare”.

— Nu sunt familiarizat cu aceşti termeni, partenere Elijah.

— Ştiu, murmură Baley, ştiu.

Porni brusc maşina şi acceleră sălbatic, fiind apăsat cu putere de spătarul capitonat al scaunului.

— Unde mergem? întrebă R. Daneel.

— În oraşul enzimelor, ca să aflăm adevărul de la conspiratorul Francis Clousarr.

— Ai o metodă pentru aceasta, Elijah?

— Eu nu, dar tu ai, Daneel. Una simplă.

Maşina goni prin coridor.